Curs 4.

INSTALATII SANITARE (III)

1.APA IN ARHITECTURA
Apa în zona spațiului construit presupune, în cele mai multe dintre situații, captare,
tratare, transport, alimentare, utilizare, colectare, evacuare, tratament și reinserție în
circuitul natural. La baza fiecărei etape a acestui traseu există în fapt un anumit scop
pentru care apa este preluată din exterior, este adusă în interiorul spațiului construit și
mai apoi este redată mediului receptor. Aceste scopuri pot fi rezumate astfel:
(a) Hrană și alimentație
Apa reprezintă substanța cu prezența cea mai mare în componența copului uman, și
asigură funcținarea organismului. Pentru un adult, cantitatea de apă necesară pentru
susținerea funcționării organismului (inclusiv prepararea hranei) este de 11,5
litri/om.zi.
(b) Curățare și igienă personală
Pe lângă hrană și alimentație apa reprezintă practic mediul ideal pentru dizolvarea și
transportul reziduurilor organice și anorganice și, în plus, datorită capacității de
înmagazinare a căldurii, contribuie la asigurarea proceselor de spălare și a igienei
corporale. Cantitativ, în medie, se poate aproxima că pentru spălatul hainelor și al
vaselor este necesară o cantitate de 50 litrii/om.zi și pentru asigurarea igienei
corporale încă 75 litri/om.zi.
(c) Utilizări ceremoniale
Pentru asigurarea multor servicii religioase apa reprezintă un element particular
evident a cărui prezență este obligatorie.
(d) Utilizarea ca agent de transport
În deplin contrast cu utilizările precedente, apa este folosită cu precădere pentru
eliminarea deșeurilor organice (și anorganice uneori) din zona spațiului construit către
exteriorul acestuia. Deși există metode de eliminare a deșeurilor care nu utilizează
apa, acestea sunt mari consumatoare de energie și au aplicabilitate doar în cazuri
particulare.
(e) Utilizarea ca agent de răcire
Apa are un potențial remarcabil: poate cu ușurință să rețină cantități impresionate de
căldură pe care le poate elimina prin evaporare iar fenomenul de evaporare se produce
inclusiv la temperaturi apropiate de temperatura de la suprafața pielii. În zonele cu
climat cald și uscat apa poate fi utilizată ca strat superficial al suprafețelor care trebuie
răcite (piscine pe acoperiș) sau sub formă de pulverizatoare în atmosferă (în răcirii
prin evaporare). Chiar și în situația în care nu produce un efect net de răcire, prin
prezența ei, apa contribuie la îmbunătățirea gradului de confort psihologic atunci când
organismul nu poate elimina cu ușurință căldura acumulată.
(f) Utilizări ornamentale
În aproape orice tip de utilizare, interioară sau exterioară, apa va reprezenta un centru
(pol) de interes. Pe lângă cele menționate anterior apa mai poate fi utilizată și pentru
caracteristici mai puțin evidente cum ar fi: reflexivitatea (în cazul radiației luminoase
în spectrul vizibil și ca atenuator al radiației ultraviolete), caracterul fluid care

1
prodeuce mișcare și sunet și potențialul de susținere al vieții care permite dezvoltarea
unor ecosisteme specifice în jurul spahiului construit.

2. CIRCUITUL HIDROLOGIC AL APEI

Cantitatea de apă disponibilă la superfața și în atmosfera pământului este limitată.
Procesul prin care apa circulă constant între suprafață și atmosferă, sub acțiunea unui
sfert din întreaga radiație solară, poartă numele de circuit hidrologic. (figura 4.1). Mai
mult de 99% din apă este “inaccesibilă”— fie este apă sărată (mări și oceane) fie se
află în stare de agregare solidă în calote de gheață. Cele mai accesibile surse de apă
sunt precipitațiile și apele curgătoare de suprafață. (prin definiție apele de suprafață
sunt cele provenite de la cantitățile de ploaie în exces, din dezghețarea și topirea
zăpezii sau alte surse de suprafață.

Figura 4.1. Circuitul hirologic al apei. Evapo-transpirația reprezintă combinația dintre

trasnpirația plantelor și evaporarea apelor de suprafață. Precipitațiile sunt reprezentate de
ploaie, grindină, lapoviță și ninsoare. Cantitatea de apă stocată în mări și oceane reprezintă peste
97%.

Apa provenită din precipitații are avantajul unei purități relative deși, din ce în ce mai
des, numeroase regiuni sunt afectate de ploi “acide”. În mod similar energiei solare
precipitațiile reprezintă o resursă larg răspândită însă dificil de captat pe scară largă
motiv pentru care, de cele mai multe ori, captare se face, individual, local.
Apele curgătoare de suprafață au avantajul unui flux concentrat care permite captare
în cantitate importantă. Cel mai mare dezavantaj însă este posibilul grad crescut de
poluare – organică, chimică și radioactivă, ce depinde de ce se întâmplă cu aceste ape
în punctele superioare captării. În anumite regiuni unde sunt conștientizate aspectele
referitoare la necesitatea reutilizării apelor uzate și consumul cu moderație al resursei
naturale a acesteia apa poate fi reutilizată de până la 50 de ori înainte de a fi redată

2
complet mediului pentru reluarea ciclului hidrologic.
O parte importantă a apelor meteorice fie se evaporă fie se alătură apelor curgătoare
de suprafață și cresc umiditatea relativă a solului. Aceasta umiditate este utilizată
pentru creșterea vegetației iar excesul prin transpirația plantelor este evaporat în
atmosferă. Apa care rămâne este dirijată mai jos sub rădăcinile planetelor și, în
punctele de saturație, formează straturi / pânze de apă – zonă denumită apă freatică.
Această apă este cea vizată de puțurile forate ca sursă de apă de adâncime.

3. CALITATEA APEI
Sub formă de precipitații apa conține destul de puține impurități: aproape deloc
materie organică (bacterii), cantități mici de minerale și gaze. Cel mai mare
contribuitor la creșterea gradului de poluare este reprezentat de impuritățile regăsite la
nivelul suprafețelor de pe care se colectează aceste precipitații. Astfel, cele mai
importante modificări ale caracteristicilor organice, anorganice, chimice, biologice si
radiologice se realizează după precipitarea apelor la nivelul suprafețelor de colectare.
În concluzie atât apele de suprafață cât și cele captate / colectate din precipitații sunt
susceptibile de poluare.
(a) Proprietățile fizice reprezentative ale apei
În această categorie se regăsesc cele mai importante aspecte legate de calitatea apei;
apa provenită din captările de suprafață (acoperișuri / terase, râuri, lacuri, iazuri) sunt
cel mai des supuse modificărilor fizice din cauza poluării.
Turbiditatea este proprietatea vizibilă cu cel mai mare impact asupra gradului de
insatisfacție al consumatorului. Este rezultatul prezenței în suspensie a particulelor de
noroi, nămol, alte materiale anorganice, plancton, etc. Însăși materialele care nu au
efecte adverse asupra sănătății, prin prezența lor vizuală, pot face obiectul
insatisfacției consumatorului.
Culoarea, o altă proprietate în spectrul vizibil, este adesea cauzată de prezența
materiei organice dizolvată în urma degradării vegetatei. Pot fi regăsite și materiale
anorganice răspunzătoare pentru colorarea apei în același mod în care o fac și
microorganismele. În mod similar turbidități, modificările de culoare nu reprezintă
întotdeauna o problemă pentru sănătate dar produc, de cele mai multe ori, efecte
psihologice asupra nedorite asupra consumatorilor.
Gustul și mirosul sunt cauzate de prezenta compușilor organici, a sărurilor minerale și
a gazelor dizolvate în apă. Tratamentul pentru îndepărtarea acestora se poate realiza
numai după analiza chimică a apei și identificarea posibilei surse responsabilă pentru
prezenta acestora.
Temperatura este o altă proprietate cu impact psihologic major – de obicei ne
așteptăm ca apa pe care o bem sa fie rece – motiv pentru care alimentarea cu apă este
preferabil să se realizeze la temperaturi cuprinse între 10 ° C și16 ° C.
Spumarea este în general cauzată de prezența detergenților. Spuma în sine nu pune
probleme serioase de sănătate (a se vedea anumite băuturi ne sau slab alcoolizate) dar
indică posibila prezență a unor alți poluanți cu impact puternic negativ asociați mai
ales o posibilă contaminare cu apă uzată domestică sau industrială. Datorită creșterii

3
semnificative a gradului de spumare al apelor potabile detergenții trebuie sa conțină
substanțe cu degradare biologică rapidă chiar și in lipsa oxigenului (LAS- sulfonat de
alchil liniar) – atenție la faptul că lipsa oxigenului este în general specificul stațiilor și
mini stațiilor de epurare motiv pentru care prezența spumei în apa potabilă trebuie
investigată cât mai rapid.
(b) Proprietățile chimice ale apei
Apele de adâncime (din pânza freatică) sunt subiectul particular al poluării chimice
datorită traseului vertical de unde pe lângă compușii dizolvați la nivelul suprafeței
antrenează și dizolvă materiile aflate in zona superioară a straturilor de pământ.
Pentru identificarea compoziției chimice a apei (tabelul 4.1) este necesară analiza
chimică a fiecărei surse individuale.

PARAMETRU PARTI PER MILION (PPM)

Duritate totală CaCO3 30
Duritate carbonat calciu CaCO3 30
Alcalinitate CaCO3 27
Dioxid de carbon CO2 15
Clor Cl 8
Metale- fier, otel, etc Fe 1.6
Materie organică dizolvată 66
Turbiditate Prezentă
Sedimente Prezente
Table 4.1. Exemplu de analiză chimică pentru apă extrasă din foraj de mare adâncime.
Notă: rezultatele pot fi exprimate atât în ppm cât și în mg/l doarece în termen de concentrație valorile
sunt similar.
În urma unei astfel de analize se poate interpreta că: 1 – sunt prezente elemente /
substanțe organice și anorganice, 2 – există posibilitate corodării conductelor
sistemelor de alimentare cu apă și 3 – sunt șanse mari ca utilizarea apei să conducă la
alterarea / pătarea robinetăriei și a hainelor în procesele de spălare.
Concentrațiile sunt exprimate în ppm ceea ce esențial poate fi asimilat (este
echivalent) cu mg/l.
Dintre proprietățile cele mai importante care definesc caracteristicile chimice ale apei
regăsim: alcalinitatea, duritatea, aciditatea / bazicitatea (pH-ul), prezența substanțelor
toxice (metale, nemetale, radiologice)
Alcalinitatea – este influențată de prezența bicarbonatului și a compușilor de oxidare
ai acestuia. Concentrația acestor substanțe influențează toate procesele de tratare
ulterioară a apei.
Duritatea –influențează acțiunea de spălare a detergenților și săpunurilor și în plus
conduce la apariția stratului de “piatră” în interiorul conductelor de distribuție
metalice de apă caldă și încălzire precum și asupra tacâmurilor. Duritatea, a cărei
principală cauză este prezenta sărurilor calciului și magneziului poate fi temporară sau
permanentă. Cea temporară este în general îndepărtată prin încălzirea apei în schimb
cea permanentă nu poate fi îndepărtată prin procedee simple.
pH-ul – măsoară concentrația ionilor de hidrogen din apă și în funcție de care este
raportată aciditatea sau bazicitatea acesteia. Un pH egal 7 este considerat neutru; o

4
valoare inferioară indică caracter acid (cu potențial coroziv); în stare naturală apa
minerală carbogazoasă un pH apropiat de 5.5 deci un caracter slab acid. Apele
necarbogazoase pot avea un pH apropiat chiar și de 9 adică cu un slab caracter bazic
alcalin. Valoarea pH-ului este un punct important al analizei chimice deoarece
influențează măsurile și tratamentul pentru controlul coroziunii conductelor și control
chimic al dezinfecției.
Prezenta anumitor substanțe chimice în rețeaua de alimentare cu apă potabilă este
reprezentată de următoarele elemente:
Substranțele toxice sunt o prezență ocazională în sistemele de apă potabilă.
Autoritățile locale pot furniza informații de valori acceptabile ale concentrațiilor unor
substanțe precum arsenicul (As), bariul (Ba), cadmiul (Cd), cromul (Cr6+), fluorul
(F), plumbul (Pb), seleniul (Se) și argintul (Ag). – este influențată
Deși cantități limitate de fluor în apă sunt adăugate prin tratament ca fiind bine-venite
pentru prevenirea alterării dinților, prezența în exces a acestuia conduce la
“marmorarea” acestora.
Plumbul este o amenințare reală asupra sănătății chiar și în cantități mici deoarece
este un tip de otravă care se acumulează în organism. Plumbul poate să apară în apă în
urma contaminării din conductele de plumb (în cazul clădirilor vechi) sau în urma
corodării chimice a teraselor / acoperișurilor datorită apelor meteorice; concentrația
maxim admisibilă este de 0.05 mg/l.
Din păcate lista substanțelor toxice din apă (inclusiv din cea de provenință subterană)
este în continuă creștere datorită lipsei de interes și a gestiunii defectuoase a
tratamentului local al apelor uzate. â
Modalitățile cel mai des întâlnite de poluare (accidentală sau voluntară) a apelor
subterane este prezentată în figura 4.2.

Figura 4.2. Surse de poluare ale apelor subterane (reproducere - Godeanu, S. (1997), Elemente

5
 de monitoring ecologic/integrat, Ed. Bucura Mond, Bucureşti, 15-18.).

Odată poluate, apele subterane sunt extrem de dificil de tratat și curățat. Acesta este
unul dintre principalele motive pentru care pompele de căldura aer-apă, sol-apă și
apă-apă sunt reglementate cu strictețe și de multe ori respinse la faza de autorizare.
Clorurile pot ajunge în apă atunci când aceasta tranzitează straturi geologice formate
din sedimente marine sau prin poluarea cu ape sărate, cu saramură (de la mașinile
frigorifice) sau din reziduuri industriale. Un gust pronunțat sălciu al apei se manifestă
la concentrații ce depășesc 250 mg/l.
Cuprul poate pătrunde în apă fie prin traversarea depozitelor (zăcămintelor) naturale
fie prin corodarea chimică a conductelor de cupru; o concentrație de cupru în apă mai
mare de 1.0 mg/L modifică esențial gustul acesteia.
Fierul este des întâlnit în apele subterane; la concentrații mai mari de 0.3 mg/l, fierul
duce la colorarea maronie a apei, la pătarea hainelor și la modificări ale gustului
acesteia.
Manganul poate reprezenta o amenințare fiziologică (fiind un laxativ natural) dar
produce și modificări ale gustului și mirosului similare cu cele produse de fier; limita
recomandată este 0.05 mg/l.
Nitrații în concentrație mare pun probleme în special asupra copiilor ducând la boala
“copiilor albaștri); în apele subterane de mică adâncime prezența nitraților sugerează
infiltrații din depozite de gunoi.
Pesticidele, o amenințare din ce în ce mai mare pentru sursele de apă sunt particulare
apelor subterane din apropierea culturilor agricole sau, dacă se regăsesc în apropierea
zonelor locuite, sugerează prezența substanțelor folosite în combaterea dăunătorilor.
Sodiul este în principal periculos pentru persoanele care au alimentație săracă în săruri
adică cu afecțiuni cardiace, ale rinichilor sau cu probleme circulatorii. Una din
cauzele majore este utilizarea sărurilor pentru prevenirea gheții pe căile de circulație;
o altă posibilitate este poluarea cu agenți de dedurizare din detergenți și săpunuri.
Sulfații, al căror efect laxativ este cunoscut, pot pătrunde în apele subterane din
depozitele naturale de săruri de magneziu sau săruri sulfonate.
În cele din urmă, zincul deși nu pune probleme de sănătate sau nu reprezintă o
amenințare, conduce la modificarea neplăcută a gustului în concentrații ce depășesc 5
mg/l.
(c) Proprietățile biologice ale apei
Apa potabil[ ar trebui protejată / ferită cât se poate de mult de posibila dezvoltare a
organismelor aducătoare de boli: bacterii și virusuri. Aceste organisme nu sunt cu
ușurință detectate: testele biologice sunt extrem de complicate și necesită timp. Din
acest motiv testele standard se referă la o singură bacterie: Escherichia coli, cunoscută
drept E. coli, întotdeauna prezentă la nivelul materiilor fecale (de natură umană sau
animală) și care depășește cu mult pericolele bolilor provocate de celelalte categorii
de organisme prezente în apă. Pentru ca activitatea biologică a apei potabile să fie
menținută la un nivel minim sursa de apă ar trebui aleasă astfel încât să nu ofere
suport pentru dezvoltarea vieții – și aici ne referim îndeosebi la apele provenite din
sursele subterane. Suplimentar sursa de apă ar trebui la rândul ei protejată împotriva

6
posibilelor contaminări biologice. Acolo unde sursa de apă este reprezentată de o apă
de suprafață în zona bazinelor de captare prezența umană și animală este restricționată
într-o arie denumită perimetru de securitate sanitară severă.
Fertilizatorii organici și nutrienții minerali ar trebui de asemenea ținuți de-o parte de
sursa de apă pentru a descuraja orice activitate biologică. Din aceleași motive bazinele
de retenție / stocare pentru apa potabilă trebuie să fie întunecoase și menținute la
temperaturi scăzute. În cele din urmă posibilele microorganisme dezvoltate în
perioada de stocare sunt distruse prin procedee / tratamente chimice de dezinfecție.
(d) Proprietățile radiologice ale apei
Activitatea de minare a materialelor radioactive și utilizarea acestora în centralele de
producere a energiei electrice (ca sa nu mai vorbim de alte categorii de industrii)
produc poluare radiologică asupra surselor de apă potabilă. Datorită faptului că
efectele iradierilor asupra organismului sunt cumulative concentrațiile materialelor
radiologice ar trebui menținute strict sub observație la nivelul de siguranță și orice
depășire trebuie semnalată.

4. FILTRAREA APEI (sau altfel spus PRE-EPURAREA MECANICĂ)

Diverse forme de tratare și îndepărtare a agenților de poluare sunt cu greu aplicabile
pentru toate sursele de apă motiv pentru care se aleg acele metode eficiente pentru
categorii cât mai largi de agenți de poluare. O privire de ansamblu asupra
problematicii calității și posibilelor acțiuni de tratare a apelor potabile din surse
locale este rezumată în tabelul 4.2.
Parametru Cauză Efectul negativ Masuri de reglare
Duritate Săruri de calciu și Depunere de piatră pe Interpunere de
magneziu la nivelul sursei conducte, colmatare schimbătoare de ioni
boilere, rată redusă de
spălare a hainelor
Coroziune pH scăzut, aciditate, O2 si Rugină, depunere pe Neutralizare prin
CO2 în exces conducte, deteriorarea introducerea de
îmbinărilor, distrugerea substanțe alcaline
țevilor de alamă
Poluare Contaminare cu materie Boli Clorinare cu gaz sau
biologică organică provenită din cu substanță solidă
rețeaua de canalizare sau ozonizoare
Culoare Fier sau mangan Decolorări ale Clorinare, ozonizare
robinetelor sau ale și filtrare magnetică
hainelor
Gust și Materie organică Dezgust Filtrare cu cărbune
miros activ, aerare
Turbiditate1 Materie aflata în suspensie Dezgust Filtrare
sau la suprafață
Table 4.2. Agenți de poluare și posibile tratamente aplicate în cazul apei potabile din surse locale
Notă1: aceste probleme sunt mai puțin răspândite în cazul în care sursa de apă provine din foraje de
mare adâncime.

De obicei filtrarea reprezintă prima etapă din seria de tratamente aplicate apei fiind

7
una dintre cele mai vechi și mai simple metode. Prin filtrare sunt reținute particulele
aflate în suspensie, anumite bacterii, uneori chiar se poate corecta gustul sau mirosul
prin trecerea apei printr-un strat poros sau printr-o țesătură permeabilă. Filtrarea se
aplică etapizat prin introducerea de materiale și procedee specializate de filtrare
adaptate diferitelor substanțe.
(a) Sedimentarea
Înainte ca apa să intre în filtre procesul de sedimentare îndepărtează materia aflată în
suspensie prin colectarea și reținerea apei în bazine un timp suficient necesar
depunerii sedimentelor particulelor mai grele sub acțiunea gravitației. Se folosesc
colectoare naturale (iazuri, lacuri) sau artificiale (bazine) construite special și capabile
să rețină apa pentru cel puțin 24 ore. În vederea eliminării sedimentelor sistemele de
reținere vor fi prevăzute cu șicane și conducte de ocolire.
(b) Coagularea
Acest proces îndepărtează de asemenea materia aflată în suspensie însă introduce
substanțe coagulante pentru intensificarea procesului.
(c) Flocularea
Apa este ținută în condiții staționare timp în care particulele aflate în suspensie se
combină pentru a forma aglomerări de substanțe a căror greutate să fie suficientă
pentru sedimentare. Procesul se realizează prin ajustarea pH-ului.
(d) Filtre lente pentru nisip
Sunt întâlnite frecvent în sistemele de alimentare de dimensiune redusă (figura 4.3) și
se aplică în speciale apelor provenite din surse supraterane inclusiv din precipitații.
Nu se pretează la filtrarea apelor care au un grad ridicat de turbiditate, nu necesită
tratamente prealabile de coagulare sau floculare; apa nu trebuie clorinată înainte de
pătrunderea în filtru deoarece ar interfera cu filtrul biologic. Acest tip de filtru este
capabil să elimine până la 99.9% din virusul Giardia.
Filtrele lente de nisip sunt ușor de construit și întreținut iar curățarea se face doar
când apa filtrată prezintă turbiditate crescută. Curățarea reprezintă de fapt înlocuirea
stratului superior de nisip de 25mm grosime în care se formează un strat de nămol
biologic activ denumit “the schmutzdecke” care reține particule mici și degadează
materia organică (în mod similar cu epurarea biologică a apelor uzate). Acest strat de
nisip înlocuit este fie spălat și reutilizat fie este incinerat, dezactivat biologic si utilizat
ca material de construcție.

8
Figura 4.3 Filtru lent pentru nisip. Are eficiență crescută în îndepărtarea virusului Giardia; apa
nu trebuie clorinată înainte de intrarea în filtru.

În zonele cu temperaturi scăzute apropiate de cele de îngheț filtrele lente de nisip

trebuie adăpostite; dacă la nivelul superior se formează gheața își pierd capacitățile de
filtrare și face imposibilă curățirea filtrului.
(e) Filtrarea directă
Utilizată pentru cantități importante de apă sistemele de filtrare directă omit
intenționat etape de sedimentare dar includ coagularea pentru o îndepărtare mai bună
a virusului Giardia. Sunt utilizate uneori în combinație cu recipiente presurizare
necesare menținerii sub presiune a sistemelor de alimentare. De multe ori este utilizat
în mici comunități sau pentru locuințe individuale.
(f) Filtrarea cu membrane
Denumită și micro-filtrare sau ultra-filtrare este utilizată pentru îndepărtarea rapidă a
virusurilor și bacteriilor. Nu necesită coagulare sau sedimentare ca tratamente
anterioare. Este capabilă să îndepărteze și particule mai mai de 0.2 microni. Mai este
regăsită și sub denumirea de osmoză inversă – apa este forțată sa treacă la presiune
ridicată prin succesiunea de membrane; pentru curățare este apa este direcționată în
sens invers și astfel sunt îndepărtate reziduurile reținute în faza anterioară; anumite
substanțe precum sărurile sunt îndepărtate periodic prin curățare chimică.
(g) Cartușe filtrante
Cu o popularitate în creștere sunt utilizate local la nivelul spălătoarelor de la bucătării
și la nivelul alimentarii centralelor termice / boilerelor sau în sistemele de alimentare
de mici dimensiuni (individuale). Necesită tratamente anterioare pentru micșorarea
turbidității și au o durată de utilizare mai lungă dacă sunt alimentate de la surse
subterane. Un dezinfectant poate să prevină apariția staturilor încărcate biologic la
nivelul filtrelor; curățarea chimică sau înlocuirea acestora este o măsură de prevenție
periodică necesară.
(h) Alte sisteme de filtrare
Filtrele cu cărbune activ sunt în mod special utilizate pentru îndepărtarea gustului și
mirosurilor; apa este trecută prin filtrele granulare de cărbune care atrag cantități
importante de gaze dizolvate în apă, materii organice și particule fine anorganice. O
altă categorie de filtre este reprezentată de filtrele Pasteur construite din staturi de
cărămidă poroasă, ceramică și porțelan și amplasate local la nivelul robinetelor de

9
alimentare; sunt utilizate cu precădere pentru îndepărtarea materiilor solide și a
nisipurilor și nu au capacitatea să rețină conținutul organic și bacteriologic. După o
anumită perioadă de utilizare sunt introduse în cuptoare de ardere la temperaturi înalte
unde sunt îndepărtate și distruse substanțele periculoase și filtrele sunt reactivate.

5. DEZINFECȚIA
Dezinfecția este etapa cu cea mai mare importanță pentru asigurarea sănătății dintre
toate etapele de tratare deoarece prin ea sunt distruse micro-organismele care pun în
pericol populația. Dezinfecția este obligatorie atunci când sistemul de alimentare cu
apă se bazează pe surse de suprafață sau subterane de joasă adâncime (influențate de
apele de suprafață). Sunt două etape de dezinfecție: dezinfecția primară, prin care sunt
distruse (inactivate) micro-organismele și cea de-a doua, prin care se menține o
anumită concentrație de dezinfectant în apă pentru a împiedica reapariția acestora.
Cea mai răspândită metodă este clorinarea dar există și alternative: nanofiltrarea și
radiația ultravioletă (UV) – nesustenabilă însă pentru ape cu turbiditate ridicată
datorită factorului scăzut de penetrare în masa lichidului), bromarea, iodarea,
ozonarea și tratamentul termic de-asemenea. Deși dintre toate metodele clorinarea
este cea care afectează cel mai mult gustul și mirosul este însă capabilă să acționeze o
perioadă de timp mai îndelungată; există și alte efecte nedorite și anume faptul că
reacționează cu compușii organici formând compuși derivați – halogenuri – pentru a
căror îndepărtare este necesară o etapă suplimentare de tratare după dezinfecție.
(a) Clorinarea
Factorii care influențează procesul de dezinfecție sunt:
1. concentrația – cu cât concentrația este mai mare cu atât procesul de dezinfecție se
realizează mai rapid și cu o rată mai mare de succes.
2. timpul de acționare – randamentul dezinfecției este direct proporțional cu perioada
de timp în care micro-organismele au fost în contact cu clorul; la o concentrație de
minimum 0.4 mg/l contactul cu apa trebuie să dureze 30 minute înainte de a putea fi
utilizată.
3. temperatura apei – randamentul dezinfecției este direct proporțional cu temperatura
la care se realizează procesul.
4. pH-ul – randamentul dezinfecției este invers proporțional cu nivelul pH-ului.
Sunt utilizate mai multe procedee prin care se realizează clorinarea apei potabile.
O primă variantă este dizolvarea unui gaz în apă; gazul este menționat în stare lichidă
la presiune ridicată și este eliberat printr-un regulator în conducta de apă. Injecția se
face printr-un orificiu venturi care produce o depresiune ce atrage gazul în conducta
de apă.
O a doua variantă este cu soluția de hipoclorit de sodiu (figura 4.4); este mai ușor de
manevrat decât sub formă gazoasă (care este cu risc cauzator de moarte) dar este
extrem de agresivă cu recipientul în care este stocată și este extrem de volatilă;
stocarea se face nu mai mult de 1 lună într-un spațiu răcoros și ferit de lumină;

10
 Figura 4.4 Instalație automată de dezinfecție prin dozare de hipoclorit de sodiu

A treia variantă este sub formă solidă cu hipoclorit de calciu, un raport de 65%
hipoclorit care se dizolvă cu ușurință în apă; este corozivă are un miros puternic
înțepător dar este stabilă chimic și poate fi stocată pe o perioadă de cel puțin un an.
Dacă însă recipientul în care este stocat nu este etanș substanța absoarbe umezeală din
aer (este higrofobă) și reacționează formând un gaz toxic letal; în reacție cu materiale
organice (lemn, pânză sau produse petroliere poate genera o cantitate de căldură
pentru inițierea unui incendiu sau a unei explozii..
(b) Cloraminarea
Este o procedură realizată local prin adăugarea de amoniac apei care conține deja
cloramină sau atunci când apa care conține amoniac este clorinată. Este un
dezinfectant cu putere de dezinfecție inferioară, combate virusurile și algele dar
produce derivați toxici mai puțin decât clorinarea. Este utilizat cu precădere în etapele
secundare de dezinfecție decât în cele primare. Funcționează doar în serie cu o
instalație de clorinare.
(c) Ozonizarea
A fost folosită într-un sistem de alimentare cu apă pentru prima dată în 1906. Este un
puternic agent de oxidare și dezinfecție distrugând cu succes majoritatea bacteriilor,
virusurilor și altor agenți patogeni. Necesită o perioadă de contact și un dozaj inferior
clorinării pentru obținerea acelorași rezultate și nu produce modificări ale gustului sau
mirosului ca în cazul clorinării. Ozonul se formează prin trecerea unui jet de aer uscat
prin preajma unui sistem de electrozi, fiind un gaz instabil este necesare producerea
lui locală fiind aproape imposibilă stocarea acestuia - procesul de degradare la nivel
de oxigen realizându-se aproape instantaneu. Una dintre aplicațiile practice este cea a
utilizării ozonului pentru tratamentul apelor reutilizabile evacuate de turnurile de
răcire unde se aplică cu succes pentru îndepărtarea Legionella-pneumophila și a
algelor dezvolate prin oxidare care împiedică randamentul termic al instalațiilor
(figura 4.5).

11
 Figura 4.5 Apa de răcire reciclată este tratată cu un ozonator, un decalcifiator și un sistem de
filtrare. Aceasta împiedică formarea de alge, reduce gradul de coroziune și acumularea
nămolului.
Ozonizarea este utilizată și în industria alimentară în epurarea apelor uzate, pentru
îndepărtarea fumului, în bazine de înot și piscine precum și pentru albirea hârtiei.
Datorită volatilității funcționează doar într-o primă etapă de dezinfecție motiv pentru
care trebuie urmat de o a doua etapă de clorinare pentru păstrarea efectului.

(d) Radiația ultravioletă

O categorie specială de lămpi cu radiație în spectrul UV sunt utilizate pentru
întreruperea / distrugerea lanțului ADN din materialul generic al celulelor vii făcând
imposibilă reproducerea acestora. Are efect asupra bacteriilor și virusurilor și este
bine-cunoscută pentru inactivarea Giardia (un parazit intestinal) Radiația UV
funcționează ca dezinfectant primar, necesită un contact redus și nu produce derivați.
Similar cu ozonizarea trebuie succedat de o a doua etapă de dezinfecție pentru
păstrarea efectului.

Figura 4.6 Lămpile ultraviolete pentru eradicarea microorganismele dăunătoare. Dispersia

undelor de radiații scurte face ca apă astfel tratată să fie potrivită chiar și pentru cei mai stricți
consumatori, inclusiv spitale, laboratoare de analize și industria farmaceutică
(e) Nanofiltrarea
Membranele filtrelor sunt foarte dense – cu porozități cuprinse între 0.2 si 0.3 microni

12
și sunt impregnate cu un polimer care asigură formarea unui strat subțire care duce la
diminuarea porozității până la 1 nanometru. La aceste dimensiuni este posibilă
reținerea bacteriilor, virusurilor pesticidelor și materiei organice. Contribuie de
asemenea la reținerea materialelor anorganice cu conținut de calciu reducând astfel
duritatea apei. Curățarea membranelor se face cu soluție acidă atât pentru îndepărtarea
materiei organice cât și pentru îndepărtarea calciului. Prin adăugarea de fosfați este
posbilă și reținerea / dizolvarea plumbului. Pentru funcționare este necesară o
instalație suplimentare de presurizare a apei care să poată împinge apa prin porii de
dimensiuni reduse ale filtrului. Similar cu ozonizarea și cu filtrarea prin radiație
ultravioleta procedeul de nano-filtrare trebuie succedat de o a doua etapă de
dezinfecție pentru păstrarea efectului.

6. ALTE TRATAMENTE APLICATE APEI

(a) Aerarea (Oxidarea)
Este un proces simplu prin care se îmbunătățește gustul și mirosul apei și poate
îndepărta fierul și manganul; în timpul procesului este esențial ca o suprafață cât mai
mare de apă să intre în contact cu aerul. Metoda poate fi “camuflată” în câteva forme
estetice aparente de tipul dispersiei sub formă de jeturi sau ploaie, sub firmp de jeturi
laminare sau turbulente, sub formă de cascade / căderi de apă.
(https://brightside.me/creativity-design/17-jaw-dropping-photos-of-fountains-
from-all-over-the-world-144705/). Pentru a le feri totuși de posibile contaminări
aceste procedee au și o parte închisă unde se realizează tratamente de dezinfecție.
Pentru situațiile în care nu este posibilă exprimarea artistică și apa este stocată în
bazine de retenție aerarea se face printr-un sistem de picurare. Prin aerare este
îmbunătățit gustul stătut al apelor distilate / demineralizate / plate, în același timp se
face și oxigenarea necesară îndepărtării mai ușoare a metalelor în procesele de
filtrare; tot atunci se elimină și mirosurile cauzate de hidrogenul sulfurat și de alge.
Deoarece aerarea crește conținutul oxigenului dizolvat în apă atunci procesul trebuie
evitat dacă apa trebuie tratată împotriva coroziunii.
(b) Controlul potențialului coroziv
Este important controlul potențialului coroziv al apei atât pentru a menține
funcționarea corectă a sistemelor de alimentare, pentru a nu crește concentrația
substanțelor cu potențial periculos (spre exemplu din conductele de cupru sau de oțel)
dar și pentru a preveni modificări ale gustului și mirosului apei. Coroziunea reprezintă
procesul de degradare a structurii metalice la trecerea unui curentului electric - de
obicei indus de alăturarea conductelor cu câmpuri electrice sau magnetice - prin
pereții conductelor.
Factorii care influențează controlul potențialului coroziv sunt:
1. aciditatea – un pH < 6.0 înseamnă potențial coroziv crescut;
2. conductivitatea electrică – pe măsură ce cantitatea de sare dizolvată în apă este mai
mare circulația curentului electric este mai favorizată / potențată;
3. conținutul de oxigen – oxigenul dizolvat în apă distruge stratul fin protectiv de la
suprafața conductelor și în felul acesta promovează coroziunea;
4. conținutul de dioxid de carbon – formează acid carbonic care atacă suprafața

13
metalelor;
5. temperatura apei – temperatura crescută potențează coroziunea ( a se vedea
conductele care transportă agent termic);
6. debite de curgere scăzute – înseamnă turbulență redusă și deci depuneri rapide de
piatră minerale pe pereții conductelor fapt de accelerează procesele de coroziune
superficială;
Dintre măsurile care se iau amintim tratamentul chimic de neutralizare cu baze /
substanțe alcaline, procese de hipoclorinare și inhibitori de dezinfecție. Alte strategii
inclus utilizarea de izolatori electrici la îmbinările conductelor sau înlocuirea
anumitor segmente de conducte cu materiale dielectrice..
(c) Reducerea durității apei – dedurizare - demineralizare
Duritatea apei este cauza principală pentru depunerile de calciu și magneziu; când
acestea sunt îndepărtate apa va fi mai “soft”. Duritatea apei nu influențează doar
procesele de spălare; de multe ori pentru spălarea rufelor se preferă utilizarea
rezervoarelor de stocare a apelor de ploaie al carei conținut mineral este foarte scăzut;
Atunci când nu este disponibilă această soluție se folosesc procese chimice de
demineralizare – dedurizare: schimbătoare de ioni, osmoza inversă și electrodializa.
(d) Controlul organoleptic
Anumite organisme pot să nu afecteze sănătatea oamenilor car se pot multiplica cu
repeziciune și pot modifica aparența apei prin schimbarea culorii, gustului și
mirosului. Situația este mei des întâlnită în cazul apelor de suprafață sau la suprafața
bazinelor de stocare / rezervoarelor de acumulare. Factorul cel mai des întâlnit este
dezvoltarea algelor și controlul se face chimic prin adăugarea de vitriol albastru – un
acid sulfuric mai diluat. O măsură compensatorie este aceea de a limita expunerea la
radiația solară – lumină a suprafețelor apei. O problemă cu adevărat importantă este
reprezentată de apa din turnurile de răcire care are un mare potențial de creștere
pentru Legionella pneumophila – astfel apa de răcire nu ar trebui evacuată la
canalizare sau deversată în mediu direct ci ar trebui dezinfectată și reutilizată în
circuitele tehnologice.
(e) Fluorizarea
Una din controversele sistemelor de alimentare cu apă este reprezentată de adăugarea
fluorului în componența apei potabile. Avantajul adăugării rezidă în faptul că acei
copii care consumă apa astfel tratată pe perioada dezvoltării danturii au o rată mai
scăzută a problemelor cu deteriorarea dinților. Deoarece toată lumea bea apă
beneficiază de acest fapt nu doar copii ci și adulții și nu doar cei care utilizează cu
anumită frecvență pastele de dinți sau apele de gură.
Opozanții fluorizării susțin că de fapt ar trebui fluorizate produsele care conțin zahăr
acestea fiind responsabile de fapt pentru probleme dentare ale copiilor și adulților.
Daca nu este ținută strict sub control concentrația de fluor din apă atunci pot apărea
probleme – o cantitate prea mare duce la marmorarea danturii.
(f) Distilarea
Este un proces relativ simplu care produce o apă similară cu cea îmbuteliată folosită
pentru băut, gătit sau în laboratoare / spitale. Într-un singur tratament sunt îndepărtate
particulele solide aflate în suspensie, sărurile bacteriile și aparent hidrocarburile și

14
halogenurile. Daca poluarea apei este semnificativă, spre exemplu este vorba de o apă
sărată distilarea este cel mai eficient proces / tratament aplicabil; apa este încălzită și
evaporată; prin evaporare agenții poluanți rămân în urmă având, în general,
temperaturi de vaporizare inferioare ape și la punerea în contact cu o suprafață rece
apa condensează iar de pe aceste suprafețe poate fi colectată sub formă de apă
distilată.
Orice potențială sursă de căldură poate fi utilizată; în creștere este utilizat potențialul
radiației solare datorită faptului că energia utilizată este gratuită. Există însă și un
dezavantaj și anume cantitatea de apă astfel produsă nu este suficientă decât pentru
băut și, în plus, pentru curățarea sistemelor cantitatea de apă necesară este aproape
dublă decât cea produsă – apa pentru curățare poate fi folosită pentru irigații sau altor
utilizări ne sanitare.

Figura 4.7. Exemplu unui distilator solar. Sursa: MECHELL & LESIKAR (2010)

15