Sunteți pe pagina 1din 8

INDICATORI CHIMICI GENERALI

 Fosfaţii
Fosforul este un element comun în rocile vulcanice şi de sedimentare şi în
sedimente, dar are tendinţa de a fi un constituent minor al apelor naturale, deoarece
majoritatea compuşilor anorganici ai fosforului au solubilităţi mici.
Solubilitatea redusă a formelor sale dizolvate îi conferă fosforului rolul nutrientului
limitativ din apele naturale:
Ptotal [mg/L] Efect
0,01 – 0,03 Apă necontaminată
0,025 – 0,1 Concentraţia care stimulează creşterea
plantelor
0,1 Limita maximă admisibilă pentru evitarea
eutrofizării
>0,1 Exacerbarea creşterii vegetaţiei acvatice
În apele naturale şi în apele uzate, fosforul se găseşte, în principal, sub formă de
ortofosfaţi, polifosfaţi şi fosfaţi legaţi organic:
Ptotal = P anorganic solubil + P anorganic insolubil + P organic
Speciile dizolvate de fosfat sunt implicate în următoarele echilibre a căror desfăşurare
depinde de pH – ul soluţiei apoase:

Specia predominantă
pH Denumire Formulă chimică
<2 Acid fosforic H3PO4
2<pH<7 Fosfat HPO42−
monoacid
7<pH<12 Fosfat diacid H2PO4−
Sursele pH>12 Ortofosfat PO43− antropogene de
fosfor în apele naturale sunt de 2 tipuri:
 difuze: fertilizanţii cu fosfor aplicaţi pe terenurile agricole; dejecţiile animalelor;
 punctuale: apele uzate industriale şi menajere(în special cele care conţin detergenţi)
deversate în apele de suprafaţă.
Principiul metodei de determinare a fosfaţilor

Anionul fosfat reacţionează cu molibdatul de amoniu, în mediu de acid şi conduce la


formarea de fosfomolibdat de amoniu, conform reacţiei:

H3PO4 +12(NH4)2MoO4 +21HNO3 →(NH4)3PO4∙12MoO3 + 21 NH4 NO3+ 12H2O

1
Fosfomolibdatul de amoniu formează sub acţiunea unui reducător, un complex de
culoare albastră, cunoscut ca albastru de molibden[(MoO2)2MoO4∙xH2O sau
[Mo2O5∙MoO3∙xH2O]. Intensitatea coloraţiei este proporţională cu concentraţia fosfatului.

Metoda poate fi aplicată atât pentru ortofosfaţi cât şi pentru fosfaţi hidrolizabili
(transformaţi în o – fosfaţi prin fierbere în mediu de acid sulfuric) sau fosforul legat
organic(după mineralizare, în mediu acid, cu persulfat de amoniu)

INDICATORI CHIMICI TOXICI

Nitraţii (NO3−)

Nitraţii reprezintă forma comună de azot legat combinat din apele naturale. Ei
constituie stadiul avansat de oxidare a amoniului, nitriţii formaţi în prima treaptă oxidându-se
rapid la nitraţi:
2NO2− + O2 →2NO3−
Surse naturale de nitraţi în apele de suprafaţă sunt rocile vulcanice, ameliorarea solului
şi reziduurile organice de natură vegetală sau animală. Nitratul este un nutrient esenţial pentru
plantele acvatice, iar variaţiile sezoniere ale concentraţiei acestuia îşi au originea în creşterea
şi descompunerea plantelor. Concentraţiile naturale, care rareori, depăşesc 0,1mg/L pot fi
sporite prin deversări de ape uzate municipale şi industriale.
Sub influenţa activităţilor umane, apele de suprafaţă pot avea concentraţii în nitrat,
care, de regulă, sunt mai mici de 1 mg N (NO 3−)/L şi, în cazuri excepţionale pot ajunge până
la 5 mg N (NO3−)/L. Concentraţiile care depăşesc 5 mg N (NO 3−)/L indică, de regulă, poluare
cu reziduuri animale sau scurgeri de fertilizatori. În cazuri de poluare extremă, concentraţiile
pot atinge valori de 20 mg N (NO3−) / L. În lacuri, concentraţiile nitraţilor care depăşesc 0,25
mg N (NO3−)/L tind să stimuleze dezvoltarea algelor şi indică condiţii favorabile de
eutrofizare.
În mod natural, existenţa nitratului în apele subterane este rezultatul levigării
solului, dar în zonele în care îngrăşămintele cu azot se aplică intensiv se pot atinge valori
foarte mari ale concentraţiei în nitrat (~ 500mg N (NO 3−) / L ) .În unele cazuri, creşterile
semnificative ale concentraţiile de nitrat din apele subterane, pe parcursul a 20 – 30 de ani,
au fost corelate cu utilizarea intensivă a fertilizatorilor, în special, în zonele tradiţional
agricole din Europa. Aplicarea intensivă a fertilizatorilor nu este totuşi, singura cale prin care
nitraţii pătrund în apele subterane. Percolarea nitratului din zonele cu păşuni nefertilizate sau

2
din vegetaţia naturală este, în mod normal, minimă, deşi solurile din aceste zone conţin
suficientă materie organică, sursă potenţială importantă de nitrat (datorită activităţii
bacteriilor de nitrificare din sol).
- SR ISO 7890 – 3/ 2000. Calitatea apei. Determinarea conţinutului de azotaţi. Partea 3:
Metoda spectrometrică cu acid sulfosalicilic
Metoda se utilizează pentru analiza probelor de apă brută şi apă potabilă al căror volum
este de 25 mL şi pentru o concentraţie de azot din azotaţi mai mică de 0,2 mg/L.
Principiul metodei: măsurarea spectrometrică a absorbanţei compusului galben format prin
reacţia acidului sulfosalicilic( format prin adăugarea la probă a salicilatului de sodiu şi a
acidului sulfuric) cu azotatul, urmată de tratare cu soluţie alcalină. Sarea disodică a acidului
etilendiaminotetraacetic este adăugată la soluţia alacalină pentru a preveni precipitarea
sărurilor de calciu şi magneziu. Azida de sodiu este adăugată pentru a înlătura interferenţa cu
azotiţii.
Cianurile
Cianurile se utilizează în numeroase procese industriale(acoperiri galvanice, curăţarea
metalelor, industria materialelor plastice, industria farmaceutică etc.), astfel încât pot fi
întâlnite frecvent în apele uzate. Ele se prezintă ca ioni cian, acid cianhidric sau ca cianuri
legate complex. Suma cianurilor simple (libere) şi a celor legate constituie cianurile totale.
Toxicitatea cianurilor este în funcţie de pH, temperatură şi de încărcarea ionică a
apei, condiţii care disociază cianurile în acid cianhidric liber. Astfel,ionii cian liberi sunt
toxici pentru organismele acvatice, iar cei legaţi complex au o toxicitate mai redusă. În cazul
oamenilor, cianurile pot provoca intoxicaţii prin absorbţie cutanată, prin inhalare sau prin
ingestie accidentală. Intoxicaţiile acute pot conduce la convulsii, vomă, comă şi chiar moarte.
În scopul determinării cianurilor din apă, probele de apă se recoltează în sticle de
polietilenă curăţate în prealabil cu HCl diluat (2N) şi clătite cu apă distilată Se conservă prin
adăugare de NaOH 10% (pH ≥11) şi se păstrează la frigider.
Determinarea propriu – zisă a cianurilor totale din apă este precedată de o distilare a
probelor de apă astfel recoltate, prin fierbere, în mediu acid (pH = 2). Acidul cianhidric
eliberat este reţinut într-o soluţie de NaOH, din care, ulterior, în funcţie de concentraţia lor,
ionii CN- se determină prin 2 metode : titrimetrică şi spectrofotometrică.
1. Principiul metodei titrimetrice:
Ionii CN- din apă (în concentraţie mai mare de 1mg/L) se titrează cu o soluţie de
azotat de argint(metoda Liebig). Un mic exces de ioni Ag + după punctual de echivalenţă este

3
pus în evidenţă cu ajutorul indicatorului p – dimetilaminobenzalrodanina, prin schimbarea
culorii soluţiei de la galben la roşu.
2. Principiul metodei spectrofotometrice, aplicabilă pentru ape în care concentraţia
ionilor CN- este mai mică de 1mg/L
Ionii CN- sunt oxidaţi de către cloramina T şi transformaţi în clorcian. Clorcianul
rezultat reacţionează cu piridinaşi formează aldehida glutaconică, care, la rândul ei, dă cu
acidul barbituric un compus (polimetină) de culoare roşu – violet. Intensitatea compusului
rezultat se măsoară la 580 nm.
Cadmiul
Între formele dizolvate predomină Cd2+, [CdOH]+, CdCO3(aq), CdSO4(aq), iar în
mediile alcaline, hidroxocomplecşii [Cd(OH)3]− şi [Cd(OH)4]2−. Substanţele humice
generează complecşi organici importanţi.
În ape cadmiul se găseşte împreună cu zincul, dar în concentraţii mult mai mici. În
apele naturale, concentraţia cadmiului variază de la unităţi la zeci de μg/L. Surse artificiale de
cadmiu sunt apele uzate de la finisarea superficială a metalelor, industria fotografică şi
industria tipografică .
Solubilitatea cadmiului este limitată de solubilitatea CdCO 3 şi Cd(OH)2. Cadmiul are
un coeficient de acumulare foarte mare, care variază de la 500 la 50000. Acest fapt este de
interes nu numai pentru sedimentele de pe fund, ci şi pentru organismele acvatice.
Cadmiul este un toxic foarte periculos, de aceea Organizaţia Mondială a Sănătăţii
limitează concentraţia sa maximă admisă în apa potabilă la 0,005 mg/L.
Cea mai indicată metodă de determinare a cadmiului în apă este metoda
spectrometriei de absorbţie atomică. În anumite situaţii se poate folosi şi o metodă
spectrofotometrică al cărei principiu este: cadmiul reacţionează cu ditizona cu care
formează un complex colorat în roşu, ditizonatul de cadmiu, solubil în cloroform.
Absorbanţele corespunzătoare se măsoară la lungimea de undă de 518nm.
Mercurul
Prezintă importanţă formele anorganice solubile Hg0, Hg2+, Hg22+ [HgOH]+, HgCl2,
[HgCl3]−, [HgCl]+ şi [HgS2]2−, dar şi unele specii organice,între care se remarcă compuşii
mercurici monoalchilici şi dialchilici. Prezenţa ionului mercuros Hg22+în apă este limitată, din
cauza disproporţionării sale în Hg0 şi Hg2+. Concentraţia mercurului elementar, a cărui
solubilitate într-un mediu fără oxigen este de aproximativ 25μg/L, poate fi semnificativă în
unele cazuri. Solubilitatea creşte în apele care conţin oxigen dizolvat, datorită formării

4
Hg(OH)2. În condiţii anaerobe, mercurul din apele naturale se leagă, în sedimente, sub formă
de HgS, greu solubilă. Creşterea solubilităţii HgS în medii alcaline datorită formării
anionului complex [HgS2]2− are importanţă practică pentru tratarea apelor reziduale care
conţin mercur, prin precipitare cu Na2S. În prezenţa unor concentraţii mari de cloruri trebuie
luată în consideraţie prezenţa clorocomplecşilor cu 1 – 4 atomi de clor coordinaţi în jurul
atomului central, care sunt semnificativi, în special, în apele uzate rezultate din procesele
electrolitice,.
Din grupa compuşilor organo – mercurici, ar trebui menţionată clorura fenilmercurică
utilizată ca pesticid. Din mercurul legat anorganic se formează, prin procese biologice,
CH3HgCl şi CH3HgCH3, compuşi care se acumulează uşor în hrana peştilor care trăiesc în
apele care conţin mercur.
Mercurul are una dintre cele mai mari valori ale coeficientului de acumulare, raportate
în literatura de specialitate( >106). El se acumulează excepţional de intens în sedimente şi în
flora şi fauna acvatică.
Dintre toate metalele toxice, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă , pentru
concentraţia maximă a mercurului în apa potabilă cea mai mică valoare de 0,001 mg/L.
Principiul metodei de determinare a mercurului: ionii de mercur în mediu acid formează
cu difenilcarbazona(ditizona) un complex colorat în portocaliu, ditizonatul de mercur, care se
extrage în toluen şi a cărui absorbanţă se măsoară la lungimea de undă de 470nm.
Plumbul
În apele naturale, cele mai semnificative forme solubile sunt Pb2+ şi PbCO3(aq). În
medii alcaline trebuie luată în consideraţie şi prezenţa hidroxidului de plumb, Pb(OH)2(aq) şi
a complecşilor [Pb(CO3)2]2− şi [PbOH]+. În apele care conţin concentraţii mari de sulfat este
importantă existenţa PbSO4(aq). În plus, la concentraţii mari de cloruri devine semnificativă
prezenţa a diferiţi clorocomplecşi.
Solubilitatea plumbului în apele bicarbonatate este dependentă de solubilitatea
PbCO3. Asupra solubilităţii plumbului îşi pun puternic amprenta şi substanţele organice
formatoare de complecşi.
Printre sursele artificiale, o importanţă aparte o au gazele de eşapament care conţin
produşi de degradare a tetraetil plumbului. Prin precipitaţii, plumbul este introdus în apele de
suprafaţă. Deoarece are un coeficient înalt de acumulare, cea mai mare parte a sa este
îndepărtată din apele de suprafaţă prin sorbţie pe sedimentele de pe fund.

5
Plumbul este un toxic foarte periculos a cărui concentraţie maximă admisă în apa
potabilă, recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, este de 0,05mg/L.
Pentru determinarea conţinutului de plumb din ape se poate utiliza spectrometria de
absorbţie atomică sau spectrometria de absorbţie moleculară.
1.Principiul metodei spectrometrice de absorbţie atomică: proba de apă este aspirată în
flacăra aer – acetilenă a spectrometrului de absorbţie atomică. Conţinutul de plumb se
determină prin măsurarea absorbţiei radiaţiei emise de o lampă cu catod cavitar de Pb, la
lungimea de undă de 217nm sau la 283,31nm(unde efectele de interferenţă prin împrăştierea
radiaţiei specifice sunt mai scăzute)
2. Principiul metodei spectrofotometrice: se măsoară, după o prealabilă extracţie în
cloroform, la lungimea de undă de 510 nm absorbanţa ditizonatului de plumb, un complex
colorat, care se formează prin reacţia plumbului cu ditizona(difenilcarbazona) în mediu
alcalin(pH = 9)

INDICATORI BIOLOGICI ŞI BACTERIOLOGICI


Analiza hidrobiologică constă în inventarierea microscopică a fitoplanctonului şi
zooplanctonului, organisme din masa apei, precum şi analiza organismelor bentonice(situate
pe fundul apei) şi a perifitonului(organisme fixate pe diferite suporturi) din probele de apă
prelevate în secţiunea de control. Stabilirea gradului de curăţenie sau poluare a unui râu sau
lac se face prin compararea organismelor existente cu tabele standard care conţin grupe
faunistice şi număr de unităţi sistemice de organisme indicatoare de apă curată sau murdară.
Calitatea apei şi modificările datorate diverselor forme de poluare influenţează
compoziţia biocenozelor acvatice(tip şi număr de organisme), iar acestea pot reprezenta un
mijloc de a diagnostica calitatea apei.
Analiza bacteriologică. Apa destinată utilizării de către om trebuie să fie cât mai puţin
contaminată de bacterii sau viruşi patogeni, această regulă fiind foarte strictă dacă apa este
destinată consumului potabil sau este folosită în industria alimentară; în acest caz, ea trebuie
să fie lipsită de germeni patogeni
Pe de altă parte, cantitatea de apă folosită în mod centralizat de către populaţie
prezintă pericolul ca, în condiţiile poluării, apa să constituie un factor important de
îmbolnăvire. Bolile răspândite prin apă pot cuprinde, în general, un număr mare de persoane,
îmbrăcând caracterul unor boli cu extindere de masă.

6
În analiza bacteriologică a apei au fost adoptaţi ca indicatori bacteriologici numărul
total de germeni şi determinarea bacilului coli.
Principalii indicatori biologici şi bacteriologici de calitate a apei potabile sunt
prezentaţi în tabelele de mai jos.
Caracterizarea biologică a apei potabile
Indicatori biologici Concentraţii admise Metode de
analiză
Volumul sestonului obţinut prin filtrare prin
fileu planctonic, cm3/m3, max.:
- în instalaţii centrale 1 STAS 6329
- în instalaţii locale 10 - 90
Organisme animale, vegetale şi particule Lipsă STAS 6329
vizibile cu ochiul liber - 90
Organisme animale microscopice, 20 STAS 6329
număr/dm3, max. - 90
Organisme care prin înmulţirea în masă Lipsă: se admit exemplare STAS 6329
modifică proprietăţile organoleptice ale apei izolate în funcţie de specie - 90
Organisme indicatoare de poluare Lipsă STAS 6329
- 90
Organisme dăunătoare sănătăţii: ouă de Lipsă STAS 6329
geohelmiţi, chisturi de giardia, protozoare - 90
intestinale patogene

Caracterizarea bacteriologică a apei potabile


Numărul Numărul Numărul Numărul Metode de
total de probabil probabil de probabil de analiză
bacterii care de bacterii bacterii coliforme streptococi
se dezvoltă coliforme termotolerante fecali/100cm3
la 370/cm3 (coliformi (coliformi
(UFC/cm3) totali/100cm3) fecali/100cm3)
Apa furnizată de
instalaţii
centrale urbane
şi rurale cu apă
dezinfectată STAS
-punct de intrare Sub 20 0 0 0 3001-91
în reţea
-punct din
reţeaua de Sub 20 0 0 0
distribuţie

Apa furnizată de
instalaţii
centrale urbane

7
şi rurale cu apă
nedezinfectată
-punct de intrare Sub 100 Sub 3 0 0 STAS
în reţea 3001-91
-punct din 0
reţeaua de Sub 100 Sub 3 0
distribuţie
Apa furnizată STAS
din surse 3001-91
locale(fântâni, Sub 300 Sub 10 Sub 2 Sub 2
izvoare)