CONTROLUL CALITĂŢII

APELOR NATURALE
 ARGUMENT

Apa este una din substanțele cele mai răspândite pe planeta Pământ, formând unul din
învelișurile acesteia, hidrosfera.
Pe Pământ, apa există în multe forme, în cele mai variate locuri. Sub formă de apă sărată
există în oceane și mări. Sub formă de apă dulce în stare solidă, apa se găsește în calotele polare,
ghețari, aisberguri, zăpadă, dar și ca precipitații solide, sau ninsoare. Sub formă de apă dulce
lichidă, apa se găsește în ape curgătoare, stătătoare, precipitații lichide, ploi, și ape freatice sau
subterane. În atmosferă, apa se găsește sub formă gazoasă alcătuind norii sau fin difuzată în aer
determinând umiditatea acesteia. Considerând întreaga planetă, apa se găsește continuu în
mișcare și transformare, evaporarea și condensarea, respectiv solidificarea și topirea alternând
mereu. Această perpetuă mișcare a apei se numește ciclul apei și constituie obiectul de studiu al
meteorologiei și al hidrologiei.
Apa care este potrivită consumului uman se numește apă potabilă. Conform standardului
din România, pentru ca apa să fie potabilă sestonul nu trebuie să depășească 1ml/m³. Pe măsura
creșterii populației umane, de-a lungul timpului, și a folosirii intensive și extensive a resurselor
de apă susceptibile de a furniza apă potabilă, problema apei utilizabile a devenit o problemă
vitală a omenirii.
Apa se găsesește sub diverse forme în natură: vapori de apă și nori în atmosfera, valuri și
aisberguri în oceane, ghețari la latitudini mici sau altitudini mari, acvifere sub pământ, râuri sau
lacuri. Circuitul apei în natură este fenomenul prin care apa este transferată dintr-o forma într-
alta, prin evaporare, precipitații și scurgeri de suprafață.
Datorită importanței pe care o are (în agricultură, dar și pentru omenire în general), apei i
s-au dat diverse nume în funcție de formele pe care le ia. Ploaia e cunoscută în majoritatea
țărilor, pe când alte forme sunt mai puțin întâlnite, și pot fi surprinzătoare când sunt văzute prima
dată. Exemple sunt: grindina, zăpada, ceața, roua sau chiciura. Un fenomen conex este
curcubeul, întâlnit atunci cand lumina se refractă prin particulele de apă din atmosferă.
Apa de la suprafața globului joacă roluri importante în evoluția umană; râurile și irigațiile
asigură aportul de apă pentru agricultură, sunt suport pentru transportul maritim sau fluvial, fie
comercial sau de agrement. O apă cu insuficienți nutrienți se numește oligotrofă. Scurgerea apei
pe suprafața terestră este mecanismul prin care eroziunea sculptează mediul natural, duce la
crearea văilor și deltelor cu suprafețe fertile favorabile dezvoltării de centre umane. De
asemenea, apa se infiltrează în sol, ajungând în pânza de apă freatică. Această apă freatică ajunge

2
din nou la suprafață sub forma izvoarelor, sau a izvoarelor termale și gheizerilor. Apa freatică
este de asemenea extrasă artificial prin puțuri și fântâni.
Deoarece apa poate conține numeroase substanțe diferite, poate avea gusturi sau mirosuri
foarte diferite. De fapt, oamenii și alte animale și-au format simțurile pentru a putea evalua
calitatea apei: de obicei, animalele evită apa cu gust sărat (apă de mare) sau putred de mlaștină
preferând apa unui izvor montan sau apa freatică.
Din punct de vedere biologic, apa are numeroase proprietăți indispensabile proliferării
vieții, care o deosebesc de celelalte substanțe. Apa își îndeplinește acest rol, permițând
compușilor organici să reacționeze în moduri care să permită în cele din urmă replicarea. Este un
bun solvent și are o tensiune superficială ridicată, permițând astfel mișcarea compușilor organici
și a organismelor vii.
Viața pe Pământ a evoluat și s-a adaptat acestor proprietăți ale apei. Existența formelor
solidă, lichidă și gazoasă ale apei pe Pământ a reprezentat un factor important pentru colonizarea
diferitelor medii ale planetei de către forme de viață adaptate variatelor, și adesea extremelor,
condiții de viață.
În istorie, civilizațiile s-au dezvoltat cu precădere pe malurile râurilor sau mărilor:
Mesopotamia, așa-numitul leagăn al civilizației este situată între două râuri, Egiptul antic a
înflorit pe malurile Nilului, iar marile metropole, precum Londra, Paris, New York și Tokio își
datorează succesul în parte accesibilității oferite de situarea lângă o apă, și înflorirea comercială
rezultată. Insulele cu porturi sigure, precum Singapore și Hong Kong, s-au dezvoltat tocmai din
acest motiv. În locuri precum Africa de Nord și Orientul Mijlociu, unde apa nu se găsește în
abundență, accesul la apă potabilă a fost și este o mare problemă în dezvoltarea comunităților
umane.

3
 CAPITOLUL 1.
DETERMINAREA INDICATORILOR
FIZICI AI APELOR NATURALE

Proprietăţile fizice ale apei sunt reprezentate în special de caracteristicile apei care au
metode obiective de determinare. Principalii indicatorii fizici ai apelor sunt: pH-ul,
conductivitatea, turbiditatea, suspensiile totale.

1.1. Determinarea pH-uIui

În apele naturale valoarea pH-ului variază puţin faţă de pH-ul neutru din cauza prezenţei
CO2, carbonarilor şi bicarbonaţilor. Apele dure prezintă un pH mai mare, comparativ cu cele
moi. Variaţia semnificativă a valorii pH-ului indică perturbarea echilibrului chimic al apei fie
datorită unor procese biologice, fie datorită deversării de ape uzate acide sau bazice.
Pentru determinarea pH-ului se utilizează metode:
- colorimetrice
- electrometrice
În Anexa 1 este prezentat un pH-metru digital.

1.2. Determinarea conductivităţii

Conductivitatea electrică a unei soluţii este proprietatea soluţiei de a conduce curent
-1
electric. Conductivitatea electrică se exprimă în S (Siemens) pe metru şi se simbolizează Sxm .
-1
De obicei se folosesc submultiplii siemensului mS (milisiemens) pe centimetru (mSxm ) şi uS
(microsiemens) pe centimetru. Conductivitatea apei depinde de concentraţia ionilor dizolvaţi în
apă.
Conductivitatea electrică depinde de concentraţia în ioni, de natura ionilor, de temperatură

şi de vîscozitatea soluţiei. Apa pură are, la 25° C, o conductivitate k 25=5,483 µS/cm. Apa din
natură conţine în soluţie, funcţie de sursă, diferite substanţe dizolvate. Conductivitatea, în cazul
soluţiilor apoase, este puternic influenţată de concentraţia substanţelor, fiind folosită astfel ca
indicator al gradului de mineralizare a apei. Datorită variaţiei mari a conductivităţii cu
temperatura, pentru a decide asupra calităţii apei, toate rezultatele trebuie aduse la aceeaşi
temperatură de referinţă.

4
 1.3. Determinarea turbidităţii
Turbiditatea este dată de particulele fine aflate în suspensie, care nu sedimentează. Se
măsoară folosind efectul optic de difuzie ( împrăştiere) a unui flux luminos la trecerea printr-un
mediu fluid care conţine particule în suspensie sau în stare coloidală (efectul Tyndall).
Turbiditatea poate fi datorată fie particulelor sedimentabile (grosiere), fie particulelor
3
coloidale. Se exprimă în grade de turbiditate sau în mg dioxid de siliciu la 1 dm apă. Un grad de
turbiditate reprezintă dispersia razei incidente la trecerea ei printr-o suspensie ce conţine 1 mg de
3 3
dioxid de siliciu într-un dm de apă. Un grad de turbiditate corespunde la 1 mg SiO 2dm . Un alt
mod de exprimare a turbidităţii este unitatea de turbiditate de formazină (UTF) sau grade NTU
(nephelometric turbidity unit). O unitate de turbiditate de formazină reprezintă dispersia razei
incidente la trecerea acesteia printr-o suspensie de formazină care conţine 0,5 mg formazină într-
3
un dm de apă. Un grad de turbiditate corespunde la 1 UTF.
Principalii factori care interfera în determinarea turbidităţii sunt temperatura şi culoarea
probei. Pentru eliminarea interferenţei temperaturii se procedează astfel: dacă proba are o
temperatură scăzută se va produce condens pe cuva de măsurare şi ca urmare înainte de
începerea determinării turbidităţii proba de apă trebuie lăsată o anumită perioadă de timp la
temperatura camerei.
Apa colorată are o turbiditate mai mare faţă de apa „incoloră". Culoarea va fi eliminată prin
filtrare pe hârtie de filtru de porozitate mică. Se filtrează o parte din probele de apă pe hârtia de
filtru cu porozitate mică şi se aruncă prima porţiune reţinându-se un volum suficient pentru
determinare.
Principalele metode de determinare a turbidităţii sunt:
- metoda spectrofotometrică (cu etalon suspensie de formazină, metoda cu etalon
suspensie de caolin);
- metoda nefelometrică.

1.3.1. Determinarea colorimetrică a turbidităţii

Determinarea turbidităţii cu turbidimetrul are la bază efectul Tyndall conform căruia apa
tulbure devine strălucitoare dacă este traversată de un fascicul luminos, datorită faptului că
particulele în suspensie difuzează lateral o parte din razele luminoase.
În anexa 2 este prezentat un turbidimetru.

5
 1.3.2. Determinarea spectrofotometrică a turbidităţii
Determinarea spectrofotometrică se bazează pe măsurarea absorbţiei luminii de către
particulele aflate în suspensie.
În funcţie de tipul etalonului pentru determinarea turbidităţii se pot aplica metodele: cu
etalon suspensie de formazină şi cu etalon suspensie de caolin.

1.4. Determinarea materiilor în suspensie

Materiile în suspensie reprezintă substanţele insolubile din ape, care se pot separa prin
filtrare, centrifugare sau sedimentare. În funcţie de greutatea lor specifică, materiile în suspensie
pot fi sedimentabile, nesedimentabile şi plutitoare.
Separarea materiilor în suspensie se face prin filtrare sau centrifugare, urmată de uscarea şi
cântărirea reziduului. Rezultatul obţinut se exprimă în mg/l. Filtrarea se poate face pe hârtie de
filtru. Separarea materiilor în suspensie prin filtrare pe hârtie de filtru se recomandă în cazul
apelor cu conţinut mare de materii în suspensie. Pentru ape care conţin materii în suspensie se
recomandă filtrarea pe creuzet Gooch. Separarea materiilor în suspensie prin centrifugare se
recomandă în cazul apelor care conţin cantităţi mari de materii coloiuale.
- Determinarea materiilor în suspensie prin filtrare pe hârtie de filtru
- Determinarea materiilor în suspensie prin filtrare pe creuzet Gooch.