CONTROLUL CALITĂŢII

APELOR NATURALE
 CAPITOLUL 2.
DETERMINAREA INDICATORILOR
CHIMICI AI APELOR NATURALE

În cadrul analizei chimice a apei un loc important ocupă indicatorii de poluare. Unii dintre
aceşti indicatori se pot găsi în mod obişnuit în apele naturale, de aceea nu atât prin prezenţa lor
indică gradul de poluare al unei ape, ci mai ales prin modificarea bruscă a concentraţiei acestor
indicatori.
Din categoria indicatorilor chimici ai apelor naturale fac parte: alcalinitatea, aciditatea,
oxigenul dizolvat, deficitul de oxigen, consumul biochimic de oxigen, substanţele oxidabile,
diversele forme de azot, duritatea, sodiul, potasiu, clorurile, sulfaţii, fierul fosfaţii şi hidrogenul
sulfurat.

2.1. Determinarea alcalinităţii

Alcalinitatea apei se datorează prezenţei bicarbonaţilor, carbonaţilor şi hidroxizilor (mai rar
fosfaţilor şi silicaţilor) - săruri cu hidroiiză bazică - şi se exprimă în Eg/l.
- Determinarea alcalinităţii permanente
- Determinarea alcalinităţii totale
Principiul metodei constă în neutralizarea unei cantităţi din apa de analizat cu un acid
diluat în prezenţa de indicator acido-bazic.
Alcalinitatea determinată în prezenţa fenolftaleinei ( pH = 8,2) constituie alcalinitatea
permanentă şi este dată de bazele libere şi de carbonaţii alcalini:
NaOH + HCI → NaCI + H2O
K2CO3 + HCI → KHCO3 + KCI

AlcP = V  f 1000 , ml HCI 0,1 N/dm3

Vp

unde: Vp - volumul de apă pentru analiză, ml;

V - volumul de HCI 0,1N folosit pentru titrare,
ml; f - factorul de corecţie al soluţiei de HCI 0,1N

2
 Alcalinitatea determinată în prezenţa metiloranjului (pH= 4,4) constituie alcalinitatea
totală şi este dată de bazele libere, carbonaţii şi bicarbonaţii alcalini.
NaOH + HCI → NaCI + H2O
K 2CO3 + HCI → KHCO3 + KCI
Ca(HCO3)2 + 2HCI → CaCI2 + 2H2CO3

3
AlcT = V  f 1000 , ml HCl 0,1 N/dm
Vp
unde: Vp - volumul de apă pentru analiză, ml;
V - volumul de HCI 0,1 N folosit pentru titrare, ml;
f - factorul de corecţie al soluţiei de HCI 0,1N

2.2. Determinarea acidităţii apei

Aciditatea unei ape este datorată prezenţei dioxidului de carbon liber, a acizilor minerali şi
sărurilor acizilor tari cu baze slabe şi se exprimă în Eg/l (număr echivalenţi-gram/1).
- Determinarea acidităţii totale
- Determinarea acidităţii reale
Metoda constă în neutralizarea unei probe din apa de analizat cu o bază în prezenţă de
indicator.
Aciditătea totală se determină cu formula:
Act = V  f 1000 , ml NaOH 0,1 N/dm3
V
p

unde: Vp - volumul de apă pentru analiză, ml;

V - volumul de NaOH 0,1N folosit pentru titrare, ml;
f - factorul de corecţie al soluţiei de NaOH 0,1 N

Aciditatea reală (permanentă) se determină cu formula:

V f
3
AcR = V p 1000 , ml NaOH 0,lN/dm
unde: Vp - volumul de apă pentru analiză, ml;
V - volumul de NaOH 0,1N folosit pentru titrare,
ml; f - factorul de corecţie al soluţiei de NaOH 0,1N

3
 2.3. Determinarea oxigenului dizolvat în apă (metoda
Winkler)
Oxigenul dizolvat reprezintă cantitatea de oxigen efectiv dizolvat în apă. Diferenţa dintre
oxigenul de saturare şi oxigenul dizolvat reprezintă deficitul de oxigen. Determinarea este
necesară pentru aprecierea calităţii apelor de suprafaţă, pentru controlul apelor de cazan, al
apelor industriale şi al celor reziduale.
Cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei, de presiunea parţială a
oxigenului din aer şi de conţinutul de substanţe reducătoare. Scăderea cantităţii de oxigen din apă
duce la pierderea caracterului de prospeţime a acesteia, conferindu-i un gust fad şi fâcând-o
nepotabilă (nu satisface senzaţia de sete). De asemenea scăderea conţinutului de oxigen reduce
capacitatea de autopurificare a apelor din natură favorizând persistenţa poluării cu toate
consecinţele nedorite.

2.4. Determinarea consumului chimic de oxigen (CCOCr)

Aprecierea calităţii apelor, în special a celor de suprafaţă, se face, printre altele prin consumul

chimic de oxigen (CCOCr) realizat prin oxidarea avansată a substanţelor oxidabile, prin conţinutul de
substanţe organice care se pot oxida cu permanganat de potasiu (oxidabilitatea), prin conţinutul de
oxigen molecular dizolvat, prin conţinutul de dioxid de carbon etc.

2.5. Determinarea substanţelor organice (oxidabilitatea -

CCOMN)
Substanţele oxidabile din apă, sau consumul chimic de oxigen (CCO) reprezintă
substanţele care se pot oxida atât la rece cât şi la cald, sub acţiunea unui oxidant. Oxidabilitatea
reprezintă cantitatea de oxigen echivalentă cu consumul de oxidant. Substanţele organice sunt
oxidate la caid, iar cele anorganice la rece.

2.5. Determinarea deficitului de oxigen din apă

Deficitul de oxigen este diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat în apă în condiţii de
saturaţie şi cantitatea de oxigen găsită în proba de apă analizată. El are mare importanţă în
caracterizarea unei ape; cu cât deficitul de oxigen este mai mare cu atât nivelul poluării apei este
mai crescut şi pericolul pentru sănătatea consumatorilor, mai ridicat.

4
 2.6. Determinarea consumului biochimic de oxigen din
apă (CBO5)
Consumul biochimic de oxigen exprimă indirect cantitatea de material organic din apă prin
cantitatea de oxigen necesară oxidării lui biochimice.
Prin definiţie, CBO este cantitatea de oxigen consumată pentru descompunerea biochimică,
în condiţii aerobe, a materiilor solide organice totale, la temperatura standard de 20°C în timp de

5 zile. Parametrul se notează în acest caz CBO5 şi reprezintă consumul biochimic de oxigen la 5
zile.
Testul CBO reprezintă activitatea respiratorie a microorganismelor care utilizează o parte
din substanţele asimilabile din totalul de substanţe organice din apa, pentru creştere şi
metabolismul componenţilor celulari.
Parametrul CBO reflectă prezenţa materialului organic care poate fi oxidat prin procese
biologice.
Descompunerea biochimică are loc prin mai multe procese:
- CBO - C, oxidarea carbonului din substanţele organice folosite ca sursă de hrană de către
microorgnismele aerobe.
- CBO - N, oxidarea azotului din azotiţi, amoniac şi substanţele organice cu azot şi are este
sursă de hrană pentru bacteriile specifice Nitrosomonas şi Nitrobacter.
2+
- oxidarea substanţelor reducătoare (Fe , sulfiţi, sulfuri) care reacţionează chimic cu
oxigenul molecular dizolvat.
Procesul de nitrificare la apele uzate bune începe în zilele 5-7 de la incubarea probelor aşa
încât nitrificarea nu este luată în consideraţie la interpretarea valorii CBO5. în practică
suprimarea procesului de nitrificare se face prin adaos de aliltiouree, deci testul va da numai
valoarea CBO - C.
Ca perioadă de incubare se mai aplică un test al CBO 20 care semnifică valoarea consumului
biochimic de oxigen în ziua a 20 a de la incubare. Valoarea CBO 20 în mod convenţional dă o
informaţie privitoare la CBO final. în general valoarea CBO 20 indică un consum de 98,9% al
substanţelor organice din apele uzate.
Valoarea indicatorului CBO depinde de cantitatea de inocul. Dacă însămânţară se face cu o
cantitate prea mică de bacterii (inocul) acestea cresc cu viteză riiică şi prii urmare CBO are o
valoare mică,
3 3
S-a constatat însă că o concentraţie de 10 /cm bacterii superioare ca inocul a influenţează
semnificativ valoarea CBO.

5
 O altă condiţie esenţială pentru valori reale ale CBO o constituie adaptare bacteriilor la
impurităţile din apa uzată, pentru a fi apte să le metabolizeze. În caz contrar ele se dezvoltă cu
viteză mică şi valoarea CBO este scăzută.
Aclimatizarea microorganismelor se impune în special la apele uzate industrial;
Microorganismele aclimatizate fie se obţin din efluentul unor staţii de apurare biologici din
efluentul unei staţii de laborator în care se prelucrează apă uzată sau din apa râului î aval de gura
de evacuare a efluentului industrial.

2.7. Determinarea reziduului fix

Reziduul fix reprezintă cantitatea totală de substanţe organice şi anorganice dizolvate în
apă care nu sunt volatile la temperatura de 105°C şi se exprimă în mg/l de apă.
3
Pentru efectuarea determinării este necesară o probă de circa 600 cm de apă. în cazul în
care apa dorită a fi analizată este tulbure ea se filtrează.

2.7.1. Determinarea reziduului fix la 180°C

Deoarece reziduul uscat la 105°C mai conţine o cantitate de apă de cristalizare, reziduul se
va usca în continuare la etuvă la temperatura de 180°C. După răcire timp de o jumătate de oră în
exicator, se cântăreşte.

2.8. Determinarea durităţii apei

Duritatea apei este dată de totalitatea sărurilor de calciu şi magneziu dizolvate în apă. Apele
dure sunt neplăcute la gust; la fierberea apei sărurile în exces se depun pe vase, cazane, conducte
şi împiedică procesul de fierbere; cu săpunul dau săruri insolubile fiind neeconomice. Apele moi
sunt incriminate de producerea unor afecţiuni cardiovasculare.
Duritatea apei este de două feluri: duritatea temporară (Dt) - conferită de bicarbonaţii de
calciu şi magneziu şi duritatea permanentă (Dp) - conferită de celelalte săruri solubile de calciu şi
magneziu (azotaţi, sulfaţi, cloruri, fosfaţi etc.). Suma celor două durităţi constituţie duritatea
totală a apei (DT):
DT=Dt + Dp
În funcţie de duritatea totală, apele se împart în:
- ape moi, cu o duritate până la 5°G;
- ape cu duritate moderată, cuprinsă între 5-20°G;
- ape dure, cu o duritate de peste 20°G.

6
 2.9. Determinarea sodiului şi potasiului în apă prin
metoda flamfotometrică
Sodiul şi potasiul se găsesc în apă în special sub formă de sulfaţi şi/sau clorură. Conţinutul
de potasiu din apă este mult mai mic faţă de conţinutul de sodiu. Sodiul şi potasiul au ca
principal efect negativ asupra organismelor umane apariţia de boli cardiovasculare.
Determinarea concentraţiei iniţiale a sodiuiui şi potasiului prin flamfotometrie are la bază
următorul principiu: atomii unui element excitaţi de către o flacără emit radiaţii de o lungime de
undă determinată a cărei intensitate se poate măsura cu flamfotometrul (Anexa 3).
Excitarea unor substanţe se poate realiza ridicând destul de mult temperatura probei la un
nivel la care este posibilă absorbţia specifică urmată de emisia unor radiaţii de o anumită
lungime de undă care formează spectrul de emisie al substanţei.
Flacăra reprezintă o posibilitate de a realiza această temperatură, dar pentru un număr
restrâns de elemente caracterizate de proprietatea comună de a avea energii de ionizare relativ
mici (alcaline şi alcalino-pământoase).

2.10. Determinarea clorurilor din apă

Clorurile din apă pot proveni din sol sau în urma unor fenomene de poluare de origine
animală sau umană. Clorurile din apă se pot determina în principal prin metode volumetrice.

2.11. Determinarea fosfaţilor din apă prin metoda

colorimetrică
Fosfaţii provin din poluarea cu ape reziduale industriale, pesticide, îngrăşămint detergenţi.
Favorizează eutrofizarea bazinelor naturale prin rolul lor în dezvoltare algelor.
Pentru determinarea fosfaţilor se pot folosii metode gravimetrice, volumetrice şi
colorimetrice.

2.12. Determinarea sulfaţilor din apă prin metoda

colorimetrică
Sulfaţii din apă se pot determina prin metoda gravimetrică, volumetrică, colorimetrică şi
turbidimetrică. Pentru concentraţii mari de sulfaţi se foloseşte metoda gravimetrică, pentru
concentraţii mici de sulfaţi se foloseşte metoda turbidimetrică. în analiza curentă de sulfaţi din
apă se folosesc metoda volumetrică şi metoda colorimetrică.

7
 2.13. Determinarea amoniacului din apă
Amoniacul apare în apă în urma degradării incomplete a substanţelor care conţin azot.
Prezenţa lui indică o poluare recentă.

2.14. Determinarea azotaţilor din apă

În apele de suprafaţă concentraţia azotaţilor este cuprinsă între 1 şi 10mg/1. Aceştia sunt
solubili, ajung rapid în pânza freatică din solurile puternic fertilizate cu îngrăşăminte cu azot.
Concentraţii mari de azotaţi s-au găsit în apele menajere deoarece azotul amoniacal este parţial
sau total nitrifîcat de microorganisme.

2.15. Determinarea fierului din apă

Metoda fotometrică de determinare a conţinutului total de fier din apele de suprafaţă şi
3
apele uzate se aplică pentru un conţint de fier de 0,2-5 mg/dm . Prin concentrarea probelor de
apă sau diluarea lor corespunzătoare se pot determina cantităţi de fier mai mici sau mai mari
decât acest domeniu. Eroarea metodei de determinare este de maximum 5%.