1

CUPRINS

ARGUMENT 3
CAPITOLUL 1. APA DIN SOL 4
1.1 Forţele care acţionează asupra apei din sol 4
1.2 Potenţialul apei din sol şi sucțiunea solului 5
1.3 Curba caracteristică a umidității 7
1.4. Formele de apă din sol 9
1.5. Indicii hidrofizici ai solului 11
1.6. Permeabilitatea solului pentru apă 16
1.7. Ascensiunea capilară a apei din sol. 17
1.8. Pierderea apei din sol 18
1.9. Regimul hidric al solului 19
CAPITOLUL 2. AERUL DIN SOL 22
2.1. Compoziția aerului din sol 22
2.2. Capacitatea și permeabilitatea solului pentru aer. 23
2.3. Regimul aerului din sol. 26
2.4. Importanța aerului din sol. 27
CAPITOLUL 3. TEMPERATURA SOLULUI 29
3.1. Sursele de încălzire și căile de pierdere a energiei calorice. 29
3.2. Proprietăţile termice ale solului. 30
3.3. Regimul termic al solului. 31
3.4. Importanța temperaturii solului. 33
CONCLUZII 35
ANEXE 37
BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Omul nu a fost interesat niciodată să afle cât mai multe despre locul
unde trăiește. Natura are în componență poate, dacă putem spune "toate
frumusețile lumii". Tot ce a creat Dumnezeu pare a fi incredibil. Toți admiră și
apreciază tot ce ne înconjoară dar nimeni nu este măcar curios sa afle toate
detaliile despre un anumit lucru. De exemplu, nimeni nu este curios ce are in
componență sa solul.

2
 Solul este un element important din natură, poate cel mai important.
Solul are atât proprietăți fizice (aici intrand și proprietățile fizico-mecanice), cât
și chimice.
Eu mi-am ales tema "Proprietățile hidrofizice, de aerație și termice ale
solului" deoarece mi s-a părut destul de interesantă și captivă în același timp.
Toate proprietatile solului ar trebui știute de o mare parte din elevi, mai ales cele
legate de apa, aer și temperatură.

CAPITOLUL 1. APA DIN SOL

Rezerva mondiala de apa este de 1.386 milioane km3 de apa, peste 96%
fiind apă sărată. Din cantitatea totală de apa dulce, peste 68% este blocată în
ghețari, iar 30% din apa dulce se află în subteran. Sursele de apă dulce de
suprafață, cum ar fi râurile si lacurile, însumează doar 93.100 km3, care
reprezintă aproximativ 1/700 din procentul total de apă.

3
1.1 Forţele care acţionează asupra apei din sol
Apa din sol, se găseşte la suprafaţa particulelor şi în porii acestuia, şi este
supusă acţiunii unor forţe diferite care acţionează cu intensităţi variabile.
Principalele forţe care acţionează asupra apei în sol sunt următoarele:
a) Forţa gravitaţională acţionează asupra apei aflate în porii necapilari
când solul prezintă un grad ridicat de saturaţie cu apă. Sub influenţa gravitaţiei
apa se deplasează pe verticală, prin porii necapilari, determinând umectarea
solului pe adâncimi mari.
b) Forţa capilară acţionează asupra apei aflate în porii capilari şi este
determinată de deficitul de presiune ce se creează în tuburile capilare, deficit ce
este invers proporţional cu raza tubului capilar. Astfel forţa cu care este reţinută
apa în porii capilari ai solului este cu atât mai mare cu cât aceştia sunt mai mici,
adică cu cât textura solului este mai fină.
În sol există o reţea de pori de diametre şi lungimi diferite, din această
cauză fenomenele capilare sunt foarte complexe. Apa capilară se mişcă lent, în
toate direcţiile, de la capilarele cu diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai
mic conform legii lui Laplace.
c) Forţa de adsorbţie (sorbţie) acţionează asupra apei aflate la suprafaţa
particulelor de sol după ce este îndepărtată apa capilară şi cea necapilară.
Această forţă este de natură electrostatică şi se datorează caracterului dipolar al
moleculei de apă şi a energiei libere de la suprafaţa particulelor de sol. Datorită
puterii mari de reţinere (cca. 10.000 atm), apa aflată sub influenţa acestei forţe
este reţinută puternic şi se mişcă foarte lent. Prin această forţă este reţinută apa
higroscopică.
d) Forţa determinată de tensiunea vaporilor de apă acţionează asupra apei
sub formă de vapori. În porii solului plini cu aer se găsesc vapori de apă, care
sunt supuşi unei tensiuni (presiuni), mai mari sau mai mici în funcţie de
umiditatea şi temperatura solului. Astfel, la aceeaşi umiditate tensiunea vaporilor
creşte cu temperatura, iar la aceeaşi temperatură tensiunea creşte cu umiditatea.
Aşadar, vaporii de apă vor circula întotdeauna de la zonele mai calde şi mai
umede spre zonele mai reci şi mai uscate.

4
 e)Forţa de sugere a rădăcinilor plantelor se manifestă în zona rizosferei.
Forţa de sucţiune, la majoritatea plantelor, este de 15-20 atmosfere. Pe măsură ce
apa din apropierea rădăcinilor este consumată, o altă cantitate de apă îi ia locul,
creându-se un curent ascendent spre rădăcinile plantelor.
f) Forţa osmotică se manifestă numai în cazul solurilor sărăturate, bogate
în săruri solubile, şi depinde de presiunea osmotică. Prin dizolvare, în sol se
formează o soluţie care prezintă o presiune cu atât mai mare cu cât cantitatea de
săruri dizolvată este mai mare. În acest caz apa circulă de la presiuni osmotice
scăzute la presiuni osmotice ridicate, ca urmare în solurile cu soluţii concentrate
apa este reţinută foarte puternic. Din această cauză, pe solurile sărăturate, chiar
când sunt umede, plantele suferă, apa trecând din celulele plantelor în soluţia
solului (secetă fiziologică).
g)Forţa hidrostatică (de submersie) se manifestă numai când la suprafaţa
solului se găseşte un strat de apă. Este datorată greutăţii stratului de apă şi
amplifică forţa gravita ională sau capilară. Situaţia se întâlneşte în orezării sau
pe terenurile depresionare unde apa stagnează o perioadă lungă de timp.

1.2 Potenţialul apei din sol şi sucțiunea solului

Forţele care acţionează asupra apei din sol sunt foarte diferite şi ele se
modifică continuu, în funcţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile
solului (textură, porozitate, conţinut în săruri). Astfel, pornind de la un sol uscat,
pe măsura creşterii umidităţii, acţionează forţa de adsorbţie, urmată de forţa
capilară şi apoi de forţa gravitaţională. Cu cât un sol este mai argilos şi are pori
mai mici, forţele de adsorbţie şi capilară sunt mai intense. La solurile sărăturate
predomină forţa osmotică.
Comportarea apei în ceea ce priveşte mişcarea ei în profilul de sol,
schimburile cu atmosfera, subsolul sau apa freatică, accesibilitatea şi consumul
de către acestea depind în cea mai mare măsură de energia apei din sol. Ca orice
alt corp, apa solului are atât energie cinetică, cât şi energie potenţială. Deoarece
energia cinetică este redusă şi, în orice caz, puţin variabilă, studiul energetic al
apei solului se poate neglija, luându-se în consideraţie numai energia potenţială.

5
În mod curent se foloseşte adesea termenul de potenţial, în cazul de faţă
potenţialul apei solului.
Acesta exprimă energia pe care o are apa în sol, datorită căreia exercită o
anumită presiune. Deci, forţele sunt traduse în potenţiale sau energii care se
exprimă în unităţi de presiune (atmosfere, centimetri de coloană de apă etc.), ce
pot fi însumate.
Forţa cu care apa este atrasă şi reţinută de sol se numeşte forţă de
sucţiune sau sucţiune.
Sucţiunea solului reprezintă presiunea la care se află apa în sol, poate fi
măsurată în centimetri coloană de apă, milimetri coloană de mercur, atmosfere,
bari sau milibari, pascali.
Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea variază de la 1 cm (sol
saturat), până la 10.000.000 cm coloană de apă (sol uscat). Pentru a nu utiliza
valori mari la calculul sucţiunii solului, Schofield a introdus noţiunea de pF
(prin analogie cu aceea de pH), care reprezintă logaritmul, în baza zece, a
centimetrilor coloană de apă corespunzătoare forţei de reţinere a apei de către
sol.
Valoarea minimă a indicelui pF este 0 şi valoarea maximă este 7.
Indiferent de unitatea de măsură în care este exprimată sucţiunea, datorită
echivalenţei dintre ele se poate face transformarea în toate celelalte unităţi de
măsură (tabelul 1).

Tabelul 1. Echivalența aproximativă a unităților de măsură folosite pentru

exprimarea sucțiunii
Valori pF Centimetri coloană Milimetri Atmosfere Bari Milibari
de apă coloană
de mercur
0 1 0,76 0,001 0,001 1
1 10 7,6 0,01 0,001 10
1,78 60 46 0,06 0,06 60
2 100 76 0,1 0,1 100
2,52 330 250 0,33 0,33 330
2,68 500 380 0,50 0,50 500
3 1000 760 1 1 1000

6
 4 10000 7600 10 10 10000
4,20 15000 11400 15 15 15000
4,70 50000 38000 50 50 50000
5 100000 76000 100 100 100000
6 1000000 760000 1000 1000 1000000
7 10000000 7600000 10000 1000010000000

1.3. Curba caracteristică a umidității

La acelaşi tip de sol forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă
conţinută şi poate creşte de la pF=0, când solul este saturat cu apă, până la
pF=7, când solul este uscat. La soluri diferite sucţiunea depinde şi de alte
proprietăţi, în primul rând de textură, astfel, la aceeaşi umiditate, sucţiunea
creşte de la solurile nisipoase spre cele argiloase.
Curba caracteristică a umidităţii solului exprimă legătura ce există între
sucţiune şi umiditatea din sol şi se obţine grafic, trecând pe abscisă umiditatea
solului respectiv, iar pe ordonată sucţiunea corespunzătoare.
Pentru trei soluri cu texturi diferite (nisipoasă, lutoasă, argiloasă), se vor
obţine trei curbe cu aliuri diferite.

7
 Curbele caracteristice umidităţii solului demonstrează că, pentru
aprecierea stării de umiditate, în legătură cu aprovizionarea plantelor, trebuie să
cunoaştem nu numai procentul de umiditate din sol, ci şi forţa de sucţiune a
acestuia. Astfel, în timp ce la 6% umiditate, solul nisipos se găseşte la
capacitatea de câmp (CC) şi plantele au apă în cantitate optimă, un sol lutos se
găseşte la coeficientul de higroscopicitate (CH), iar un sol argilos este, practic,
uscat, ca urmare pe ambele soluri plantele nu se dezvoltă, deoarece forţa lor de
sucţiune depăşeşte cu mult forţa de sugere a rădăcinilor plantelor pentru apă.
Având în vedere aceste aspecte, putem aprecia starea reală de umiditate a
solului care se poate determina foarte uşor cu ajutorul curbei caracteristice a
umidităţii solului.
Când apa freatică conţine şi săruri solubile ce pot duce la sărăturarea
solurilor se foloseşte noţiunea de mineralizare critică. Concentraţia de săruri la
mineralizarea critică pentru condiţiile din ţara noastră variază între 0,5 şi 3,0 g/l.
După conţinutul de săruri, N. Florea clasifică apele freatice în: dulci, sălcii şi
sărate (tabelul 2).

Tabelul 2. Clasificarea apelor freatice din Câmpia Română după gradul de

mineralizare

Denumirea apelor Reziduu (g/l) Caracterizare

Ape Potabile folosite industrial sub 0,5 Potabile, foarte bune
dulci sub 0,2
Ape Slab sălcii 0,5-1,0 Potabilitate bună
sălcii Mijlociu sălcii 1,0-2,0 Potabilitate slabă
Puternic sălcii 2,0-4,5 Nepotabile pentru om, slab
potabile pentru animale

Slab sărate 4,5-10,0

Ape Mijlociu sărate 10,0-25,0 Nepotabile
sărate Puternic sărate 25,0-45,0
Foarte puternic 45,0-100
sărate

8
1.4. Formele de apă din sol
În funcţie de forţele care acţionează asupra apei din sol, aceasta se află sub
trei forme:
Apa legată chimic reprezintă formele de apă care intră în componenţa
diferitelor substanţe din sol. Din acest punct de vedere se vorbeşte de o apă de
constituţie, ce intră în compoziţia unor compuşi minerali, organo-minerali sau
organici sub formă de grupări hidroxilice (OH-) şi de apă de cristalizare, formă
ce se referă la moleculele de apă ce intră în structura cristalină a unor minerale
(gipsul – CaSO4 · 2 H2O , soda – Na2(CO3)· 10 H2O) Aceste forme de apă sunt
foarte puternic legate, ele putând fi cedate doar la temperaturi mari, ce pot
depăşi câteva sute de grade.
Apa legată fizic este o noţiune în care sunt incluse formele de apă
adsorbite la suprafaţa particulelor solide. În funcţie de mărimea forţelor de
reţinere a apei s-au deosebit două tipuri de apă : apa stabil legată,numită şi apă
higroscopică şi apa labil legată sau apa peliculară.
Apa stabil legată sau apa higroscopică reprezintă apa adsorbită la
suprafaţa particulelor solide cu o forţă cuprinsă între 10000 atmosfere şi cca. 50
atmosfere. Forţa aceasta este foarte mare, pentru că dipolii de apă sunt atraşi de
câmpurile electrice de forţă ale cationilor adsorbiţi de către particulele minerale
sau organice. Cantitatea de apă higroscopică depinde de umiditatea relativă a
aerului şi este cu atât mai mare, cu cât umiditatea este mai ridicată. Cantitatea
maximă de apă pe care solul o poate adsorbi când aerul are o umiditate relativă
de 94 – 98 % se numeşte higroscopicitate maximă sau coeficient de
higroscopicitate. Valoarea coeficientului de higroscopicitate depinde de
suprafaţa specifică a particulelor solului, de conţinutul de humus şi compoziţia
acestuia, de compoziţia mineralogică, de gradul de debazificare, de conţinutul de
săruri solubile etc.
Apa labil legată sau apa peliculară. Când particulele de sol, ce au atins
pragul de higroscopicitate maximă, ajung în contact cu apa lichidă, ele atrag în
jurul lor noi straturi de apă, ce se dispun peste stratul de apă stabil legată.
Această apă, reţinută cu o forţă cuprinsă între aproximativ 50 atmosfere şi 0,5

9
atmosfere, a fost denumită apă labil legată sau apă peliculară. La o tensiune mai
mică de 30 atmosfere, ea poate fi folosită de către plante. Faţă de apa stabil
legată, pentru echilibrarea forţelor de reţinere, apa peliculară se poate deplasa în
stare lichidă de la particulele cu peliculă mai groasă, către cele cu peliculă mai
subţire.
Apa liberă se poate întâlni în porii capilari şi necapilari ai solului. Ea poate
fi sub formă solidă, când temperaturile sunt negative şi sub formă lichidă,
aceasta putându-se deplasa sub acţiunea forţelor capilare şi a celei gravitaţionale.
Apa capilară apare în sol atunci când cantitatea de apă a depăşit necesarul
pentru formarea apei peliculare. Ea este forma de apă liberă care este reţinută în
porii capilari ai solului de către forţele capilare şi s-ar scurge în interiorul solului
sub acţiunea forţei gravitaţiei, dacă nu ar interveni sucţiunea cauzată de
tensiunea de menisc.
Mişcarea apei capilare este în funcţie de proprietăţile constituenţilor
minerali şi organici ai solului (substanţele hidrofobe din sol nu se umectează), de
mărimea suprafeţei specifice a particulelor solului, de porozitatea capilară şi
necapilară, de acestea depinzând mărimea tensiunii meniscului apei capilare. Cu
cât forţa de legătură a apei capilare cu suprafaţa particulelor de sol este mai mare
şi cu cât diametrul capilarelor este mai mic, cu atât curbura meniscului este mai
mare şi forţa de sucţiune este mai puternică.
În funcţie de modul de umectare a solului s-au separat mai multe categorii
de apă capilară:
- Apă capilară de colţ, numită şi unghiulară sau pendulară, se formează în
jurul punctelor de contact dintre particulele solului.
- Apa capilară suspendată este reţinută în porii capilari din interiorul
agregatelor structurale, cât şi în cei dintre agregate. Ea provine mai ales prin
pătrunderea apei din precipitaţii sau irigaţii, dar şi prin condensul vaporilor de
apă.
Cantitatea maximă de apă capilară suspendată reţinută în mod durabil, după
ce solul a fost umezit în exces, iar apa gravitaţională s-a scurs, a fost
numită capacitate de apă în câmp.

10
 - Apa capilară sprijinită se formează deasupra nivelului stratului acvifer
freatic, ca urmare a ridicării apei sub acţiunea forţelor de menisc. Înălţimea până
la care se ridică apa capilară sprijinită depinde de alcătuirea granulometrică a
solului sau a rocii. Ea variază de la câţiva zeci de centimetri la solurile nisipoase,
la câţiva metri în solurile lutoase şi mult mai mult în solurile argiloase. Acest
strat cu apă capilară sprijinită este cunoscut şi sub numele de franj capilar.
Apa gravitaţională reprezintă apa liberă ce se scurge în interiorul solului,
sub acţiunea forţei gravitaţionale. Apa gravitaţională provine din precipitaţiile
atmosferice, din aportul de apă adus prin irigaţii, precum şi pe seama unei părţi
din apa capilară, care este eliberată prin scăderea temperaturii şi creşterea
tensiunii vaporilor de apă. Prin deplasarea apei gravitaţionale în interiorul
solului se transportă odată cu ea şi unele din produsele rezultate în urma
proceselor de alterare a rocii parentale şi de mineralizare şi humificare a materiei
organice, prin aceasta ea contribuind la formarea diferitelor tipuri de orizonturi
pedogenetice.

1.5. Indicii hidrofizici ai solului

Aceștia reprezintă anumite valori ale umidității din sol, exprimată în
procente sau valori pF, la care se petrec modificări evidente în ceea ce privește
reținerea, mobilitatea și accesibilitatea apei pentru plante. Pe curba caracteristică
a umidității au fost stabilite puncte convenționale, care corespund unor indici
hidrofizici.
Principalii indici hidrofizici sunt:
1.Coeficientul de higroscopicitate (CH). Reprezintă cantitatea maximă de apă
pe care o probă de sol, uscată la aer, o poate reține la suprafața particulelor,
atunci când se află într-o atmosferă saturată cu vapori. Valoarea coeficientului de
higroscopicitate este influențată de textura solului, de conținutul de humus și de
conținutul în diferite săruri. Astfel, cu cât un sol este mai bogat în argilă, conține
mai mult humus și are săruri ce se hidratează puternic, crește valoarea
coeficientului de higroscopicitate. În general valorile acestuia (în procente de
volum) sunt cuprinse între 1 și 14% (circa 1% pentru solurile nisipoase, 8% la
cele lutoase și 14% la cele argiloase). Se determină în laborator folosind o
11
soluție de acid sulfuric 10%, care creează într-un mediu închis o saturare în
vapori de 94%.
Indiferent de sol, pe curba caracteristică a umidității coeficientul de
higroscopicitate corespunde la un pF = 4,7.
2. Coeficientul de ofilire (CO) reprezintă limita minimă de apă din sol la care
plantele se ofilesc ireversibil. Valoarea CO depinde de aceeași factori ca și CH și
este aproximativ 2% la solurile nisipoase, la 12% la cele lutoase și 24% la cele
argiloase. Umiditatea la coeficientul de ofilire caracterizează tipul de sol și este
independentă de plantă. Această umiditate depinde ca și la CH, în primul rând de
gradul de mărunțire al solului (tabelul 3), cu cât textura este mai fină cu atât CH
și CO au valori mai ridicate.

Tabelul .3. Variația CH și CO în funcție de textura solului

Categoria
texturală CH % CO%
Nisipoasă <2 1-3
Nisipo-lutoasă 2-3 3-6
Luto-nisipoasă 3-5 6-9
Lutoasă 5-8 9-13
Luto-argiloasă 8-11 13-15
Argilo-lutoasă 11-14 15-19
Argiloasă > 14 19-24

Coeficientul de ofilire pe curba caracteristică a umidității, indiferent de

sol, corespunde unui pF = 4,2 și se poate determina pe cale biologică, folosind o
plantă test, sau prin calcul:

CO = CH ×1,5

12
 Tabelul 4. Clase de coeficient de ofilire (CO)

Nr. Limite
crt. Interpretare Procente din mm apă/100 cm
greutate sol
1 Foarte mic <4 <50
2 Mic 4-8 50-100
3 Mijlociu 9-12 101-160
4 Mare 13-16 161-220
5 Foarte mare 17-25 221-300
6 Extrem de mare ≥26 ≥301

Prezintă importanță deoarece se folosește la calcularea capacității de apă

utilă din sol, a normei de irigație, a normelor de udare și a plafonului minim,
parametri indispensabili lucrărilor de irigație.
3. Capacitatea pentru apă în câmp (CC) reprezintă cantitatea maximă de apă pe
care solul saturat cu apă o poate reține în spațiile capilare o perioadă mai lungă
de timp și pe care o poate pune în mod treptat la dispoziția plantelor. Se
determină numai în teren prin metoda ramelor metrice, umezind în exces o
parcelă de 1/1 sau 2/2 m și stabilind cantitatea de apă rămasă după ce s-a pierdut
gravitațional excesul de apă (1-3 zile).
Capacitatea de apă în câmp este influențată de textura și structura solului.
Intervalul dintre coeficientul de ofilire ți capacitatea de câmp constituie
capacitatea de apă utilă și reprezintă cantitatea de apă pe care solul o poate reține
și pune la dispoziția plantelor. Ea este principalul indicator al rezervei potențiale
de apă a unui sol dat și arată cât din apa din precipitații se poate înmagazina în
sol în vederea aprovizionării ulterioare a plantelor. În condiții de irigație,
capacitatea de apă utilă reflectă cantitatea de apă care se poate aplica la o udare.
Capacitatea de apă utilă se obține prin calcul:

CU = CC − CO
CU – capacitatea de apă utilă (%, g/g);
CC- capacitatea de câmp (%, g/g);
CO- coeficient de ofilire (%, g/g).

13
 Capacitatea de apă utilă variază de la un tip de sol la altul în funcție de
factorii care influențează și coeficientul de ofilire și capacitatea pentru apă în
câmp.
Tabelul 5. Clase de capacitate de apă utilă

Soluri Limite
Soluri agricole forestiere (%, mm apă/100
g/g) cm sol
Foarte mică <3 ≤50
Mică 3-4 51-65
Foarte mică
Mijlocie 4-5 66-80
Mare 6-7 81-100
Mică 8-10 101-140
Mijlocie Foarte mare 11-12 141-170
Mare 13-15 171-200
Foarte mare 16-20 201-250
Extrem de mare
Extrem de mare >20 ≥251

Împreună cu coeficientul de ofilire, capacitatea de apă în câmp este

folosită la calcularea normei de irigare, a normei de udare, a plafonului minim
și a capacității de apă utilă a solului.

Tabelul 6. Clase de capacitate de câmp (CC)

Limite
Nr. Interpretare Procente mm apă/100
crt. din cm
greutate sol
1 Foarte mică <10 <150
2 Mică 10-20 150-175
3 Mijlocie 21-25 276-350
4 Mare 26-30 351-400
5 Foarte mare 31-40 401-500
6 Extrem de mare ≥41 ≥501

4. Echivalentul umidității (EU) reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o

probă de sol saturată cu apă o poate reține atunci când este supusă unei forțe de
centrifugare de 1000 de ori mai mare decât for a gravitațională. Se determină în
laborator prin metoda centrifugării. Deoarece capacitatea pentru apă în câmp
14
necesită un timp de determinare îndelungat în teren, de multe ori aceasta este
înlocuită cu echivalentul umidității, care se determină mult mai ușor. Valoarea
echivalentului umidității este aproximativ egală cu a capacității de câmp la
solurile lutoase, este mai mică la solurile nisipoase (pentru că au o capacitate
mai mică de reținere a apei) și este mai mare pentru solurile argiloase (care rețin
o cantitate mai mare de apă).
5. Capacitatea pentru apă capilară (Ccap) reprezintă cantitatea maximă de apă
pe care o are solul atunci când toți porii capilari sunt plini cu apă. Se realizează
numai deasupra pânzei freatice, în „franjul capilar”, unde porii capilari se umple
cu apă prin ascensiune, menținându-se în permanență plini. Se poate determina
în laborator pe probe recoltate din teren în cilindri metalici. Mărimea capacită ii
capilare depinde de textură și structura solului, crescând de la solurile nisipoase
spre cele argiloase și de la cele nestructurate la cele structurate.
6. Capacitatea totală pentru apă (CT) reprezintă cantitatea maximă de apă pe
care o poate conține solul atunci când toți porii sunt plini cu apă și se determină
în teren pe probe recoltate din teren, în așezare naturală, cu cilindri metalici.
Mărimea capacității totale pentru apă depinde de porozitatea totală a
solului, și se poate calcula astfel:

Tabelul 7. Clase de capacitate

Nr. Limite
crt. Interpretare Procente din mm apă/100 cm
greutate sol
1 Foarte mică ≤20 <360
2 Mică 21-25 360-400
3 Mijlocie 26-30 401-450
4 Mare 31-40 451-520
5 Foarte mare 41-60 521-600
6 Extrem de mare >61 >600

15
1.6. Permeabilitatea solului pentru apă
Permeabilitatea este însușirea solului de a lăsa apa să pătrundă, să
circule și să treacă prin el. Factorii care influențează permeabilitatea solului
sunt: textura, structura, conținutul în humus, oxizii de fier, natura mineralelor
argiloase, procentul de Na schimbabil, etc.
Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, în timp ce solurile argiloase au
o permeabilitate scăzută. Solurile structurate sunt afânate și au o porozitate
bună, din această cauză sunt permeabile, în timp ce solurile nestructurate au o
așezare îndesată, cu o porozitate deficitară, ceea ce face ca apa să nu poată
pătrunde. Cu cât un sol este mai bogat în humus, are o structură mai bună și
mai stabilă, o porozitate echilibrată și raporturi foarte bune cu apa și aerul.
Oxizii de fier prezenți în sol contribuie la cimentarea particulelor mai fine în
agregate sau se depune sub formă de pelicule la suprafața agregatelor
structurale, imprimându-le o stabilitate bună. În condiții de aciditate ridicată,
compușii fierului pot fi translocați în adâncime, unde, prin precipitare,
formează straturi cimentate care sunt foarte impermeabile. Argila de tip
montmorillonit gonflează puternic în prezen a umidității, reducând
permeabilitatea solurilor pentru apă. Prezența sodiului schimbabil și a unor
săruri solubile determină dispersia particulelor de sol și deci reduc
permeabilitatea acestuia.
În timpul pătrunderii apei în sol viteza de inflitrație este diferită, fiind
maximă la început, după aceea scade, iar după un anumit timp se stabilizează,
devenind constantă. Deci, în procesul de infiltrație se disting: viteza inițială de
infiltrație, viteza de infiltrație la un moment dat și viteza finală de infiltrație.
Viteza de infiltrație se determină pe teren sau în laborator cu ajutorul unor
aparate numite infiltrometre.
Aprecierea permeabilității solului se poate face atât în funcție de
conductivitatea hidraulică (K) cât și în funcție de viteza finală de infiltrație
(tabelul 8).

16
 Tabelul 8. Aprecierea permeabilității solului

În mm/h
Permeabilitatea k viteza finală de
infiltrație
Excesiv de mică ≤ 0,2 ≤ 1,0
Foarte mică 0,3-0,5 2-5,0
Mică 0,6-2,0 6-30,0
Mijlocie 2,1-10,0 31-70,0
Mare 10,1-35,0 71-145
Foarte mare ≥ 35,1 ≥ 146,1

1.7. Ascensiunea capilară a apei din sol.

Ascensiunea capilară a apei din pânzele freatice. Ascensiunea capilară a
apei din pânzele freatice determină aprovizionarea suplimentară a solului și deci
a plantelor cu apă din pânzele freatice.
Ascensiunea capilară a apei din solurile care nu se găsesc sub influența
pânzelor freatice. Ascensiunea capilară are importanță și în cazul aprovizionării
plantelor cu apă din precipitații sau irigație, apă care poate pătrunde în
adâncimea solului mai jos de zona de răspândire maximă a rădăcinilor plantelor.
Astfel, ascensiunea capilară determină ridicarea apei din adâncime spre
suprafață pentru o utilizare facilă a apei de către plante.
Cauzele ascensiunii capilare:
- tensiunea superficială;
- forțele de absorbție și de coeziune a moleculelor de apă
- aderența moleculelor de apă față de peretele umectat
- forțele de gravitație care atrag coloana în jos
- tensiunea de suprafață care în contact cu peretele conferă nivelul
ascensiunii
- curbura suprafeței de lichid determină apariția unei presiuni suplimentare
care se scade sau se adună la presiunea internă existentă sub suprafața
plană a lichidelor.

Forțele care contribuie la ascensiunea capilară a apei din plante sunt:

17
 - presiunea radiculară
- forța de aspirație a frunzelor
- forța de coeziune a moleculelor de apă – permite ridicarea apei sub forma
unei coloane neîntrerupte
- inhibiția pereților traheelor și a membranelor celulelor din parenchin sau
sclerenchim – permite menținerea neîntreruptă a coloanei de apă din
vasele de lemn

1.8. Pierderea apei din sol

Apa din sol se poate pierde prin: evaporație, transpirație și prin drenaj.
Evaporația (E) – reprezintă pierderea apei din sol, prin trecerea ei în stare
de vapori sub acțiunea temperaturii. La această pierdere plantele nu participă, de
aceea mai poartă denumirea și de consum neproductiv. Pierderile de apă prin
evaporație afectează, mai ales, partea superioară a profilului de sol (30-50 cm) și
pot fi reduse prin mobilizarea solului (când se întrerup spațiile capilare) sau prin
mulcire.
Transpirația (T) – reprezintă pierderea apei datorită consumului plantelor
prin fenomenul de transpirație. Din totalul apei absorbită de către plantă, numai
0,2% este folosită pentru formarea substanței organice, restul de 99,8% este
eliminată prin transpirație. Totuși, deoarece la aceste pierderi participă plantele,
transpirația este considerată un consum productiv. De aceea, în practică, se
urmărește reducerea la minimum a evaporației (consumul neproductiv) în
favoarea transpirației (consumul productiv).
Spre deosebire de evaporație, plantele pompează din sol și elimină prin
transpirație în atmosferă cantități enorme de apă și de la mare adâncime.
Deoarece este greu de făcut o delimitare între pierderile de apă prin
evapora ie și transpirație, ele se exprimă împreună prin procesul denumit
evapotranspirație (ET).
Evapotranspirația se exprimă în mm și este diferită de la o zonă la alta în
funcție de climă, sol, vegetație, umiditate, etc. Pentru a putea compara datele
între ele, Tornthwaite a introdus termenul de evapotranspirație potențială
(ETP).

18
 Aceasta reprezintă cantitatea de apă pierdută prin evaporație și transpirație
de un sol permanent aprovizionat cu apă în optim și acoperit cu un covor vegetal
bine încheiat. ETP se poate determina folosind instalații speciale, sau cu ajutorul
formulei lui Torntwaite și servește la stabilirea regimului hidric al solului, sau a
excedentului și deficitului de umiditate. Astfel, când precipitațiile (P) sunt mai
mici ca ETP, avem un deficit de umiditate, iar când precipitațiile depășesc
evapotranspirația potențială, avem excedent de umiditate.
Drenajul – reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri și poate fi:
- drenaj extern – scurgerea apei la suprafața terenurilor înclinate;
- drenaj intern – scurgerea apei prin sol în profunzime, acesta depinzând de
permeabilitatea solului;
- drenaj global – totalul pierderilor prin scurgerea la suprafața solurilor și în
profunzime.

1.9. Regimul hidric al solului

Regimul hidric al solului reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor de
pătrundere, mișcare, reținere și pierdere a apei din sol. Regimul hidric reprezintă
bilanțul de apă al solului, care se stabilește făcând o însumare algebrică a tuturor
cantităților de apă intrate și ieșite din sol.
Suma algebrică a cantității de apă intrate în sol și ieșite din sol, pentru o
anumită perioadă considerată, poate fi exprimată cu ajutorul ecuației de bilant:

Rf – Ri = (P + m + Aaf + S) – (E + T + Iaf + S’)

În care:
Ri și Rf – reprezintă rezerva de apă din sol la începutul și la sfârșitul perioadei
de calcul
P – precipitațiile
m – suma normelor de udare (în cazul terenurilor irigate)
Aaf – aport freatic;
S – aport prin scurgeri de pe formele mai înalte de relief;
E – evaporația;
T – transpirația;
19
 Iaf - percolarea spre pânza freatică
S’ – pierderi prin scurgeri spre formele mai joase de relief.

Elementele ecuației se exprimă in aceeași unitate de măsură (m3/ha) pe o

anumită adâncime a profilului de sol și se poate referi la întregul an, la perioadă
de vegetație sau la alt interval de timp.
Regimul hidric al solului reprezintă ansamblul fenomenelor legate de
pătrunderea apei în sol, mișcarea prin sol și modificarea umidității solului.
Principalele tipuri de regim hidric sunt următoarele:
a. regim hidric nepercolativ – este caracteristic zonelor cu climat secetos,
unde ETP>P, iar apa freatica se găsește la adâncime mare;
b. regim hidric periodic percolativ – este caracteristic zonelor ceva mai
umede ETP = P, periodic solului este percolat pe întreaga grosime, pana la pânza
freatica.
c. regim hidric percolativ – este caracteristic solurilor din climate umede P >
ETP, se realizează un curent descendent permanent de umiditate, care in fiecare
an percolează solul până la pânza freatica;
d. regim hidric exudativ – se întâlnește în zonele aride și secetoase, în
prezența apei freatice la mica adâncime (sub 3-5 m). Pe măsură ce apa se pierde
din sol, deficitul de umiditate este compensat de apa freatică, prin ascensiune
capilară, astfel încât solul se poate menține permanent supraumezit.
e. Regim hidric freatic stagnant – se întâlnește în condiții de climă umedă, cu
pânza freatica aflată la adâncimi critice.
f. Regim hidric stagnant – se întâlnește în condiții de clima umedă, la solurile
greu permeabile, situate pe suprafețe plane sau depresionare. Apa stagnează
deasupra unui orizont greu permeabil și solul prezintă exces de apa în partea
superioara, uneori chiar de la suprafață.
g. Regim hidric amfistagnant – în partea superioară, exces de apă stagnantă,
iar pe partea inferioară exces freatic.

20
 h. Regim hidric de irigație – se întâlnește la solurile irigate la care se
realizează o umectare mai profundă și repetată a solului, fără a se schimba
regimul hidric natural al solului.
În afară de aceste regimuri, în unele zone se mai pot întâlni și alte tipuri
de regim hidric ca: regim hidric exudativ în profunzime sau regim hidric freatic
stagnant în profunzime.

CAPITOLUL 2. AERUL DIN SOL

21
 Solul nu poate fi conceput decât ca un corp natural tridimensional alcătuit
din trei faze: lichidă, solidă și gazoasă. Faza lichidă și gazoasă ocupă spațiul
poros ce străbate faza solidă a solului și au un caracter foarte dinamic atât prin
cantitatea cât și prin compoziția și calitățile lor funcționale. Cantitativ apa și
aerul din sol sunt antagoniste, ocupând spațiul poros în cantități cu variație
invers proporțională, volumul aerului crește sau scade pe măsura creșterii sau
scăderii apei din sol.
Aerul din sol este indispensabil proceselor care se desfășoară în interiorul
solului precum și creșterii și dezvoltării plantelor.

2.1. Compoziția aerului din sol

Aerul din sol este constituit din: 70-80% azot, 10-20% oxigen și 0,1-10%
dioxid de carbon, vapori de apă, amoniac, hidrogen sulfurat, etc. Aerul din sol
provine în cea mai mare parte din aerul atmosferic dar și ca urmare a proceselor
de descompunere a resturilor vegetale, a respirației microorganismelor, a
rădăcinilor, etc..
Din această cauză compoziția aerului din sol diferă de cea a aerului
atmosferic, printr-un conținut mai redus de oxigen și o cantitate mult mai mare
de dioxid de carbon. Compoziția aerului este diferită în funcție de însușirile
solului, variază cu anotimpul și este foarte mult influențată de activitatea
microorganismelor din sol. În general solurile structurate și bogate în humus
conțin o cantitate mai mare de dioxid de carbon decât cele nestructurate și sărace
în humus. Cantitatea de dioxid de carbon crește cu adâncimea pe profilul de sol
iar cantitatea de oxigen scade la solurile nestructurate și tasate cu repercursiuni
negative asupra dezvoltării plantelor, deoarece acestea pot suferi din cauza lipsei
oxigenului și de cantitatea prea ridicată de dioxid de carbon.
Compoziția aerului din sol este influențată și de anotimp prin creșterea
activității microorganismelor în perioadele calde când are loc cea mai intensă
activitate biologică și se înregistrează cea mai ridicată cantitate de dioxid de
carbon în sol acesta scade în perioada toamnă-iarnă. În perioada de vegetație,
variațiile conținutului de oxigen sunt mult mai mari decât cele ale dioxidului de

22
carbon, oxigenul atingând valori în funcție de specie de 10% ceea ce reprezintă
limita inferioară a oxigenului în sol.
Cantitatea de aer din sol este influențată de porozitatea solului, textură,
structură, și de conținutul de umiditate al solului.
Porozitatea solului influențează cantitatea și compoziția aerului astfel, în
solurile cu porozitate ridicată are loc o împrospătare continuă a aerului din sol
pe seama celui din atmosferă prin difuziune. Dioxidul de carbon din sol fiind în
cantitate mai ridicată, va trece prin difuziune în atmosferă iar oxigenul din
atmosferă va trece în sol. Solurile cu textură grosieră au o cantitate ridicată de
aer în jur de 30-40% în comparație cu solurile cu textură mijlocie
În solurile afectate de exces de umiditate, apa pătrunde în sol ocupând atât
spațiile capilare cât și necapilare, eliminând aerul din sol. În timp, locul apei
eliminate prin evapotranspirație și prin scurgere gravitațională, este luat de aerul
din atmosferă.
Cantitatea de dioxid de carbon din solurile agricole este foarte mult
influențată și de felul plantelor cultivate. Cele mai mari cantități de CO2 au fost
înregistrate în cazul solurilor cultivate cu lupin, apoi în ordine descrescătoare
cartofi, ovăz și orz.

2.2. Capacitatea și permeabilitatea solului pentru aer.

Capacitatea pentru aer a solului. Aerul din sol este constituit din gaze şi
vapori de apă şi deţine între 15-35 % din volumul solului în funcţie de
umiditatea acestuia. În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este
excesul de umiditate, pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie rămâne în
spaţiile foarte mici din sol sau în cele captive. Aerul se găseşte în sol în porii
acestuia, deci proporţia lui depinde de porozitate. Porii solului por fi însă ocupaţi
în măsură mai mare sau mai mică de apă, prin urmare volumul de aer a unui sol
cu o anumită porozitate depinde de fapt de umiditate. Porozitatea solurilor este
în funcţie de textură, de structură şi de gradul de afânare sau îndesare a solului.
Volumul de aer creşte de la solurile argiloase spre cele nisipoase, de la solurile
nestructurale la cele structurale, de la solurile îndesate la cele afânate.
23
 Capacitatea pentru aer a solului depinde de umiditatea solului şi volumul
porilor necapilari. Cu cât solul este mai umed, cu atât apa ocupă un procent mai
mare de pori şi deci volumul de aer este mai mic. Când solul este saturat cu apă,
practic nu conţine aer, iar când este uscat, volumul de aer corespunde porozităţii
totale.
Aerul reprezintă alături de apă elementul de bază pentru dezvoltarea
organismelor din sol. Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor de
cultură este necesar ca în sol să existe un anumit volum de aer. Se consideră că
solul oferă, în general, condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de
cultură atunci când acesta reprezintă 15-30 % din volumul total al solului. Pentru
aprecierea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor trebuie luat în
consideraţie raportul aer – apă, adică regimul aero-hidric al solului. Din acest
punct de vedere cea mai bună situaţie o prezintă solurile cu structură
glomerulară bine formată şi stabilă, cu textură mijlocie, afânate. În astfel de
cazuri, porozitatea totală fiind de peste 50 % şi reprezentată în proporţii
aproximativ egale prin porozitate capilară (sau de reţinere a apei) şi porozitate
necapilară (sau de aeraţie), se poate realiza un raport optim apă – aer.
Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări:
- liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă în sol şi se
schimbă cu cel atmosferic, fiind în starea care influenţează cel mai mult
solul;
- captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se schimbă, are
influenţă neînsemnată;
- adsorbit – se găseşte legat la suprafaţa particulelor minerale;
- dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează aeraţia.
Aerul în sol influenţează:
- procesele de oxidare-reducere;
- procesele de carbonatare;
- procesele de humificare\mineralizare;
- regimul elementelor nutritive;
- temperatura solului.
Permeabilitatea pentru aer a solului depinde de:

24
 - mărimea porilor cu care se găseşte în relaţie de proporţionalitate directă,
dar nu este influenţată de volumul total al porilor (porozitate);
- presiunea atmosferică;
- cantitatea şi deplasarea apei din sol.
Cu toate că între aerul teluric (din sol) şi cel atmosferic au loc
schimburi permanente,compoziţia chimică naturală a aerului din sol
diferă semnificativ de cea a aerului atmosferic:
- concentrația oxigenului este mai mică, în medie 10-12%
- dioxidul de carbon are concentraţie mai mare, de la 0,2 până la
14%;
- conţine cantităţi variabile de amoniac, metan, hidrogen sulfurat ş.a.,
rezultate prin biodegradarea substanţelor organice;
- nu conţine microorganisme.
Cantitatea şi calitatea aerului teluric condiţionează desfăşurarea
proceselor biologice şi biochimice de mineralizare a materiilor organice, acestea
fiind cu atât mai active cu cât cantitatea de aer este mai mare.
Ca și în cazul apei, deplasarea aerului în sol este descrisă de legea lui
Darcy:

în care Kg reprezintă conductivitatea aerului în sol. Pentru un sol nesaturat,

aceasta este influențată de umiditatea solului care controlează spațiul poros prin
care circulă aerul. Conductivitatea aerului în sol scade odată cu creșterea
umidității acestuia. Ecuația prin care aceasta poate fi exprimată este similară
conductivității hidraulice:

în care: k – este permeabilitatea solului, independentă de proprietățile

aerului (L2);
ρ – densitatea aerului (M/L3);
μ – vascozitatea dinamica a aerului (M/LT);
25
 g –acceleratia gravitationala (L2/T).
În cazul miscarii aerului si in general a gazelor prin medii poroase, forta
motrice este gradientul de presiune dp/dl, ecuatia lui Darcy devenind:

2.3. Regimul aerului din sol.

Regimul aerului din sol depinde de factorii de care depinde şi aeraţia
solului – de porozitatea şi umiditatea solului. El este supus variaţiilor diurne,
sezoniere şi anuale şi poate fi:
- deficitar (la soluri cu exces de umiditate);
- excesiv (la soluri nisipoase, fără structură şi umiditate redusă);
- echilibrat (la soluri cu structură glomerulară, cu o proporţie optimă dintre
porozitatea capilară şi necapilară).
Măsurile de dirijare a regimului de aer din sol sunt:
– menţinerea solului într-o stare optimă de afânare;
– distrugerea crustei ori de câte ori se formează;
– eliminarea excesului de apă prin şanţuri de scurgere, drenaj;
– aplicarea îngrăşămintelor organice care îmbunătăţesc însuşirile solului;
– irigaţia intermitentă – apa elimină aerul încărcat cu CO 2 din sol şi după
infiltrarea apei pătrunde aer oxigenat;
– asolamente cu sole înierbate care asigură îmbunătăţirea structurii solului şi
deci reglarea regimului de aer;
– efectuarea praşilelor chiar dacă lipsesc buruienile;
– pe suprafeţele prea afânate se execută tăvălugirea;
– când se formează pojghiţă de gheaţă deasupra stratului de zăpadă se trece cu
grape uşoare sau cu turme de oi.

2.4. Importanța aerului din sol.

26
 Pe lângă apa și săruri nutritive, aerul din sol prezintă o mare importanță
pentru creșterea și dezvoltarea plantelor. Aerul favorizeaza dezvoltarea perilor
absorbați ai rădăcinilor, imbunătățind aprovizionarea cu apă și săruri minerale
necesare pentru creșterea plantelor. Prezenta aerului influențează regimul termic
al solului; partea de la suprafață, afânată prin lucrările agricole se răcește și se
încălzește mai ușor, constituind un strat izolator pentru orizonturile din
adâncime. Reglarea regimului termic contribuie, în mare măsură, la asigurarea
apei necesară plantelor. Prezența aerului în sol duce la întreruperea capilarității și
menținerea vaporilor de apă.
Dintre gazele care compun aerul, oxigenul, azotul și dioxidul de carbon au
cea mai mare importanță atât pentru plantele superioare cât și pentru
microorganismele din sol.
Oxigenul din aerul solului este necesar pentru încolțirea semințelor, în
lipsa oxigenului din aer, semințele nu încolțesc.
Rădăcinile au nevoie de oxigen pentru respirație. Unele cercetări au arătat
că pentru fiecare gram de substanță uscată formată se consumă un miligram de
oxigen.
Oxigenul din aerul solului este necesar și pentru activitatea
microorganismelor aerobe și mai ales, a bacteriilor nitrificatoare și a celor
simbiotice. În lipsa oxigenului se dezvoltă bacteriile anaerobe, care determină
procesele de reducere, ce duc la formarea combinațiilor chimice incomplet
oxidate, care au acțiune toxica pentru plante.
Lipsa oxigenului sau prezența lui în cantitate mică duc la apariția
proceselor chimice care au ca rezultat apariția compușilor incomplet oxidați,
dăunători plantelor. Acest lucru se petrece mai ales la solurile argiloase din
regiunile umede, sau cele cu apă freatică foarte aproape de suprafață.
Azotul. Alături de oxigen, azotul din aer prezintă o importanță mare
pentru dezvoltarea plantelor. Deși plantele nu folosesc azotul molecular, el
constituie sursa de acumulare a azotului nitric și amoniacal din sol, în urma
activității bacteriilor nitrificatoare și simbiotice.

27
 Dioxidul de carbon din sol este foarte important, fiind sursa de
aprovizionare a aerului atmosferic, de unde se consumă în procesul de asimilație
clorofiliană. Prezența acestui gaz în aerul atmosferic duce la creșterea asimilației
clorofiliene și la grăbirea înfloririi și maturării plantelor. Astfel, prin creșterea
dioxidului de carbon din aerul din sere, s-au obținut la castraveți și tomate
sporuri de recolta de 20-100% .

28
 CAPITOLUL 3. TEMPERATURA SOLULUI

3.1. Sursele de încălzire și căile de pierdere a energiei calorice.

Principala sursă de energie calorică a solului o constituie radiaţia solară.
Din energia calorică iniţială:
- circa 40 % se pierde prin reflexie în spaţiul cosmic;
- circa 17 % este absorbită de către atmosferă;
- circa 10 % se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă;
- circa 33 % pătrunde în sol.
Constanta solară (cantitatea medie de energie solară primită de fiecare
cm2 de pe suprafaţa solului, pe minut) este de 1,946 calorii. Însă cantitatea de
energie solară primită de sol este mult mai mică (până la 0,8 calorii în iunie şi
până la 0,06 calorii în ianuarie).
Din alte surse de energie o importanţă mai mare o prezintă sursa legată de
diferite procese exotermice din sol:
- humificare (la formarea unui gram de humus se degajă circa 5 calorii,
ceea ce la 1 ha echivalează cu potenţialul termic a circa 60 tone de antracit);
- hidratarea humusului şi a argilei. La hidratarea unui kg de humus se
degajă 20 calorii, a unui kg de argilă între 3 – şi 15 calorii etc.
Cantitatea de energie solară ce ajunge la suprafaţa solului depinde de:
- latitudine;
- relief;
- starea de umezeală a atmosferei;
- nebulozitate.
Căile de pierdere a energiei calorice. Cea mai mare parte din energia
calorică este pierdută datorită difuziei radiaţiilor calorice abscure din sol în
atmosferă. O mică parte din energia solară primită de pământ contribuie la
încălzirea solurilor. Această energie este cheltuită, în primul rând la evaporarea
apei de la suprafaţa solului şi a suprafeţei frunzelor sau este radiată sau reflectată

29
înapoi în atmosferă. Numai aproximativ 10 % este absorbită de sol şi poate fi
folosită pentru încălzirea acestuia. Chiar şi în aceste condiţii, această energie are
o importanţă majoră pentru buna desfăşurare a proceselor din sol şi pentru
creşterea plantelor pe sol.
Temperatura în sol este influenţată de o serie de factori externi, cât şi de
proprietăţile termice ale solului.

3.2. Proprietăţile termice ale solului.

Cantitatea de energie calorică ce poate pătrunde efectiv în sol depinde de
următoarele proprietăţi termice:
- capacitate de absorbţie;
- căldura specifică;
- capacitatea calorică;
- conductibilitatea termică.
Capacitatea de absorbţie reprezintă însuşirea solului de a reţine radiaţia
solară şi reprezintă diferenţa dintre radiaţia totală ajunsă pe sol şi radiaţia
reflectată de sol.
Capacitatea de absorbţie a solului este influenţată de culoare, expoziţie,
pantă, acoperirea cu vegetaţie, acoperirea cu zăpadă, anotimp (solurile arate).
Căldura specifică este cantitatea de căldură (calorii) necesară pentru
ridicarea temperaturii unui gram de sol cu 10 C.
Capacitatea calorică este cantitatea de căldură (calorii) necesară pentru
ridicarea temperaturii unui cm3 de sol în aşezare naturală cu 10 C.
Căldura specifică şi capacitatea calorică a solului depind de aceleaşi
proprietăţi şi proporţii ale componenţilor săi. Cu cât solul va avea căldura
specifică sau capacitatea calorică mai mică, cu atât îşi va ridica temperatura mai
mult (căldura specifică a nisipului este de circa 0,10; carbonatului de calciu –
0,21; argilei – 0,23; aerului – 0,24; humusului – 0,47; apei – 1,0). Este o
rezultantă a căldurii specifice a componenţilor solului, solurile umede

30
încălzindu-se şi răcindu-se mai greu decât cele uscate. De asemenea, solurile
nisipoase se încălzesc mai uşor decât cele argiloase.
Conductibilitatea termică este proprietatea solului de a transmite căldura.
Ea la fel depinde de conductibilitatea şi proporţia componenţilor săi
(conductibilitatea termică a nisipului este de 0,0093 calorii pe cm 3 şi secundă;
argilei – 0,0022; apei – 0,0013; materiei organice – 0,00027; aerului –
0,000056). Cu cât procentul componenţilor cu conductibilitate termică mare este
mai ridicat, cu atât solul se încălzeşte mai mult şi la adâncime mai mare.
Constituenţii minerali au o conductibilitate termică de 100 ori mai mare ca a
aerului şi de 28 de ori mai mare ca a apei.

3.3. Regimul termic al solului.

Reprezintă totalitatea fenomenelor de încălzire şi răcire a solului sub
acţiunea diferiţilor factori. În funcţie de dinamica lui în timp se deosebeşte un
regim termic diurn, lunar, sezonier, anual, multianual. După caracteristicile lui,
regimul termic al solului poate fi echilibrat, blând, exagerat de rece, exagerat de
cald, cu momente de minime prea coborâte şi maxime prea ridicate.
O primă modalitate de pierdere de energie calorică o constituie
fenomenele de difuzie a radiaţiilor calorice obscure din sol în atmosferă.
Pierderea energiei calorice pe această cale depinde de sol şi de alţi factori. Ca de
exemplu, ea este mai mare:
- la solurile uşoare decât la cele grele;
- la solurile uscate decât la cele umede;
- la solurile sărace în materie organică decât la cele bogate;
- la solurile neacoperite de vegetaţie, de zăpadă decât la cele acoperite
(vegetaţia şi zăpada joacă un rol protector);
- în cazul în care atmosfera este uscată decât atunci când este umedă
(vaporii de apă joacă un rol protector);
- ziua, cu cât insolaţia este mai puternică;

31
 - noaptea, cu cât cerul este mai senin;
- cu cât porozitatea solului este mai mică şi cu cât porii sunt mai puţin
ocupaţi de aer decât de apă (aerul din sol, având conductivitatea termică mică
joacă rolul de izolator termic şi împiedică micşorarea temperaturii solului etc.)
O altă cauză a micşorării temperaturii solului o constituie evaporarea apei.
Transformarea unui gram de apă în vapori are loc prin consumarea a circa 600
calorii (la 100C).
Temperatura solului în condiţiile Moldovei variază în timp şi creşte
începând cu răsăritul soarelui până la ora 14, după care se micşorează. În ceea ce
priveşte variaţia anuală, temperatura solului creşte din martie până în iulie, după
care începe să scadă. Gradul variaţiilor diurne şi anuale diferă la diferite
adâncimi.
Regimul termic influenţează procesele fizice, chimice şi biologice din sol
şi deci formarea, evoluţia şi fertilitatea acestuia. Un regim termic al solului
diferit de cel al climatului general, datorat particularităţilor termice ale solului,
definesc microclimatul solului, care influenţează şi climatul mediului
înconjurător.
Regimul termic prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea
plantelor şi pentru practica agricolă. De variaţia anuală a temperaturii sunt
legate: germinaţia seminţelor şi dezvoltarea plantelor, stabilirea epocilor de
semănat şi plantat, stabilirea sortimentului de culturi, alegerea soiurilor şi
hibrizilor, activitatea microbiologică din sol, intensitatea proceselor de
solubilizare a sărurilor din sol şi gradul de absorbţie a apei şi a elementelor
nutritive, fenomenul de îngheţ şi dezgheţ, etc. Regimul termic al solului poate fi
influenţat prin: lucrări de afânare, încorporarea resturilor organice în sol (prin
descompunere se degajă căldură), acoperirea cu diferite materiale (mulci) pentru
micşorarea pierderilor de căldură din sol, reţinerea zăpezii la suprafaţa solului,
eliminarea excesului de apă prin desecare sau drenaj, lucrarea diferenţiată a
solurilor (mai adânc la solurile cu textură fină şi exces de apă).

32
3.4. Importanța temperaturii solului.
Regimul termic al solului are o desoebită importanta pentru dezvoltarea
plantelor și pentru practica agricolă. Astfel, germinația semințelor, creșterea
rădăcinilor, dezvoltarea generala a plantelor sunt strâns legate de anumite
temperaturi în sol. Temperaturile minime la care semintele pot germina și
plantele de cultură se pot dezvolta sunt cuprinse între l - 15 0C; temeparturile
optime sunt cuprinse intre 20-30°C, iar temperaturile maxime ajung până la 40-
50°C.
Stabilirea epocilor de semanat se face ținând cont de regimul termic al
solului. Pe solurile care se încălzesc mai repede (nisipuri), semănatul poate să
inceapa primavara cu mult mai devreme decat pe solurile reci (argiloase).
În funcție de regimul termic al solului se recomandă speciile, soiurile și
hibrizii care se pot cultiva într-o anumită zonă (zonarea culturilor).
Activitatea microbiologica din sol este strâns corelată cu regimul termic.
În solurile reci activitatea microbiologică este scăzută și din această cauză
humificarea este redusă, resturile organice acumulându-se la suprafața solului în
stare brută.
Intensitatea proceselor de solubilizare a sărurilor din sol și gradul de
absorbție a apei și elementelor nutritive de către rădăcinile plantelor sunt
corelate cu temperatura solului, desfășurându-se în condiții optime la
temperaturi medii ale acestuia.
O deosebită importanță practică o prezintă fenomenul
de ingheț și dezgheț al solului. Apa din sol nu îngheață la 0°C ci la temperaturi
mult mai scazute (apa din porii fini îngheață la - 18°C). Înghetul solului poate
determina degenerarea și pierderea culturilor, iar înghetul determină descălțarea
plantelor. Evitarea acestor fenomene nedorite se poate realiza prin prezența unui
strat de zăpadă, care are rol izolator la suprafața solului; el diminueaza efectul

33
temperaturilor scăzute din timpul iernii, iar primavara dezghețul solurilor
acoperite cu zăpadă începe mai devreme și se produce treptat.
Regimul termic al solului poate fi influentat prin: lucrări de afânare, care
permit patrunderea aerului cald în sol, incorporarea resturilor organice, care prin
descompunere degajă căldură; acoperirea solului cu diferite materiale (mulcire);
retinerea zapezii la suprafața solului; eliminarea excesului de umiditate prin
desecare sau drenaj; irigarea solurilor cu apă mai caldă pentru solurile reci (apa
se ține în bazine în bătaia soarelui) sau irigarea cu ape mai reci pentru
combaterea arsiței etc.

34
 CONCLUZII

Solul reprezinta un sistem natural complex format la partea

superioara a scoartei terestre in urma interactiunii dintre aceasta si apa
(hidrosfera), aer (atmosfera), vegetatie si fauna (biosfera). Solul este alcatuit din
trei parti (dupa starea de agregare) : solida, lichida si gazoasa.
Cunoasterea proprietatilor hidrofizice ale solurilor pe terenurile irigate
constituie o conditie de cea mai mare importanta pentru inmagazinarea si
retinerea apei in sol.
Cele mai importante proprietati hidrofizice ale solului, care trebuie
cunoscute in exploatarea terenurilor irigate, sunt: permeabilitatea, capilaritatea si
capacitatea de retinere a apei. Scopul practic al cunoasterii proprietatilor
hidrofizice este de a putea dirija mecanismul inmagazinarii apei in sol prin
aplicarea unei agrotehnici specifice, in asa fel incat apa inmagazinata in sol sa
fie pusa la dispozitia culturilor agricole sub forma cea mai accesibila.
O slabă aeraţie are o influenţă indirectă, prin reducerea sistemului
radicular, şi o influenţă directă, prin scăderea permeabilităţii pentru apă a
rădăcinilor. Se poate constata o ofilire bruscă la tutun, imediat după încetarea
unei ploi mari care saturează solul, iar după încetarea ploii se înseninează şi
soarele dogoreşte. Solul săturat cu apă are aer puţin, apa nu poate pătrunde în
plantă din cauza scăderii permeabilităţii rădăcinilor. Acumularea ionilor în
ţesuturile rădăcinilor este puternic influenţată de concentraţia oxigenului din
preajma rădăcinilor. Absorbţia activă sau absorbţia metabolică se face cu
ajutorul respiraţiei. În condiţii anaerobe, în rădăcinile de orz nu s-au acumulat
săruri chiar când au fost cufundate într-o soluţie nutritivă cu concentraţie mai
mare decât concentraţia sucului celular. Fără respiraţie aerobă, celulele plantelor
au permeabilitate foarte scăzută pentru săruri.

35
 Cunoașterea temperaturii și a regimului termic solului este foarte importanta
în înțelegerea proprietăților fizico-chimice și biologice, care se produc la nivelul
sistemului radicular al plantelor, care pot crea un micromediu favorabil sau
advers creșterii și dezvoltării lor. Toate procesele de vegetație ale plantelor
începând de la semănat și germinare, până la maturitate și recoltare se desfășoară
normal numai între anumite limite termice, specifice fiecărei plante și faze
fenologice. Intensitatea proceselor biochimice de transformare a substanțelor
organice, dizolvarea și precipitarea diferitelor săruri minerale, absorbția prin
intermediul rădăcinilor, activitatea microorganismelor, proliferarea
dăunătorilor și bolilor diferitelor specii vegetale spontane sau cultivate depind
de temperatură și regimul termic al solului. În același timp, starea fizica a aerului
din stratul microclimatic de deasupra solului este influențată de proprietățile
termice, gradul și modul de încălzire al acestuia.

36
ANEXA 1

37
ANEXA 2

38
ANEXA 3

39
ANEXA 4

40
 ANEXA 5

TERMOMETRE PENTRU SOL

41
 BIBLIOGRAFIE

1. Florea N. - Florea N., Munteanu I., Rapaport O., Chitu C., Oprea M. –
Geografia solurilor României. Editura științifică, București, 1968.
2. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D. – Pedologie, Ed. Didactica si
Pedagogica, București 1996.
3. Lupaşcu Gh., Jigău Gh., Vârlan M. – Pedologie generală, Iaşi. 1998.
4. Canarache A. – Fizica solurilor agricole, Ed.Ceres, Bucureşti, 1990.
5. Teșcu C., Avarvarei I. – Lucrări practice Pedologie, I.A.Iaşi, 1990.

42