UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INFORMATICĂ ŞI ŞTIINŢE

SPECIALIZAREA MASTER CSA

Feromoni

Student: Magui Carina CSA anul I

Îndrumător ştiinţific:

Conf. univ. dr. ing. Cărăban Alina

1
 CUPRINS

Introducere..................................................................................................................3
Capitolul 1. Noţiuni fundamentale............................................................................4
Capitolul 2. Feromonii insectelor..........................................................7
2.1.Rolul feormonilor sexuali..................................................................8
2.2. Utilizarea feromonilor sexuali.........................................................9
Capitolul 3. Producerea şi emisia feromonilor la insecte.....................10
3.1. Producerea feromonilor......................................................................10
3.2. Emisia feromonilor...................................................................................13
Capitolul 4. Influenţa factorilor interni şi externi asupra producerii şi emisiei feromonilor.........14
4.1.Factori interni.................................................................................14
4.2.Factori externi...................................................................................16
Capitolul 5. Transmiterea feromonilor în mediul extern .Perceperea feromonilor la insecte....................................18
Capitolul 6. Procesele fiziologice de percepere. Rolul feromonilor în viaţa insectelor......................20
Capirolul 7. FEROMONII INSECTELOR SI UTILIZAREA LOR IN PROTECTIA
PLANTELOR.................................................................................................22
Concluzii........................................................................................................................24
Bibliografie.....................................................................................................................25

2
 INTRODUCERE

Feromonii (greacă φέρειν - a purta, a informa) mai sunt denumiți "hormoni exteriori". Ei sunt grupări chimice, molecule care chiar în diluții
foarte mari, au rolul de a transmite semnalele, mesajele, diferitelor specii în mediul viețuitoarelor din mediul vegetal și animal. Aceste substanțe
au un rol important în procesul de comunicare dintre specii, marcarea de teritorii, găsirea partenerilor în procesul de reproducere, sau de găsire a
hranei. Termenul de "feromon" a fost definit de Peter Karlson, Martin Lüscher și Adolf Butenandt. Feromonii se folosesc în protecția plantelor
contra dăunătorilor. Cu ajutorul lor se produc diferite "capcane" pentru a distruge insectele dăunătoare, sau prin perturbarea sistemului lor de
comunicare se împiedică masculii de a găsi femelele în vederea reproducerii. Pe lângă substanţele cu efect mortal combaterile se pot efectua şi
cu substanţe atractante combinate cu dispozitive de ucidere. Astfel de substanţe pot fi feromonii de sinteză. Feromonii naturali sunt substanţe
chimice care facilitează relaţiile intraspecifice. Sunt produşi de glande exocrine (majoritatea localizate pe suprafaţa corpului) şi detectate cu
ajutorul organelor olfactive situate pe antene. Feromonii transmit informaţii legate de anumite activităţi biologice ale insectelor, în funcţie de
care se clasifică în: - feromoni sexuali, emişi de indivizii unui sex (de obicei de femele), cu rol de atragere a indivizilor de sex opus, în vederea
împerecherii; - feromoni de agregare, care dau semnalul de adunare, la găsirea unor surse de hrană (la Ipidae pentru popularea unor arbori
lâncezi) sau a unor locuri favorabile pentru depunerea ouălor (la lăcuste); - feromoni de alarmă, emişi la apariţia unui duşman (la păduchi şi
viespi); - feromoni de marcare a traseului (la furnici); - feromoni necrofori pentru recunoaşterea indivizilor morţi şi elimina-rea lor dintr-o
colonie. Iniţial s-au folosit în experienţe feromoni sexuali naturali obţinuţi în perioada zborului chiar de la o insectă forestieră (Lymantria
monacha). Metoda a fost foarte greoaie din mai multe motive de aceea s-a trecut la identificarea structurii chimice a feromonilor naturali şi
obţinerea de feromoni sintetici utilizaţi în prezent pe scară largă în protecţia plantelor, atât pentru depistare (mai ales la începutul gradaţiei, când
numărul indivizilor este foarte mic), cât şi pentru combatere. La noi în ţară feromonii utilizaţi în protecţia plantelor (atât în sectorul agricol, cât şi
în sectorul forestier) se produc la Institutul de Chimie din Cluj-Napoca. Pentru speciile din Lepidoptera predomină feromonii sexuali (Atralym,
Atralymon, Atravir etc.) iar pentru Ipidae cei de agregare (Atratyp), feromoni utilizaţi în mod curent în producţie. Feromonii sunt furnizaţi sub
formă de nade feromonale care apoi se asociază cu diferite tipuri de curse. Deşi domeniu nou al cercetării fundamentale şi aplicative, pe baza
rezultatelor obţinute până în prezent se apreciază că importanţa feromonilor va creşte şi sunt deja consideraţi „pesticide” ale viitorului.

3
 CAPITOLUL 1
NOŢIUNI FUNDAMENTALE

La insecte, precum şi la alte grupe de animale, întâlnirea partenerilor sexuali fiziologic apţi de copulaţie nu se face la
întâmplare, ci prin intermediul unor mecanisme complexe de "emisie-recepţie" care permit realizarea unor schimburi de informaţii între indivizi,
uneori aflaţi la distanţe destul de mari. Mecanismele chimice de comunicare joaca un rol ecologic foarte important, fiind specifice şi permitând
reperarea precisă a partenerilor răspândiţi în mediul înconjurător. Mecanismele de comunicare dintre indivizii aceleiaşi specii sunt de natură
fizică (unde sonore, unde electromagnetice, culoarea etc.) şi de natură chimică, care au o importanţă preponderentă (compuşi chimici).
Feromonii (hormoni purtători de mesaj) sexuali sunt compuşi chimici care mijlocesc atracţia sexuală între indivizii de diferite sexe. Denumirea
de feromoni a fost utilizată pentru prima dată, în 1959, de către P. KARLSON şi I. LUSCHER. Prin feromon, în general, se înţelege un compus
chimic emis de un individ şi recepţionat de un alt individ din aceeaşi specie, provocând o reacţie specifică individului ce l-a recepţionat.
Feromonii sexuali sunt compuşi biologic activi, care determină atragerea unui sex de celalalt sex, apropierea indivizilor şi tot comportamentul
precopulator al acestora. În majoritatea cazurilor, femela este organismul emitent, iar masculul este individul receptant. Există şi cazuri în care
rolurile sunt inversate. Dintre insectele la care s-au identificat feromoni sexuali, majoritatea sunt Lepidopterae după care urmează (în ordine
descrescândă) ordinele Coleopterae, Hymenopterae, Orthopterae, Dipterae, Isopterae. Feromonii sexuali produşi de femele au un dublu rol: atât
de a atrage masculii aflaţi la distanţă, cât şi de a-i excita la împerechere când au ajuns aproape. Tot feromoni sunt denumiţi şi compuşii chimici
produşi de masculi pentru a excita femelele. Aceşti compuşi sunt uneori denumiţi substanţe afrodisiace, deşi aceasta denumire se foloseşte cu
precădere la produsele farmaceutice care aţâţă dorinţele venerice la oameni. Sub aspect chimic, feromonii naturali ai insectelor sunt formaţi, de
regulă, dintr-un singur compus chimic, foarte rar din amestecuri de mai mulţi compuşi. În acest ultim caz, specificitatea feromonilor depinde de
proporţia diverşilor compuşi luaţi în amestec. Cel mai simplu feromon sexual la insecte este acidul valerianic, produs de femelele viermelui
sfredelitor al sfeclei de zahăr, Limonius californicus. Majoritatea feromonilor sunt esteri, acizi, alcooli sau cetone, cu catenă carbonică lungă,

4
formată din C -C , cu duble legături, fapt ce uşurează izomerizarea acestora. Conformaţia moleculară a feromonilor are un rol important în
activitatea lor biologică. La orice insectă, structura conformaţională a feromonului principal are o mare specificitate. Uneori, schimbări minore în
structura moleculară a feromonilor anihilează activitatea acestora. Uneori izomerii cis şi trans ai aceloraşi compuşi se comportă diferit sub
aspectul activităţii feromonale. Unul din cei mai bine cunoscuţi feromoni este, fără îndoială, -acidul trans-9-ceto-2- decenoic sau substanţa
reginei albinelor, care atrage trântorii (masculii) să se împerecheze cu regina. Acest acid reprezintă numai un singur compus din cei 32 de
compuşi cu structură similară existenţi în capul reginei albinelor. Acidul 9-hidroxi-decenoic are rol însemnat în stabilizarea roiurilor de albine
lucrătoare.3 O parte din feromoni, cum sunt frontalina şi exobrevicomina, au o structură ciclică. Ei înlesnesc copulaţia la gândacii din genurile
Brevicomis şi Ips. Unii derivaţi ai ciclohexanului sunt feromonii gărgăriţei capsulei de bumbac, Anthonomus grandis. Până în prezent s-au
identificat puţini feromoni cu structură aromatică. Se pare că fenolul îndeplineşte rolul de feromon pentru larvele unor gândaci de iarbă. Fenolul
se poate forma în corpul larvelor din tirozina existentă în hrana acestora. La molia Leucania impuris, rolul de feromon este îndeplinit de aldehida
benzoica, iar la fluturii din genul Danaus, de unii alcaloizi. Feromonii sexuali se găsesc în cantitate foarte mică la insecte, fapt ce necesită
sacrificarea unui mare număr de indivizi atunci când se determină structura lor moleculară. Fiecare larvă a femelei de Orygia pseudotsugata
(omida păroasă a bradului), conţine aproximativ 40 ng de feromoni în cavitatea abdominală. Au fost necesare 6000 de larve pentru a putea izola
şi identifica hormonul lor sexual. Unii hormoni sexuali ai insectelor se găsesc în diferite specii de plante. Astfel, Dacetatul de borneol se găseşte
în Gimnospermae. Acest feromon este activ în concentraţii de sub 0,07 mg/cm . L-acetatul de borneol are o activitate hormonală a suta parte din
activitatea izomerului D. Numeroase specii de Angiospermae produc compuşi volatili cu efecte feromonice asupra şvabului american (gândac)
Periplaneta americana. Dintre feromonii sintetici, utilizaţi în comerţ, de o atenţie sporită se bucură trimedlura şi celura, care atrag masculii
muştelor ce populează fructele şi pepenii din regiunea mediteraneană. Un caz interesant de specificitate il constituie moliile polifenice, ca
Antherea polyphemus, care se pot imperechea exclusiv in prezenta frunzelor de Quercus rubra (stejar rosu). Analizele efectuate au aratat ca
frunzele de stejar emana un compus volatil (trans-2- hexanol), care stimuleaza receptorii senzoriali din antenele femelelor declansand astfel
eliberarea feromonului sexual al acestora, care apoi excita si determina masculul sa se imperecheze. Un alt caz interesant il constituie gargarita
trestiei de zahar, Rhabdoscelum obscurus, care nu-si elimina propriul feromon sexual numai dupa ce s-a hranit cu trestie de zahar. In acest caz,

5
declansatorul eliminarii feromonului trebuie sav fie un compus chimic neidentificat, existent in trestia de zahar. Feromonii moliei stejarului,
Archips semiferanus, se gasesc ca atare in frunzele de stejar, fapt ce grabeste ditrugerea stejerisurilor naturale de catre aceasta molie. Larvele
femelelor de Archips semiferanus isi iau feromonii gata sintetizati din frunzele de stejar, care contribuie in mod direct la atragerea masculilor.
Dupa sosirea masculilor pe frunze, femelele elimina o cantitate mai mare de feromon pentru a determina masculul sa se indrepte spre organul de
copulatie. Feromonii sexuali ai insectelor sunt tot mai mult utilizati in agricultura, ca substante biologic active, eficiente pentru combaterea
biologica a insectelor daunatoare, mai ales ca combaterea chimica a insectelor daunatoare s-a dovedit ca are efecte secundare nedorite: poluarea
mediului, dezechilibrarea biocenozelor datorita lipsei de specificitate a unor compusi fitofarmaceutici, inclusiv a numeroase insecticide.
Feromonii sunt preferati insecticidelor in combaterea daunatorilor deoarece, avand o mare specificitate si fiind produsi in cantitati mici, nu au,
practic, efecte poluante. Feromonii sexuali ai insectelor sunt utilizati in agricultura atat pentru aprecierea si supravegherea populatiei de
daunatori, in vederea imbunatatirii prognozei in aplicarea tratamentelor chimice, cat si in combaterea directa a acestora prin impiedicarea
imperecherii sexelor, fapt ce va determina reducerea treptata a urmasilor si, in final, disparitia daunatorilor.4 Impiedicarea imperecheriii
insectelor se poate realiza atat prin captarea in masa a masculilor, cu ajutorul unor capcane ce contin feromoni naturali sau artificiali, din
populatia naturala inainte de omperechere, fie prin impregnarea atmosferei din zona protejata cu feromoni (concentratii mari) cu scopul de a
dezorienta masculii, care astfel ajung in imposibilitatea de a repera (detecta, sesiza) femelele virgine in vederea imperecherii. Teoretic vorbind,
este posibil ca unele insecte daunatoare sa fie eliminate dintr-o zina oarecare prin captarea masculilor cu feromoni naturali sau artificiali. In
practica, apar numerosi factori care micsoreaza eficienta momelilor sexuale. Feromonii sintetici sunt folositi in prezent cu precadere pentru
supravegherea populatiei de daunatori in vederea imbunatatirii prognozelor privind aplicarea si sporirea eficientei tratamentelor chimice.

6
 CAPITOLUL 2
FEROMONII INSECTELOR

La insecte, precum şi la alte grupe de animale, întâlnirea partenerilor sexuali fiziologic apţi de copulaţie nu se face la întâmplare, ci prin
intermediul unor mecanisme complexe de "emisie-recepţie" care permit realizarea unor schimburi de informaţii între indivizi, uneori aflaţi la
distanţe destul de mari. Mecanismele chimice de comunicare joaca un rol ecologic foarte important, fiind specifice şi permitând reperarea
precisă a partenerilor răspândiţi în mediul înconjurător. Mecanismele de comunicare dintre indivizii aceleiaşi specii sunt de natură fizică (unde
sonore, unde electromagnetice, culoarea etc.) şi de natură chimică, care au o importanţă preponderentă (compuşi chimici). În majoritatea
cazurilor, femela este organismul emitent, iar masculul este individul receptant. Există şi cazuri în care rolurile sunt inversate. Dintre insectele la
care s-au identificat feromoni sexuali, majoritatea sunt Lepidopterae după care urmează (în ordine descrescândă) ordinele Coleopterae,
Hymenopterae, Orthopterae, Dipterae, Isopterae. Este general acceptat faptul că împerechere în gândacii de făină din genul Tribolium este
mediată de feromoni de agregare. Producţia situsului feromonilor în gandacii din genul T. este considerat a fi glandelor pe partea ventrală a
femurului. Experimentele comportamentale au fost efectuate folosind extracte din gândaci din diferite părţi ale corpului corpului, pentru a putea
investiga raspunsurile gandacilor la buchetul complet de de mirosuri eliberate de aceastea. În experimentele noastre, femele dar nu bărbaţi au
fost atraşi de mirosurile volatile produse de sexul masculin, care corespunde definiţiei de un feromon sexual, mai degrabă decât unui feromon de
agregare. Imaginile SEM confirmă apariţia de glande pe toate cele trei perechi de picioare de de sex masculin confusum T., dar experimentele
comportamentale arată că femeile sunt atrase nu numai la extrasele de sex masculin din picioare, dar, de asemenea, la extrasele întregului corp şi
extracte de organe, fără picioare. Aceste date sugerează că acesti compusi atractivi ale acestei specii, sunt produsi nu numai de glandele de pe
femur dar şi de alte locatii ale corpului. Astfel, sistemele de feromoni implicate în împerecherea gândacilor de făină poat fi mai complexe decât
cela rraportate anterior şi diferă între specii strâns înrudite.
2.1. Rolul feromonilor sexuali

7
Feromonii sexuali produşi de femele au un dublu rol: atât de a atrage masculii aflaţi la distanţă, cât şi de a-i excita la
împerechere când au ajuns aproape. Aceşti compuşi sunt uneori denumiţi substanţe afrodisiace, deşi aceasta denumire se
foloseşte cu precădere la produsele farmaceutice care aţâţă dorinţele venerice la oameni. Sub aspect chimic, feromonii
naturali ai insectelor sunt formaţi, de regulă, dintr-un singur compus chimic, foarte rar din amestecuri de mai mulţi compuşi.
În acest ultim caz, specificitatea feromonilor depinde de proporţia diverşilor compuşi luaţi în amestec. 8 Cel mai simplu
feromon sexual la insecte este acidul valerianic, produs de femelele viermelui sfredelitor al sfeclei de zahăr, Limonius
californicus.

Denumire Structura SSpecia                                                 

e
xproducatoare
Acid valerianic          CH -(CH ) Limonius                                                                                                                          californicu
-COOH s
Acid trans-9-                    O

ceto-2-decenoic                 Apis mellifera

           
CH -C-CH )
-CH=CH-COOH
Acetat cis-7- CH -(CH ) Cabbage looper
-CH=CH-(CH )
dodecenilic -O-CO-CH
Acetat cis-8- dodecenilic CH -(CH ) Grapholitha molesta
-CH=CH-(CH )

8
 -O-CO-CH
Acetat cis- CH -CH Archips semiferanus
11-   tetradecenilic -CH=CH-(CH )
-O-CO-CH
Acetat hexadecanilic CH -(CH ) -O-
CO-CH
Acetat cis- CH -(CH ) Lycorea ceres
11-   octadecenilic -CH=CH-(CH )
-O-CO-CH

La orice insectă, structura conformaţională a feromonului principal are o mare specificitate. Uneori, schimbări minore în structura moleculară a
feromonilor anihilează activitatea acestora. Uneori izomerii cis şi trans ai aceloraşi compuşi se comportă diferit sub aspectul activităţii
feromonale.

-acidul trans-9-ceto-2-decenoic sau substanţa reginei albinelor, care atrage trântorii (masculii) să se împerecheze cu regina.

Acidul 9-hidroxi-decenoic are rol însemnat în stabilizarea roiurilor de albine lucrătoare. O parte din feromoni, cum sunt frontalina şi
exobrevicomina, au o structură ciclică. Ei înplinesc copulaţia la gândacii din genurile Brevicomis şi Ips. Unii derivaţi ai ciclohexanului sunt
feromonii gărgăriţei capsulei de bumbac, Anthonomus grandis. Până în prezent s-au identificat puţini feromoni cu structură aromatică. Se pare
fenolul îndeplineşte rolul de feromon pentru larvele unor gândaci de iarbă. Fenolul se poate forma în corpul larvelor din tirozina existentă în
hrana acestora. La molia Leucania impuris, rolul de feromon este îndeplinit de aldehida benzoica, iar la fluturii din genul Danaus, de unii
alcaloizi. Fiecare larvă a femelei de Orygia pseudotsugata (omida păroasă a bradului), conţine aproximativ 40 ng de feromoni în cavitatea
abdominală. Au fost necesare 6000 de larve pentru a putea izola şi identifica hormonul lor sexual.

2.2. Utilizarile feromonilor sexuali ai insectelor

Feromonii sexuali ai insectelor sunt tot mai mult utilizati in agricultura, ca substante biologic active, eficiente pentru combaterea biologica a
insectelor daunatoare, mai ales ca combaterea chimica a insectelor daunatoare s-a dovedit ca are efecte secundare nedorite: poluarea mediului,
dezechilibrarea biocenozelor datorita lipsei de specificitate a unor compusi fitofarmaceutici, inclusiv a numeroase insecticide. Feromonii sunt

9
preferati insecticidelor in combaterea daunatorilor deoarece, avand o mare specificitate si fiind produsi in cantitati mici, nu au, practic, efecte
poluante. Feromonii sexuali ai insectelor sunt utilizati in agricultura atat pentru aprecierea si supravegherea populatiei de daunatori, in vederea
imbunatatirii prognozei in aplicarea tratamentelor chimice, cat si in combaterea directa a acestora prin impiedicarea imperecherii sexelor, fapt ce
va determina reducerea treptata a urmasilor si, in final, disparitia daunatorilor. Feromonii reprezintă un grup de substanţe produse de insecte, în
general de toate animalele, prin care se realizează un schimb de mesaje între indivizii aceleiaşi specii. Feromonii codifică un volum mare de
informaţii legate de diferite activităţi biologice ale insectelor şi determină un comportament adecvat la indivizii receptori. La insectele sociale,
gama feromonilor este mult mai largă comparativ cu insectele solitare. Întrucât gama mesajelor transmise de către feromoni este foarte extinsă, o
clasificare completă şi mai ales definitivă a acestora este încă greu de realizat. Cea mai accesibilă şi operantă este clasificarea bazată pe criteriul
naturii răspunsului declanşat de feromon în organismul receptor. Există 2 categorii mari de feromoni: Feromoni de dezvoltare, care determină
în organismele receptoare modificări ale dezvoltării sau metabolismului. Din această categorie fac parte feromonii care reglează raporturile din
interiorul coloniilor de insecte sociale. Emişi de către matcă, ei determină atrofia organelor genitale ale albinelor lucrătoare sau diferenţierea în
caste a termitelor. Feromoni de acţiune, care declanşează la organismele receptoare unele acţiuni sau schimbări de comportament. Dintre ei
amintim câteva categorii, dintre care unele prezintă o deosebită importanţă: feromoni de marcaj, cu ajutorul cărora insectele sociale trasează
itinerariul de deplasare a coloniei către o nouă sursă de hrană feromoni de agregare, caracteristici în primul rând pentru insectele sociale, dar
şi pentru lăcuste şi alte categorii de insecte. Emişi de către matcă, ei asigură coeziunea coloniei de albine. Feromoni de agregare emit şi
lăcustele când găsesc locuri propice pentru depunerea ouălor sau carii de scoarţă la găsirea doborâturilor de vânt în scopul instalării populaţiei
feromoni de alarmă, emişi la apariţia unui duşman, determină dispersarea imediată a coloniei de afide. O altă categorie de feromoni de alarmă
sunt şi cei care determină mobilizarea la luptă împotriva duşmanilor care atacă coloniile de albine sau viespi feromoni de ovipoziţie. Larvele
ţânţarului Aedes atropalpus secretă o substanţă care stimulează apropierea şi depunerea ouălor de către femelele aparţinând aceleiaşi specii,
substanţa emisă indicând de fapt prezenţa unui loc propice de depunere a ouălor, loc în care viitoarele larve au toate condiţiile pentru a ajunge la
deplina dezvoltare feromoni necrofori. În cursul procesului de descompunere a corpului furnicilor iau naştere amestecuri de acizi graşi care au
funcţia de feromoni mortuari, semnalând membrilor vii ai coloniei prezenţa indivizilor morţi şi determinând îndepărtarea acestora din furnicar
feromoni de recunoaştere a cuibului şi membrilor coloniei au fost identificaţi la furnicile din specia Solenopsis invicta şi se pare că asemenea
substanţe sunt în general prezente la toate speciile de insecte sociale feromoni de termoreglare a atmosferei din cuiburi au fost identificaţi în
cazul unor specii de viespi. Este foarte probabil că temperatura din stupii de albine să fie reglată tot feromonal, cel puţin între anumite limite
feromoni sexuali, mediind relaţiile de natură sexuală dintre indivizii fiziologic apţi pentru reproducere; sunt grupa cea mai numeroasă şi mai
bine studiată de feromoni. Sunt cunoscuţi în special la insecte, dar au fost semnalaţi şi la crustacee, peşti, batracieni, reptile, mamifere şi chiar la
plante. Dintre feromonii sexuali se delimitează 3 subgrupe: atractanţi sexuali. Sunt feromoni emişi de către indivizii aparţinând unui sex şi au
10
rolul de a atrage sexul opus în vederea realizării împerecherii afrodiziaci. Sunt feromoni care au rolul de a excita partenerul sexual şi de a-l
determina să accepte copulaţia repelenţi sexuali. Sunt un grup care par a avea un rol practic foarte important. S-a constatat că la unele specii
de ţânţari, masculii nu încearcă să se împerecheze cu femelele care au realizat copulaţii anterioare, deoarece lichidul spermatic transferat cu
ocazia primei copulaţii, conţine substanţe care, acţionând pe cale olfactivă, sunt avertizoare sau repelente pentru alţi masculi aflaţi în căutarea
partenerelor de împerechere. Feromonii, indiferent de informaţiile pe care le codifică şi de comportamentul pe care îl induc, au următoarele
caractere comune: sunt produşi şi sunt activi în cantităţi foarte mici, sunt foarte volatili, pot determina un răspuns comportamental cu un singur
compus sau un amestec de compuşi. Unii compuşi au efect sinergic, inhibitor sau multifuncţional. Compuşii cu rol multifuncţional au efect
sinergic în cantităţi foarte mici şi inhibitor în cantităţi mai mari, aşa cum sunt unii compuşi ai feromonului de agregare la gândacii de scoarţă.
Rata transferului şi volumul de informaţie transmis prin intermediul feromonilor poate fi maximalizat pe diferite căi: prin existenţa unor glande
feromonale complexe, complexitatea chimică sau amestecul de substanţe, modificările de concentraţie, modificările comportamentale
determinate de fotoperiodism, periodicitate anuală. Comunicarea prin feromoni este influenţată într-o foarte mare măsură de factorii endogeni şi
de factorii externi.

11
 CAPITOLUL 3
PRODUCEREA ȘI EMISIA FEROMONILOR LA INSECTE

Sistemul feromonal la insecte are 3 componente distincte: sinteza, emisia şi recepţia feromonilor. Toate 3 la un loc formează calea chimică de
transmitere a informaţiilor între indivizii unei specii. Primele 2 componente aparţin unui grup de indivizi dintr-o populaţie. Acest grup poate fi
format din caste diferite care secretă feromoni de marcare, de urmă, de alarmă, de comunicare intracolonială sau de unul din sexe în cazul
feromonilor sexuali şi de agregare. Insectele emiţătoare posedă glande specializate în producerea diferitelor tipuri de feromoni şi un sistem de
emitere a acestora. Cea de-a 3-a componentă este caracteristică pentru indivizii care recepţionează feromonii produşi de emiţător şi care
manifestă o reacţie de răspuns. Aceştia sunt 12 numiţi indivizi receptori şi sunt înzestraţi cu organe olfactive specializate. În unele cazuri un
individ nu poate fi decât fie emiţător, fie receptor, ca de exemplu indivizii care secretă feromonul sexual şi matca albinelor. Insectele care secretă
feromon de marcare, de urmă, de alarmă, pot fi atât emiţător cât şi receptor. Feromonii la insecte sunt produşi de glande exocrine, specializate în
sinteza acestei categorii de substanţe cu rol în comunicarea intraspecifică. La majoritatea speciilor, glandele provin din celule epidermale
modificate, există însă specii la care glandele îşi au originea în epiteliul tubului digestiv sau sunt localizate în cavitatea corpului, în diferite
regiuni. Indiferent de originea sau de locul unde sunt situate aceste glande, toate îşi varsă produsul de secreţie la exterior
3.1.Producerea feromonilor
Producerea diferitelor tipuri de feromoni la insecte este în strânsă corelaţie cu felul şi durata activităţii biologice în care ei sunt folosiţi ca mijloc
de transmitere a informaţiilor în comunicarea intraspecifică. Feromonii de urmă, de marcare, de alarmă şi feromonii de comunicare la insectele
sociale sunt secretaţi pe toată durata vieţii indivizilor, pe când feromonii sexuali şi de agregare numai în anumite perioade ale vieţii. Feromonii
sexuali sunt secretaţi numai în perioada de reproducere, iar cei de agregare în perioada în care insectele se adună în grupuri. Gândacii de scoarţă
produc feromoni de agregare în perioada în care migrează pe o altă gazdă, unde întemeiază o nouă colonie. Aici se realizează un anumit raport al
sexelor şi o anumită densitate. La insectele solitare, indivizii se adună în grupuri numai în perioada împerecherii. Sunt cazuri în care feromonul

12
sexual contribuie şi la formarea grupurilor de indivizi ce se reproduc între ei. Ei contribuie la formarea roiului de insecte şi menţinerea lui pe
toată durata migrării. Producerea feromonilor în glande este în strânsă corelaţie cu creşterea celulelor glandulare şi cu proliferarea reticulului
endoplasmatic neted. La femelele de Argyrotaenia velutinana, celulele glandulare devin adulte morfo-funcţional la 2 zile după apariţia adulţilor.
La speciile la care adulţii nu se hrănesc după ieşirea din învelişul pupal, glanda feromonală îşi începe activitatea secretoare încă din stadiul de
pupă. Femelele eliberează feromon sexual la circa 1-3 ore după ce apar, urmând apoi împerecherea. La femelele de Periplaneta americana,
producerea feromonului sexual începe la 2-3 zile, însă în cantităţi foarte mici. La această vârstă femelele sunt imature sexual. Ajung la maturitate
sexuală la vârsta de 9 zile când creşte şi cantitatea de feromon produs. Localizarea şi activitatea glandelor diferă de la un grup la altul de insecte,
de la o specie la alta, fiind în corelaţie cu tipul de feromoni produşi şi cu modul de emisie al acestora

3.2.Emisia feromonilor
Feromonii fiind implicaţi în schimbul de mesaje intraspecifice ce au loc în decursul desfăşurării unor activităţi biologice, eliberarea lor în mediul
extern este sincronizată riguros cu activităţile respective. Ei sunt secretaţi şi depozitaţi în glande până în momentul în care insecta desfăşoară o
anumită activitate care necesită comunicarea cu ceilalţi indivizi conspecifici. Feromonii sexuali sunt eliberaţi în mediu de indivizii emiţători în
perioada de reproducere. Emisia maximă de feromon coincide cu perioada optimă de împerechere. Cantitatea 13 emisă în timp, corespunde cu
concentraţia optimă la care, marea majoritate a partenerilor de sex opus răspund adecvat. Feromonii de agregare la scolitide sunt emişi în
perioada în care gândacii tineri nou apăruţi migrează pe o altă gazdă, unde formează o nouă colonie. Unele specii de lăcuste, lepidoptere, care
execută migraţii în stadiul de adult, emit feromoni de agregare la începutul şi pe tot parcursul migraţiei. Când procesul de migraţie s-a încheiat,
emisia de feromon încetează. Insectele care folosesc feromonii de urmă în deplasările zilnice pentru căutarea hranei, emit feromonul respectiv
numai în timpul acestor deplasări. Feromonii de alarmă sunt emişi de insecte numai când sunt în pericol. Dacă sinteza feromonilor este un proces
continuu, din momentul maturizării glandei şi de mai lungă durată, emisia lor este de scurtă durată şi corelată cu diversele activităţi pe care le
desfăşoară insectele şi cu anumite situaţii date. Emisia feromonilor implică mecanisme fiziologice mult mai fine şi precise, rolul principal
avându-l factorii fiziologici.

13
 CAPITOLUL 4
INFLUENȚA FACTORILOR INTERNI ȘI EXTERNI ASUPRA PRODUCERII ȘI EMISIEI FEROMONILOR

Producerea şi emisia feromonilor sunt procese fiziologice ce se găsesc sub un control riguros al factorilor interni. Fiind implicaţi în transmiterea
unui volum mare de informaţii care induc reacţii de răspuns imediate la indivizii receptori, reacţii adecvate şi stereotipe caracteristice pentru
anumite activităţi biologice, modelul sintezei şi emiterii feromonilor este înscris în codul genetic şi se transmite ereditar. Desfăşurarea tuturor
activităţilor biologice se face însă în anumite condiţii de mediu, care la rândul lor exercită o influenţă mare asupra acestora şi implicit asupra
sistemului feromonal. Componentele sistemului feromonal sunt sincronizate funcţional şi răspund în mod asemănător acţiunii factorilor interni şi
de mediu, în raport cu cerinţele biologice ale indivizilor şi într-o mai mare măsură cu cele ale populaţiei.

4.1.Factori interni

Principalii factori interni care au influenţă asupra sintezei şi emisiei feromonilor sunt ritmul circadian, vârsta, împerecherea, efectul de grup. Ei
pot acţiona separat sau simultan, în strânsă corelaţie cu factorii de mediu.

 Ritmul circadian

Sunt puţine specii de insecte care nu manifestă ritmicitate circadiană în reproducere. Marea lor majoritate îşi desfăşoară activitatea de reproducere ritmic.
La aceste insecte emiterea feromonului are loc şi atinge valoarea maximă, într-o perioadă circadiană caracteristică pentru fiecare specie în parte. La
Adoxophyes fasciata există 2 perioade maxime de creştere a conţinutului feromonal în glande, în decursul a 24 ore. Un maximum este în scotofază, în jurul
orei 4. Atunci începe şi emiterea feromonului şi corespunde cu perioada circadiană de reproducere. Al 2-lea este în jurul orei 12, în fotofază. La speciile
simpatrice, ritmicitatea activităţii feromonale şi de reproducere în general este mult mai evidentă. Un astfel de exemplu îl constituie speciile de lepidoptere
– saturnide din genul Callosamia. Femelele de C. securifera emit feromonul sexual între orele 10 a.m şi 15-16 14 p.m. începând de la aceste ore şi până la
apusul soarelui, emit feromonul femelele de C. promethea. Ritmul circadian al activităţii feromonale prezintă multe avantaje pentru insecte, în special
pentru cele care trăiesc în locuri deschise şi sunt expuse direct variaţiilor circadiene ale factorilor climatici. Insectele eliberează feromonii folosiţi în
desfăşurarea diferitelor activităţi biologice în perioada în care condiţiile de mediu sunt optime. În cazul speciilor simpatrice, activitatea ritmică de emitere a
feromonului sexual constituie unul din mecanismele de izolare reproductivă. Sunt puţine specii care se pare că nu au o activitate feromonală ritmică. Un

14
exemplu îl reprezintă Bombyx mori, la care femelele continuă să elibereze feromon la scurtă vreme de la apariţie până când se împerechează sau până
depun ouă sterile, indiferent de perioada zilei

 Vârsta

Vârsta este un alt factor care influenţează producerea şi eliberarea feromonilor, în special a feromonului sexual. Dacă feromonii de marcare, de urmă, de
alarmă sunt produşi încă din stadii tinere, feromonul sexual este produs numai în stadiul de adult, în perioada de reproducere. Procesele fiziologice de
maturizare a sistemului feromonal sunt într-o strânsă corelaţie cu procesele de maturizare sexuală la ambele sexe. Sistemul feromonal sexual devine
funcţional în perioada de reproducere, fiind implicat în una dun fazele acesteia. La speciile la care adulţii apar maturi sexual şi se reproduc după câteva ore
fără a se hrăni, sistemul feromonal este funcţional în momentul apariţiei lor. La cele la care adulţii apar imaturi sexual, sistemul feromonal este incomplet
dezvoltat. Glandele secretă feromon în cantităţi foarte mici sau deloc, femelele nu adoptă postura de „chemare” caracteristică emiterii feromonului,
masculii nu sunt receptivi şi nu manifestă comportamentul de împerechere. Vârsta la care activitatea feromonală începe şi ajunge la producţia maximă de
feromon diferă de la o specie la alta. În toate cazurile însă se constată o creştere progresivă a cantităţii de feromon secretat şi emis până când se atinge o
valoare maximă, apoi urmează o scădere mai mult sau mai puţin rapidă. Atât creşterea cât şi scăderea ratei sintezei şi emiterii feromonului sunt în corelaţie
cu vârsta. La unele specii, ca de exemplu Argyrotaenia velutinana, Lasioderma sericorne, femelele încep să producă şi să emită feromon încă din prima zi.
Producţia maximă este atinsă la 2-4 zile, după care scade cu vârsta. Există specii la care creşterea producţiei glandelor feromonale este mai lentă, având o
perioadă individuală lungă de activitate. Femelele de Dacus oleae încep să emită feromon sexual la vârsta de o zi. Rata emiterii şi deci şi sinteza creşte
progresiv cu vârsta, atingând valoarea maximă după 7-11 zile. Se menţine la această valoare ridicată încă 5-7 zile.

 Împerecherea

Producerea şi emisia feromonului sexual mai este influenţată şi de împerechere. Această influenţă se manifestă diferit, în funcţie de biologia reproducerii
speciilor. La speciile cu femele monogame, producerea şi eliberarea feromonului sexual încetează după împerechere. Femelele acestor specii după
împerechere nu mai adoptă postura de „chemare”, postură caracteristică pentru emiterea feromonului. Printre coleoptere există specii monogame, la care
masculii secretă feromon sexual. La acestea s-a observat că femelele care s-au împerecheat îşi 15 pierd atracţia faţă de feromonul sexual mascul. Femelele
de Anthonomus grandis, după împerechere, nu mai sunt atrase de extract, de feromon sau de masculi virgini. Femelele speciilor poligame produc şi emit
feromon şi după împerechere. Există specii la care femelele emit feromon în perioada circadiană de activitate imediat următoare. La altele, urmează o
perioadă în care emisia feromonului este întreruptă, iar femelele nu mai sunt imediat receptive la o nouă împerechere. Femelele de Dacus oleae, după
prima împerechere, pierd atractivitatea pentru cel puţin 6 zile.

 Densitatea populaţiei

15
Densitatea are un efect diferit de la o specie la alta, influenţa ei asupra sintezei şi emisiei feromonilor a fost mai puţin studiată. S-a constatat că masculii de
Anthonomus grandis ţinuţi în grup emit mai puţin feromon sexual, comparativ cu cei ţinuţi izolaţi. La masculii izolaţi creşte rata sintezei şi emiterii
feromonului sexual dacă în apropiere se găseşte o femelă. În schimb, la femelele de Tenebrio molitor, sinteza şi emisia feromonului sexual creşte când sunt
ţinute în grupuri, comparativ cu cele izolate.

4.2.Factori externi
Principalii factori de mediu care pot modifica producerea şi emisia feromonilor sunt natura hranei, lumina, temperatura şi viteza vântului.

 Natura hranei

La multe specii de insecte constituie un factor determinant în producerea şi emiterea feromonilor. Gândacii de scoarţă din genul Ips nu produc feromon de
agregare dacă nu se hrănesc în prealabil cu hrana la care s-au adaptat. Masculii care atacă primii o nouă gazdă mai întâi se hrănesc, în hrană găsindu-se
substanţele precursoare ale feromonului. După o perioadă de hrănire, glanda feromonală secretă feromonul de agregare care este eliberat la exterior,
atrăgând restul coloniei de gândaci. Speciile genului Dendroctonus, după alegerea noii gazde, mai întâi produc şi eliberează feromonul, apoi încep
activitatea de hrănire. Şi la Dendroctonus, precursorii feromonali se găsesc tot în hrană, însă sunt preluaţi în stadiul larvar şi depozitaţi în ţesutul adipos
până la formarea adulţilor. Influenţa hranei asupra producerii de feromon a fost observată şi la specii de lepidoptere. Specia Archips semiferanus produce şi
eliberează feromon sexual numai în prezenţa frunzelor de stejar, planta-gazdă a larvelor. Mirosul frunzelor stimulează producerea şi eliberarea
feromonului. Se pare că la toate speciile, substanţele precursoare din care se sintetizează feromonii sunt preluate din hrană. Hrana influenţează în mare
măsură atât cantitativ cât şi calitativ producerea de feromon. Influenţa hranei asupra producerii şi emiterii feromonului sexual se manifestă într-o foarte
mare măsură la insectele monofage şi oligofage şi mai puţin sau deloc la cele polifage. Pentru insectele monofage, acţiunea hranei asupra
comportamentului feromonal şi în general de reproducere, reprezintă un caracter adaptativ favorabil, care grupează adulţii în perioada de reproducere în
locuri în care este prezentă planta-gazdă. În acest fel, este asigurată hrana pentru generaţia următoare. La insectele polifage care au un spectru larg al bazei
trofice, nu s-a realizat această corelaţie între plantele gazdă şi desfăşurarea comportamentului de reproducere. Hrana necesară progeniturii care
reprezintă generaţia următoare fiind formată din mai multe specii gazde, poate fi găsită cu uşurinţă de larve.

 Temperatura

16
La Holmelina immaculata, temperatura scazută de +15ºC induce comportamentul de emitere a feromonului în fotofază, cu toate că specia
este nocturnă. Modificarea periodicităţii emiterii feromonului sub acţiunea temperaturii a fost observată şi la alte specii de lepidoptere şi este
posibil ca acelaşi efect să-l aibe la toate speciile de insecte.

 Viteza vântului

Influenţează perioada de emitere a feromonului şi în special a duratei acesteia, putând provoca o inhibiţie totală. La femelele de Trichoplusia
ni perioada de emitere a feromonului este de 2 ori mai mare când viteza curenţilor de aer este între 0,3 – 1 m/sec, decât într-o atmosferă de
calm total. Viteze crescânde peste 1 m/sec, au determinat o scădere a perioadei de emitere a feromonului, iar la 4 m/sec s-a produs o inhibiţie
totală. Viteza vântului influenţează şi distanţa de comunicare prin feromon. La viteze mari, distanţa de comunicare scade, datorită dispersării
rapide şi diluării feromonului. Speciile s-au adaptat şi pot utiliza feromonul ca mijloc de comunicare la viteze diferite. S-a observat că
femelele de Trichoplusia ni, la viteze foarte scăzute ale curenţilor de aer, emit feromon pe o perioadă mai lungă de timp. În acest fel creşte
şansa ca masculii să localizeze femelele cu ajutorul urmei de feromon. La viteze scăzute, dispersia feromonului se face mai încet şi trece o
perioadă mai lungă de timp între emiterea şi recepţionarea feromonului. Valorile optime ale condiţiilor de mediu la care insectele produc şi
eliberează feromonii sexuali corespund cu optimum condiţiilor la care speciile s-au adaptat şi îşi desfăşoară activitatea de reproducere.
Factori de mediu pot deveni factori limitanţi ai activităţii feromonale la insecte, atunci când valorile lor se îndepărtează mult de limitele
optim

17
 CAPITOLUL 5
TRANSMITEREA FEROMONILOR ÎN MEDIUL EXTERN.PERCEPEREA FEROMONILOR LA INSECTE

În mediile în care sunt emişi feromonii se formează „urme” aeriene, terestre sau acvatice. La insecte se formează urme aeriene la speciile care se
deplasează prin zbor, iar la cele care se deplasează prin mers, urme terestre. Urmele aeriene se formează pe 2 căi: prin mişcarea browneană şi cu
ajutorul curenţilor de aer. Mişcarea browneană este eficace numai pe distanţe foarte mici şi în absenţa curenţilor de aer. Mişcarea browneană este
puţin importantă pentru comunicarea feromonală la insecte. Moleculele substanţelor cu greutatea moleculară cuprinsă între 100 şi 300 se pot
deplasa numai în proporţie de 10% pe o distanţă de 1 cm, în timp de o secundă, prin mişcarea browneană. Principala cale de dispersie a
feromonilor şi de formare a urmelor aeriene o reprezină curenţii de aer. Feromonii sunt transportaţi în direcţia în care se deplasează aerul,
formând o urmă aeriană alungită. Distanţa pe care stimulul chimic este transmis pe această cale creşte foarte mult. Urma aeriană de feromon nu
are o masă uniformă de molecule. Are o structură filamentoasă, care îşi schimbă forma şi prezintă întreruperi pe măsură ce se îndepărtează de
sursa de emitere. Diametrul urmei creşte cu distanţa, iar densitatea moleculelor de feromon scade. Cea mai mare densitate este lângă sursă. Pe
traiectul urmei se realizează un gradient de concentraţie, cu ajutorul căruia insecta-receptoare se orientează spre insecta-emiţătoare. La speciile
de furnici, termite, unele coleoptere, în special la carabide, urmele de feromon sunt depuse pe sol sub formă de linii sau pete. Urma care se
formează nu este însă o adevărată linie pe substrat, ci un „tunel de vapori” produs de evaporarea în aer a moleculelor de feromon. În cazul
urmelor terestre, moleculele de feromon se împrăştie prin mişcarea browneană formând tunelul de vapori care are ca axă linia pe care a fost
depus feromonul. Şi la urmele terestre, se formează un gradient de concentraţie, cea mai ridicată concentraţie a moleculelor de feromon fiind de-
a lungul axei. S-a constatat că la furnica Solenopsis saevissima, spaţiul activ al tunelului de feromon are o rază de 1 cm. Feromonii produşi de
insecte sunt dispersaţi în mediul înconjurător, în special cu ajutorul curenţilor de aer, formând urme aeriene cu ajutorul cărora insectele
receptoare se pot orienta. Şi urmele terestre sunt de fapt tot urme aeriene, deoarece moleculele de pe substrat se evaporă în atmosferă formând o
dâră aeriană la suprafaţa solului.

Simţul olfactiv la insecte a atins un înalt grad de dezvoltare şi perfecţionare comparativ cu celelalte grupe de animale. Împreună cu simţul vizual,
simţul olfactiv joacă un rol foarte important în supravieţuirea speciilor. Stimulii chimici sunt implicaţi în toate activităţile insectelor: hrănire,
împerechere, ovipozitare, orientare, îngrijirea progeniturii, coordonarea activităţilor colective la insectele sociale. Gradul de dezvoltare al
organelor receptoare olfactive diferă în raport cu modul de viaţă al insectelor, cu complexitatea relaţiilor lor cu indivizii conspecifici şi cu
factorii de mediu, cu perioada circadiană de activitate. 18 Organele olfactive sunt mult mai diversificate fiziologic şi prezintă o foarte mare
18
acuitate la insectele sociale şi insectele nocturne. La acestea, simţul vizual este folosit în mică măsură, datorită condiţiilor de lumină insuficiente
care există în cursul nopţii sau în cuibul coloniilor. În schimb, comunicarea chimică este mult mai eficientă.Au capacitatea de a recunoaşte
numeroase şi variate mirosuri. La insectee sociale coeziunea grupului, coordonarea activităţilor membrilor coloniei, se face într-o foarte mare
măsură cu ajutorul stimulilor chimici percepuţi cu organele olfactive. Insectele care duc o viaţă solitară şi se deplasează puţin, cum sunt multe
specii parazite pe animale sau plante, au simţul olfactiv mai puţin dezvoltat. Adesea este folosit numai în relaţiile cu gazda sau în relaţiile cu cele
două sexe în perioada de reproducere.

19
 CAPITOLUL 6
PROCESELE FIZIOLOGICE DE PERCEPERE.ROLUL FEROMONILOR ÎN VIAȚA INSECTELOR

Perceperea feromonilor la insecte este un proces complex, care începe cu recepţionarea moleculelor de feromon la nivelul receptorilor periferici
şi se termină cu integrarea şi stocarea informaţiilor primite la nivelul sistemului nervos central. În literatura de specialitate există date referitoare
la mecanismele de recepţie a feromonilor la nivelul receptorilor periferici. Cea mai răspândită şi acceptată teorie, referitoare la percepţia
feromonilor, susţine că moleculele de feromon pătrund în lumenul sensilei prin porii cuticulari. De aici ajung în microtubuli, îi străbat şi ajung în
limfa sensilei, în care sunt scăldate dendritele celulelor senzitive. Membranele dendritelor sunt prevăzute cu structuri macromoleculare de natură
proteică, denumite şi receptori membranari. La nivelul lor are loc identificarea specifică a moleculei de stimul chimic. O moleculă de substanţă,
respectiv de feromon, are o parte activă. Corespondent cu partea activă a moleculei de feromon, pe membrana dendritei, se găseşte o parte
receptoare, care reacţionează numai cu molecula respectivă, pe care o „recunoaşte” după mărime, formă, configuraţie spaţială. Când partea
activă a moleculei vine în contact cu partea acceptoare, au loc anumite reacţii biochimice, mai mult sau mai puţin specifice, care generează un
impuls nervos ce străbate axonii celulelor olfactive şi ajunge la centrii nervoşi. La nivel periferic imaginea feromonului este fragmentată,
compusă din ansamblul potenţialelor de acţiune determinate separat de componenţii săi. O imagine unitară asupra însuşirilor biologice ale
feromonului se formează în sistemul nervos central. Procesul de integrare la nivelul centrilor nervoşi este favorizat de concentrarea sinapselor pe
care le fac axonii celulelor receptoare cu neuronii din lobii antenali. Informaţiile sunt primite rapid şi fidel, fără deformările care au loc de obicei
la nivelul sinapselor intermediare. Perceperea feromonilor de către insecte este influenţată de specificitatea organelor de olfacţie, de fenomenul
de obişnuinţă, inhibiţie, sinergism, vârstă, fotoperiodism şi ansamblul condiţiilor de mediu.

Feromonii, ca mijloc de comunicare intraspecifică, sunt utilizaţi de insecte în toate activităţile biologice în care se impune o
comunicare între între indivizii unei populaţii. Acţiunea 19 feromonilor asupra insectelor receptoare constă în inducerea unor manifestări
comportamentale stereotipe şi adecvate la o anumită activitate: apropierea indivizilor de sexe opuse în perioada de reproducere, formarea
roiurilor şi menţinerea lor în timpul migraţiei, orientarea în timpul căutării hranei. Sistemul de comunicare prin feromoni constituie un mecanism
biologic care funcţionează la nivel de populaţie şi contribuie în mare măsură la supravieţuirea speciei. Aşa cum s-a arătat, feromonii se clasifică
în mai multe categorii, în funcţie de comportamentul pe care îl declanşează: sexuali, de ovipozitare, de agragare, de marcare a urmei, de
dispersie, de alarmă şi feromonii de comunicare la insectele sociale. Dintre toate tipurile de feromoni, feromonii sexuali sunt cei mai răspândiţi
la insecte şi în tot regnul animal. Feromonii sexuali sunt produşi de unul din sexe, la majoritatea speciilor de insecte sunt produşi de insecte. Sunt

20
însă şi specii la care masculii produc feromonul sexual: Anthonomus grandis, Necrophorus vespillo, Dacus tryoni. Rolul feromonului sexual la
toate insectele, ca de altfel în tot regnul animal, este de a media apropierea indivizilor de sexe opuse şi de a induce o stare de excitaţie sexuală la
insecta receptoare, stare adecvată actului de împerechere.

21
 CAPITOLUL 7
FEROMONII INSECTELOR ȘI UTILIZAREA LOR ÎN PROTECȚIA PLANTELOR

Omul a fost dintotdeauna intr-o competitie acerba cu insectele pentru sursele de hrana, folosind diverse mijloace pentru a le inlatura. Combaterea
insectelor daunatoare s-a facut timp indelungat prin mijloace mecanice cu rezultate modeste, urmând ca ulterior sa se ape- leze la mijloace
chimice – insecticide. Prima generatie de insecticide a constat din derivati de arsen, plumb, compusi anorganici de mare toxicitate. Adevarata
revoltie in acest domeniu s-a produs in momentul când cercetatorii au descoperit ca anumite substante organice de sinteza actioneaza preferential
asupra insectelor, afectând in mai mica masura animalele cu sânge cald, lansând a doua generatie de insecticide de mare eficienta – compusi
organoclorurati si organofosforici. Folosirea indelungata si intensiva a acestor insecticide releva o serie de aspecte negative. Un inconvenient
major este lipsa de selectivitate, insecticidele din generatia a doua distrugând in egala masura atât insectele daunatoare, cât si pe cele folositoare.
Capacitatea remarcabila de adaptare a insectelor induce populatii rezistente la actiunea insecticidelor, care, pentru a fi eficient, trebuie sa fie
aplicate in doze din ce in ce mai mari. Toxicitatea insecticidelor din a doua generatie a trebuit, de asemenea, sa fie reconsiderata. Sub presiunea
acestor fapte si ajutati de punerea la punct a unor metode analitice de inalta sensibilitate si eficienta, cercetatorii au realizat o a treia generatie de
insecticide, menite sa inlature deficientele majore ale celor din generatia precedenta. A treia generatie de insecticide include, printre altele, endo-
siexhormonii insectelor. Endohormonii insectelor cuprind hormonii de metamorfoza, si anume ecdisona si hormonii juvenili, respectiv analogii
sai sintetici. De interes practic incomparabil mai mare sunt exohormonii insectelor, substante difuzate in mediul inconjurator si care au rolul de a
asigura un flux permanent de informatii intre indivizii emitenti si receptori, asa numitii – ecomoni. Un caz particular al ecomonilor il constituie
feromonii. Necesitatea protejarii mediului inconjurator, ideea schimbarii radicale a strategiei in probleme de combatere a daunatorilor tinde spre
realizarea practica a unui nou concept si anume”combaterea integrata” care consta in utilizarea alternativa a tuturor mijloacelor de combatere
(mecanice, fizice, biologice) in vederea supravegherii si mentinerii populatiilor daunatoare sub nivele de daunare si limitare, pe aceasta cale, a
combaterii cu ajutorul produselor chimice conventionale. Sistemul include si alte masuri, cum ar fi diferite practici de cultura, folosirea agentilor

22
biologici si interferenta in reproducerea sau comunicarea intre indivizii speciilor daunatoare. Cercetarile proprii din domeniul feromonilor sunt
aplicatein cadrul Institutului de Chimie “Raluca Ripan” Cluj-Napoca, ofertând produse pentru combaterea unor insecte daunatoare din
silvicultura, pomicultura, culturi de câmp si viticultura. Implementarea acestui nou sistem permite modernizarea protectiei ecosistemelor
concomitent cu reducerea si optimizarea consumului de biocide conventional, prin stabilirea momentului optim de aplicare a tratamentelor si a
dozei corespunzatoare, in functie de starea fitosanitara a arealului tinta. Termenul “feromon” a fost propus de P. Karlson, M. Lüscher si A
Butenandt, fiind “o substanta secretata in exteriorul corpului de catre un individ si receptionata de catre un alt individ din aceeasi specie”,
guvernând deci relatiile intraspecifice.21 Desi se cunosc de multa vreme observatii ale biologilor care relateaza despre existenta in lumea
animala si, mai ales in cea a insectelor, a odorantilor chimici, cercetarile intense ale chimistilor in acest domeniu au inceput dupa ce, in 1959,
laureatul Nobel, Adolf Butenandt, Germania, publica lucrarile referitoare la feromonul sexual al femelei fluturelui de matase Bombyx mori,
primind denumirea de “bombycol”. Consider o sansa si o deosebita favoare faptul ca am lucrat aproape doi ani (1970-1971) in laboratoarele
laureatului Nobel. Astazi sunt cunoscuti feromonii a peste 1000 de specii de insecte. Feromonii servesc la localizarea si atractia partenerului
sexual, stimularea si reglarea procesului de copulare la marcarea teritoriului, a locurilor de hrana si cuibarit, la reglarea comportamentului social
si de casta, la declansarea comportamentului de aparare si alarma, ca stimulator al depunerii de oua. Cu aceste proprietati, feromonii ofera
posibilitatea manipularii si combaterii insectelor daunatoare, stimulând interesul cercetatorilor chimisti, biologi, fiziologi, ecologisti si a celor din
domeniul protectiei plantelor.

23
 CONCLUZII

Feromonii constituie căi importante de comunicare intraspecifică la insecte. Există mai multe tipuri de feromoni care sunt implicaţi în
desfăşurarea principalelor activităţi biologice, constituind stimuli declanşatori ai unor reacţii comportamentale. Sinteza feromonilor are loc în
glande specializate, localizate la majoritatea speciilor de insecte în grosimea tegumentului. Emisia lor în mediul extern se face numai în anumite
perioade de timp şi este coordonată de factorii interni şi de factorii de mediu. Anumiţi feromoni sunt produşi numai de către o parte din indivizii
unei populaţii, denumiţi indivizi emiţători. Perceperea feromonilor la insecte se face cu ajutorul unor organe de simţ specializate, denumite
sensile. Sensilele sunt localizate pe antene şi formează segmentul receptor periferic. Dintre toate tipurile de feromoni, feromonii sexuali sunt cei
mai răspândiţi, se găsesc aproape la toate speciile. Ei constituie „cheia succesului” împerecherii celor 2 sexe. Feromonii de agregare au rol în
formarea şi menţinerea unor grupuri compacte de indivizi conspecifici. În comunicarea intraspecifică a insectelor sociale, sunt utilizate mai
multe tipuri de feromoni în diversele activităţi ale coloniei, care impun un schimb intens de mesaje. Feromonii sexuali ai insectelor sunt tot mai
mult utilizati in agricultura, ca substante biologic active, eficiente pentru combaterea biologica a insectelor daunatoare, mai ales ca combaterea
chimica a insectelor daunatoare s-a dovedit ca are efecte secundare nedorite: poluarea mediului, dezechilibrarea biocenozelor datorita lipsei de
specificitate a unor compusi fitofarmaceutici, inclusiv a numeroase insecticide. Feromonii sunt preferati insecticidelor in combaterea
daunatorilor deoarece, avand o mare specificitate si fiind produsi in cantitati mici, nu au, practic, efecte poluante. Feromonii sexuali ai insectelor
sunt utilizati in agricultura atat pentru aprecierea si supravegherea populatiei de daunatori, in vederea imbunatatirii prognozei in aplicarea
tratamentelor chimice, cat si in combaterea directa a acestora prin impiedicarea imperecherii sexelor, fapt ce va determina reducerea treptata a
urmasilor si, in final, disparitia daunatorilor Feromonii sintetici sunt folositi in prezent cu precadere pentru supravegherea populatiei de daunatori
in vederea imbunatatirii prognozelor privind aplicarea si sporirea eficientei tratamentelor chimice. Feromonii servesc la localizarea si atractia
partenerului sexual, stimularea si reglarea procesului de copulare la marcarea teritoriului, a locurilor de hrana si cuibarit, la reglarea
comportamentului social si de casta, la declansarea comportamentului de aparare si alarma, ca stimulator al depunerii de oua. Cu aceste
proprietati, feromonii ofera posibilitatea manipularii si combaterii insectelor daunatoare, stimulând interesul cercetatorilor chimisti, biologi,
fiziologi, ecologisti si a celor din domeniul protectiei plantelor

24
 BIBLIOGRAFIA

1. N. Sarpe ,Contributii stiintifice in domeniul erbicidelor in conditiile R.S.Romania, Bucuresti,

Volumele I, II si III (1961 - 1972)
2. Mihai Berca , Managementul integrat al buruienilor,Ed. Ceres,Romania, 2004.
3. . M. Berca, L.Ghinea, I.Vlăduţu, Efecte reziduale ale erbicidelor, Editura Academiei RSR Bucureşti,
1987.
4. .Savel Ifrim , Substante biologic-active - Vitamine. Enzime. Hormoni. Hormoni tisulari. Feromoni.
Fitohormoni,Ed. Tehnica, 1997.
5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Feromon
6. http://feromoni.iccrr.institute.ubbcluj.ro/?page_id=20
7. http://insecticid.blogspot.ro/2008/03/feromonii-insectelor-feromoni-sexuali.html

25