Clima și societatea omenească

Nume :Silaghi Șerban

Clasa :a IX –a A
Profesor :Găvruța Camelia
Relațiile dintre societatea omenească și mediul său de viață implică trei aspecte principale:
•modul în care omul poate utiliza resursele naturale, diferențiat în funcție de potențialul
natural al mediului;
•efectele unor condiții de mediu asupra vieții și sănătății oamenilor;
•efectele activiților antropice asupra mediului.
 Potențial natural
Implică caracteristicile fizico-geografice de ansamblu ale unităților studiate, punând în
evidențî capacitatea mediului de a îndeplini anumite funcții necesare dezvoltării socio-
economice. Pentru evaluarea potențialului natural se analizează caracteristicile tuturor
componenților biotici și în special abiotici, cu accent asupra aspectelor care favorizează
sau, dimpotrivă, stânjenesc utilizarea unui teritoriu în diferite scopuri. Printre elementele
nefavorabile se numară deficitul de umiditate (pe tot parcursul anului sau pe o perioadă
destul de indelungată), deficitul termic (permanent sau sezonier), relieful accidentat,
unele proprietăți nefavorabile ale solurilor, versanți afectați de alunecări de teren. Covorul
vegetal este analizat atât sub aspectul bioproductivității, cât și prin prisma rolului său în
dinamica peisajului geografic, de exemplu prin influența asupra ciclului hidrologic sau
asupra proceselor actuale de modelare.
 Potențialul climatic
 
Constituie o parte importantă a potențialului natural. Include totalitatea condițiilor
climatice ce influențeaza activitatea umană: temperatura, umiditate, precipitații, vânt,
nebulozitate. Foarte importantă este valoarea insolației (radiația solară incidentă la
suprafața terenului), care variază atât în timp (în decursul zilei și pe parcursul anului), cât
și în spațiu, în funcție de latitudine, altitudine și diverși factori locali. Distribuția în
teritoriu este influențată de expoziția versanților, declivitate (panta) și de gradul de
umbrire, legate la rândul lor de gradul de fragmentare a terenului și în special de
adâncimea fragmentării. Insolația are efecte asupra climei și topoclimei, modificând
temperatura, deplasarea maselor de aer și umiditatea
 Potențialul termic
Al aerului si al solului este evaluat prin diverse valori climatice ca temperatura medie anuală
si lunară, minimele și maximele lunare și anuale, valorile zilnice și orare ale temperaturii
aerului, datele medii și extreme de trecere prin anumite praguri (> 0 0 ; 50 ; 100 ; 150 ; 180 C),
durata intervalelor dintre aceste praguri și sumele gradelor realizate în interiorul lor, datele
medii și extreme ale instalării și dispariției valorilor negative de temperatură (zile cu
îngheț), durata medie, maximă și minimă a perioadei de îngheț (Bogdan, Niculescu, 2000).
 Potentialul hidric
Se au in vedere cantitatile anuale si lunare de precipitatii lichide si solide, durata si grosimea stratului de zapada (cu rol
important in refacerea rezervei de apa din sol), cantitatile maxime de precipitatii in 24 de ore. Pentru a evidentia clar
efectul precipitatiilor in aprovizionarea cu apa a solului, este foarte important raportul dintre precipitatii si
evapotranspiratie. La aceeasi cantitate de precipitatii, in regiuni cu temperaturi ridicate, deci cu evapotranspiratie
mare, se poate inregistra un regim hidric deficitar, pe cand la temperaturi moderate rezerva de apa din sol este
indestulatoare. De asemenea, este foarte important modul in care aceasta cantitate este repartizata pe parcursul anului.
De aceea, pentru caracterizarea tipurilor de bioclimat se utilizeaza indeosebi reprezentari grafice (mai cuprinzatoare
decat diversi indici climatici) si, in primul rand, diagrama ombrotermica (ombros = ploaie, in lb. greaca), numita si
diagrama (sau climograma) Walter-Lieth, dupa numele celor doi specialisti care au realizat-o. Diagrama coreleaza
mersul anual al temperaturilor cu cel al precipitatiilor. Pe o axa de coordonate se noteaza: pe abscisa lunile anului,
incepand cu luna ianuarie si pana in luna decembrie, pentru emisfera nordica, si din iulie pana in iunie, pentru
emisfera sudica (pentru ca anotimpul cald sa se afle intotdeauna in partea centrala a diagramei). Pe ordonata se inscriu,
in stanga, temperaturile medii lunare, iar in dreapta cantitatea lunara de precipitatii, in raportul de 1/2 intre
temperaturi si precipitatii (o diviziune reprezinta 10s C si in acelasi timp 20 mm de precipitatii). Pentru ca valorile sa fie
comparabile, originea axelor corespunde cu 0, atat pentru precipitatii, cat si pentru temperaturi; in lunile cu valori
negative, curba temperaturilor coboara sub nivelul abscisei. Se folosesc in general medii multianuale, dar pentru
comparatie se pot realiza diagrame si pe baza valorilor anuale din anii reprezentativi, care scot in evidenta abateri
semnificative de la medie.
Atunci cand curba temperaturilor, calculata in acest raport, se afla pe tot parcursul anului
sub curba precipitatiilor, se considera ca umiditatea este suficienta pentru o dezvoltare
normala a plantelor. Daca insa curba temperaturilor o intersecteaza pe cea a
precipitatiilor, ridicandu-se deasupra acesteia, pe o portiune mai mica sau mai mare,
statiunea respectiva prezinta un anotimp secetos, corespunzator cu lunile cuprinse in
acea portiune. In situatii intermediare, curba precipitatiilor la scara 1/2 se apropie mult de
cea a temperaturilor, fara sa o intersecteze. In astfel de cazuri (destul de raspandite in
zona temperata), cand nu exista o diferentiere foarte clara a perioadei secetoase, se poate
introduce o curba auxiliara, reprezentandu-se precipitatiile si la scara 1/3 (la 10s C
corespund in grafic 30 mm de precipitatii), punand in evidenta o perioada de uscaciune,
care totusi nu poate fi calificata ca arida (diagrama de la Odesa). De exemplu, in conditiile
tarii noastre, raportul de 1/3 permite o nuantare mai fina a diferentelor regionale, pe cand
la raportul de 1/2, in marea majoritate a cazurilor, nu se pune in evidenta o perioada cu
deficit de precipitatii. Pentru precipitatii lunare care depasesc 100 mm scara se reduce la
1/10 (pentru a nu avea o diagrama foarte ampla).
 Explicația diagramelor
Pe abscisă lunile (ianuarie-decembrie în emisfera
nordică, iulie-iunie in emisfera sudică). Pe ordonată o
diviziune = 10oC si 20 mm precipitatii. Deasupra se
notează denumirea stației meteorologice, altitudinea,
numărul anilor de observație, temperatura medie
anuală, cantitatea medie anuală de precipitații. Sub
abscisă se marchează lunile cu media temperaturilor
minime zilnice sub 0oC (cu negru), care indica durata
anotimpului rece și luni cu temperatura minimă
absolută sub 0oC (hașura oblică), care indică perioada
cu înghețuri timpurii sau târzii. Apa din precipitații
este distribuită neuniform la nivelul solului, ca
urmare a diferențierilor de relief (panta, expoziția
versanților) și de substrat (roci permeabile sau
impermeabile). Pe lângă apa provenită din
precipitații, în unele situații, rezervele necesare
plantelor sunt suplimentate prin apa freatică, iar
animalele utilizează și apa izvoarelor, râurilor și
lacurilor. Societatea omenească are la dispoziție atât
apa freatică, cât și rețeaua hidrografică, pentru a-și
asigura necesarul de apă.
 Potențialul edafic (al
solului).
Solul are capacitatea de a pune la dispoziția plantelor concomitent și neîntrerupt apa, aerul și substanțele nutritive
necesare creșterii și dezvoltării lor, însușire care definește fertilitatea, deci potențialul productiv al solurilor. Solul este
în mare măsură o resursă neregenerabilă – fertilitatea sa este rezultatul unor procese pedogenetice de lungă durată, al
acumulării în timp a substanțelor nutritive; o dată distrus, se reface foarte greu, într-un interval foarte mare de timp.
Totuși, dacă este utilizat corespunzător iși poate regenera cu ușurință capacitatea de a aproviziona plantele cu substanțe
nutritive. Sub vegetația naturală fertilitatea solului se regenerează spontan, în urma procesului de descompunere și
reintegrare în sol a substanței organice moarte (frunze, flori, tulpini uscate, dejecții animale, microorganisme moarte
etc.). Aceasta este fertilitatea naturala. În cazul solurilor cultivate este necesară compensarea substanțelor nutritive care
au fost extrase din ecosistem (prin preluarea recoltei), prin adaos de îngrașăminte organice sau chimice. Fertilitatea
solului poate fi diminuată sau chiar anihilată printr-o utilizare necorespunzătoare, care determină epuizarea rezervelor
de humus și de substanțe nutritive azotoase si fosfatice, declanșarea proceselor de eroziune, acidifiere, saraturare,
compactare, distrugerea structurii glomerulare, supraumectare etc. Poate fi marită prin aplicarea de amendamente
calcaroase (care reduc aciditatea, în cazul solurilor acide) sau introducerea în sol a unor elemente care sunt în mod
natural deficitare în tipul de sol respectiv. Lucrările agricole și activitățile de ameliorare modifică însușirile solului
(regimul hidric, regimul de aerare, conținutul de substanțe nutritive), putându-se vorbi în acest caz de o fertilitate
culturală.
Fertilizare naturală Fertilizare culturală
 Efectele unor condiții de mediu
asupra vieții și sănătății oamenilor
Aprecierea calității mediului, din acest punct de vedere, se referă atât la factori permanenți (calitatea necorespunzatoare a apei
potabile, condiții climatice dificile etc.), cât și la riscul producerii unor evenimente cu acțiune distructivă (erupții vulcanice, seisme,
alunecări de teren și curgeri noroioase de mari proporții, cicloane, tornade, inundații catastrofale, tsunami). Nu ne oprim
îndeaproape asupra acestor evenimente, deoarece fac obiectul unei discipline speciale (studiul factorilor de risc sau al hazardelor
naturale).
Ca și alte organisme, omul are nevoie, pentru a supraviețui, de aer, apă și hrană; în același timp, trebuie să se protejeze de factorii de
mediu care îi pot influența negativ metabolismul, deci buna desfășurare a proceselor vitale. Acțiunea factorilor de mediu poate fi
limitativă sau declanșatoare (stimulativă). Orice factor poate deveni limitativ în anumite condiții, atunci când valoarea sa este prea
mică sau prea mare, impiedicând activitatea normală, iar la valori extreme având efect letal.
 •Temperatura
Organismul uman suporta în general bine diverse variații de temperatură:
prin termogeneză (producere de caldură), în cazul temperaturilor scăzute,
si termoliză (pierdere de caldură), la temperaturi ridicate. Aceste procese se află
sub controlul sistemului neuroendocrin și implică un consum de energie, al cărui
nivel este determinat de durată și intensitatea stresului termic și poate să se
reflecte prin suprasolicitare și un grad ridicat de disconfort.
La temperaturi scăzute la nivelul pielii se produc efecte determinate de două cauze. Pe de o parte,
frigul constituie o agresiune directă pentru epidermă, iar pe de altă parte provoacă o încetinire a
circulației în capilarele dermei. De aceea, la frig apar reacții ca uscarea pielii, mâncărimi, crăparea
buzelor. La persoanele cu diferite afecțiuni ale pielii (de exemplu, psoriazisul), frigul poate
determina agravarea acestora. Perioadele friguroase prelungite stimulează funcția tiroidiană,
putând să se manifeste un hipertiroidism pasager, duc la creșterea procentului de gamaglobulina
din sânge, la creșterea presiunii arteriale (a tensiunii), a acidității gastrice
.
În cazul unor temperaturi foarte scăzute, dacă organismul nu este suficient protejat printr-o îmbrăcăminte călduroasă (îndeosebi în cazul unor
accidente – cădere în apă foarte rece, rătăcire pe timp de viscol, mai ales dacă din cauza oboselii persoana respectivă se așează, renunțând să se miște),
se poate instala fenomenul de hipotermie (scăderea drasticaă a temperaturii interne a corpului) și chiar se poate ajunge la deces.
Un alt risc al temperaturilor scăzute îl constituie degerăturile, care determină necroza țesuturilor afectate. Forma ușoară de degeratura se manifesta
prin înroșire și/sau cianozare a extremitatilor (mâini, picioare, nas, urechi), deoarece din cauza frigului scade debitul de sânge în arteriole prin
vasoconstricție și se produce o acumulare de sânge în sistemul venos de întoarcere. La temperaturi foarte scăzute, mai ales în condiții de imobilitate
prelungită, îmbracăminte sau încalțăminte prea stramtă etc., se pot produce degerări foarte grave. Se manifestă inițial printr-o senzație de pișcătură
urmată de amorțire treptată, dupa care sensibilitatea se pierde. Pielea este albă și rece, după care devine violacee și umflată, iar în formele grave,
netratate, se formează bașici cu lichid, urmate de cangrenă. În cazurile foarte grave (accidente la turiști sau alpiniști, urmate de o imobilizare
îndelungată în zapadă, alcoolici care adorm în câmp sau pe stradă, drumuri lungi în condiții de iarna foarte aspră), se ajunge la pierderea membrului,
prin amputație chirurgicală (Mănescu,1984).
La temperaturi ridicate ale mediului ambiant are loc o vasodilatație periferică -
prin care se cedează în mediul ambiant o cantitate mai mare de căldură - și o
intensificare a transpirației care poate avea ca efect pierderea din organism a
unor elemente (în special     sodiu și potasiu) iar pierderea masivă de apă poate
duce la hemoconcentrare. Căldura determină și o reducere a secreției gastrice,
consumul de alimente mai greu digerabile la temperaturi ridicate putând
determina indigestii. Consumul de alcool poate avea consecințe foarte grave,
precum congestia cerebrală. Formarea de anticorpi diminuează la cald, ceea ce
explică scăderea rezistenței la infecții după o deplasare prelungită într-o țară
din zona tropicală.
Căldura excesivă poate genera reacții de intoleranță caracterizate, printre altele,
de grețuri, parestezie (senzație anormală, nedureroasă, dar neplacută, la nivelul
pielii corpului) și uneori pierderea cunoștinței. La temperaturi prea ridicate se
poate produce un șoc termic (caloric).
 •Umiditatea atmosferică
Influențează foarte mult modul în care este resimțită de organism temperatura aerului. Umiditatea ridicată a aerului face mai greu de
suportat atât caldura, cât și frigul; frânează pierderea de apă din corp, atât cutanată cât și pulmonară, astfel dând naștere senzației de
„căldură înăbușitoare”. Umezeala rece accelereazăț pierderea de căldură prin radiație (datorită conductivității mari a apei) și duce
chiar la umezirea hainelor, accentuând senzația de disconfort termic. În schimb, în condiții de vreme caldă și foarte uscată, pierderea
de apă prin transpirație este foarte ridicată, ceea ce contribuie la răcorirea suprafeței corpului, dar epuizând și rezervele de apă ale
acestuia. Umiditatea ridicată a aerului favorizează dezvoltarea microorganismelor nocive și a paraziților.
Vântul (în special vântul rece) influențează puternic modul în care organismul percepe senzația de căldură sau de frig, prin faptul că
accentuează drastic convecția, jucând un rol pozitiv, în cazul temperaturilor ridicate, și unul negativ, în cazul celor scăzute. Vântul
face sa crească cantitatea de praf din atmosferă, dar contribuie la dispersia poluanților de natură chimică.
 •Confortul termic
Dacă temperatura externă este într-un relativ echilibru cu cea internă, nu se realizează nici aport, nici
pierdere de căldură– această situație este numită de confort termic, intervalul termic în care se
înregistrează situație fiind numit zona de neutralitate sau de indiferență termică(Teodoreanu, 2002).
Senzația de confort termic nu este determinată numai de temperatura mediului ambiant, ci este
influențată puternic de alți factori (umiditate atmosferică, vânt, radiație calorică) și variază de la o
persoana la alte (în funcție de starea de sănătate, vârsta, tip de metabolism, circulația sangvină,
activitatea desfășurată, gradul de călire a organismului etc.).
 Efectele activității antropice asupra
mediului
Omul a căutat, în general, să transforme mediul pentru a-și asigura condiții mai bune de trai, pentru a-l face mai productiv. Acțiunea societății
omenești asupra mediului s-a soldat adesea cu un bilanș pozitiv, peisajul antropizat, prin alternanța sa de păduri, terenuri agricole si pajiști, cu
surse de apă amenajate, cu o rețea bine organizată de drumuri și așezări omenești, constituind un mediu mult mai prielnic pentru om decât
pădurile de nepătruns care acopereau în trecut o mare parte din suprafața uscatului. Aceste transformări însă au antrenat adesea și efecte
negative, de intensitate mai mică (uneori aproape neglijabilă) sau mai mare. Efectele negative au luat totuși dimensiuni critice în două situații:
•în regiuni cu condiții extreme, ca tendințe de aridizare, regim torențial al precipitațiilor, versanți puternic înclinați, soluri lipsite de coeziune,
roci friabile;
•în locuri unde o activitate antropică foarte intensă și îndelungată a dus la ex­ploa­tarea excesivă a resurselor mediului, depășind
capacita­tea sa de autoregenerare
Aridizare Supraexploatarea
Intensitatea degradării nu este întotdeauna direct proporțională cu gradul de utilizare de către om a
teritoriului respectiv. Există regiuni puternic antropizate în care totuși componentele mediului
natural se află într-un echilibru relativ stabil, iar potențialul productiv se menține ridicat (exemplu,
peisajul rural din Marea Britanie, multe regiuni ale Europei centrale și occidentale). În schimb,
terenurile exploatate irațional, chiar de o populație relativ puțin numeroasă, pot sa prezinte o
degradare foarte accentuată.
În linii generale se pot individualiza următoarele categorii de acțiuni (Zăvoianu și colab., 1981):
înlocuirea biocenozelor naturale cu asociații secundare sau cultivate, cu productivitate mai ridicată
sau care acoperă în masură mai mare nevoile societății omenești, fără a modifica substanțial
potențialul ecologic; dacă acțiunea antropică încetează, terenurile fiind abandonate, în timp se revine
la vegetația anterioară;
•acțiuni de ameliorare a condițiilor de mediu (modificarea bilanțului hidric prin corectarea fie a
deficitului, fie a excesului de umiditate, ridicarea fertilității solurilor prin sporirea rezervei de
substanțe nutritive și ameliorarea structurii etc.); în general necesită acțiuni inițiale laborioase și o
continuă întreținere a lucrărilor, altfel procesele naturale tinzând să readucă terenurile la situația
initială (de pildă, prin colmatarea canalelor de desecare);
•Acțiuni care au dus la degradare (defrișarea irațională a pădurilor și a tufărișurilor subalpine, pe
terenuri neadecvate, culturi agricole cu o agrotehnică neadecvată, pe suprafețe cu rezistență scazută,
irigații executate sau întreținute necorespunzător, pașunat excesiv, exploatări miniere la zi, circulația
dezordonată pe terenuri în pantă, poluarea mediului etc.);
•Acțiuni de ameliorare a terenurilor degradate și de reconstrucție ecologică; deseori nu se mai poate
reveni la starea inițială, dar se împiedică avansarea proceselor de degradare.
•Acțiuni care determină o artificializare totală a mediului (aglomerări urbane, platforme industriale,
amenajări recreative).
Defrișări Suprapășunat
Consecințele degradării mediului constau în
 scăderea potențialului productiv al ecosistemelor, manifestată prin reducerea producției de biomasă și a
calității acesteia, a fertilității solului sau chiar distrugerea sa parțială sau totală, fragmentarea suprafeței
topografice, modificarea regimului hidric, care duce fie la exces, fie la deficit de umiditate, sau determină
oscilații sezoniere mari;
 favorizarea producerii unor fenomene negative, uneori chiar cu efecte catastrofale, care afecteaza
terenurile pe care omul a acționat direct, dar adeseori și regiunile învecinate, uneori până la distanțe
mari. Dintre acestea se remarcă: modificări ale regimului scurgerii, ducând la lipsa de apă în unele
perioade ale anului sau, dimpotrivă, la scurgerea bruscă pe versanți a apei provenită din precipitații, ceea
ce determină la randul ei amplificarea undelor de viitură (fenomen legat de reducerea capacității de
intercepție, infiltrare și înmagazinare a apei în sol pe terenurile unde covorul vegetal și învelișul de sol au
fost puternic degradate); creșterea debitului solid (a cantității de material transportat de râuri și de
cursurile temporare de apă) și a materialului transportat de vânt, elemente care apoi se depun în aval,
perturbând scurgerea sau ducând la colmatarea lacurilor de acumulare; accentuarea eroziunii regresive,
ce poate afecta versanți bine împăduriți sau cu vegetație ierboasa bine dezvoltată, distrugând și
terenurile respective (de exemplu, datorită defrișării părții inferioare a versantului sau transformării unor
drumuri forestiere abandonate în ogase); reactivarea alunecărilor de teren datorită supraumectării (prin
înlăturarea vegetației lemnoase care consumă cantități mari de apă), supraîncărcării cu construcții grele
sau datorită secționării bazei versantului;
 deteriorarea condițiilor de viață ale omului datorită poluării, deșertificării, accentuării
fenomenelor de risc (inundații, alunecări de teren, avalanșe).
 Fărăintervenția omului, Europa centrală, de vest ți de nord ar fi fost în cea mai mare parte acoperită de padure, cu excepția zonei arctice,
a ariilor mlăștinoase, a dunelor litorale, a stâncăriilor și a etajului subalpin și alpin din munți (Ellenberg, 1963). Datele arheologice arată
că distrugerea pădurii a început încă din mezolitic, prin pașunat și incendiere. Aceste acțiuni au luat o amploare și mai mare în neolitic
(cand s-au extins creșterea vitelor și culturile agricole) și în epoca fierului, ca urmare apărând asociații secundare de pajiște (initial
utilizate ca pășuni, ulterior și ca fânețe).
 Pe locul padurilor defrișate au apărut adesea pajiști secundare (numite de unii autori formațiuni seminaturale); sunt formațiuni ierboase
care se dezvolta autonom, reflectând în alcătuirea lor condițiile de mediu din locul respectiv (cu diferențe clare între pajiștile de câmpie,
de deal, de munte, de luncă etc.), dar care se mențin ca atare numai datorită interacțiunii permanente cu societatea omenească, fiind
pășunate sau cosite. Dacă acțiunea antropică încetează, în timp ele sunt invadate de vegetație lemnoasă și evoluează spre tipul de pădure
care a existat anterior în acel spațiu. Utilizarea terenurilor ca fânețe ,pășuni și chiar livezi tradiționale (în care pomii fructiferi sunt
asociați cu vegetație de pajiște) a creat condiții favorabile pentru multe specii ierboase (care au fost ferite astfel de concurență pentru
lumină și spațiu cu speciile lemnoase), astfel că aceste formațiuni au frecvent o compoziție floristică extrem de bogată și de diversă.
 Pășunatul în golul de munte a exercitat o presiune continuă atât asupra vegetației caracteristice etajului subalpin (tufărișuri și răriști de
limită), cât și asupra pădurii din partea superioară a versanților, care a fost predilect înlaturată prin taiere sau incendiere. Acest fapt a
dus, în unele masive muntoase, atât în Alpi, cât și în Carpați, la coborârea limitei superioare actuale a pădurii mult sub cea naturală. În
acest sens, E. Pușcaru- Soroceanu (1972) apreciază că în Munții Făgărașului limita pădurii a fost coborâtă cu 100 până la 300 m. În Munții
Valcanului limită actuală oscilează în jurul altitudinii de 1400 m (față de cea naturală, la cel puțin 1800 m altitudine), urmărind
îndeaproape linia de schimbare a pantei (pășunile se întind pe suprafețele mai domoale de pe culmi și din partea superioară a
versanților, pe când mai jos terenurile mai pronunțat înclinate au rămas acoperite cu pădure).
 Cele mai multe răriști de limită au dispărut total, iar împrejurimile e s-au restrâns foarte mult, aspectul etajului subalpin fiind acum total
modificat: peisajul este dominat de pășuni adesea degradate sau de tufărișuri scunde de ienupăr, afin și merișor, care s-au dezvoltat atat
pe locul jnepenișurilor, cât și pe cel al molidișurilor din etajul montan superior, estompând limita dintre acestea. Defrișarea sau
exploatarea excesivă a pădurii pe terenuri în pantă, cu sol superficial, a dus adesea la o eroziune intensă, astfel că în prezent terenurile
respective sunt ocupate de tufărișuri ghimpoase sau de o vegetație ierboasă foarte sărăcăcioasă.
 Ponderea pădurilor în regiunile de dealuri joase și de câmpie a scăzut foarte mult, ele apărând acum de obicei ca mici petice izolate
înconjurate de agro-ecosisteme. Compoziția floristică și structura lor sunt puternic modificate (prin exploatări neregulate, pășunat în
pădure, plantații cu alte specii decât cele autohtone etc.), ceea ce, pe lângă reducerea biodiversitătții, a dus și la scăderea rezistenței față
de factorii climatici dăunători (stres climatic, atacuri ale insectelor, poluare generală si locaăa s.a.). În aceste condiții, fenomenele de
uscare a pădurii au luat pe alocuri o amploare alarmantă. La noi în țară, printre cele mai afectate specii se numară stejarul și gorunul, pe
când cerul se află într-un proces de expansiune.
Vegetația lemnoasă din luncă are un rol important în protejarea calității apei, deoarece prezintă capacitatea de a prelua o mare
parte din substanțele azotoase și fosfatice provenite de pe terenurile agricole pe care s-au făcut fertilizări cu îngrașăminte
chimice; de asemenea, fixează particulele de sol provenite din eroziunea de suprafață a versanților, ducând la scăderea debitului
solid. Însă zăvoaiele alcătuite din esențe moi (salcie, rachită, plop alb) s-au restrâns foarte mult, ca urmare a modificărilor
profunde suferite de luncile râurilor, prin lucrări de indiguire și desecare, utilizare agricolă și pentru circulație, balastiere,
depozitarea deșeurilor etc. Acest fapt a dus și la restrângerea faunei de luncă. Salciile batrâne, care ofereau păsărilor locuri
favorabile de cuibărit și de popas și, în același timp, fixau și protejau malurile, au fost înlocuite cu plopul negru hibrid, cu efect
protector mult mai redus și mai puțin favorabil pentru avifaună. A suferit modificări și fauna acvatică a izvoarelor și pârâielor,
adaptată la condiții de umbrire; după ce pădurea de pe malurile acestora a dispărut, expunerea directă la acțiunea razelor solare
a provocat înlocuirea unor specii stenobionte cu unele euribionte.
Pădurile de munte, la rândul lor, deși se păstrează pe suprafețe mult mai întinse, au suferit modificări substanțiale. Ca urmare a
exploatărilor prin tăieri rase, s-au format arborete echiene, cu un singur strat dominant de arbori cu aceeași vârstă și cu
aproximativ aceeași înălțime. Prin exploatarea preferențială a lemnului de brad, unele fageto-brădete s-au transformat în făgete
pure (fenomen semnalat mai ales în muntii de la vest de Olt). Tisa (Taxus baccata), frecventă în trecut în pădurile de amestec
de fag cu conifere a devenit o raritate, fiind pe de o parte căutată pentru lemnul său de bună calitate, iar pe de altă exemplarele
tinere au fost distruse de ciobani, fiind toxice. Pinul negru a fost exploatat intens în trecut pentru obținerea gudronului (numit
și catran), prin distilare uscată.
În urma pașunatului în pădure unele arborete au fost poienite sau prezintă un sol puternic erodat. Specii pioniere, ca
mesteacănul sau salcia căprească, se extind în urma exploatării sau incendierii pădurilor.
În prezent în Uniunea Europeană se duce o politică susținută de regerenerare a fondului forestier, prin împădurirea unor
terenuri folosite în trecut ca pașuni și chiar ca ogoare, îndeosebi cele cu randament agricol scăzut, aflate în pericol de
depreciere, dar și cele din ținuturi izolate sau cu potențial turistic sau recreativ ridicat. Vegetația lemnoasă se extinde și prin
reconstrucția ecologică a unor terenuri afectate anterior de activități industriale (îndeosebi exploatări miniere, prin
decopertare), măsuri sprijinite activ prin finanțări de la bugetul comunitar.
 Plantațiile forestiere
În secolul al XIX-lea și prima parte a celui următor, s-a urmărit extinderea unor specii considerate
valoroase chiar în afara arealului lor natural. Îndeosebi molidul a fost plantat pe locul pădurilor de
foioase exploatate. Astfel, în multe locuri s-a creat impresia existenței unor inversiuni de vegetație (molid
la baza pantei, unde pădurile au fost mai puternic afectate de activitatea antropică, iar mai sus, pe
versanți, arborete de amestec sau chiar păduri de fag). Acum se tinde spre folosirea pentru reîmpădurire a
esențelor autohtone, ținându-se seama chiar de soiuri sau „proveniențe”, adică se urmărește ca semințele
să provină de la arbori crescuți in condiții climatice și de sol similare cu cele din locul plantării puieților.
Totuși, sunt și cazuri când specii „exotice” s-au adaptat foarte bine la condițiile României. Salcâmul, adus
din America de Nord, care suporta un deficit de umiditate mai mare decăt mulți dintre arborii autohtoni,
a putut rezista atât în câmpii secetoase, pe terenurile nisipoase din sudul Olteniei, cât și pe terenuri
intens degradate din Subcarpați.
Pe terenuri erodate, dar și pe unele locuri în câmpie, s-a plantat pin (în special pin silvestru, dar și pin
negru austriac sau unele specii americane de pin, ca pinul strob), iar la munte s-au făcut și plantații de
larice. Printre plantațiile de mare amploare se numară cele realizate pe terenuri degradate din Munții
Apuseni, Subcarpații Vrancei și ai Buzăului, bazinul subcarpatic al Ialomiței. Pe unele terenuri degradate
datorită eroziunii sau alunecărilor, a dat rezultate bune salcioara (Elaeagnus angustifolia). Pentru
plantații pe terenuri erodate cu condiții foarte nefavorabile s-a folosit în prima fază cătină albă
(Hippophae rhamnoides); dupa ce tufărișurile de cătină s-au dezvoltat, s-au tăiat coridoare în care s-au
plantat arbori (pin, mojdrean etc.). În bazinul subcarpatic al Buzăului, mojdreanul s-a dezvoltat foarte
bine, în schimb pinul a început să se usuce.
Modificări ale rețelei hidrografice
Se consideră că cele mai vechi baraje au fost realizate în Egipt (înainte de 2759 i.Hr., la Sadd el Kafara) si în Iran
(trei baraje în apropiere de Persepolis, cu sute de ani i.Hr.). Romanii au construit, pe tot întinsul imperiului lor,
numeroase baraje și apeducte. Dar lucrări de amenajare a rețelei hidrografice de mare complexitate au fost
realizate și în America (Mexic, America de Sud), stând la baza dezvoltării economice a unor strălucite civilizații
precolumbiene. Această actiune s-a amplificat foarte mult in epoca moderna, cu mari posibilitati tehnice de
interventie, si mai ales incepand din a doua jumatate a secolului XIX, astfel că în prezent aproape peste tot în
lume rețeaua hidrografică este în mare parte amenajată, cu efecte profunde și asupra terenurilor adiacente.
Barajul Hoover, de pe râul Colorado, înalt de 221 m, construit in 1935, a fost la vremea respectivă un record în
materie, o realizare tehnică de referință. În prezent există însă mai multe amenajări care îl depășesc substanțial.
Dacă pânî în anii ’70 amenajările deosebit de mari și complexe s-au concentrat îndeosebi în SUA, fosta URSS și
Europa Occidentală, după aceasta perioadă s-au realizat construcții de mare amploare în America de Sud (de
exemplu, în bazinul fluviului Parana, la granița dintre Brazilia și Argentina), Asia (India, China) și Africa.
Se au în vedere din ce în ce mai mult amenajări complexe, corelate între ele, pentru utilizarea la potențialul maxim
a resurselor unui întreg bazin hidrografic .Așa este de exemplu sistemul de baraje din bazinul Tennessee (SUA). În
ansamblu, aceste intervenții, care au modificat profund mediul geografic, au avut un rol pozitiv, permițând o mai
bună utilizare a potențialului hidrologic și evitarea sau limitarea unor efecte nefavorabile. Totuși se constată în
unele situații și diverse efecte negative: afectarea locurilor favorabile de depunere a icrelor și de creștere a puietului
la pești, blocarea migrației peștilor, cu rol important în procesul de reproducere, modificarea regimului
aluviunilor, care sunt stocate în amonte și nu mai ajung să fertilizeze terenurile din luncile din aval. În prezent
există tendința de a se evita o artificializare excesivă, cu consecințe în final nefavorabile asupra resurselor
ecologice ale naturii.
Printre cele mai importante forme de
intervenție antropică se numară:
 Realizarea de prize de apă din pânza freatică și de adâncime
(de la cele mai simple fântâni, până la foraje de mare adâncime). Încă
din cele mai vechi timpuri au permis oamenilor să-și extindă teritoriul
departe în lungul interfluviilor, deci să limiteze dependența de rețeaua
hidrografică de suprafață pentru aprovizionarea cu apă și sa aibă acces
la resurse de apă de calitate superioară.
 Regularizarea cursurilor de apă s-a realizat prin tăierea meandrelor,
canalizarea albiei, diguri laterale care sa prevină inundarea periodică a
luncilor etc.
 Transferul de apă între bazinele hidrografice are ca scop obținerea unui debit
mai mare pentru punerea în funcțiune a hidrocentralelor sau dirijarea apelor din arii cu
precipitații abundente spre locuri cu deficit de umiditate dar care prin irigare pot fi cultivate
cu succes. Sistemul Cerna - Motru - Tismana a fost realizat pentru a cumula un volum
mai mare de apă pentru hidrocentrala de la Tismana: pe Cerna s-a construit lacul de
acumulare de la Valea lui Iovan, la 45 km amonte de Baile Herculane, cu o suprafata
de 290 ha si un volum de 120 milioane m3. Printr-o aducțiune subterană de 5,930 km,
apele din bazinul superior al Cernei au fost transferate bazinului Motrului, astfel că
în aval debitul Cernei s-a micșorat substanțial, cu efecte peisagistice negative și
îndeosebi cu repercursiuni dezastruoase asupra faunei acvatice și chiar a vegetației
de lunca și a izvoarelor. Mai departe, apa este transferată la hidrocentrala de la
Tismana, unde sunt aduse și ape din râul Bistrița gorjeană.
 Același sistem de cumulare a apei din diverse râuri mici, pentru a se atinge un debit
suficient de mare, s-a realizat și în Făgăraș; scăderea debitelor în aval de punctele de
captare a apei a afectat grav o specie de pește, endemit strict local, din râul Valsan,
aspretele (Romanichtys valsanicola), lucru care ar fi putut fi evitat daca prin proiect
s-ar fi prevăzut menținerea unui debit mai mare în aval de baraj pe acest râu.
 Corectarea excesului de umiditate se face prin desecarea mlaștinilor și a altor zone umede, indiguiri, crearea de poldere (ca
cele din Olanda). Desecări de mare amploare s-au realizat în Câmpia germano-poloneză, în Câmpia Rusă (în aria
mlaștinilor Pripetului în 1965 s-a finalizat desecarea a 4 milioane ha), în Câmpia Padului din Italia (în trecut foarte
nesănatoasă, din cauza mlaștinilor care favorizau înmulțirea tânțarilor transmițători de malarie). În Câmpia Banato-
Crișana din țara noastră ca și pe teritoriile învecinate din Ungaria și Serbia s-au realizat ample lucrări de desecare și
astfel s-a creat o rețea densă de canale; lucrările de asanare, canalizarea râurilor și construirea de canale au inceput în
anul 1774, fiind continuate în etape până în perioada 1960-1970 (Bogdan, 1957). Indiguirile au avut și efecte negative,
ducând la restrângerea masivă a vegetației și faunei de lunci umede. Uneori au apărut și procese de săturare a solului.
Construirea de canale care leagă între ele diverse cursuri de apă și chiar mari sau oceane, ca sistemul Rin - Main - Dunare,
Canalul Suez, Canalul Panama. În unele cazuri, canalele au favorizat migrarea unor specii dintr-un bazin hidrografic în
altul, uneori provocând grave dezechilibre. Așa stau lucrurile în cazul Marilor Lacuri americane, ca urmare a
deschiderii căîi navigabile pe Sf. Laurențiu. Prin construirea canalului Welland (44,4 km) un parazit al pastravului
coregon, care inainte nu putea depasi pragul impus de Cascada Niagara, a avut posibilitatea sa se răspândească în
toate lacurile din sistem, producând pagube importante. A putut fi eliminat doar după mai mult de 30 de ani, prin
măsuri foarte drastice de combatere. În urma construirii Canalului Suez, unele specii din Marea Roșie au patruns în
Mediterana (Botnariuc, Vadineanu, 1982).
Corectarea deficitului de umiditate, permanent sau sezonier, prin construirea de sisteme de irigații. Astfel de lucrări s-au
realizat încă din antichitate în Egipt, Mesopotamia, dar și în perioada precolumbiană pe teritoriul Americii de către azteci și
incași. Cu mii de ani înaintea erei noastre, Egiptul era divizat în carouri, prin întretăierea digurilor și canalelor, ceea ce
a solicitat un volum imens de muncă și o foarte bună organizare. Napoleon Bonaparte, care a ajuns în Egipt în decursul
campaniilor sale de cucerire, remarca: „Dacă administrația este bună, canalele sunt bine adâncite, bine intreținute;
dacă administrația este rea, defectuoasă sau slabă, canalele sunt astupate cu namol, digurile rău intreținute. Iată în ce
constă deosebirea dintre Egiptul câmuit de Ptolemei, Egiptul în decadență sub romani și cel ruinat de turci” (Furon,
1967).
 Coborarea sau ridicarea nivelului apei freatice- Irigațiile în
România sunt destul de recente, dacă avem în vedere că în 1938 erau irigate
numai 15.000 ha, și acestea în jurul orașelor Târgoviște, Ploiești, București,
Buzău, Focșani etc., unde se irigau culturile de legume. Pe scară largă, ele au
inceput după 1950, printre cele mai mari remarcându-se sistemul Mostiștea,
cu 240.500 ha, Carașu cu 197.300 de ha, Giurgiu-Razmirești cu 140.800 ha,
Ialomița-Călmătui cu 138.000 ha și Sadova-Corabia cu 74.300 ha., în mare
parte abandonate după 1989,parțial repuse în funcțiune în anii din
urmă.Părăsirea sistemelor de irigații din jurul orașului Bagdad (Irak) a
transformat terenurile, foarte productive odinioară, într-un adevărat
desert.Pe de altă parte, în unele regiuni ale Pământului, practicarea
irațională a irigațiilor a dus la degradarea solurilor prin înmlăștinire. De
aceea, este foarte necesar să se cunoască aspectele legate de structura
solului și de necesarul de apă al culturii respective, atunci când se
procedează la irigarea acestora.
 Relieful antropic.
Movilele au fost clădite în trecutul îndepărtat în scopuri variate (de observatie, de delimitare a unor proprietăți, de marcare a
unor drumuri pe întinsul stepei, ca locuri de cult, ca morminte ale unor conducători etc.).De obicei au forma circulară la baza,
diametre de 20-50 m și înălțimi de la 2-5 m până la 15 m. Sunt întâlnite în Europa, Asia și America, preponderent în câmpii,
unde relieful plan a facut frecvent necesară crearea unor astfel de puncte de reper. Unele marcheaza locul unor vechi
asezari, peste ruinele carora s-au acumulat in timp cantități mari de pământ, îngropându-le complet, încât existența lor a
fost apoi ignorată secole la rând. Acestea sunt numite tell-uri, denumire preluată din Orientul Apropiat și Mijlociu, unde
există numeroase astfel de movile; unele dintre ele au constituit obiectul unor ample cercetări arheologice.Movilele care
adăpostesc morminte sunt numite tumuli, gorgane sau kurgane, fiind frecvente din stepele pontice până în cele central-
asiatice. Și acestea pot furniza importante mărturii arheologice, adăpostind deseori podoabe, arme și obiecte diverse. Alte
movile din stepă, care marcau vechile drumuri sau erau folosite pentru transmiterea de semnale în caz de pericol, se înșiră
cu o relativă regularitate pe anumite direcții, astfel că de pe vârful uneia poți vedea în zare urmatoarea movilă. Sunt
frecvente și în Câmpia Română, fiind marcate și pe hărtile topografice, dar și în toponimie (Movila Miresii, Movila Vulpii
etc.). Le menționează și Alexandru Odobescu, în Pseudokinegeticos („în departare, pe linia netedă a orizontului, se
profilează ca uriașe mușuroaie de cârtițe movile, a căror urzeală e taina trecutului și podoaba pustiului”).
Valurile de pământ numite popular și brazde (exemplu: Brazda lui Novac), au fost folosite în trecut pentru apărare. Unele
înconjurau total sau parțial vechile cetăți, dar altele se înșirau pe sute de kilometri lungime, având 8-30 m lațime, 2-3 m înălțime și
fiind mărginite de șanțuri de 7-10 m lățime și cca. 1 m adâncime.
Haldele sunt forme de relief antropic rezultate din depozitarea la suprafața solului a unor materiale reziduale ale activității
omenești.
Rambleele sunt forme pozitive de relief realizate în scopul de a înălța traseul șoselelor sau al căilor ferate, în porțiunile în care
relieful natural este mai coborât (lunci, arii depresionare etc.), pentru a evita diferențele mari de nivel și pentru a feri aceste artere de
influență a apei freatice și de inundații.
Digurile și barajele, pe langă rolul jucat în modificarea configurației rețelei hidrografice și a regimului hidrologic, se constituie și
în forme pozitive de relief, care se diferențiază față de terenul învecinat
 Efectele activității antropice asupra solului.
Degradarea terenurilor
 Degradarea solului.  O serie de acțiuni antropice au determinat degradarea, uneori foarte avansată, a solurilor. Printre aceste
acțiuni se numară:
 cultivarea terenurilor în pantă, mai ales când aratul se face în lungul pantei (perpendicular pe curbele de nivel) și se cultivă plante
anuale prașitoare (porumb, cartofi). Din momentul în care terenul este arat și până când plantele ating dimensiuni destul de mari
pentru a fixa și proteja solul, se scurge un timp destul de îndelungat.
 estelenirea, în vederea cultivării, a unor terenuri expuse fenomenului de deflație. 
 pe suprafețele plane, aratul cu unelte mecanice grele și la aceeași adâncime, ani la rând, a dus în timp la formarea unui strat
compact, cu structura distrusă, numit talpa plugului sau hardpan. Acesta stanjenește dezvoltarea normală a rădăcinilor și
dereglează circulația apei în sol;
 recoltarea plantelor cultivate și a tuturor resturilor (paie, coceni), ca și pășunatul excesiv, duc la pierderea treptată din ecosistem a
substanțelor nutritive încorporate în plante, deci la sărăcirea continuă a solurilor în humus. Aplicarea de îngrășăminte chimice nu
poate înlocui în totalitate aceste pierderi, fiind necesară suplimentarea cu substanțe organice;
 Irigațiile practicate în mod neadecvat pot provoca, în funcție de condiții, gleizarea solului (ca urmare a ridicării nivelului freatic),
pseudogleizarea (prin stagnarea apei la suprafață) sau chiar înmlăștinirea. Foarte frecvent produc sărăturare, în urma evaporării
apei încărcate cu săruri. De aceea, în general, nu se admite utilizarea pentru irigații a apelor cu mineralizare mare. Irigațiile prin
aspersiune pot duce la compactarea solului și formarea crustei la suprafață (Ispas și colab., 2006) ;
 târlirea excesivă, care a dus la o îmbogățire în substanțe azotoase, până la nivelul la care concentrația acestora este toxică pentru
majoritatea plantelor, permițând doar dezvoltarea unor buruieni nitrofile;
 utilizarea în exces a îngrășămintelor chimice. Îngrășămintele potasice provoacă dispersarea argilei și, astfel, scăderea numărului de
agregate stabile; aplicarea unor îngrășăminte acidifiante pe soluri cu capacitate mică de tamponare a determinat extinderea
solurilor acide care necesită acțiuni de ameliorare (Florea si colab., 1983).
 Defrișarea pădurilor, urmată de lucrări agricole neadecvate sau de pășunat excesiv, determină erodarea solurilor, uneori până la
îndepărtarea totală a orizontului A sau chiar a întregului strat de sol și, parțial sau total, a scoarței de alterare, roca de bază
rămânând expusă la zi.
Bibliografie

https://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/Raport
uri-intre-societatea-ome13.php