UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE NATURII ȘI ȘTIINȚE AGRICOLE

FENOMENE CLIMATICE DE RISC

SECETA ȘI ARIDITATEA DIN SECOLUL XX ȘI PRIMA

PARTE A SECOLULUI XXI ASUPRA CULTURILOR
AGRICOLE DIN ROMÂNIA

MASTERAND:
CONSTANTINESCU IULIAN
 CAPITOLUL I
1.1. Aspecte generale
Seceta este un hazard climatic cu o perioadă lungă de instalare și este caracterizată prin
scăderea precipitațiilor sub nivelul mediu, prin micșorarea debitului râurilor și a rezervelor
subterane de apă care determină un deficit mare de umezeală în aer și în sol, cu efecte directe
asupra mediului și în primul rând asupra culturilor agricole. Acesta este de obicei rezultatul unei
combinații de persistență a presiunii mari într-o regiune, care produce cer senin cu precipitații
puține sau ne-existente și prin folosirea excesivă a apei pentru activitățile umane.
Conditiile favorabile pentru manifestarea secetei sunt create atunci când un anticiclon,
îndeosebi de natură continentală, stagnează o perioadă însemnată deasupra unei țări sau a unui
anumit teritoriu, împiedicând ca acestea să fie traversate de perturbațiile ploioase(cicloane).
Seceta este un eveniment deosebit de dramatic pentru viața umană. Dacă perioada cu deficit în
precipitații durează, ea poate provoca un dezechilibru hidric important, care se exprimă prin
pierderi de recoltă sau restricții în consumul de apă, și creează o întreagă serie de probleme
economice. Termenul de secetă în accepțiunea clasică este propriu perioadelor uscate și calde,
durabile, cum ar fi de exemplu, un interval de 21 de zile, în care cade mai putin de 30% din
cantitatea obișnuită de precipitații. Un deficit de umezeală, definit ca secetă într-o regiune, poate
să nu fie considerat secetă în altă regiune și,de asemenea, poate fi mai puțin grav pentru un
anumit sezon decât pentru altul.
De pe întreg teritoriul României, Dobrogea prezintă cea mai diversificată paletă de riscuri
climatice. Fenomenul se explică prin faptul că aceasta reprezintă zona de interferență sau de
transformare a aerului polar în aer tropical și a aerului tropical în aer polar. Este domeniul
susceptibil în permanență de invazii ale maselor de aer foarte reci și uscate de origine arctică sau
polară, care atrag după sine întregul cortegiu de riscuri climatice de iarnă (răciri masive, viscole,
îngheturi și brume etc.), ca și de invazii ale maselor de aer fierbinte tropical dinspre tropice care
aduc cu sine cortegiul riscurilor climatice de vară (încălziri masive, secete prelungite, ariditate
etc.). În cazul interferenței acestor mase de aer, pot avea loc fenomene deosebit de spectaculoase
în diferite sezoane din an prin modul de manifestare și consecinte (ninsori abundente, viscole
violente etc.) Ele sunt cu atât mai periculoase cu cât se produc mai mult în afara sezonului lor
caracteristic, limitând perioada de vegetație.
Evolutia sezonieră și multianuală a acestor fenomene are un caracter neperiodic și, de aceea, nu
totdeauna pot fi prevăzute și preîntâmpinate.
Datele climatice din ultimul secol relevă o încălzire progresivă a atmosferei și o reducere
a cantităților de precipitații, care au devenit factori limitativi pentru creșterea, dezvoltarea și
productivitatea culturilor, din anumite zone geografice ale țării, în acelasi timp factori puternic
restrictivi pentru alocarea și folosirea resurselor de apă.
În România, fenomene de secetă cu accente puternice în unele perioade au fost semnalate
și descrise cu mult timp în urmă. În ultimul deceniu ca urmare a transformărilor profunde
(defrișări, distrugerea perdelelor forestiere de protecție, etc.), suprapuse pe un fond climatic

1
dezechilibrat, ce au avut loc la nivelul celei mai mari părți a patrimoniului funciar (agricol și
silvic), s-au extins procesele de uscăciune. În același timp, procesele de degradare a terenurilor
cunosc o extindere și intensificare alarmantă.

Mecanismul secetei
Cerința de apă a plantelor diferă în funcție de stadiul lor de dezvoltare. Pentru o
dezvoltare bună, trebuie ca cerința de apă să fie compensată prin precipitații atmosferice sau prin
rezerva de apă din sol, care depind și de irigațiile în regiunile care beneficiază de astfel de
amenajări deci, printer altele, de nivelul general al râurilor, fluviilor și lacurilor, de nivelul
freatic, sau de natura solului.
Consumul de apă al plantelor reprezintă pierderea apei din sol prin evapotranspirație.
Dacă echilibrul dintre consumul și aprovizionarea cu apă a plantelor este rupt într-un interval de
timp fără precipitații, și are loc și o sărăcire a rezervelor de apă din sol, atunci se ajunge la o
perioadă de secetă, vătămătoare pentru culturi cu atât mai mult cu cât perioada este mai lungă.

În condițiile lipsei precipitațiilor, pentru un anumit interval de timp, se instalează seceta

atmosferică. Lipsa îndelungată a precipitațiilor determină uscarea profundă a solului și
instalarea secetei pedologice.
Asocierea celor două tipuri de secetă și diminuarea resurselor subterane de apă determină
apariția secetei agricole care duce la reducerea sau pierderea totală a culturilor, micșorarea
calității și existenței apei de băut și micșorarea rezervelor de hrană.
De asemenea, vegetația moare datorită secetei, riscul incendiilor crește, amenințând
locuințe, lanuri și vieți. Seceta cauzează și deșertificarea sau mărirea deșerturilor planetei.
Astfel, când populația e în continuă creștere, și cererea de apă și hrană e și ea mare,
implicațiile secetei devin din ce în ce mai serioase.

2
 Ariditatea

Ariditatea reprezintă un risc climatic permanent major pentru o regiune dată. Resursele
de apă și calitatea acesteia sunt în continuă scădere, iar aceste aspecte constituie un factor
limitativ sever, atât pentru țara noastră cât și pe plan internațional, îndeosebi odată cu creșterea
aridității datorate încălzirii globale, prognozată de unele scenarii climatice. În Europa, îndeosebi
regiunile sudice, ca și în America de Nord, vor suferi de uscăciune pronunțată, arșiță, lipsă de
apă și producții agricole reduse (Schwartz și Randall, 2003). Alte scenarii evalueză impactul
modificărilor climatice globale în România, arătând că ariditatea se va accentua în perioada de
vegetație a culturilor în regiunile sudice ale României (Marica și Busuioc, 2004).
Cunoașterea aridității este necesară și pentru explicarea caracteristicilor peisajului
geografic și pentru utilizarea rațională a resurselor de apă în multe regiuni ale țării.
Definirea și caracterizarea aridității ca intensitate s-a făcut prin mai multe metode,
începând cu factorul de ploaie a lui Lang (1920), continuând cu indicele de ariditate De
Martonne (1926), indicele de ariditate Thornthwaite (1948), deficitul de umiditate și încheind cu
indicele de ariditate UNESCO 1979, redate în detaliu mai departe. Indicele de ariditate De
Martonne (1926) a fost relativ recent modificat de Murai și Hunda (1991) pentru a corespunde
clasificării vegetației pe glob, dar utilizarea acestuia în literatura internațională nu s-a impus până
acum.

3
 1.2. Istoricul cercetării climatice în domeniu
Seceta este rezultatul interacțiunii dintre fenomenele naturii și cererea pentru apă și alte
resurse folosite de om, și chiar dacă are peste 150 de definiții (Wilhite și Glantz, 1985), un lucru
este comun tuturor: seceta reprezintă o situație caracterizată prin apă insuficientă pentru
satisfacerea necesarului pe un anumit interval de timp (Redmond, 2002).
După Crowe (1971), seceta începe când precipitațiile ating cel mult, în total, mai puțin de
0.25mm în 15 zile consecutive. În acest sens, diferiți autori au căutat să definească și să
precizeze termenul de secetă. Astfel, Do O (2005) prezintă mai multe definiții ale secetei:
meteorologică, hidrologică, agronomică, socio-economică, date de diferiți autori. De ex, după
Rossi (2003) seceta socio-economică este o condiție întâmplătoare de reducere severă a furnizării
de apă, care se întinde pe o perioadă semnificativă de timp și pe un spațiu larg; dar acești termini
sunt subiectivi și arbitrar definiți, de ex. o secetă deasupra oceanului nu este considerată secetă
(Do O, 2005). Alte definiții privind seceta folosesc indicatori specifici: tipul de sol, capacitatea
de apă utilă a solului, structura culturilor agricole, etc.
Seceta poate dura o lună, două, un anotimp sau mai multe. Pe durata secetei, impactul
acesteia este o funcție complex privind resursele de apă și utilizarea lor, care schimbă deciziile
privind managementul apei, cu accent pe conservarea apei și cu sprijin guvernamental pentru
fermieri. În general, durata secetei poate fi diferită în funcție de modul de abordare: de ex. lipsa
precipitațiilor de 1-3 luni (secetă meteorologică) poate cauza o secetă pedologică și/sau
agronomică de 2-4 luni și poate reduce scurgerile pe o perioadă de 4-6 luni (secetă hidrologică),
acviferele putând fi afectate chiar după un an (Do O, 2005) (secetă hidrogeologică).
Seceta este considerată de mulți ca fiind cel mai complex, în același timp cel mai puțin
înteles dintre toate hazardurile naturale, care afectează mai multe persoane decât orice alt hazard
(Hagman, 1984). Se produce practic în toate regimurile climatic, iar efectele secetei sunt
răspândite continuu, nu localizate ca alte hazarduri, de ex. inundațiile (Wilhite, 2000), iar autorul
conchide în acest sens, că seceta din SUA din 1934 a afectat 65% din suprafața țării și peste 95%
din regiunea Marilor Prerii. Și în România seceta din 1946 a afectat o suprafață importantă a țării
noastre, mai ales în Moldova, iar secetele din anii 2000-2002, dar mai ales în 2007, au produs
pagube importante în multe regiuni ale României, generând lipsuri și inflație.
Pentru caracterizarea secetelor, McKee ș.a. (1993; 1995) au dezvoltat indicatorul SPI
(standardized precipitation index), pentru a cuantifica anomaliile de precipitații față de medie,
pentru scări multiple de timp: 3, respective 6, 9, 12, 24 de luni, permițând o comparație
standardizată între diferitele regiuni geografice cu diferite feluri de precipitații. Aceste scări
diferite de timp, afirmă autorii, reflect impactul deficitelor de precipitații asupra resurselor de
apă diferite. De ex. , umiditatea solului răspunde la anomaliile de precipitații în timp scurt, în
timp ce apele subterane, scurgerile fluviatile și acumulările de apă reflectă anomaliile
precipitațiilor pe termen mai lung. Un alt scop al introducerii acestui indicator a fost acela al
utilizării unor planuri de management al secetelor.
În calcului SPI, Guttman (1999) recomandă perioade de 50 de ani cu valori continui de
precipitații, iar McKee ș.a. (1993) de cel puțin 30 de ani. Valorile SPI recomandate de McKee

4
ș.a. (1993) permit caracterizarea următoare a secetelor sau perioadelor ploioase: SPI > 2 =
perioadă extrem de umedă, SPI cuprins între 1.5 și 1.99 = foarte umedă, SPI cuprins între 1 și
1.49 = moderat umedă, SPI între -0.99 și +0.99 = aproape normală, SPI cuprins între -1 și -1.49 =
moderat uscată, SPI cuprins între -1.5 și -1.99 = foarte uscată, iar SPI < -2 = extrem de uscată.
O precizare în cadrul valorilor aproape normale indică faptul că valorile SPI cuprinse
între 0 și (-0.99), cca. jumătatate din intervalul (-0.99) și (+0.99), sunt considerate ca
reprezentând secete ușoare și se produc cu o probabilitate care variază teritorial între valorile de
16 și 50%. Secetele moderate se produc în general cu o probabilitate de 6.8 – 15.9 %, secetele
severe cu 2.3 – 6.7 %, iar cele extreme < 2.3 % (McKee ș.a. 1993). Wilhite (2000) este de părere
că, SPI fiind un indice standardizat, valorile menționate sunt așteptate pentru o distribuție
normală a acestuia.
Do O (2005) recomandă analizarea perioadelor lungi și foarte lungi, de 12 și 24 de luni,
pentru caracterizarea SPI și a secetelor, deoarece acestea urmează apropiat ciclul ecosistemelor
umane. De asemenea, din aceleași motive, Pereira ș.a. (2005) și Paulo ș.a. (2005), recomandă și
ei perioade lungi de calcul pentru SPI, de 9 luni și 12 luni. Avantajul standardizării SPI rezidă în
faptul că valorile sale reprezintă aceleași probabilități de producere a precipitațiilor, indiferent de
perioada din an, de loc, sau de climat, situația secetelor putând fi astfel comparată între diferitele
regiuni ale globului.
Un alt indice pentru caracterizarea secetelor este indicele de secetă Palmer (Palmer
drought stress index) și caracterizează perioadele de secetă. Este folosit îndeosebi pentru Marile
Prerii din SUA, calculând bilanțul apei în sol bazat pe metoda Thornthwaite pentru
evotranspirația de referință (Pereira ș.a. 2005). Pentru a putea fi aplicat și în regiunile
mediteraneene, Pereira ș.a. (2005) propun modificarea acestuia pentru a răspunde mai bine
condițiilor respective. În același timp aceștia critică utilizarea în regiuni mediteraneene a
indicelui Palfai, folosit în bună măsură cu rezultate bune în țara noastră (Canarache ș.a., 2002;
Canarache, 2004).
Nain ș.a. (2005), comparând rezultatele date de valorile SPI cu cele ale unui model de
simulare a dezvoltării culturilor agricole în monitorizarea secetei, constată totuși că SPI are
anumite dezavantaje în estimarea deficitului de apă, respectiv a secetelor agronomice, deoarece
acesta nu ia în considerație intensitatea și distribuția în timp a precipitațiilor, de ex. a celor lunare
utilizate în practică, implicit scurgerile superficiale și percolarea în profunzime a apei din
precipitații, precum și stresul real al culturilor agricole, Wilhite (2000) deși recunoaște
importanța SPI, critică, de asemenea acest indice, pentru incapacitatea sa de a prevedea începutul
și sfârșitul secetelor.

Seceta în România
Relativ recent, în țara noastră, Stănescu ș.a. (1994) au studiat secetele pentru evaluarea
tendințelor de aridizare și deșertificare, în timp ce Geicu (2000) a cercetat cauzele și efectele
secetelor, iar Barbu și Popa (2003) au monitorizat secetele în pădurile din România.

5
 Ariditatea
Resursele de apă și calitatea acesteia sunt în continuă scădere, iar aceste aspecte
constituie un factor limitativ sever, atât pentru țara noastră cât și pe plan internațional, îndeosebi
odată cu creșterea aridității, datorate încălzirii globale, prognozată de unele scenarii și modele
climatologice. Aceste scenarii estimează că secetele vor persista în regiunile cu climat critic din
Europa, îndeosebi în cele sudice, ca și în America de Nord, iar aceste regiuni vor suferi de
uscăciune pronunțată, arșiță, lipsă de apă și producții agricole reduse (Schwartz and Randall,
2003). Alte scenarii evalueză impactul modificărilor climatice globale în România, arătând că
ariditatea se va accentua în perioada de vegetație a culturilor în regiunile sudice ale României
(Marica and Busuioc, 2004).
Cunoașterea aridității este necesară și pentru explicarea caracteristicilor peisajului
geografic și pentru utilizarea rațională a resurselor de apă în multe regiuni ale țării.
Definirea și caracterizarea aridității ca intensitate s-a făcut prin mai multe metode,
începând cu factorul de ploaie a lui Lang (1920), continuând cu indicele de ariditate De
Martonne (1926), indicele de ariditate Thornthwaite (1948), deficitul de umiditate și încheind cu
indicele de ariditate UNESCO 1979, redate în detaliu mai departe. Indicele de ariditate De
Martonne (1926) a fost relativ recent modificat de Murai și Hunda (1991) pentru a corespunde
clasificării vegetației pe glob, dar utilizarea acestuia în literatura internațională nu s-a impus până
acum.
Clasificarea climatică a lui Koppen (1936), climatolog german de origine rusă (1846-
1940), distinge printre altele tipul principal de climat uscat, de rang I, notat cu litera mare B.
Gradul de uscăciune a climei este criteriul de divizare a climatului uscat, notat prin litere mari: S
pentru stepă (Steppe) și W pentru deșert (Wuste):
-BS, subtipul stepic, semiarid, este răspândit printre altele în partea de sud a Africii, în
interiorul Spaniei, în partea de sud-est a țării noastre și pe litoralul românesc al Mării Negre, în
Mexic, Iran, etc. fiind caracterizat de vegetație ierboasă spinoasă, suculentă, cu talia slab
dezvoltată. Acoperă circa 14% din suprafața Terrei (Goudie and Wilkinson 1977). Primește mai
multe precipitații decât deșerturile (BW), atât din zonele de convergență intertropicală a aerului,
cât și de la cicloanele formate la latitudinile mijlocii. Pentru diferențierea latitudinală a regiunilor
semiaride se utilizează suplimentar litera h pentru zonele subtropicale (BSh) și litera k pentru
cele de la latitudinile mijlocii (BSk).
-BW, subtipul deșertic, se întâlnește în Patagonia, Sahara, interiorul Peninsului Arabice,
Turcmenia, regiunea Aral și Caspica, partea centrală a Australiei, etc., pe alocuri cu vegetație
ierboasă, discontinuă, xerofită și foarte săracă în arealele relativ mai umede, oazele datorate
prezenței aproape de suprafață a pânzei freatice fiind o excepție intrazonală a acestui subtip de
climă.
Deșerturile tropicale și subtropicale se găsesc în vecinătatea celor două tropice, în general
sunt localizate în partea vestică a continentelor și acoperă circa 12% din suprafața Pământului
(Goudie și Wilkinson 1977). În acest climat umiditatea atmosferică relativă prezintă valori
reduse (10-30%) cerul este frecvent acoperit de valori mari, frecvent între 29 și 350C, cu

6
amplitudini diurne apreciabile și viteze mari ale vântului. Maximele termice pe Pământ se
înregistrează în aceste zone în anotimpul de vară, în timp ce iarna acestea variază între 15 și
250C. Climatul deșertic este influențat de marea stabilitate a aerului și de mișcarea sa
predominant descendentă, din această zonă.
Deșerturile de la latitudinile mijlocii sunt dominate de aerul extrem continental, tropical
în timpul în timpul verii și de aerul continental polar, iarna. Elementele climatice sunt
asemănătoare vara cu cele de la latitudinile subtropicale, temperaturile fiind în unele cazuri mai
reduse față de acestea (excepție Deșertul Valea Morții, California, SUA). În schimb,
temperaturile din anotimpul de iarnă sunt coborâte. Continentalismul extrem al acestor climate se
datorează marii depărtări față de suprafețele oceanice și în unele cazuri altitudinii ridicate, care
poate genera așa-numitul efect al umbririi precipitațiilor (rain-shadow effect). Aceste deșerturi
au o amplitudine termică diurnă și anuală superioară deșerturilor tropicale.
După unii autori, regiunile aride se deosebesc după cantitatea de precipitații primite, în
deșerturi acestea cifrându-se la mai puțin de 250mm, în timp ce regiunile semiaride, stepele și
savanele, primesc aproximativ între 250 și 500mm.
Regiunile cele mai aride din România, care sunt semiaride la scară globală, se încadrează
în subtipul BSk al clasificării climatice Koppen. Acestea sunt în general stepele din partea de
sud, sud-est și est a țării.

7
 1.3. Structura proiectului
Proiectul este structurat în 3 capitole:

1) Capitolul 1: Introducere;
2) Capitolul 2: Studiu de caz;
3) Capitolul 3: Concluzii finale;

Capitolul 1 este compus din 5 subcapitole:

1) 1.1. Aspecte generale;

2) 1.2. Istoricul cercetării climatice în domeniu;
3) 1.3. Structura proiectului (capitole și subcapitole);
4) 1.4. Scopul proiectului;
5) 1.5. Materiale și metode folosite;

8
 1.4. Scopul proiectului
Scopul acestui proiect, numit „Seceta și ariditatea din secolul XX și prima parte a
secolului XXI asupra culturilor agricole din România”, este de a analiza cele 2 fenomene
climatice de risc, seceta și ariditatea, cauzele, efectele lor și metodele de combatere și prevenire.

Seceta este rezultatul interacțiunii dintre fenomenele naturii și cererea pentru apă și alte
resurse folosite de om, și chiar dacă are peste 150 de definiții (Wilhite și Glantz, 1985), un lucru
este comun tuturor: seceta reprezintă o situație caracterizată prin apă insuficientă pentru
satisfacerea necesarului pe un anumit interval de timp (Redmond, 2002).
Seceta poate dura o lună, două, un anotimp sau mai multe. Pe durata secetei, impactul
acesteia este o funcție complexă privind resursele de apă și utilizarea lor, care schimbă deciziile
privind managementul apei, cu accent pe conservarea apei și cu sprijin guvernamental pentru
fermieri. În general, durata secetei poate fi diferită în funcție de modul de abordare: de ex. lipsa
precipitațiilor de 1-3 luni (secetă meteorologică) poate cauza o secetă pedologică și/sau
agronomică de 2-4 luni și poate reduce scurgerile pe o perioadă de 4-6 luni (secetă hidrologică),
acviferele putând fi afectate chiar după un an (Do O, 2005) (secetă hidrogeologică).

Ariditatea reprezintă un risc climatic permanent major pentru o regiune dată.

Diferența dintre secetă și ariditate o reprezintă factorul de timp: seceta este un fenomen
climatic de risc cu caracter temporar, pe când ariditatea este un fenomen climatic de risc cu
caracter permanent, fenomen ce caracterizează o zonă, o regiune.

Cauze

În ultimii ani se vorbește din ce în ce mai mult despre fenomenul încălzirii globale,
despre scăderea stratului de ozon, despre efectul de seră, despre secetă și despre urmările
catastrofale pe care aceste perturbații le au asupra naturii și asupra omului. Schimbările climatice
provocate de om devin din ce în ce mai evidente, iar cercetătorii sunt de acord că principala
cauză a acestui fenomen este arderea combustibililor fosili. Cauzele care au dus la apariția
secetei sunt legate de clima-secetă prelungită din ultimii ani, cât și intervențiile umane.
Specialiștii apreciază că secetele și fenomenele generate de acestea sunt cauzate atât de
modificări în circulația generală a atmosferei, determinate de manifestarea efectului de seră cât și
de anumite cauze antropice, datorate utilizării neraționale, defrișărilor sau modificărilor de peisaj
cu efecte negative asupra bilanțului apei. Seceta se produce datorită discontinuităților survenite
în funcționarea normală a sistemului de curenți atmosferici.

Urmări

În ultimii ani auzim în permanență despre secetă, recolte compromise, importuri masive
de grâu, fiind folosită o sintagmă care sună alarmant și anume „deșertificarea României”. Nu

9
trebuie să ne închipuim că România va arăta precum Sahara, avertismentul se referă la o secetă
prelungită, într-o anumită zonă, care duce în cele din urmă la modificarea solului și a întregului
ecosistem.
Pe viitor ne așteaptă mai multe secete. Odată cu încălzirea globală cresc și temperaturile.
România ar putea avea probleme în sectorul energetic din cauza debitelor mici pe Dunăre. Dacă
toată iarna va fi secetă, atunci cele două hidrocentrale de la Porțile de Fier și centrala de la
Cernavodă ar putea avea un deficit de producție.
La nivel local, seceta afectează:
- sănătatea populației;
- confortul uman acasă, la muncă și în spațiul urban;
- degradarea stării mediului înconjurător;
- integritatea clădirilor;
- suprasolicitarea infrastructurii de apă potabilă și canalizare;
Seceta are atât efecte directe cât și indirecte asupra sănătății.
Efecte directe:
- cei vârstnici, copiii și cei suferinzi de tulburări respiratorii și cardiovasculare sunt și vor
fi afectați de extremele climatice;
- cei mai afectați vor fi tot cei din zonele urbane datorită „insulelor de căldură” create de
aglomerația de clădiri, șosele și betoane;
-temperaturile ridicate facilitează concentrarea ozonului la nivelul solului sporind astfel
problemele poluării aerului.
Efecte indirecte:
- deteriorarea mediului înconjurător;
- resursele restrânse sau degradate de apă și de hrană vor avea efecte negative asupra
alimentației umane datorită pierderii de terenuri agricole sau a altor consecințe;
- influența organismelor biologice și a proceselor legate de proliferarea bolilor infecțioase
transmise de cele dăunătoare;
- creșterea nivelului oceanelor și a mărilor va conduce la erodarea și distrugerea unor
importante ecosisteme, precum mlaștini și recifi coralieri;
- schimbările climatice pot spori nivelul de poluare al aerului, prin accelerarea reacțiilor
chimici ce produc oxidanți fotochimici.

10
 1.5. Materiale și metode folosite

Materialele folosite pentru aceste proiect (Bibliografie) sunt următoarele:

- „Analele Universității Bucuresți” – 2003 , STERIE CIULACHE, VASILE TORICĂ,

Clima Dobrogei;
- „Riscuri climatice și hidrologice”, Editura Universitară, București, 2008, Cristian
Păltineanu, Marius Lungu, Ion Florin Mihăilescu;
- „Ariditatea, seceta, evapotranspirația și cerințele de apă ale culturilor agricole în
România”, Editura Ovidius University Press, Constanța, 2007, Cristian Păltineanu,
Ion Florin Mihăilescu, Ion Seceleanu, Carmen Dragotă, Felicia Vasenciuc;
- Lucrare de Disertație: „Analiza fenomenelor de secetă și ariditate în Dobrogea”,
Constanța, 2012, Masterand: Miu (Sumanaru) Liliana-Anișoara;
- Raport de cercetare, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice,
Institutul de cercetare a calității vieții, „Efectele socio-economice ale secetei și
fenomenelor asociate (aridizare, deșertificare) asupra comunităților umane din
România, Partea a II-a”.

11
 CAPITOLUL 2

Studiu de caz
Seceta reprezintă riscul ecologic cu cea mai mare stabilitate, care poate avea efecte pe
termen lung, în special asupra populației din mediul rural, dependentă de activitatea agricolă,
ramură economică supusă permanent capriciilor vremii.
În România, până în urmă cu câteva decenii, seceta se producea cu o frecvență mai mare
în anumite zone, respectiv sudul Moldovei, Dobrogea, sudul Munteniei și Olteniei. Astăzi,
schimbările climatice la nivel global, puse în legătură cu amplificarea poluării, defrișările sau cu
schimbările de peisaj, au determinat o amplificare a procesului de uscăciune. Ca urmare, unele
zone cu secetă endemică tind să fie afectate de aridizare (adâncirea nivelului freatic) și chiar de
deșertificare (dispariția covorului vegetal și degradarea solului). Aceste fenomene naturale
distructive, cu un efect direct, în special asupra resurselor de hrană și apă, pot altera calitatea
vieții populației, generând crize financiare, la început la nivel de familie, de comunitate, apoi
prin extindere, la nivel național.
În țara noastră, teritoriul cu risc ridicat de secetă, însoțită, în unele cazuri de aridizare și
de deșertificare, cuprinde suprafețe mari din Câmpia Română, Dobrogea și parțial Câmpia de
Vest. Aceste zone pot fi încadrate în categoria arealelor fragile, care se confruntă cu probleme
economice, sociale și de mediu, induse, în bună măsură și de seceta excesivă și prelungită. În anii
extrem de secetoși, uscăciunea poate cuprinde însă aproape tot teritoriul țării noastre, așa cum s-a
întâmplat în anul 2003.
Mai jos este prezentată pentru zona Dobrogea o hartă cu durata fenomenelor de uscăciune
și secetă din Dobrogea cu date din anii 1965-2005:

12
 România are o climă temperat-continentală de tranziție, specifică pentru Europa Centrală,
cu patru anotimpuri distincte. Diferențele locale sunt cauzate de altitudine și nesemnificativ de
influențele oceanice de vest, de cele mediteraneene în sud-vest și continentale în est.
În timpul iernii temperatura medie scade sub -30C și pe timp de vară se situează între
220C și 240C. Temperaturile medii anuale sunt de 110C în sudul țării și de 80C în nord.
Temperatura minimă înregistrată a fost de -38.50C la Bod, în Depresiunea Brașov, iar cea
maximă de +44.50C la Ion Sion în Bărăgan.
Media anuală a precipitațiilor scade ușor de la vest către estul țării. Media anuală a
precipitațiilor căzute este pe total de 637mm, cu valori mai mari în zona de munte (1400 – 1000
mm/an) și mai scăzută în Bărăgan (500 mm/an), Dobrogea și Delta Dunării (400 mm/an).
Conform datelor meteorologice obținute pentru o perioadă de peste 100 de ani la un
număr de 17 stații situate în sud – estul țării (Dobrogea, estul Munteniei și sudul Moldovei)
zonele aferente acestora sunt potențial afectate de deșertificare (cca 3 milioane ha, dintre care cca
2.8 milioane terenuri agricole, adica cca 20% din suprafața agricolă).
Suprafața afectată de secetă este sensibil mai mare decât cea de sus, practic acoperind
întreaga zonă agricolă a țării.
Este evident că deșertificarea este cauzată de doi factori majori: factori naturali, prin
stressuri periodice ale unor evenimente extreme și persistente, cum este seceta, pe de o parte și
prin factori antropici, prin abuzurile făcute de om în utilizarea ecosistemelor vulnerabile și
sensibile din spațiul geografic în general și zonele aride în special, pe de altă parte.
Teritoriul României, în vremuri preistorice, era acoperit cu vegetație forestieră în
proporție de cca 79-80%. Odată cu dezvoltarea societății umane, suprafața cu păduri s-a redus
treptat ajungându-se astăzi la un procent de împădurire de cca 28%.
În zonele cu risc ridicat de deșertificare suprafața pădurilor este foarte redusă (sub 2%).
Ca urmare, seceta, fenomen natural obișnuit pentru climatele de stepă și silvostepă, s-au
accentuat și au devenit mai frecvente, afectând puternic producția agricolă.
Un prim efect al accentuării fenomenului de secetă și aridizare îl constituie scăderea până
la zero a producțiilor agricole.
Săracia rurală trebuie explicată și prin frecvența și durata mare a secetelor cu impact
direct asupra agriculturii care constituie principala activitate a locuitorilor. În aceste zone,
veniturile din agricultură sunt mici, ceea ce face ca gospodăriile să fie sărace.
Cea mai eficientă metodă de prevenire și combatere a fenomenului de deșertificare este
extinderea suprafețelor împădurite prin crearea de perderele forestiere de protecție, iar în afara
acestora a unor cordoane arboricole.
Fiecare arbore plantat înseamnă un plus de oxigen pentru noi și pentru copiii și nepoții
noștri, un cont în continuă creștere în „banca vieții” pentru noi și pentru cei care vin după noi.

13
Mai jos este prezentată harta climatică a României:

Mai jos este prezentată harta cu zonele afectate de secetă din România:

14
 În continuare vom prezenta modul în care seceta a afectat recoltele de grâu și porumb, în
perioada 2000-2003, când acest fenomen s-a man ifestat în mod excesiv, pe perioade lungi de
timp, și a cuprins uneori (cazul anului 2000) întreg teritoriul țării. Acest lucru a făcut ca
suprafețele cultivate cu cereale să fie calamitate pe suprafețe mari, iar pierderile valorice să fie
însemnate.
Din analiza datelor puse la dispoziție de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării
Rurale referitoare la impactul factorilor naturali de calamitate (inundații, îngheț târziu, brumă,
ploi torențiale, grindină, secetă etc.) asupra producției agricole, în general, și a celei de cereale,
în special, cele mai mari efecte distructive le are seceta.
Astfel, în perioada 2000-2003, suprafețele calamitate prin secetă excesivă și prelungită au
reprezentat, la nivelul întregii țări, între 84.1% în 2001 și 95.4% în anul 2000, din totalul
suprafețelor calamitate de factorii naturali. Sub aspect valoric, pierderile cauzate de secetă au
fost cuprinse între 69.3% în 2002 și 92.3% în 2000 din totalul pierderilor aduse agriculturii de
către factorii naturali de calamitate (tabelul 1).

15
 În ceea ce privește efectul secetelor excesive și prelungite asupra culturilor de cereale,
trebuie arătat că acestea au fost calamitate, în perioada 2000-2003, pe suprafețe mari și foarte
mari, mergând de la circa 300.000 ha în 2003 (81.6% din suprafața calamitată de secetă la
nivelul țării) și până la aproximativ 4 milioane de hectare, respectiv 52.3% din total suprafață
atinsă de secetă sau 46% din arabil în anul 2000, când seceta a cuprins, în diferite proporții toate
județele României (tabelul 2).

Ca urmare, și pierderile valorice la culturile de cereale au fost direct proporționale cu

suprafețele afectate de secetă. Astfel, conform datelor M.A.P.D.R., culturile de cereale au
înregistrat, în perioada 2000 – 2003, datorită secetelor excesive și prelungite, pierderi valorice
importante, cuprinse între 1931,2 miliarde lei (în 2003) și 11.355,5 miliarde lei (în 2000),
respectiv între 81.8 și 55.6% din totalul pierderilor pe țară cauzate de secetă producției agricole
(tabelul 3).

16
 În cadrul culturilor de cereale, cel mai puternic impact al secetelor anuale, din perioada
analizată, s-a manifestat la nivelul culturilor de grâu și de porumb, care reprezintă principalele
plante cerealiere de care depinde securitatea alimentară a populației din țara noastră.
Deoarece seceta poate apare în diferite perioade de timp la nivelul unui an și pentru că
cele două cereale au cicluri de vegetație si cerințe de apă diferite, acest fenomen meteo extrem
poate afecta în cursul unui an agricol fie numai cultura grâului, fie numai pe cea a porumbului. În
mod excepțional, cum a fost anul 2000, când seceta excesivă s-a manifestat pe o perioada lungă
de timp, au fost calamitate ambele culturi.
Astfel, în perioada 2000 - 2003, sub aspectul suprafețelor afectate de secetă, terenul arabil
cultivat cu grâu a fost calamitat într-o proporție cuprinsă între 16,4% în 2001 si de 77,8% în
2002 din totalul suprafețelor cu cereale atinse de secetă . Însa sub aspect valoric, pierderile cele
mai mari la grâu în ansamblul pierderilor cauzate de secetă la cereale s-au înregistrat în anii
2000, 2002 și 2003, când acestea au reprezentat 29.1, 82.5 și ,respectiv, 81.2% (tabelele 2 și 3).
În ceea ce privește cultura porumbului, aceasta a avut cele mai mari suprafete afectate de
secetă în anii 2000 și 2001 (58.6 si, respectiv, 79.9% din totalul suprafeței de cereale calamitate
de secetă). De altfel, aceștia au fost și anii în care pierderile valorice la porumb au fost și cele
mai mari, de 63.8 și, respectiv, 89.3% din totalul pierderilor cauzate de seceta culturilor
cerealiere (tabelele 2 si 3).
Din cele prezentate mai sus reiese, așa cum a reieșit dintr-un interviu acordat de prof.
univ. dr. Andrei Canarache, specialist în pedologie, că, în România, seceta nu este o problemă
națională sub aspectul securității alimentare, ci una de ordin regional.
În continuare vom prezenta urmările anuale ale secetelor din perioada 2000 - 2003, în
plan teritorial, pentru a evidenția județele care sunt calamitate în mod repetat si unde seceta a
devenit un fenomen cronic, care afectează starea economică și socială în special a populației
din mediul rural.
În anul 2000, considerat unul dintre cei mai secetoși din ultima jumătate de secol,
fenomenul de uscăciune s-a manifestat, cu diferite intensități la nivelul tuturor celor 41 de judete

17
ale țării. Ca urmare, suprafața afectată de seceta excesivă prelungită a fost de 7.642.489 de
hectare, adica 95,4% din suprafața totală calamitată de diferite fenomene meteorologice și
hidrologice (inundații, îngheț târziu, ploi torențiale, furtuni, grindină etc.), care în anul respectiv
a fost de 8.009.223 de hectare. Statistica arată că într-un număr de 11 județe suprafețele
calamitate de secetă au fost până la 100.000 ha, în 22 de județe între 200.000 și 300.000 ha, iar
în 8 unități teritorial - administrative ale țării aceste suprafețe au depășit 300.000 ha (Botoșani,
Cluj, Constanța, Dolj, Iași, Mureț, Olt, Vaslui).
În ceea ce privește valoarea pierderilor din agricultură cauzate de secetă , acestea au fost,
în anul 2000, de 20.411,6 miliarde lei, ceea ce reprezintă 92,3% din totalul de 22.116,6 miliarde
de lei al pierderilor determinate de diferitele fenomene meteorologice și hidrologice distructive
(tabelul 3). Au fost consemnate pierderi de peste 500 miliarde de lei, cu precădere în județele din
părțile de est, sud-est și a țării, cum ar fi: Bacău, Buzău, Constanța, Dolj, Ialomița, Mehedinți,
Olt, Prahova, Tulcea, Vâlcea, dar și în unele județe din partea de vest, respectiv Bihor sau Satu
Mare. În unele județe, ca de exemplu în Galați, Iași, Teleorman și Vaslui, care cunosc asemenea
altor judete dintre cele menționate mai sus o rată ridicată a sărăciei rurale, valoarea pierderilor
cauzate agriculturii de seceta excesivă și prelungită a depășit, în anul 2001, pentru fiecare dintre
ele, cifra de 1.000 de miliarde.
La nivelul producției vegetale, cerealele au înregistrat, din cauza secetei, o diminuare cu
38,5% față de anul 1999, cifrându-se la circa 10.5 milioane de tone, din care 4,4 milioane tone de
grâu si 4,9 milioane tone de porumb, fără să afecteze consumul populației.
Seceta s-a manifestat si în anul 2001, când a afectat peste 1,9 milioane ha de culturi
(89,4% din suprafața totală calamitată de fenomenele meteorologice și hidrologice), iar valoarea
pierderilor pe suprafețele compromise s-a ridicat la 9.158 miliarde lei (87,1% din totalul
pierderilor cauzate de fenomenele naturale distructive).
La nivelul țării, efectele secetei s-au resimțit în 20 de județe, toate situate în exteriorul
arcului carpatic si care au cunoscut seceta și în anul 2000. Dintre acestea, în aproape jumătate,
respectiv în 9 dintre ele (Brăila, Buzău, Dolj, Galați, Ialomița, Iași, Teleorman, Tulcea și
Vrancea), suprafața agricolă calamitată de secetă a depășit, în fiecare caz, 100.000 ha. Cel mai
afectat a fost însă județul Constanța, unde suprafețele agricole compromise de secetă au însumat
peste 445.000 ha.
În ceea ce priveste pierderile valorice la nivel de județ cauzate de seceta culturilor
agricole s-a înregistrat următoarea situație:
- 6 județe cu pierderi de pâna la 100 miliarde de lei (Argeș, Botoșani, Dâmbovița, Ilfov,
Mehedinți și Vâlcea);
- 5 județe cu pierderi cuprinse între 100 si 500 miliarde de lei (Buzău, Dolj, Giurgiu,
Prahova și Vaslui);
- 6 județe cu pierderi de 500 – 1.000 miliarde lei (Brăila, Călărași, Galați, Iași, Tulcea și
Vrancea);
- 3 judete cu pierderi de peste 1 miliard de lei (Constanța, Ialomița și Teleorman).

18
 Deși în anul 2001, producția de cereale a crescut față de 2000 cu peste 80%, pe seama
recoltelor bune din judetele neafectate de secetă , ajungând la circa 10,8 milioane de tone (7,7
milioane tone de grâu și 9,1 milioane tone de porumb), totuși cele mai mari pagube s-au
înregistrat în special la porumb, în toate cele 20 de județe calamitate de secetă. Prin valoarea
mare a pagubelor produse de secetă, la suprafețele afectate se remarcă în special județele din
Câmpia Româna (Brăila - 496 miliarde lei, Călărași - 573 miliarde lei, Galați - 473 miliarde lei,
Ialomița - 793 miliarde lei, Teleorman – 1.010 miliarde lei), din Dobrogea (Constanța - 554
miliarde lei, Tulcea - 389 miliarde lei), din Moldova (Iasi - 285 miliarde lei).
În anul 2002, seceta a calamitat pentru al treilea an consecutiv agricultura României.
Efectele acestui fenomen au fost resimțite în 28 de județe, pe o suprafață agricolă totală de
1.615.466 de hectare, producând pierderi de 7.139,4 miliarde lei.
Față de anii precedenți, la nivelul județelor suprafețele afectate de secetă au fost, în 12
cazuri, sub 10.000 de hectare. În alte 10 județe aceste suprafețe au fost cuprinse între 10.000 și
100.000 de hectare și numai în 6 județe suprafetele calamitate au fost între 100.000 si 220.000 de
hectare (Bihor, Călărași, Dolj, Ialomița, Olt și Teleorman).
În ceea ce privește structura pierderilor valorice se remarcă faptul că în 15 județe acestea
depășesc 100 miliarde lei, ajungând în unele cazuri să fie cuprinse între 400 si 1.000 miliarde de
lei. În această ultimă situație este vorba tot de județele din sudul țării (Buzău, Călărași, Dolj,
Ialomița, Mehedinți, Olt, Teleorman), dar și din partea de nord-vest (Satu Mare), calamitate
succesiv în perioada 2000-2002.
Ca și în anii 2000 si 2001, efectele secetei din 2002 au marcat, la nivelul agriculturii,
producția de cereale, în special pe cea de grâu. Suprafața cultivată cu această plantă cerealieră
a fost calamitată pe 1.096.213 ha (77,8% din suprafața totală de cereale afectată de secetă , iar
valoarea totală a pierderilor de recoltă a fost estimată la 4.863 de miliarde lei, respectiv 82,5%
din pierderile valorice la cereale determinate de secetă (tabelele 2 si 3).
În plan teritorial, culturile de grâu au fost distruse de secetă , în diferite proporții, în 24 de
județe, în special din zonele de câmpie ale Munteniei și Olteniei, situate în arealul cu cel mai
mare risc la secetă și desertificare (Buzău, Călărași, Ialomița, Giurgiu, Teleorman, Olt, Dolj,
Gorj, Mehedinți). Totodată au fost atinse de secetă , într-o măsura mai mică și unele judete din
partea de vest a țării (Timiș, Bihor, Satul Mare) sau din nord (Maramureș) și nord-est (Suceava).
Cele mai mari pierderi valorice de recoltă pe suprafețele calamitate de secetă s-au
înregistrat tot în judetele din sud, unde au depășit mai multe sute de miliarde de lei, ca de
exemplu: Buzău - 412,3 miliarde lei, Călărași - 652,4 miliarde lei, Ialomița - 342,6 miliarde lei,
Teleorman - 859,6 miliarde lei etc. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât aceste județe, care
constituie grânarul țării, au fost puternic afectate de secetă la cultura grâului și în anul 2000. Cât
priveste cultura porumbului, aceasta a avut mai puțin de suferit de pe urma secetei, în anul 2002,
suprafața calamitată fiind, la nivelul României, de doar circa 89.000 hectare (6,3% din suprafața
cu cereale calamitată de secetă). Doar 4 județe (Bihor, Cluj, Hunedoara și Timiș) au semnalat
suprafețe cu porumb distruse de secetă , cele mai multe în județul Bihor 87.265 ha). Ca urmare,

19
pagubele valorice produse de această cultură s-au ridicat la 91 miliarde de lei, reprezentând doar
1,6% din totalul pierderilor la cereale (tabelele 2 si 3).
În 2003, la începutul anului, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale
prognoza o producție de cereale boabe de circa 18.420 mii tone, din care 7.170 mii tone de grâu
și secară , 850 mii tone orz, 727 mii tone orzoaică , 9.860 mii tone porumb si sorg și 12,5 mii
tone orez.
Efectele cumulate ale unor fenomene climatice extreme respectiv înghețurile severe, pe o
perioada îndelungată, apoi seceta prelungită, din primăvară și pâna la începutul toamnei nu au
confirmat această predicție. Seceta din anul 2003 este considerată de către specialiști mult mai
catastrofala decât cea din Moldova din 1946, deoarece a cumulat multe dintre influențele
negative ale acestui fenomen din cei trei ani precedenți și s-a manifestat, cu diferite intensități, în
aproape întreaga țară .
În ceea ce priveste agricultura, datele prezentate de M.A.P.D.R. privind efectele secetei
prelungite din anul 2003 nu ni se par suficient de concludente, deoarece consideră că acest
fenomen a calamitat producția agricola numai în 14 judete, în special din sudul țării.
Astfel, grâul apare calamitat doar în 10 judete, pe o suprafață care totalizează numai
197.628 ha. Conform specialistilor, seceta s-a făcut simțită la nivelul întregii țări și a compromis,
în diferite proporții, cea mai mare parte a grâului de pe cele 1.415.336 ha. Numai așa se explică
de ce, cu o producție medie de 1.719 kg/ha, România a obținut o producție totală de grâu de
numai 2,4 milioane de tone cum nu a mai fost de zeci de ani. S-a creat, astfel, un deficit pentru
consum de 1 milion de tone, care face ca țara noastră să fie dependentă de import până la
recolta din 2004.
În multe comune din județele afectate de secetă, în care producția de grâu a fost
compromisă în proporție de peste 50%, operațiunile de recoltare pe unele suprafețe au fost
sistate, deoarece erau mai scumpe decât valoarea în sine a recoltei obținute. În alte cazuri, grâul
uscat de secetă a fost folosit ca furaj pentru animale.
Specialistii consideră că pierderile înregistrate de către micii producători agricoli pentru
fiecare hectar de grâu distrus de secetă s-au cifrat, la nivelul anului 2003, la circa 6 milioane/ha,
în cazul utilizării unei tehnologii minime, și pâna la 12 milioane lei/ha, la fermele mari, în
situatia aplicării tuturor verigilor tehnologice.
La pierderile cauzate producțiilor anuale de grâu de lipsa resurselor de apă din sol se
adaugă si cele pricinuite de incendii. Astfel, în fiecare an, din cauza temperaturilor ridicate ale
aerului si a uscăciunii vegetației se produc frecvente incendii la lanurile de grâu fie din neglijențe
umane, fie prin autoaprindere.
Situațiile de acest gen au fost numeroase si ele s-au produs ca pierdere în județele din
sudul țării, afectate de valurile de caldură și de secetele persistente din perioada anilor 2000 -
2003. Deși datele statistice nu consemnează valoarea pierderilor cauzate de incendiile produse
lanurilor de grâu, totuși acestea pot fi importante, asa cum rezultă din informațiile prezentate de
mass-media.

20
 Așa cum reiese din cele prezentate mai sus, principalul efect al secetei la nivelul
agriculturii îl constituie scăderea producției agricole la principalele culturi de cereale, plante
furajere, legume, dar și la nivelul viticulturii sau pomiculturii. Scăderea producțiilor de cereale și
de plante furajere se transferă asupra sectorului zootehnic, care în perioadele secetoase
înregistrează un regres, prin micșorarea șeptelului. Ca urmare, ambele influențe se regăsesc în
venitul tot mai mic al producătorului agricol.
În acest fel, pierderile care se cumuleaza de la un an la altul, datorita secetelor excesive
și prelungite, accentuează declinul în agricultură și contribuie la accentuarea sărăciei, în special
la nivelul celor peste 4 milioane de mici exploatații de tipul gospodăriei țărănesti. Se ajunge în
situația ca, indiferent de prețul de vânzare al cerealelor, o mare parte dintre țărani să nu-și poată
acoperi cheltuielile de producție și deci să fie puși în imposibilitate de a relua ciclul agricol.
Se formeaza astfel un cerc vicios, în care "sărăcia creează sărăcia", iar "satul românesc
nu face o tranziție spre economia de piață , ci rămâne încremenit în subzistență".
Impactul secetelor din agricultură este resimțit însă și de populația urbană prin
intermediul prețurilor la produsele agro-alimentare, care înregistrează creșteri imediate și
constituie un barometru al intensității acestor fenomene meteorologice distructive. Seceta tinde
să devina, alături de poluare și de exploatarea irațională , unul din factorii de presiune asupra
pădurii atât pe plan mondial, cât și în țara noastră. Specialiștii în silvicultură apreciază că
România se încadreaza în rândul țărilor europene cu păduri moderat afectate, fenomenul cel mai
răspândit fiind cel de defoliere. Cel mai avansat grad de vătămare al pădurilor se înregistrează în
sudul și vestul țării datorită deficitului hidric și excesului termic, unde se constată extinderea
procesului de aridizare.
Ca urmare în plan teritorial, un grad mai mare de vătămare a arborilor este consumat în
județele: Caraș-Severin (36,2%), Ialomița (35,9%), Dolj (33,3%), Călărași (32,2%), Arad
(24,7%), Mehedinți (22,2%), Gorj (20,8%), Constanța (20,4%). Cu puține exceptii este vorba de
județele în care pădurile au și ponderi reduse în totalul suprafețelor acestor unități teritorial-
administrative.
În anii secetoși, pe lânga uscarea arborilor, se înregistrează și cele mai numeroase
incendii forestiere. Acestea sunt determinate atât de factori naturali (descărcări electrice,
autoaprindere pe fondul temperaturilor înalte), cât și antropici (neglijențe, acțiuni intenționate) și
sunt favorizate de efectele secetelor prelungite din vară și din toamnă.
Statistica de mediu consemnează , pentru perioada 1996 - 2000, un număr mediu anual de
199 de incendii forestiere. Accentuarea fenomenului de secetă în acest interval de timp de 5 ani
a atras după sine și o crestere explozivă a numărului de incendii de pădure, de la un minim de 37
în 1997, la un maxim de 688 în anul 2000. Creșterea numărului de incendii a condus și la
creșterea suprafeței de păduri distruse prin foc, care de la 67,7 ha în 1997, a ajuns la 3.606,7 în
2000.
Deși statistica de mediu nu menționeaza valoarea pagubelor produse de incendii, este de
presupus că aceasta se ridică la ordinul miliardelor de lei, la care vor adăuga eforturile

21
financiare pentru refacerea fondului forestier, ale căror rezultate se vor putea vedea peste un
număr mare de ani.
Schimbările climatice globale, caracterizate prin creșterea temperaturilor accentuează
fenomenul de secetă meteorologică, care, în timp, conduce la instalarea secetei hidrologice,
respectiv la reducerea debitelor resurselor de apă (de suprafață și subterane), fapt ce pericliteaza
alimentarea cu apă a localităților, industriei și agriculturii.
Specialistii apreciaza că 72% din alimentările cu apă pentru diferite folosințe provin din
surse de suprafață . În perioadele de secetă hidrologică , resursele de apă de pe râurile interioare
pot să scadă de aproape 9 ori, ceea ce creează probleme mai ales în zonele cu risc ridicat la
acest fenomen meteorologic extrem. În același timp se produce și o diminuare accentuată a
resurselor de apă subterane, care mărește deficitul de apă în zonele respective, unde se
instaleaza așa-numitul "stres hidric", când omul percepe seceta hidrologică prin lipsa apei. În
felul acesta, criza apei devine unul dintre factorii cu cele mai mari efecte negative asupra calității
vieții.
Așa cum s-a arătat, un prim efect negativ al secetei asupra calității vieții îl constituie
apariția de disfuncții în alimentarea cu apă a localităților, în special a celor care utilizeaza surse
proprii (fântâni și izvoare), supuse influențelor climatice.
Statistica arată că un număr de aproximativ 7,7 milioane de locuitori, reprezentând
34,4% din populația țării se alimentează cu apă din surse proprii. Este vorba, în principal, de
populatia rurală , adica de 6,7 milioane de locuitori (66,3% din total rural), dar și de aproximativ
1 milion de locuitori din orașe (circa 8,2% din total urban). Aceste date arată că mediul rural
românesc este încă departe de un nivel de dotare corespunzător în ceea ce privește infrastructura
fizică a alimentării cu apă în sistem centralizat, singura modalitate de contracarare a efectelor
secetei, mai ales în zonele cu risc ridicat la acest fenomen.
Spre deosebire de localitatile urbane, unde ponderea populației care se alimentează cu
apă potabilă din surse proprii tinde să se micșoreze într-un ritm mai rapid, prin extinderea
rețelei centralizate de distribuție a apei, la sate acest mod de procurare a apei va persista încă
multă vreme. Avem în vedere o serie de particularități ale așezărilor din mediul rural, cum ar fi
numărul mare al satelor (peste 13.000), gradul ridicat de dispersie în teritoriu al acestora și, nu în
ultimul rând, puterea economică scăzută a comunităților sătești. Este de presupus că încă
multă vreme de acum înainte numeroase sate se vor confrunta, în anii secetosi, pe lânga alte
probleme, cu lipsa apei.
În mediul rural, problema alimentării cu apă din surse proprii, în special din fântâni,
ridică, în momentul de față , probleme legate de posibilitatea de realizare (adâncime) în funcție
de nivelul acviferului, de amplasarea în raport cu sursele de poluare si de calitatea apei.
Astfel, se poate remarca, în primul rând, adâncimea redusă a multor fântâni, care, pe
lânga faptul că dă posibilitatea contaminării apei, determina un debit fluctuant în raport de
condițiile meteorologice. Ca urmare, în perioadele secetoase, multe fântâni seacă , ceea ce
provoacă o lipsa acută de apă pentru numeroase așezări rurale. Este edificatoare, în sensul de
mai sus, situația creată în multe județe, în special din zonele cu risc ridicat de secetă și

22
deșertificare, în perioada 2000-2003, de secetă prelungita , care a lăsat fără apă multe sate, cu
efecte dramatice asupra populației.
În 2003, considerat a fi un an mai secetos chiar decât 1948, criza de apă s-a manifestat la
nivelul întregii țări, fiind însă mai profundă în județele din zona extracarpatică unde există
areale cu secetă cronică. Astfel, în sudul județului Dolj și, parțial în sud-vestul Mehedințiului,
din cauza secetei prelungite si a abandonării, în mare parte, a irigațiilor, pânza freatica a coborât,
în ultimii ani, chiar si cu mai bine de 5m sub nivelul mediu normal, ceea ce a dus la secarea
multor fântâni.
În vara lui 2003, ca și în anii precedenți, seceta a afectat și aprovizionarea cu apă a
localităților care dispuneau de sisteme de alimentare centralizată . Ca urmare, în multe orașe ale
țării s-a procedat la restricționarea distribuției apei în cursul zilei. Regimul de livrare a apei către
consumatori doar un anumit număr de ore pe zi prezintă riscul permanent de infiltrare în rețeaua
de alimentare cu apă , prin conductele perforate, a apelor fecaloid-menajere, generând riscul unor
epidemii. Pentru a preveni situațiile de îmbolnăvire, ca urmare a efectelor generate de seceta
gravă din anul 2003, la nivelul Ministerului Sănătății si Familiei s-a creat Comandamentul
național pentru supravegherea aprovizionarii cu apă potabilă. La nivel de județe s-au
constituit comandamente locale pentru supravegherea calității apei, elaborarea planurilor locale
de acțiune în caz de secetă, intensificarea controalelor la stațiile centrale de aprovizionare cu apă
etc.

23
 CAPITOLUL 3

CONCLUZII FINALE
Seceta reprezintă riscul ecologic cu cea mai mare stabilitate, care poate avea efecte pe
termen lung, în special asupra populației din mediul rural, dependentă de activitatea agricolă,
supusă permanent capriciilor vremii.
Seceta, ca fenomen natural distructiv, are un puternic impact asupra calității vieții
populației. Astfel, în plan economic, acest fenomen natural extrem afectează, în primul rând,
producția agricolă și pune în pericol securitatea alimentară a oamenilor. Simultan, seceta
determină reducerea efectivelor de animale, scăderea producției de energie electrică în
hidrocentrale, disfuncții în alimentarea cu apă a localităților etc. Din punct de vedere social,
seceta generează sărăcie, în special în rândul populației rurale, datorită crizelor financiare, la
început la nivel de familie, de comunitate, apoi, prin extindere, la nivel regional sau național. De
asemenea, seceta, însoțită în perioadele calde ale anului de temperaturi înalte, pune în pericol
desfășurarea activităților umane și afectează starea de sănătate a populației.
Pornind de la aceste premise și de la faptul că zonele secetoase pot fi încadrate în
categoria arealelor fragile din punct de vedere ecologic, economic si social, prin utilizarea
indicatorilor privind suprafețele afectate de secetă și valoarea pagubelor create agriculturii la
principalele culturi de cereale (grâu, secară și porumb), au fost evidențiate situațiile create de
acest fenomen meteorologic în anii cu cea mai mare uscăciune din țara noastră. În felul acesta,
analizând, pentru fiecare an din perioada 2000-2003, măsura în care agricultura României a avut
de suferit de pe urma secetelor, s-au putut desprinde următoarele aspecte:
- suprafețele calamitate de secetă au reprezentat între 84,1% (în 2001) si 95,3% (în 2000)
din totalul suprafețelor calamitate de factorii naturali (inundații, brumă, grindină, furtuni etc.);
- sub aspect valoric, pierderile cauzate de secetă au fost cuprinse între 69,3% (în 2002) și
92,3% (în 2000) din totalul pierderilor aduse agriculturii de catre factorii de calamitate;
- cerealele, principalele culturi agricole ale țării, au fost calamitate pe suprafețe mari și
foarte mari, mergând pâna la 4 milioane de hectare, în anul 2000, respectiv 52,3% din suprafața
atinsă de secetă sau 46% din arabil;
- în cadrul culturilor de cereale, cel mai mare impact al secetelor anuale s-a manifestat la
nivelul culturilor de grâu și de porumb, care reprezintă plante cerealiere de care depinde
securitatea alimentară a populației;
- suprafețele cultivate cu grâu au fost calamitate de secetă într-o proporție de 16,4% (în
2001), ajungând până la 77,8% (în 2002);
- suprafețele cultivate cu porumb au avut de suferit de pe urma secetei într-un procent de
58,6% (în 2000) și până la 79,9% (în 2001);
- anul 2000 a avut, din cauza secetei, cea mai scăzută recoltă de porumb, respectiv 4,8
milioane de tone (față de 9,6 milioane de tone în 2003), iar anul 2003, cea mai mică recolta de
grâu – 2,5 milioane de tone (față de 7,7 milioane de tone în 2001), ceea ce a impus un import de
peste 1 milion de tone pentru acoperirea consumului;

24
 - în plan teritorial, fenomenul de secetă s-a manifestat cu diferite intensități fie numai în
zonele din exteriorul arcului carpatic, ca de exemplu, în anul 2000 când au fost afectate 20 de
județe, fie la nivelul întregii țări, cum s-a întâmplat în anii 2000 si 2003, când toate cele 41 de
județe au fost atinse de uscăciune;
- din cauza perioadei secetoase care s-a instalat în România începând din 1995 și pâna în
2003, pierderile înregistrate de agricultori s-au cumulat, contribuind, în unele zone, la
accentuarea sărăciei, la imposibilitatea acoperirii cheltuielilor de producție și la reluarea ciclului
agricol.
Lipsa precipitațiilor, instalarea unui system termic accentuat canicular, în foarte multe
zile la rând, a determinat ca vara anului 2000 să fie cea mai secetoasă vară din ultima sută de ani.
Seceta înregistrată în varului anului de referință – 2000 – se individualizează și prin valorile
lunare deosebit de scăzute (5-15% din cantitățile normale) care s-au înregistrat în iunie și august.
S-au identificat trei stări de risc climatic: stare de alertă cu risc maxim deosebit, stare de risc
climatic deosebit de ridicat și stare de risc climatic ridicat.
Dezastrul economic, în special în plan agricol, a fost foarte ridicat (nu a existat cultură
agricolă – cerealieră, de plante tehnice, viticole, pomicole – care să nu fie calamitată). Efectul a
fost simțit și asupra producțiilor animaliere ca și asupra rezervelor de apă și aprovizionării cu apă
potabilă a populației.

Măsuri de prevenire

Agricultura românească suferă de neștiință, de o lipsă accentuată de informație

profesională, bazată pe rezultatele obținute de cercetare științifică și de fermele agricole bine
organizate. Astfel, atat temperaturile mai scăzute din timpul iernii, cât și perioadele de secetă mai
îndelungată ar fi avut o influență mai scăzută asupra culturilor agricole, dacă s-ar fi aplicat în
totalitate verigile de bază ale tehnologiilor de cultivare, cum ar fi:
- stabilirea unei structuri de cultură specifice zonei pedoclimatice;
- alegerea unor soiuri rezistente la condițiile nefavorabile adaptate la temperaturi mai
scăzute în timpul iernii sau mai ridicate în timpul perioadei de vegetație și cu durată diferită de
maturizare;
- semănatul în limitele optime stabilite pentru fiecare cultură;
- realizarea condițiilor optime de creștere și dezvoltare a plantelor prin fertilizare, irigare;
- combaterea buruienilor ai agenților patogeni

Subvenționarea cumpărării de echipamente și instalații pentru irigat la nivelul

producătorului sau a asociațiilor de apă nu s-a dovedit a fi o măsura eficientă. Dacă România nu
va aplica toate măsurile necesare pentru a diminua dependența agriculturii de acțiunea negativă a
factorilor naturali, consecințele pot fi dezastroase și de lungă durată.
Seceta din vara anului 2000, considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani în țara
noastră, a afectat 2,6 milioane de hectare și a produs pagube evaluate la 6500 de miliarde de lei.

25
În țara noastră, secetele se pot înregistra pe parcursul întregului an, cele mai numeroase fiind la
sfârșitul verii și începutul toamnei.
Cele mai puternice efecte se înregistrează în partea de Sud-Est (Dobrogea, Bărăgan, sudul
Podișului Moldovei). În aceste zone, a căror uscăciune într-adevăr s-a cronicizat, motivele sunt
lipsa irigațiilor, lipsa unor anumite culturi, despăduririle făcute cu inconștiență. Seceta de anul
trecut a afectat cel mai mult zonele de câmpie din sudul țării, unde se cultiva peste 50% din
suprafața totală a cerealelor păioase, în condițiile în care aproape întreaga suprafață este
amenajată pentru irigat. Seceta s-a menținut la nivelul „foarte secetos – excesiv de secetos” în
ocoalele silvice Slobozia, Simian, Orșova și în câteva ocoale silvice din Subcarpații Vestici
(Sudrigiu, Vascău, Savarsind). De asemenea și Moldova se confruntă cu o secetă fără precedent
în ultimul secol: mii de hectare de culturi de grâu, orz și rapiță ar putea fi definitiv compromise.
Cel mai afectat județ este Botoșaniul, care ar putea fi declarat zonă calamitată. La Suceava, peste
600 de hectare de grâu au puține șanse să mai răsară. Chiar și agricultura Iașiului suferă din lipsa
precipitațiilor.

26