STELELE. GENEZĂ, EVOLUȚIE, CLASIFICARE.

CONSTELAȚIILE

 Stelele sunt corpuri cerești gazoase, sferice, cu temperaturi mari și lumină proprie,
alcătuite din plasmă, în oarecare echilibru hidrostatic și care a produs în trecut sau încă
mai produce și azi energie pe baza reacțiilor de fuziune atomică din interiorul său.
 Stelele împodobesc cerul nocturn. Cu ochiul liber se pot observa circa 6000 de stele, cu
ajutorul lunetei peste un milion, iar cu telescopul spațial, miliarde de stele. Raza stelelor
variază de la 1/100 la 1000 de ori raza Soarelui. Cele mai mici sunt stelele neutronice, care
au diametrul în jur de 10 km, iar cele mai mici sunt stelele supergigantice.

 Stelele se caracterizează prin:

 Luminozitate – reprezintă energia emisă într-o secundă de o stea și depinde de
mărimea și temperatura acesteia;
 Magnitudinea – strălucirea stelelor;
 Temperatura stelelor este cea recepționată de la atmosfera acestora și variază
între 2500 – 50.000 K; stelele ale căror temperaturi sunt sub 6000 K, sunt
considerate stele reci iar cele care depășesc acest prag sunt considerate stele
fierbinți;
 Culoarea – depinde de temperatura și variază între albastru (temperaturi foarte
ridicate), galben (temperaturi ridicate) și roșu (temperaturi mai scazute);
  Compoziția chimică – este cuprinsă între 70%-75% H, 20%-25% He, 5% alte
elemente.
 Structura unei stele cuprinde interiorul stelei și atmosfera stelară;
 Vârsta stelelor variază între 1-2 milioane de ani până la peste 10 miliarde de ani.
Cele mai mari stele au o masă de peste 100 de ori masa Soarelui, dar și o viață
mai scurtă.

GENEZA STELELOR
 Stele se nasc în interiorul unui imens nor de hidrogen și praf numit nebuloasă. Explozia
unei stele apropiate duce la dezechilibrarea nebuloasei și permite gravitației să își facă
efectul. Norul se contractă încet sub efectul gravitației care face ca materia sa se
aglomereze în mod natural. Norul incepe să se rotească în jurul propriei axe, temperatura
crește și apare embrionul unei stele noi (protostea). Ulterior se amorseză reacția de
fuziune nucleară. Protosteaua devine atunci stea și va străluci până când rezerva sa de
hidrogen se va transforma complet în heliu.
 În interiorul stelelor, în condițiile unor presiuni foarte ridicate se produc temperaturi de
milioane de grade Kelvin și ca urmare prin procesul de fuziune nucleară din H rezultă He
într-o reacție în trei etape:
a) Ciocnirile proton-proton ale nucleelor de hidrogen duc la aglutinarea două câte două,
formând un nuclu de hidrogen greu;
b) Acest nucleu încorporează un alt proton și formează un nucleu de heliu ușor;
c) Cele două nuclee de heliu ușor fuzionează – eliberând doi protoni – pentru a crea forma
comuna de heliu. În fiecare etapă se eliberează energie sub forma de fotoni.
 La temperaturi mai mari din He – prin fuziuni succesive – rezultă atomii de C, O, N, Mg, Si și
ulterior elemente mai grele (Fe, Ni). În stelele mici nu sunt create condițiile termice pentru
asemenea sinteze. În faza finală, unele stele ajung la explozie și își împrăștie materia în
spațiu iar din „cenușa” lor pot lua naștere alte stele.

Diagrama Hertzprung-Rusell (H-R), care poartă numele astronomilor danez și american Ejnar
Hertzprung și Henry Russell, ilustrează grafic relația dintre luminozitatea, temperatura la
suprafată și raza stelelor. Studiile lor arătaseră că tipul spectral și culoarea unei stele sunt indicii
ale temperaturii acesteia. Când s-a întocmit graficul temperaturii și al luminozității stelelor, s-a
observat că stelele nu erau distribuite la întamplare, ci erau grupate. Majoritatea se află în
secvențaă, o bandă diagonală curbă care traversează diagrama. Raza stelelor crește pe
diagonală, din stânga jos în dreapa sus. Protostelele intra în secvența principală, pe masură ce
raza lor descrește și temperatura crește. În secvența principală, stelele ramân în starea de
stabilitate maximă, înainte de a se transforma în gigante roșii sau în supergigante, deplansându-
se spre partea dreaptă a diagramei, pe masură ce raza lor crește și temperatura descrește.
Piticele albe se află în stanga jos pentru că au raze mici și temperaturi înalte.

EVOLUȚIA STELELOR

 Dacă au o masă suficient de mare, noile stele intră în secvența principală, unde rămân cea
mai mare parte a existenței lor. Când hidrogenul din nucleul lor este epuizat, ies din
secvența principală și devin gigante roșii sau supergigante. Masa determină evoluția stelei la
maturitate. Când o stea se mărește pe masură ce arde combustibilul din atmosfera ei sau
colapsează după ce și-a epuizat combustibilul, traversează o regiune din dreapta secvenței
principale din diagrama Hertzprung-Russell, numită bandă de instabillitate. Cu cât steaua
are o masă mai mare, cu atât se extinde și se contractă de mai multe ori. Stelele cu masă
mare explodează ca supernove în regiunea supergigantelor din diagrama H-R, iar stelele cu
masă mică traversează din nou secvența principală, în timp ce se prabușesc și devin pitice
albe. Pe masură ce se răcesc, se deplasează spre dreapta și devin pitice negre. Stelele cu
neutroni și găurile negre nu apar în diagrama H-R, pentru că nu respectă relația masă-
luminozitate pe care aceasta o reprezintă.
 Maturitatea stelelor: Drumul stelelor mature către dispariție poate fi urmarit pe
diagrma H-R. Stelele se deplasează spre dreapta, pe masură ce se măresc și se răcesc,
devenind gigante sau supergigante roșii. Se deplasează înapoi spre stânga când colapsează,
după ce au ars combustibilul din atmosfera lor.
 CLASIFICAREA STELELOR
 După principalele caracteristici: mărime, luminozitate, temperatură, stadiu de evoluție,
se pot diferenția mai multe tipuri de stele:
- Stele normale cu masa și raza comparabile cu ale Soarelui, au o evoluție lentă.
- Stele gigant cu raze de pănă la 150 raze solare, luminozitate de peste 100 de ori față de
cea a Soarelui. Acestea au viață scurtă.
- Stele supergigant au cele mai mari caracteristici: raze de sute de ori raza solară,
luminozitate de mii de ori luminozitatea Soarelui, viață foarte scurtă (sub 1-2 milioane
de ani).

 Stadii finale în evoluția stelelor

Forma unei stele în ultima etapă a existenței se numește stadiu final de evoluție. Soarta
unei stele este determinată de masa ei: stelele cu masă redusă, comparabilă cu a
Soarelui, evoluează spre pitice albe și pitice negre trecând inițial prin stadiul de gigante
roșii, iar cele cu masă mare și foarte mare devin la finalul evoluției supernove, stele
neutronice sau găuri negre trecând prin stadiul de supergigante roșii.
a) stele pitice;
b) stelele neutronice;
c) novele;
d) supernovele;
e) găurile negre.

CONSTELAȚIILE

O constelație este un grup de stele care pare să formeze un model sau o imagine, cum ar fi
Orion vanatorul, Leo (Leul) sau Taurus (Taurul). Constelațiile sunt modele ușor de recunoscut,
care ajută oamenii să se orienteze uitându-se pe cerul nopții. Există 88 de constelații “oficiale”.
Stelele dintr-o constelație nu se află neapărat una lângă cealaltă. Fiecare constelație este o
colecție de stele ce sunt distribuite în spațiu în trei dimensiuni – stelele se află la distanțe
diferite de Pământ. Stelele dintr-o constelație par să fie în același plan deoarece noi le vedem
de la o distanță foarte foarte mare. Stelele variază foarte mult în ceea ce privește dimensiunea,
distanța de la Pământ și temperatura. Stelele mai slab iluminate pot fi mai mici, pot fi mai reci,
sau se pot afla la o distanta mai mare de Pamant decat stelele mai luminoase. Prin același
raționament putem ajunge la concluzia că cele mai strălucitoare stele nu sunt neapărat și cele
mai apropiate de Pământ. În cazul constelației Cygnus (Lebada), cea mai slab iluminată stea
este cea mai apropiată de Pământ, iar cea mai luminoasă stea este cea mai indepartată.
 BIBLIOGRAFIE

 suportul de curs
 REES M. (2008), Universul. Ghid vizual complet, Editura RAO, București
 wikipedia.org
 deștepți.ro
FACULTATEA DE ȘTIINȚE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

ANUL I

REFERAT GEOGRAFIE FIZICĂ ȘI

UMANĂ GENERALĂ

“STELELE”