Entomologie Forestiera

http://www.rosilva.ro/articole/insecte_forestiere__p_113.
htm
ENTOMOLOGIE
FORESTIERĂ
curs_ento_1
Cap. 1 MORFOLOGIA EXTERNĂ

A INSECTELOR
GENERALITĂŢI PRIVIND INSECTELE
Totalitatea fiinţelor vii (plante, animale) cu caracteristici asemănătoare

au fost ierarhizate de catre sistematicieni în grupe.
Ȋn cazul animalelor, grupul cel mai important din punct de vedere

cantitativ este cel al Artropodelor.
Artropodele sunt caracterizate printr-un corp format din segmente,

cu cuticula externă în general groasă şi rigidă, fiecare segment având cel
mult o pereche de picioare articulate.
Artropodele cuprind mai multe clase, între care:

- arahnidele,
- crustaceele,
- miriapodele,
- insectele (Clasa INSECTA, HEXAPODA).
Știinţa care se ocupă cu studiul insectelor se numeste
Entomologie.
Denumirea ştiinţei s-a format printr-o combinație de cuvinte grecești:

entomon – insectă şi logos – vorbire, iar cea a obiectului de studiu provine
de la latinescul insectus – segmentat, tăiat.
Entomologia forestieră, studiază morfologia, biologia şi ecologia

insectelor din mediul forestier, în primul rând ale celor vătămătoare, în
vederea aplicării măsurilor de prevenire şi combatere, dar şi ale celor
folositoare, în vederea utilizării lor în combaterea biologică.
MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR
Ca la toate artropodele, corpul
insectelor este segmentat şi acoperit
cu un tegument tare, care formează
scheletul exterior sau
exoscheletul.
●Ceea ce deosebeşte însă

insectele de celelalte artropode este
faptul că segmentele corpului se
grupează în trei regiuni distincte:
- cap,
- torace,
- abdomen.
●De asemenea, sunt

caracteristice la insectele adulte
cele trei perechi de picioare
toracale articulate, de unde şi altă
denumire a clasei: HEXAPODA.
Clasa INSECTA ARACHNIDA
Parti ale
corpului 3 2
Picioare 6 8
Părțile componente ale
corpului insectelor:
a - cap;
b - torace;
c - abdomen;
d - antene;
e - ochi;
f - oceli;
g - picior;
h - aripă.
Schema alcătuirii corpului la insecte
Ve - vertex;
Fr - fruntea;
Ge - obraji;
Cl - clipeu;
Oc - ochi;
Ocl - oceli;
Ant - antene;
Lbr - buza superioară (labrum);

Lb - buza inferioară (labium);
Md - mandibule;
Mx - maxile;
Prn – pronot (prototace);
Mzn - mezotorace;
Mtn - metatorace;
Ar - aripi;
Pc - picioare;
Stg - stigme;
Ce - cerci;
An - anus;
Ov - ovipozitor.
Capul şi apendicele sale.
La insectele adulte c a p u l (c a p u t ) este reprezentat de o capsulă

chitinoasă, puternic sclerificată, rigidă.
Obişnuit dimensiunile sale sunt mai mici decât ale trunchiului sau
abdomenului.
Forma capului poate fi: alungită, piriformă, emisferică, etc.
Capsula cefalică prezintă două orificii:

- unul anterior, orificiul bucal
şi
- unul posterior, orificiul occipital.
Suprafaţa capsulei cefalice prezintă 3 suturi.

Aceste suturi delimitează următoarele regiuni ale capului:
Capul insectelor
A - văzut din faţă;

B - văzut din profil;
Ve - vertex;
Fr - frunte;
Cl - clipeu;
Gn - obraji;
Occ - occiput;
Poc - postoccipital;
Oc - ochi;
Ocl - oceli;
An - antene;
Lbr - labrum;
Lb - labium;
Md - mandibule;
Mx - maxile.
Faţă de corp, capul poate avea trei poziţii diferite:
 capul prognat, la care axa capului este în prelungire cu axa corpului

(la LEPIDOPTERA şi unele specii de COLEOPTERA);
 capul ortognat, la care axa capului este aproape perpendiculară p

axa corpului (ENSIFERA – coropişniţe şi CAELIFERA – lăcuste şi cosaşi);
 capul hipognat, la care axa capului formează un unghi ascuţit cu

axa corpului şi aparatul bucal este îndreptat spre partea posterioară (la
HEMIPTERA – ploşniţele de plante).
La cap se găsesc organele cefalice senzitive:

- ochii compuşi sau compleți, faţetaţi,
- ochii simpli sau oceli,
- antenele,
- piesele care alcătuiesc aparatul bucal.
LEPIDOPTERA
CAELIFERA
HEMIPTERA
Organele vizuale.
Acestea sunt situate pe cap, fiind reprezentate prin ochi compuşi şi
ochi simpli.
●Ochii compuşi sau faţetaţi sunt întotdeauna în număr de doi, dispuşi

simetric pe părţile laterale ale capului, uneori plasaţi în cavităţi orbitale.
Conturul ochilor poate fi circular,

oval, reniform, etc.
La unele insecte ei sunt foarte

dezvoltaţi, acoperind o mare parte
a capului (Libelulidae, Bibionidae),
iar la altele sunt reduşi sau chiar
pot lipsi (unele specii de Carabidae,
Staphilinidae).
●Ochii simpli la insectele adulte sunt situaţi dorsal şi se numesc oceli
(ocelli).
Ei se găsesc, obişnuit, pe frunte sau pe creştet, fiind în general, în

număr de 1-3.
La larve, sunt situaţi lateral şi se numesc stemate (stemmatae).

Antenele.
Sunt apendice mobile, multiarticulate, în număr de două, înserate pe
cap în diferite poziţii (înaintea ochilor, sub ochi, etc.).
Pe acestea se găsesc organe de simţ olfactiv, tactil, auditiv, static,
ş.a.
O antenă este alcătuită din următoarele părţi: scapus, pedicel, restul
articolelor alcătuind flagelul (funiculul).
În ceea ce priveşte dimensiunile, unele insecte au antene foarte lungi,
întrecând lungimea corpului (Acanthocinus aedilis), pe când altele au
antenele foarte scurte (Musca domestica, Libellula sp.).
Masculii au în general antene mai lungi decât femelele.
Sb - sutură bazală;
Ia - inserţia antenei;
Sc - scap;
Pd - pedicel;
Fl - flagel.
În funcţie de forma şi mărimea articulelor care le alcătuiesc, antenele
variază mult:
- drepte (cu articulele înşirate unul după altul în linie dreaptă),
- genunchiate sau geniculate (la care scapul formează un unghi cu
restul antenei).
Tipuri de antene:
a - setiformă (Tettigoniidae);
b - filiformă (Carabidae);
c - moniliformă (termite);
d - serată (Elateridae)
e, f - pectinată (unele Lepidopterae);
g - penată (Culicidae);
h - clavată (Pieridae);
i - geniculată (Curculionidae);
j, k - măciucată (Silphidae);
l - lamelată (Melolontidae);
m - antenă la Cicadidae;
n - antenă la Pausidae.
Tipuri de antene drepte
 setiforme, la care articolele antenale se subţiază treptat de la bază spre
vârf
Blatta sp.
Locustidae
Cerambycidae
 filiforme, când grosimea antenei este aceeaşi de la bază până la vârf
Lytta vesicatoria
Carabus sp. Calosoma sycophanta

 serate, când fiecare articol antenal prezintă la partea interioară unul sau
doi dinţi, luând aspectul unei lame de fierăstrău
Elateridae Buprestidae
 pectinate, la care articolele antenale sunt dezvoltate lateral ca dinţii unui
pieptene.
simplu pectinate dublu pectinate

Ptilinus pectinicornis Lymantria dispar
Tipuri de antene geniculate
 geniculat-măciucate, când articolele antenale terminale se îngroaşă

mult sub formă de măciucă;
Ipidae Curculionidae
 geniculat-lamelate, când ultimele articole antenale sunt transformate
în lamele ce se deschid ca un evantai.
Ipidae
Scarabaeidae
 geniculat-pectinate
Lucanus cervus
Tipuri de aparate bucale la insecte
● Aparatul bucal de bază, din care provin toate celelalte, este aparatul
bucal pentru rupt şi mestecat, adaptat pentru o hrană solidă.
Trecerea la hrana lichidă s-a făcut prin modificarea aparatului în două

direcţii, după cum hrana lichidă este descoperită sau acoperită.
Aparatul bucal pentru rupt şi
masticat (Blatta sp.)
Lbr – labrum (buza superioară);

Md - mandibule;
Mx - maxile;
Ca - cardo;
St - stipes;
Pm - palp maxilar;
Ga - galea (lobul extern);
Lc - lacinia (lobul intern);
Lb - labium (buza inferioară);
Sm - submentum;
Mn - mentum;
Pl - palp labial;
Pgl - paraglose;
Gl - glose.
● Aparatul bucal pentru rupt, lins, şi
supt este cel mai apropiat de cel pentru rupt şi
mestecat.
Labrum-ul şi mandibulele s-au modificat

destul de puţin, însă maxilele şi labium-ul s-au
alungit.
Glosele, mult alungite şi fuzionate,

formează limba (ligula), care la extremitatea sa
prezintă o piesă ca o linguriţă - flabellum.
Galeele (glosele) şi palpii labiali s-au alungit

şi formează un fel te tub protector în jurul limbii.
Palpii maxilari, laciniile şi paraglosele au

degenerat sau au dispărut.
Organul principal pentru lins şi supt îl

constituie limba, protejată de galee şi palpii
labiali. Apartul bucal pentru rupt, lins şi supt
la himenoptere (Apinae)
Mandibulele servesc pentru mărunţirea Lbr - labrum; Md - mandibule; Mx - maxilă
polenului, prelucrarea cerii, etc. Ca - cardo; St - stipes; Pm - palp maxilar;
Sm - submentum; Mn - mentum; Pl - palp
labial; Pgl - paraglose; Gl - glose (limba)
Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt se întâlneşte la unele
HIMENOPTERE (albine, bondari).
● Aparatul bucal pentru supt se
caracterizează prin galeele (glosele) bine
dezvoltate şi unite, formând un tub - trompa.
Labrum-ul, mandibulele, palpii maxilari

şi labium-ul sunt reduse, rudimentare.
Palpii labiali sunt bine dezvoltaţi şi

deobicei triarticulaţi.
În repaus trompa este înfăşurată în

spirală (spiritrompă) pe faţa ventrală a
capului între palpii labiali.
Aparatul bucal pentru supt la
Aparatul bucal pentru supt este adaptat lepidoptere
exclusiv pentru alimentarea cu hrană lichidă.
El acţionează canalul trofic format în Lbr - buza superioară;
interiorul trompei (capilaritate). Lb - buza inferioară;
Tr - trompa;
Pl - palp labial;
Ant - antene;
Oc - ochi.
Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la adulţii din ordinul LEPIDOPTERA
şi la unele specii din ordinul DIPTERA, subordinul NEMATOCERA.
● Aparatul bucal pentru înţepat şi supt prezintă toate piesele
bucale alungite.
Buza inferioară (labium) este alungită, în formă de uluc sau jgheab,
articulat (HETEROPTERA) sau nearticulat (HOMOPTERA).
Aparatul bucal pentru înţepat

şi supt la heteroptere
a, b - văzut din profil;

c - secţiune transversală;
Lbr - labrum;
Md - mandibule;
Mx - maxile;
Lb - labium;
Hip - hipofaringe;
C - canal salivar;
Cl - clipeu;
Fr - frunte;
Ve - vertex;
Oc - ochi. a b c
Toracele şi apendicele sale.
Toracele reprezintă cea de a doua parte a corpului unei insecte şi este
alcătuit din trei segmente:
- protorace (pronot),
- mezotorace,
- metatorace.
Pe torace se găsesc apendice locomotoare: câte o pereche de
picioare pentru fiecare segment şi obişnuit două perechi de aripi prinse
dorsal pe mezo- şi metatorace.
Segmentul toracal la insecte
a - secţiune transversală;
b - arcul dorsal (notum)
Tg - tergit;
Pl - pleure;
St - sternit;
Ar - aripi;
Pc - picioare;
Ps - prescut;
Sc - scut;
St - scutel
Picioarele.
Picioarele (pedes) sunt apendice articulate având funcţia primară de

locomoţie.
La insecte sunt în număr de 6, câte o pereche pe fiecare segment

toracic.
Părţile componente ale unui picior tipic de insectă sunt:
- coxa,
- trochanterul,
- femurul,
- tibia,
- tarsul.
Coxa este piesa bazală cu cu
care piciorul se articulează de torace în
cavităţile coxale sau cotiloide.
Trochanterul este o piesă mică
ce face legătura între coxă şi femur.
Femurul este cea mai dezvoltată
parte componentă a piciorului.
Poate prezenta dinţi, spini, peri,
etc.
Tibia, în general, este bine
dezvoltată, dar mai subţire.
Poate prezenta pinteni, spini, etc.
Tarsul este format din 1-5
articule; primul se numeşte metatars
(bazitars) şi este, în general, mai
dezvoltat.
Picior de insectă (Blatta
orientalis - gândacul negru
de bucătărie, libarca,
șvabul):
Cx - coxă;
Tr - trochanter;
Fm - femur;
Ti - tibia;
Ts - tars;
Gh - gheare;
Ar - arolium
Se pot distinge mai multe tipuri de picioare, conformate pentru:
- mers şi alergat (Carabidae, Cicindellidae),

- sărit (Acrididae),
- săpat (Gryllotalpidae),
- apucat sau prehensoare (Mantis, Empusa),
- înot (Dytiscidae),
- fixatoare (Dytiscus),
- colectat şi transportat polen (Apis),
- curăţat antenele (Hymenoptera),
- ancorat (Anoplura).
Tipuri de picioare la insecte
a - de alergat (Cicindella sp.);

b - de mers (Nemobium sp.);
c - apucat-prehensil (Mantis
religiosa);
d - de sărit (Locusta sp.);
e - de fixat (Dytiscus marginalis);
f - de săpat (Gryllotalpa gryllotalpa)
Tipuri de picioare:
 ● pentru mers şi alergat - sunt lungi, subţiri şi cu articole egale
ca dezvoltare (Blatta orientalis, Carabidae);
● pentru sărit, cu femurul şi tibia foarte dezvoltate (picioarele
posterioare de la ENSIFERA, CAELIFERA, ş.a.) sau coxa foarte dezvoltată
(HEMIPTERA);
 ● pentru apucat (prehensile), la care femurul picioarelor
anterioare este dezvoltat şi atât pe femur cât şi pe tibie, pe faţa internă,
se găsesc dinţi ascuţiţi (Mantis religiosa);
 ● pentru săpat, cu piese late, groase, tibia cu patru dinţi puternici,
primele două articole ale tarsului transformate în dinţi care acţionează cu ai
tibiei (picioarele anterioare la Gryllotalpa gryllotalpa);
Aripile insectelor.
Sunt organe speciale de zbor.

În general insectele au două perechi de aripi.
Fac excepţie:
- unele insecte inferioare lipsite complet de aripi (aptere);
- insectele din ordinul DIPTERA care au numai aripi anterioare (cele
posterioare fiind transformate în balansiere sau haltere, organe de echilibru).
Forma aripii este aproape triunghiulară, distingându-se următoarele

muchii:
- anterioară sau costală,
- externă sau apicală
şi
- posterioară sau anală.
Vârful aripii poartă denumirea de apex.
Unghiul format de muchia costală cu axul corpului se numeşte unghi
humeral, iar cel format de muchia anală cu axul corpului se numeşte unghi
anal.
Pe suprafaţa aripii se găsesc o serie de nervuri, care după poziţia lor
sunt longitudinale şi transversale.
 Nervurile longitudinale care străbat o aripă sunt: costala (Co),
subcostala (Sb); radiala (Ra), mediana (Me), cubitala (Cu), anala (An),
jugală (Ju).
 Nervurile transversale poartă denumirea nervurilor longitudinale pe
care le unesc (radial-mediană, radial-cubitală).
Schema nervaţiunii unei aripi:
Co - costală;
Sb - subcostală;
Ra - radiară;
Me - mediană;
Cu - cubitală;
An - anală;
Ju - jugală;
rm - radial-mediană;
rcu - radial-cubitală.
Tipuri de aripi după consistenţă
 elitrele, aripi puternic chitinizate, cum sunt aripile anterioare de la

gândaci (COLEOPTERA), care nu mai servesc la zbor ci la protecţia
aripilor posterioare membranoase (cu care aceste insecte zboară) şi a
corpului;
 hemielitrele, cu partea bazală puternic chitinizată şi vârful

membranos, cum sunt aripile anterioare de la ploşniţele de plante
(HEMIPTERA);
 tegminele, aripile anterioare de la unele insecte, care sunt cu puţin

mai tari decât cele posterioare şi prezintă nervaţiune reticulată
(Gryllotalpa gryllotalpa, Blatta orientalis););
Coleoptera
Lepidoptera
Hymenoptera Diptera
 aripile membranoase, întâlnite la multe insecte (la LEPIDOPTERA

sunt acoperite cu solzişori şi au nervuri tari, la COLEOPTERA aripile
posterioare sunt străvezii şi au nervuri tari, la HYMENOPTERA și
DIPTERA ambele perechi de aripi sunt străvezii).
Abdomenul şi apendicele sale.
Abdomenul reprezintă ultima regiune a corpului unei insecte, în
interiorul căruia se găsesc organele digestive, de circulaţie, genitale, etc.
Este alcătuit din 12 segmente, vizibile însă doar 9-10 (uneori numai 4).
Segmentele abdominale se mai numesc şi uromere.
Forma abdomenului poate fi: cilindrică, fusiformă, conică, iar în

secţiune transversală poate fi: circulară, ovală, triunghiulară, etc.
După felul articulaţiei cu toracele, abdomenul poate fi:
 abdomen sesil,
 abdomen suspendat,
 abdomen peţiolat sau pedunculat.
Forme de abdomen la insecte
a - sesil (Cossus cossus);

b - suspendat (Scotia segetum);
c - peţiolat (Delopaeus sp.)
 abdomen sesil, la care primul articol abdominal se prinde de
metatorace direct, printr-o bază lată (LEPIDOPTERA, COLEOPTERA));
 abdomen suspendat, la care primul segment abdominal este contopit
cu metatoracele alcătuind un segment comun numit propodeum, iar al
doilea segment este puternic îngustat anterior (Vespidae);
 abdomen peţiolat sau pedunculat, la care 1-2 segmente abdominale,
după propodeum, sunt îngustate ca un peţiol (Formicidae, Ichneumonidae).
Pe ultimele segmente abdominale se găsesc organele sexuale
externe şi orificiul anal.
Apendicele de pe segmentele genitale (gonopodele şi gonapofizele)

alcătuiesc genitaliile.
Gonopodele, la mascul, constituie organul copulator (aedeagus), cu
rol important în sistematică.
Gonapofizele la femelele unor specii formează ovipozitorul sau
oviscaptul, tariera, terebra.
Armătura genitală la masculul de

Lobesia botrana:
Cu - cuculus;
tr - transtilla;
ca - caulis;
So - socii;
te - tegmen;
Gn - gnathus;
An - anullus;
vi - vinculum;
ju - juxta;
Sa - sacculus.
Apendice abdominale la insecte;
forme de ovipozitoare.
a - la Tettigoniidae;
b - la Acrididae;
c - secţiune transversală prin ovipozitorul de Tettigonia viridissima.
Tg - tergum;
St - sternum;
Ce - cerci;
Gn - gonapofize laterale
Oviscapt
La Melolontha melolontha abdomenul prezintă o prelungire
caracteristică a ultimului inel, denumită pigidium.
Blatta orientalis
Gryllotalpa gryllotalpa
Forficula auricularia
La unele insecte, la vârful abdomenului se
găsesc:
- stili, apendice perechi nesegmentaţi,
- cerci, apendice segmentate (Blatta
orientalis, Gryllotalpa gryllotalpa),
sau
- filament terminal, un apendice
nepereche articulat şi lung (Thysanura).
Thysanura
Cap.2. Noţiuni de organizare internă
a insectelor, reproducere şi
dezvoltare
2.1. Tegumentul şi endoscheletul
2.1. Tegumentul (exoscheletul) şi
endoscheletul
Tegumentul este învelişul care acoperă corpul insectelor
(exoscheletul) şi este alcătuit din trei straturi:
- cuticula (2,3,4),
- epiderma (hipoderma) -1,
- membrana bazală (5). Secţiune prin tegumentul
unei insecte:
1 - epiderma;
2 - endocuticula;
3 - exocuticula;
4 - epicuticula;
5 - membrana bazală;
6 - păr hipodermic;
7 - celulă trichogenă;
8 - peri falşi;
9 - glandă dermică;
10 - orificiul glandei dermice.
Cuticula, stratul cel mai dezvoltat, este lipsită de structură celulară şi
are rolul de a apăra corpul insectelor de acţiunea factorilor de mediu.
La rândul ei este alcătuită din trei straturi:
- epicuticulă;
- exocuticulă;
- endocuticulă.
 epicuticula este un strat subţire, fără chitină, ce conţine cuticulină,
alcătuită din lipide şi substanţe ceroase cu rol de reglare a pierderii
apei; la temperaturi peste 35ºC, prin distrugerea stratului de ceară din
epicuticulă are loc evaporarea rapidă a apei şi apoi moartea insectei;
 exocuticula este un strat subţire şi dur, alcătuit din substanţe proteice
şi chitină;
 endocuticula este un strat gros, alcătuit din substanţe proteice şi
chitină; are o structură complexă fiind alcătuită din mai multe plăci fine
care alunecă unele peste altele conferind flexibilitate tegumentului şi
posibilitatea măririi volumului abdomenului.
Chitina este un polizaharid cu azot, asemănător celulozei, insolubil în
apă, solvenţi organici şi acizi slabi; nu poate fi dizolvată de fermenţii digestivi ai
mamiferelor.
C u t i c u l a fiind rigidă nu permite creşterea insectelor şi apare

necesitatea fenomenului de năpârlire.
În tegument îşi au sediul o serie de formaţiuni cu originea în

exocuticulă (peri falşi, noduli, creste, spini) sau în hipoderm (peri adevăraţi, peri
glandulari, peri senzitivi, glande).
Secţiune prin tegumentul unei
insecte:
1 - epiderma;
2 - endocuticula;
3 - exocuticula;
4 - epicuticula;
8 - peri falşi;
9 – glandă dermică;
Secţiune prin tegumentul
unei insecte:
1 - epiderma;
2 - endocuticula;
3 - exocuticula;
4 - epicuticula;
8 - peri falşi;
9 – glandă dermică;
Tegumentul puternic chitinizat, astfel prezentat, care acoperă corpul insectelor
alcătuieşte exoscheletul.
Tegumentul prezintă şi o serie de invaginaţii=apodeme (pe care se inserează

muşchii sau diferite organe) care alcătuiesc endoscheletul.
Endoscheletul capului este numit tentorium, iar al toracelui, endothorax.

Tentorium-ul este alcătuit din trei perechi de apodeme longitudinale:
anterioare, posterioare şi dorsale.
Endoscheletul toracelui şi al abdomenului sunt alcătuite din apodeme

2.2. Sistemele muscular, digestiv,
circulator, respirator, nervos şi
reproducător
2.2.1. Sistemul muscular
Cuprinde două categorii de muşchi:
- somatici sau scheletici, care pun în mişcare sistemul de locomoţie;
- viscerali, se găsesc în pereţii viscerelor, în diafragme şi ovare.
După funcţia lor muşchii pot fi:

- extensori (abductori), cei de pe partea dorsală a corpului, prin
contracţia lor apendicele se îndepărtează de corp;
- flexori (adductori), cei de pe partea ventrală, prin contracţia lor
apendicele fiind apropiat de corp.
Puterea musculară a insectelor este foarte mare comparativ cu alte

animale:
50 la Lucanus cervus

greutatea ridicata 23,5 la Apis mellifica

greutatea corpului 14,3 la Melolontha melolontha
0,86 la om
2.2.2. Sistemul digestiv
Este format din trei regiuni:

- stomodeum (intestin anterior),
- mezenteron (intestin mediu),
- proctodeum (intestin posterior).
Intestinul anterior şi posterior sunt de origine ectodermică şi au partea

internă căptuşită cu o pătură chitinoasă (intima), iar intestinul mediu este de
origine endodermică şi lipsit de pătura chitinoasă.
Intestinul anterior este alcătuit din:
- faringe (dezvoltat la insectele cu aparat bucal masticator),
- esofag (tub subţire care se termină imediat după cap),
- guşă (rol de rezervor alimentar),
- proventricul (stomacul masticator).
Intestinul mediu (stomacul propriu-zis) are formă de pungă şi prezintă
uneori în partea anterioară nişte prelungiri numite cercumuri gastrice (la
insectele carnivore – Carabidae).
La insectele care se hrănesc cu hrană solidă intestinul mediu secretă o

membrană peritrofică cu rol protector faţă de eventuale răniri.
Intestinul posterior are formă de tub şi este separat de cel mediu prin
valvula pilorică; este alcătuit din:
- pilor (zona în care se varsă tuburile lui Malpighi),
- intestinul subţire (aici se pregătesc excrementele)
şi
- rect (prevăzut cu glande rectale care servesc la absorbţia apei din
excremente).
Hrana insectelor suferă dublă prelucrare:
- mecanică;
- chimică.
Procesul de hidrolizare a substanţelor din hrană poartă numele

de digestie.
Absorbţia substanţelor hrănitoare, trecerea lor din tubul digestiv

în sânge, poartă numele de asimilaţie.
2.2.3. Sistemul circulator
Este slab dezvoltat la insecte, de tip deschis şi simplu, sângele

circulând liber printre organele şi ţesuturile corpului, în toată cavitatea corpului.
Principalele organe de pulsaţie sunt:
- două septe fibro-musculoase
şi
- vasul sanguin dorsal.
Cele două septe sunt diafragma dorsală şi cea ventrală şi împart

cavitatea corpului în trei compartimente numite sinusuri:
- sinusul dorsal (pericardiac),
- sinusul median (visceral),
- sinusul ventral (perineural).
Vasul sanguin dorsal se compune din 2 părţi:
- inima (în zona abdomenului),
- aorta (în zona toracelui şi capului).
Inima este un tub închis la partea posterioară, împărţit în camere

numite ventriculite.
Ventriculitele comunică cu cavitatea corpului prin deschideri laterale
numite ostiole care, ca şi orificiile dintre camere, sunt prevăzute cu valvule.
Inima este susţinută şi acţionată cu ajutorul muşchilor aliformi.
Aorta este un tub care începe de la prima cămăruţă a inimii şi se

termină în regiunea cefalică.
Circulaţia sângelui se face astfel:
● prin contracţia muşchilor aliformi diafragma dorsală devine plană,
sinusul dorsal îşi măreşte volumul, iar sângele trece din acest sinus în
ventricule, prin ostiole şi în acelaşi timp din sinusul previsceral în cel
pericardiac;
● după relaxarea muşchilor aliformi diafragma revine în poziţia

iniţială, volumul sinusului pericardiac se micşorează, pereţii inimii se
contractă şi sângele este împins în aortă şi de aici în cavitatea cefalică şi apoi
în întreaga cavitate a corpului, ducând la fiecare organ şi ţesut substanţele
nutritive preluate de la tubul digestiv şi preluând substanţele de excreţie.
Sângele are rolul de a transporta substanţele nutritive, dar şi
următoarele alte funcţii:
 transportă hormonii;
 rol în fagocitoză (leucocitele consumă microbii);
 rol de apărare prin autohemoree (sângerare reflexă);
 rol mecanic ajutând la depunerea ouălor, ecloziune, năpârlire;
 rol de reglare a temperaturii corpului prin conţinutul bogat în apă.
2.2.4. Sistemul respirator
Este un sistem trahean compus din 3 părţi:

- stigme,
- trahee,
- traheole.
Stigmele sunt orificii prin care traheeele se deschid la exterior; sun

dispuse 1-2 perechi pe torace şi 8 perechi pe abdomen; au la exterior un cadru
chitinos numit peritremă, iar spre interior se găseşte o cameră numită atrium.
Traheele sunt invaginaţii ale tegumentului şi au în interior, provenind
din exocuticulă, un fir chitinos şi spiralat ce ţine traheea deschisă, numit
tenidie.
Din fiecare atrium porneşte o trahee scurtă care apoi se ramifică în trei
ramuri (dorsală, viscerală şi ventrală); ramurile traheene se divid dicotomic în
tuburi din ce în ce mai subţiri, terminându-se în traheole.
Traheolele sunt tuburi fine, care se ramifică în tot corpul, nu au tenidii

şi la nivelul lor se face schimbul de gaze.
Respiraţia se realizează astfel:
la mărirea volumului corpului aerul pătrunde prin sistemul trahean
(inspiraţia este pasivă), iar la micşorarea volumului corpului, datorită contracţiei
muşchilor, prin apăsare pe sistemul trahean, aerul este eliminat din corp
(expiraţia este activă).
2.2.6. Sistemul nervos
Este alcătuit din trei părţi:

 sistemul nervos central (al vieţii de relaţie),
 sistemul nervos simpatic (al vieţii vegetative)
şi
 sistemul nervos periferic (senzorial).
Sistemul nervos central este alcătuit din:
ganglioni cerebroizi (creierul) alcătuiţi din:
 protocerebrum (inervează ochii şi ocelii),
 deutocerebrum (inervează antenele),
 tritocerebrum (inervează buza superioară şi clypeus-ul).
lanţul ganglionar ventral alcătuit din:

 ganglioni subesofagieni (inervează piesele aparatului bucal),
 ganglionii toracici (inervează picioarele şi aripile),
 ganglionii abdominali (inervează aparatul respirator şi glandele
genitale).
Sistemul nervos simpatic este alcătuit din:
 simpaticul stomogastric (inervează intestinul superior, mediu şi aorta)
 nervul ventral impar (inervează stigmele şi traheele)
 nervul ventral caudal (inervează aparatul reproducător).
Sistemul nervos periferic este alcătuit din nervi şi celule senzitive

dispuse sub tegument şi care au legătură cu toate organele corpului.
2.2.7. Sistemul reproducător
La insecte sexele sunt separate pe indivizi diferiţi.
Deosebirea între sexe se manifestă prin:

- caractere primare (ţin de alcătuirea aparatului reproducător),
- caractere sexuale secundare (mărimea corpului, forma şi mărimea
antenelor, coloritul).
Organele genitale sunt situate în abdomen şi comunică cu

exteriorul prin orificiile genitale situate ventral pe segmentele 8 sau 9.
Înmulţirea insectelor
● Înmulţirea sexuată (amfigonică)
Presupune existenţa celor două sexe, și fecundarea (împerecherea)

iar în urma fecundării rezultă oul din care va apărea descendenţa speciei
respective.
Împerecherea se petrece imediat ce adulţii s-au maturat sexual.
Maturaţia sexuală se produce într-o perioadă scurtă şi obişnuit are loc

o singură împerechere (LEPIDOPTERA), sau într-o perioadă mai lungă, cu
mai multe împerecheri (Curculionidae).
După împerechere, prin contopirea gameţilor (fecundarea ovulelor de

către spermatozoizi) rezultă oul fecundat.
În funcţie de specie, ouăle sunt foarte variate ca dimensiuni, formă,

culoare, număr, modalitate de depunere şi locul (mediul) în care sunt
depuse.
Totalitatea ouălor depuse de o femelă se numeşte pontă.

● Înmulţirea agamă sau asexuată
(partenogeneza)
Este o reproducere fără împerechere şi este de mai multe feluri:
- excepţională, când din ouă nefecundate rezultă o progenitură

normală din ambele sexe; se întâlneşte la insecte care, de regulă, se
înmulţesc sexuat;
- facultativă, când înmulţirea are loc atât prin ouă fecundate cât şi
nefecundate (unele specii de HYMENOPTERA şi LEPIDOPTERA);
- obligatorie la care nu mai există masculi sau aceştia apar foarte rar
(unele specii de HEMIPTERA).
La unele insecte există o alternanţă de generaţii sexuate şi asexuate

(partenogenetice) (HYMENOPTERA - Cynipidae şi unele insecte din
HEMIPTERA).
♦ Poliembrionia
Este tipul de înmulţire la care dintr-un ou se dezvoltă un număr mare
de embrioni, larve şi apoi adulţi, întotdeauna de acelaşi sex (HYMENOPTERA -
Encyrtidae, insecte folositoare parazite).
♦ Pedogeneza
Constă în formarea ovulelor şi apoi a larvelor în corpul larvei-mamă, pe
seama acesteia şi nu în corpul femelei adulte (DIPTERA - Cecidomyiidae).
♦ Hermafroditismul
Este rar întâlnit la insecte şi se caracterizează prin prezenţa, pe acelaşi
individ, a ambelor feluri de organe sexuale (mascule şi femele).
2.4. Dezvoltarea insectelor
Dezvoltarea insectelor reprezintă complexul proceselor de creştere şi

transformare ce se succed obligatoriu din momentul formării oului şi până
la moartea fiziologică a adultului.
După stadiul în care se află insecta, dezvoltarea poate fi:
A. embrionară,
B. postembrionară,
C. postmetabolă.
A. Dezvoltarea embrionară (embriogeneza)
Durează din momentul fecundării ovulului de către spermatozoid
şi până la ieşirea larvei din ou (ecloziunii).
Se mai numeşte şi perioadă de incubaţie.
După locul în care se petrece dezvoltarea embrionară insectele sunt:

- ovipare, la care embriogeneza se petrece în mediul extern pentru
că femelele, după împerechere, depun imediat ouăle (majoritatea
insectelor);
- ovovivipare, la care embriogeneza începe în corpul femelei şi se

continuă în mediul extern, ecloziunea având loc la scurt timp după
depunerea ouălor (HEMIPTERA);
- vivipare la care embriogeneza şi ecloziunea se petrec în corpul

femelei care, în acest caz, depune larve (DIPTERA).
B. Dezvoltarea postembrionară
Începe cu ieşirea larvelor din ou şi se termină cu ieşirea adultului

(din ultima cuticulă larvară, la insectele cu metamorfoză incompletă sau, din
învelişul pupal, la cele cu metamorfoză completă).
●● Insectele inferioare, fără aripi (APTERYGOTA) sunt ametabole

sau cu dezvoltare directă adică indivizii eclozaţi diferă foarte puţin de
adulţi prin: dimensiuni mai mici ale corpului, metamerie mai redusă şi un
număr redus de apendice.
Creşterea dimensiunilor (volumului) insectei se face prin năpârlire

(schimbarea cuticulei vechi numită exuvie cu o cuticulă nouă, mai mare).
●●Insectele superioare (cu aripi - PTERYGOTA) sunt metabole sau
cu metamorfoză şi la rândul lor se împart în două categorii:
- hemimetabole (heterometabole) sau cu metamorfoză incompletă,

la care larvele seamănă foarte mult cu adulţii de care se deosebesc prin:
dimensiuni mai mici ale corpului, număr mai mic de segmente abdominale,
absenţa aripilor şi slaba dezvoltare a organelor genitale (Gryllotalpa
gryllotalpa - coropişniţa);
Metamorfoză incompletă
la Gryllotalpa gryllotalpa:
1 - ouă;
2-4 larve de diferite vârste;
5 - adult.
- holometabole sau cu metamorfoză completă, la care larvele
diferă de adulţi prin morfologia externă, structura internă şi modul de
viaţă (LEPIDOPTERA, HYMENOPTERA, COLEOPTERA);
În această situație, trecerea de la stadiul larvar la stadiul de adult

impune prezenţa unui stadiu în plus, stadiul pupal..
Metamorfoză completă
la Lepidoptera:
1 - ou;
2-6 omizi de diferite vârste;
7 - pupă;
8 - fluture la ieşirea din pupă.
ouă larvă adult
Insecte cu metamorfoză incompletă
ouă larvă pupă adult
Insecte cu metamorfoză completă

Stadiul de larvă
În stadiul de larvă, la insectele holometabole, se trece printr-o

perioadă de hrănire intensă.
Pentru a creşte larva năpârleşte de mai multe ori (în funcţie de

specie).
Înainte de năpârlire larva se opreşte din activitate, perioadă numită

somn, iar timpul între două năpârliri se numeşte vârstă.
Tipuri de larve:
După numărul de perechi de picioare sau prezența/absența capului,

larvele insectelor pot fi;
1 - oligopode;
2 - polipode (omizi):
- omizi adevărate;
- omizi false.
3 – apode, eucefale sau acefale.
1 - larvele oligopode au trei perechi de picioare toracale, articulate
(Scarabaeidae - cărăbuşi, Elateridae - larve „sârmă”);
2 - larvele polipode, pe lângă picioarele toracale au şi picioare false
abdominale (nişte excrescenţe ale tegumentului numite pedesspuri);
Aceste larve se mai numesc şi omizi.
În funcţie de numărul picioarelor false abdominale, larvele polipode

pot fi:
◙- omizi adevărate, cu 5 perechi de picioare false abdominale şi cu
2 inele libere între picioarele toracale şi cele abdominale (larvele de
LEPIDOPTERA cu excepţia larvelor de cotari, care au de regulă numai 2
perechi de picioare false abdominale);
◙ - Omizi false cu un singur inel liber şi mai mult de 5 perechi de
picioare false abdominale (Hymenoptera - Diprionidae);
3 – larve apode, larve lipsite total de picioare, cu un corp vermiform
şi cu capul mai mult sau mai puţin evident (COLEOPTERA: Curculionidae,
Ipidae) sau acefale (DIPTERA).
Stadiul de pupă
Pupa este prezentă numai la insectele holometabole, stadiu în care

obişnuit insectele nu se deplasează şi nu se hrănesc şi în care au loc
transformări puternice prin procesele de:
- histoliză (când organele larvei se disociază, cu excepţia sistemului
nervos care coordonează aceste transformări)
şi de
- histogeneză (când se construiesc organe noi, de înmulţire şi de zbor
specifice insectei adulte).
În general, larvele se retrag pentru împupare în locuri adăpostite şi
se prind de substrat cu câteva fire de mătase (Lymantria dispar) sau îşi
construiesc un cocon în care este protejată pupa folosind în acest scop, pe
lângă fire de mătase şi alte materiale:
- particule de sol (Drymonia ruficornis),
- nisip (Myrmeleon formicarius),
- rumeguş (Cossus cossus), etc.
Tipuri de pupe:
Pot fi trei:
1 - liberă;
2 - obtectă;
3 - coarctată
Pupa liberă, la care apendicele corpului (antene, palpi, picioare) nu
sunt lipite de corp şi se pot desprinde uşor, culoarea este alb-gălbuie, iar
ca formă se apropie de cea a adulţilor (COLEOPTERA,
HYMENOPTERA);
Pupa obtectă sau acoperită, la care apendicele corpului sunt
lipite de corp şi acoperite cu o membrană, iar culoarea în general
este brună (LEPIDOPTERA);
Pupa coarctată, este o pupă
liberă, adăpostită în ultima exuvie
larvară care formează un înveliş în
formă de butoiaş numit puparium
sau cocon fals (DIPTERA).
C. Dezvoltarea postmetabolă
Este perioada de la apariţia adultului şi până la moartea fiziologică a

acestuia.
Adultul complet format iese din cuticula larvară (la insectele cu

metamorfoză incompletă) sau din învelişul pupal (la cele cu metamorfoză
completă), este imatur sexual, se numeşte imago, iar acesta nu creşte şi
nu năpârleşte.
La unele insecte maturarea sexuală se face fără ca adultul tânăr să se

hrănească (LEPIDOPTERA), iar la alte insecte practică o hrănire de
maturare sexuală (COLEOPTERA – Ipidae.).
Dezvoltarea postmetabolă cuprinde 3 perioade:
- preovipozitară sau de maturaţie sexuală, cu sau fără hrănire;
- ovipozitară, perioada de maximă dezvoltare a adultului în care are

loc împerecherea şi depunerea ouălor;
- postovipozitară, de regresie sau îmbătrânire când substanţele de

rezervă sunt epuizate şi în cele din urmă insecta moare;
În general masculii mor după împerechere, iar femelele după

depunerea ouălor.
Sunt şi cazuri când adulţii trăiesc foarte puţin, uneori numai câteva ore
(EPHEMEROPTERA) sau când adulţii trăiesc mai mulţi ani (COLEOPTERA
– Curculionidae).
Ieşirea adultului din pupă - imago
2.5. Generaţia şi ciclul biologic la insecte
Prin generaţie se înţelege întreaga descendenţă a unei populaţii
adulte, de la stadiul de ou şi până la moartea fiziologică a tuturor
adultilor (după ce au depus ouăle şi au asigurat perpetuarea speciei).
Timpul necesar unei generaţii este caracteristic fiecărei specii si

reprezinta perioada necesara unei insecte sa se dezvolte de la ou la
adult.
Timpul unei generatii variază, în anumite limite, sub influenţa condiţiilor
de mediu.
În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii şi raportat la
perioada unui an, insectele sunt:
- monovoltine, cu o singură generaţie pe an (multe specii de

LEPIDOPTERA şi COLEOPTERA);
- bivoltine şi polivoltine, cu două sau mai multe generaţii pe an

(COLEOPTERA: Ipidae, Crysomelidae);
- multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii se face în mai mulţi

ani (COLEOPTERA: Scarabaeidae, Elateridae, Cerambycidae).
Ciclul biologic cuprinde succesiunea de stadii la capătul cărora
insecta se găseşte într-un stadiu identic cu cel de la care a pornit.
Ciclul de viaţă cuprinde perioada de timp dintre momentul

depunerii ouălor într-o generaţie şi până la momentul depunerii ouălor
în generaţia următoare.
De exemplu, la insectele holometabole, pornind de la stadiul de ou

urmează stadiile larvă, pupă şi adult (care după depunerea ouălor moare).
Înmulţirea în masă a insectelor
dăunătoare (gradaţia)
Depistarea şi prognoza
1. Înmulţirea în masă a insectelor dăunătoare
În orice pădure se găsesc permanent specii de insecte care pot fi:
• dăunătoare,
• folositoare
și
• indiferente pentru vegetaţia forestieră.
În biocenozele stabile, în anii consideraţi normali (de latenţă) numărul

de insecte fitofage variază, dar în limite în care prezenţa lor (şi a vătămărilor
produse) nu este observată.
Acest număr de indivizi se mai numeşte număr (contingent) normal
(generaţie rezistentă sau generație de „fier”).
În anumite situaţii numărul indivizilor unei specii începe să crească

peste numărul din latenţă şi începe înmulţirea în masă, suprapopulaţia
sau gradaţia, în care numărul de indivizi atinge un punct maxim, după care
are loc revenirea la numărul iniţial.
În dezvoltarea unei gradaţii se
disting două etape:
• progradaţia, de la începutul
gradaţiei şi până la atingerea
punctului maxim (partea
ascendentă a gradaţiei);
• retrogradaţia, scăderea densităţii
după punctul maxim până la
numărul din latenţă (partea
descendentă a gradaţiei).
Gradaţia este împărţită, din

raţiuni practice, în patru faze
distincte, primele trei făcând parte
din progradaţie (incipientă,
creșterea numerică, erupția) şi
ultima din retrogradaţie (criza).
Pentru principalele insecte

defoliatoare de la noi din ţară
(LEPIDOPTERA), care în general
au o generaţie pe an, gradaţia se
desfăşoară în circa 7 ani.
Fazele gradaţiei
• faza incipientă (I):
– este cea în care deşi

numărul insectelor
creşte de câteva ori
(x 2-4) nu se produc
încă vătămări
observabile;
– populaţia de insecte
în această fază este
deosebit de
viguroasă;
faza creşterii numerice (II):
= durează de obicei 2 ani =
– numărul insectelor creşte, dar

abia în anul al doilea apar
unele vătămări (pe suprafeţe
reduse);
– este faza cea mai importantă
pentru evoluţia ulterioară a
gradaţiei în sensul că, o
schimbare a condiţiilor de
mediu ar putea stopa evoluţia
gradaţiei; în caz contrar, se
impun măsuri de prevenire si
combatere pentru a se evita
producerea vătămărilor foarte
importante în anul următor;
– spre sfârşitul acestei faze se
observă şi activitatea
entomofagilor care intră în
gradaţie cu 2-3 ani mai târziu
faţă de insectele dăunătoare;
• faza de erupţie (III):
= durează 1-2 ani =
– se caracterizează printr-o
creştere explozivă a
densităţii dăunătorului şi ca
urmare vătămările sunt
foarte puternice (în cele mai
multe cazuri totale);
– apar fenomene de
suprapopulare ca lipsa de
hrană, care determină o
mortalitate ridicată şi o
migrare activă în căutarea
hranei;
– se constată şi apariţia în
masă a entomofagilor
(paraziţi şi prădători), precum
și îmbolnăvirea în masă a
omizilor în ultimele vârste
(datorită microorganismelor
entomopatogene);
• faza de criză (IV):
– se caracterizează prin
reducerea drastică a
numărului de indivizi
care se face brusc, într-
un an la insectele
viguroase (Lymantria
dispar, Malacosoma
neustria) şi mai lent, în 2
ani, la cele mai puţin
viguroase (Tortrix
viridana, Operophthera
brumata).
Supraf. infestata (ha)
0
100000
200000
300000
400000
500000
600000
700000
800000
1953
1955
1957
1959
1961
1963
1965
1967
1969
1971
1973
1975
1977
1979
1981
1983
1985
1987
Lymantria dispar
1989
1991
1993
1995
1997
1999
2001
2003
2005
2007
2009
total infestari
Infestari puternice
Caracteristicile gradaţiei
• densitatea populaţiei:
– reprezintă numărul mediu de indivizi raportat la un arbore sau la o

unitate de suprafaţă;
– ea creşte continuu în progradaţie până la un nivel maxim şi scade brusc

în faza de criză, până la numărul generaţiei de fier (din latenţă);
– nivelul maxim atins în erupţie depăşeşte, de cele mai multe ori,

numărul critic (exprimat prin numărul de indivizi (tot pe arbore sau pe
unitatea de suprafaţă) capabil să producă o vătămare totală);
– densitatea populaţiei este un element de bază în stabilirea prognozei,

respectiv intră în formula de calcul a procentului probabil de defoliere:
Densitatea populatiei  % indivizi viabili

Pd 
numar critic
• coeficientul de înmulţire:
– reprezintă raportul între densitatea populaţiei unei insecte în 2 ani

consecutivi şi arată dacă aceasta a crescut sau a scăzut;
– în progradaţie valoarea acestui coeficient este supraunitară iar în

retrogradaţie este subunitară.
• coeficientul de creştere a gradaţiei:
– este dat de raportul între densitatea populaţiei într-un an al gradaţiei

şi cea din perioada de latenţă;
– calculat pentru anul de densitate maximă (din erupţie) indică

amplitudinea absolută a densităţii pentru gradaţia respectivă;
– acest coeficient se determină mai greu, fiind greu de determinat

densitatea populaţiei din perioada de latenţă; de aceea, pentru insectele
dăunătoare sectorului forestier nu se cunoaşte exact limita dintre
densitatea populaţiei din perioada de latenţă şi cea de la începutul
gradaţiei.
• fecunditatea:
– reprezintă numărul mediu de ouă depus de o femelă;

– are importanţă pentru prognoză pentru că de ea depind viteza de
înmulţire a populaţiei şi, respectiv, volumul vătămărilor produse;
– este foarte variabilă de la o specie la alta;
– la aceeaşi specie este maximă la începutul gradaţiei şi scade treptat,
atingând valorile cele mai mici în faza de criză;
– se determină:
• Direct, la insectele care depun toate ouăle într-o singură depunere
(Lymantria dispar, Malacosoma neustria);
• Indirect, de regulă, în funcţie de greutatea medie a unei pupe
femele, la insectele la care ouăle sunt depuse în grupe mici
(Lymantria monacha, Tortrix viridana).
• raportul dintre sexe:
– se determină în stadiul de pupă şi reprezintă raportul între numărul

femelelor şi cel al masculilor;
– în primele două faze ale gradaţiei acest raport este supraunitar

(predomină femelele), în erupţie devine aproape egal cu 1, iar în criză
este subunitar;
– se mai utilizează şi indicele sexual ca raport între numărul femelelor

şi total pupe sau adulti controlati (femele+masculi):
I sex. = F / (F+M)
• activitatea duşmanilor naturali:
– este vorba în principal de insecte entomofage (parazite şi prădătoare)

şi microorganisme entomopatogene;
– se evidenţiază în al doilea an al fazei creşterii numerice, deci este mică
în primele două faze ale gradaţiei, creşte în erupţie şi atinge valori
maxime în faza de criză;
– mortalitatea produsă de duşmanii naturali se determină pentru stadiile de
ou, larvă şi pupă ale insectei-gazdă.
• aspectul exterior:
– poate da unele indicaţii despre faza gradaţiei, în sensul că femelele

adulte (dar şi pupele femele) sunt mai mari în primele faze ale
gradaţiei şi insectele au un colorit mai închis.
2. Depistarea şi prognoza insectelor
dăunătoare
Depistarea insectelor dăunătoare este operaţiunea prin care

se descoperă şi se semnalează apariţia unei insecte dăunătoare
precum şi a suprafeţei infestate.
Este o sarcină permanentă a personalului silvic de teren.
Depistarea se face după prezenţa insectei, în toate stadiile,

astfel:
● în stadiul de ou:
- se depistează uşor speciile la care femelele depun
toate ouăle într-o depunere, uşor vizibile:
– pe scoarţa trunchiurilor la
Lymantria
dispar
– probe de ramuri la
Malacosoma neustria
● în stadiul de larvă:
- la Lymantria dispar şi Lymantria monacha după „oglinzile

de omizi” (omizile abia ieşite din ou primăvara stau câteva zile
pe depunere).
- - după cuiburile cu omizi din coroană la Euproctis

chrysorrhoea şi Hyponomeuta rorella
- la cărăbuşi (Scarabaeidae) şi „larvele sârmă” (Elateridae)

cu ocazia lucrărilor de întreţinere în pepiniere, larvele apar la
suprafaţă, se observă uşor (şi pot fi combătute mecanic);
● în stadiul de pupă:
- prin sondaje în sol

pentru Geometridae,
- prin observarea pupelor,

prinse prin câteva fire de
mătase pe scoarţa
trunchiurilor la Lymantria
dispar, Lymantria monacha şi
Malacosoma neustria.
● în stadiul de adult:
- la fluturi prin atragerea masculilor la curse cu feromoni

sexuali sintetici (Lymantria dispar, Lymantria monacha, Tortrix
viridana).
Ipidae, folosind
arbori cursă
Curse tip palnie și Curse tip aripă

curse tubulare PVC
Ipidae,
prin atragerea adulţilor la curse cu feromoni
- prin captarea femelelor nearipate sau cu aripi reduse

(Geometridae), la inele de clei pe tulpină
● în stadiul de adult::
- prin scuturarea pe prelate şi adunarea gândacilor

(Scarabaeidae, Chrysomelidae, Meloidae).
Depistarea dăunătorilor
se poate face şi după prezenţa vătămărilor, astfel:
• la foioase în special după observarea defolierilor;
• la răşinoase după vârful uscat, orificiile de intrare şi de zbor

pe scoarţă, adesea cu rumeguş în jur, scurgeri de răşină şi,
la atacuri intense, desprinderea scoarţei;
• la insectele galigene depistarea se face după prezenţa galelor

etc.
Aspectul atacului
la Ipidae
Aspectul atacului
la Ipidae
Aspectul atacului
la Ipidae
Orificii de intrare
la Ipidae
Aspectul atacului la
insectele galigene
Semnalarea prezenţei dăunătorilor
se face (completând un formular tip), în maximum:
- în termen de 2 zile, când depistarea se face într-un

stadiu activ (sau chiar în 24 de ore pentru insecte foarte
periculoase - Lymantria monacha);
- în termen de 7 zile, când depistarea s-a făcut într-un
stadiu inactiv (ou, pupă).
Semnalarea se verifică pe teren, ocazie cu care se

stabileşte şi suprafaţa infestată şi se întocmeşte „procesul-
verbal de verificare a apariţiei dăunătorilor”.
Prognoza
urmăreşte prevederea din timp a momentului în care s-
ar putea produce vătămări importante pentru a se aplica
măsurile de combatere înainte de producerea acestora.
Întocmirea prognozei:
1. pentru insectele defoliatoare (LEPIDOPTERA), prin
cercetare staţională, se culeg datele din teren pentru
determinarea caracteristicilor gradaţiei şi în final a fazei
acesteia.
Culegerea datelor se face în suprafeţe de control, de 0,1
ha (20/50m), materializate prin însemnarea cu vopsea a
arborilor perimetrali (o suprafaţă de probă este suficientă pentru
10 ha).
Datele culese se înscriu în „fişa suprafeţei de control”.
După determinarea gradului probabil de defoliere şi a
fazei gradaţiei se încadrează suprafeţele respective în două
"zone":
- zona de combatere
sau
- zona de supraveghere.
Ca o valoare foarte generală, când procentul de defoliere

depăşeşte 50% în progradaţie (iar pentru Lymantria monacha
la peste 10%) se procedează la combaterea chimică ale
omizilor, primăvara, obişnuit în primele 2 vârste ale omizilor
(când au consumat foarte puţin din hrana necesară şi când
insectele folositoare nu au părăsit încă locurile de iernare).
2. pentru speciile care rod rădăcinile puieţilor (în
principal larvele de cărăbuşi - SCARABAEIDAE) culegerea
datelor pentru prognoză se face toamna, prin sondaje în sol
(10 sondaje/ha în pepinieră şi 3 sondaje/ha în terenurile de
împădurit), de 1/1/0,5 m.
Din aceste sondaje se adună toate insectele găsite şi se

separă:
– larvele active în funcţie de care se întocmeşte prognoza
vătămărilor probabile în primăvara următoare (după numărul
larvelor active/m2);
– larvele retrase pentru împupare, pupele şi eventual
gândacii apăruţi, cu care se calculează prognoza zborului
de cărăbuşi în anul următor.
3. pentru gândacii de scoarţă (Ipidae) care produc
vătămări importante la răşinoase, depistarea se face prin:
- observarea zborului (roiuri de insecte),
- observarea orificiilor pe scoarţă,
- observarea scurgerilor de răşină,
- după prezenţa galeriilor sub scoarţă (la decojiri parţiale).
Pentru cea mai importantă specie, Ips typographus, se

utilizează, pentru depistare şi prognoză, metoda feromonală.
Cap.4. Prevenirea înmulţirii şi
combaterea insectelor dăunătoare
4.1. Măsuri preventive
4.2. Metoda mecanică
4.3. Metoda chimică
4.4. Metoda biologică
4.5. Combaterea integrată
Măsurile preventive (profilactice, indirecte) au scopul de a
preîntâmpina apariţia şi înmulţirea în masă a insectelor dăunătoare.
Prin aplicarea lor se creează condiţii bune de vegetaţie a arboretelor

şi culturilor forestiere care devin astfel rezistente la atacul insectelor
dăunătoare.
Măsurile preventive împotriva dăunătorilor forestieri cuprind o gamă

largă de lucrări, începând cu crearea arboretelor şi până la exploatarea lor.
În această categorie se includ:
1. Controlul fitosanitar
2. Măsurile de igienă fitosanitară
3. Măsurile de carantină fitosanitară
4. Măsurile pentru ocrotirea organismelor folositoare
1. Controlul fitosanitar
Este obligatoriu şi se face permanent în toate arboretele

şi culturile forestiere, pentru a depista şi semnala la timp
prezenţa insectelor dăunătoare şi a vătămărilor produse de
acestea.
2. Măsurile de igienă fitosanitară se aplică la:
• lucrările de regenerare a pădurilor

• lucrările de punere în valoare
• lucrările de exploatare
2A. La lucrările de regenerare a pădurilor, aceste

măsuri vizează:
a. În rezervaţiile de seminţe, recoltarea şi depozitarea

seminţelor:
• recoltarea seminţelor de la seminceri sănătoşi, de vârstă

mijlocie, cu trunchiuri drepte, bine dezvoltate;
• evitarea rănirii arborilor şi a seminţelor în timpul recoltării;
• selecţionarea şi dezinfectarea seminţelor, apoi depozitarea
lor corespunzătoare.
b. La lucrările din pepiniere:
• evitarea înfiinţării pepinierei pe terenuri depresionare sau

terenuri prea ridicate, expuse vânturilor puternice;
• controlul stării fitosanitare a solului;
• menţinerea culturilor într-o stare bună de sănătate prin
aplicarea la timp a lucrărilor de îngrijire.
c. La lucrările de împăduriri:
• controlul stării fitosanitare a solului;

• alegerea și asocierea speciilor conform condiţiilor
staţionale;
• crearea de arborete amestecate, mult mai rezistente;
• aplicarea la timp a lucrărilor de îngrijire.
2B. La lucrările de punere în valoare:
– extragerea exemplarelor vătămate, slăbite cu ocazia executării

curăţirilor, răriturilor şi a tăierilor de produse principale şi
accidentale, care constituie medii favorabile pentru instalarea
dăunătorilor;
– adoptarea unor tratamente care să asigure pe cât posibil
regenerarea pe cale naturală;
– efectuarea punerii în valoare a masei lemnoase rezultate în
urma doborâturilor de vânt sau zăpadă în arboretele de
răşinoase în maxim 30 de zile de la producerea acestora.
2C. La lucrările de exploatare:
– evitarea rănirii seminţişurilor naturale şi a arborilor rămaşi;

– evitarea efectuării de tăieri rase sau aplicarea lor pe suprafeţe
mici;
– cojirea arborilor de răşinoase imediat după doborâre (mai ales
dacă urmează să rămână mai mult timp în pădure) sau a
cioatelor acestora şi strângerea resturilor de la exploatare.
3. Măsurile de carantină fitosanitară
• La răspândirea insectelor dăunătoare a contribuit, în unele
cazuri, mai cu seamă omul, prin schimburile comerciale de
produse vegetale.
• Insectele, ajunse astfel într-o nouă regiune, au produs

adevărate dezastre, mult mai mari decât în patria lor, fapt
explicabil prin lipsa duşmanilor naturali; aşa a fost introdusă
din America în Europa Hyphantria cunea şi din Europa în
America Lymantria dispar.
• De aceea astăzi se aplică măsuri de carantină externă şi

internă, prin care se face un control sever al produselor
vegetale destinate schimburilor; în acest scop există la
punctele de graniţă laboratoare de analiză a materialului
vegetal şi liste cu specii de insecte dăunătoare, de
carantină.
• Este obligatorie distrugerea materialului pe care au fost

identificate specii de carantină.
4. Măsuri pentru ocrotirea organismelor
folositoare
• menţinerea sau chiar introducerea plantelor erbacee şi a

arbuştilor cu flori bogate, preferate ca hrană suplimentară de
către insectele entomofage parazite;
• menţinerea în stare bună a muşuroaielor de furnici;
• ocrotirea păsărilor insectivore prin instalarea de cuiburi

artificiale şi plantarea arbuştilor ale căror fructe să asigure hrana
acestora pe timpul iernii;
• interzicerea păşunatului în culturile forestiere şi în arborete;
• aplicarea timpurie a tratamentelor în primele două vârste ale

omizilor, când insectele folositoare se află încă în locurile de
iernare.
4.2. Metoda mecanică de
combatere
4.2. Metoda mecanică de combatere
Combaterea mecanică a insectelor dăunătoare constă
în distrugerea acestora în toate stadiile (de la ou până la
adult), în funcţie de posibilităţile pe care le oferă biologia
fiecărei specii în parte.
Are pondere relativ limitată în ansamblul lucrărilor de

protecţie a pădurilor deoarece reclamă o cantitate mare de
forţă de muncă, greu de procurat într-o perioadă scurtă de
timp.
În stadiul de ou:
• la Lymantria dispar (deoarece ouăle se regăsesc în
depuneri situate pe trunchiul arborilor, la înălţimi accesibile)
se procedează la adunarea şi arderea (sau îngroparea) lor,
din toamnă până în primăvara următoare;
• la Malacosoma neustria şi Cnethocampa processionea, în

arborete valoroase, tinere şi pe suprafeţe mici, se poate face
o toaletare a ramurilor cu depuneri de ouă.
În stadiul de larvă:
• tăierea şi arderea cuiburilor cuprinzând omizi retrase
pentru iernare (Euproctis chrysorrhoea) sau a cuiburilor în
interiorul cărora se hrănesc omizile (Hyphantria cunea,
Hyponomeuta rorella);
• la speciile la care larvele rod rădăcinile puieţilor

(Scarabaeidae, Elateridae) trebuie adunate şi distruse
larvele ce apar la suprafaţa solului cu ocazia lucrărilor de
întreţinere a culturilor;
• la insectele care rod între scoarţă şi lemn (Ipidae)

combaterea se face prin cojirea arborilor cursă, când
majoritatea populaţiei de insecte se găseşte în stadiul larvar;
• la speciile care atacă fructele şi seminţele, de exemplu

Balaninus glandium, combaterea mecanică constă în
adunarea repetată şi distrugerea ghindelor căzute
prematur, înainte ca acestea să fie părăsite de larve (care
se introduc în sol pentru iernare).
În stadiul de adult:
• la speciile la care femelele sunt lipsite de aripi (sau au numai

rudimente de aripi) şi ca atare se urcă pe trunchi pentru
împerechere şi depunerea ouălor (Geometridae), femelele
sunt capturate pe inele de clei, amplasate pe trunchi, la 1,30
m de la sol;
• la gândaci se poate face scuturarea pe prelate, dimineaţa,

când aceştia sunt amorţiţi şi apoi omorârea lor (Scarabaeidae,
Meloidae (Lytta sp.), Chrysomelidae) sau atragerea şi
omorârea gândacilor la scoarţe cursă (Hylobius abietis);
• la multe specii nocturne (Coleoptera, Lepidoptera), care

reacționează pozitiv la lumină, se practică atragerea adulţilor
la surse luminoase însoţite de capcane pentru prinderea lor.
4.3. Metoda chimică de combatere
4.3. Metoda chimică de combatere
Se bazează pe utilizarea unor produse fitofarmaceutice
denumite pesticide.
Pesticidele utilizate în combaterea insectelor dăunătoare

se numesc insecticide şi sunt alcătuite din două componente:
 substanţa activă, toxică pentru insecte

şi
 substanţe auxiliare (diluante, adezive, colorante,
mirositoare).
Metoda chimică a parcurs mai multe etape:
► Prima generaţie de insecticide a fost reprezentată de

substanţe anorganice, compuşi ai arsenului şi ai fluorului:
– au acţiune de ingestie;
– au avut o durată mică de folosire datorită toxicităţii
ridicate faţa de om, plante şi alte organisme folositoare.
► A doua generaţie de insecticide este reprezentată de
produsele organice de sinteză:
• mai întâi s-au folosit produsele pe bază de clor,

organoclorurate (DDT şi HCH şi combinaţii ale acestora):
– au fost utilizate intens şi cu foarte bune rezultate mai multe
decenii;
– în timp, s-au observat o serie de efecte secundare negative:
 dezechilibre în biocenozele naturale prin distrugerea
faunei folositoare;
 apariţia rezistenţei la insecticide;
 acumularea de reziduuri toxice în plante şi animale
(care prin intermediul acestora au ajuns şi în organismul
uman), altfel spus poluarea generală a mediului;
– pentru eliminarea efectelor nedorite ale insecticidelor
organoclorurate, în multe ţări (inclusiv în ţara noastră) s-a
interzis folosirea acestora.
• a urmat etapa insecticidelor organofosforice:
– au avantajul că nu se acumulează în organismul animal şi
uman şi se degradează biologic repede;
– în schimb sunt mult mai toxice motiv pentru care şi

utilizarea lor este restrânsă (în cazul infestărilor foarte
puternice, pentru lichidarea rapidă a focarelor);
– au acţiune de şoc prin contact, ingestie şi respiraţie;
– în sectorul forestier s-au utilizat următoarele produse

organofosforice: Silvetox, Carbetox, Sumithion,
Sinolintox, Sinoratox.
• în ultimele 3-4 decenii s-au obţinut şi se utilizează piretroizi
(sau piretrinoizi) de sinteză:
– sunt substanţe organice care imită un principiu toxic conţinut de

unele plante, obținut din florile anumitor specii de crizanteme
(Pyrethrum cinerariaefolium) a căror acţiune insecticidă este
cunoscută de câteva secole;
– piretroizii de sinteză au o acţiune selectivă (toxice numai pentru

insectele dăunătoare), remanenţă redusă (sunt uşor
biodegradabile) şi acţionează prin contact şi ingestie;
– din această categorie fac parte produsele: Decis, Karate, Sumi-

Alpha şi Fastac; aceste produse se utilizează în prezent cu
foarte bune rezultate;
– un fenomen negativ constatat în urma aplicării tratamentelor pe

suprafeţe mari îl constituie fenomenul de rezistenţă, prin
utilizarea produsului Decis în combaterea unor insecte
dăunătoare din răchitării; de aceea se recomandă alternarea lui
cu alte insecticide.
• în prezent, în sectorul forestier se utilizează şi insecticide
de tipul regulatorilor de creştere ai insectelor (RCI) sau
inhibitori ai metamorfozei:
– sunt insecticide care blochează formarea chitinei şi

procesul de năpârlire producând o mortalitate lentă a
omizilor;
– este vorba de diferite tipuri de Dimilin și Rimon cu formulări
diferite (pudră, suspensii, granule etc.).
În „Instrucţiunile pentru protecţia pădurilor” există tabele cu

insecticidele omologate în România (sau în curs de
omologare), folosite în combaterea insectelor dăunătoare.
► A treia generaţie de insecticide este considerată cea
a feromonilor de sinteză, obținuți pe modelul feronomilor
naturali.
Feromonii naturali sunt substanţe chimice care facilitează

relaţiile intraspecifice.
Sunt produşi de glande exocrine (majoritatea localizate pe

suprafaţa corpului) şi preluate de unii indivizi – receptori, cu
ajutorul organelor olfactive situate pe antene.
Feromonii transmit informaţii legate de anumite activităţi
biologice ale insectelor, în funcţie de care se clasifică în:
• feromoni sexuali, emişi de indivizii unui sex (de obicei de

femele), cu rol de atragere a indivizilor de sex opus, în
vederea împerecherii;
• feromoni de agregare care dau semnalul de adunare, la

găsirea unor surse de hrană (la Ipidae pentru popularea unor
arbori lâncezi), sau a unor locuri favorabile pentru
depunerea ouălor (la lăcuste);
• feromoni de alarmă, la apariţia unui duşman (la păduchi

şi viespi);
• feromoni de marcare a traseului (la furnici);
• feromoni necrofori pentru recunoaşterea indivizilor morţi

şi eliminarea lor.
Iniţial s-au folosit în experienţe feromonii sexuali naturali
chiar la o insectă forestieră (Lymantria monacha), în perioada
zborului acesteia.
Metoda de obținere a feromonilor naturali este foarte

groaie şi de aceea s-a trecut la identificarea structurii chimice a
acestora şi obţinerea de feromoni sintetici.
Ei sunt utilizaţi în prezent pe scară largă în protecţia

plantelor, atât pentru depistare (mai ales la începutul gradaţiei
când numărul indivizilor este foarte mic), cât şi pentru
combatere.
La noi în ţară feromonii utilizaţi în protecţia plantelor (atât în
sectorul agricol cât şi în sectorul forestier) se produc la Institutul
de Chimie din Cluj-Napoca.
Pentru speciile din Ordinul Lepidoptera predomină

feromonii sexuali (Atralym, Atralymon, Atravir etc.) iar
pentru Familia Ipidae cei de agregare (Atratyp), feromoni
utilizaţi în mod curent în producţie.
Feromonii sunt furnizaţi sub formă de nade feromonale

care apoi se asociază cu diferite tipuri de curse.
Pe baza rezultatelor obţinute până în prezent se apreciază

că importanţa feromonilor va creşte şi sunt deja consideraţi
„pesticide” ale viitorului.
► În prezent sunt în curs de omologare şi alte insecticide
biodegradabile, pentru combaterea insectelor defoliatoare, din
grupa Tebufenozide:
– sunt substanţe care accelerează năpârlirea larvelor (o

năpârlire prematură) şi moartea acestora;
– aceste insecticide acţionează rapid, prin ingestie şi sunt

foarte selective (distrug în special omizile defoliatoare);
– din această categorie exemplificăm produsul industrial

Mimic.
După modul de acţiune, insecticidele sunt:
• de ingestie, care acţionează după ce au pătruns în corp

odată cu hrana, în general asupra stadiului larvar;
• de contact, care pătrund prin tegument şi acţionează

asupra tuturor stadiilor, de la ou până la adult;
• de respiraţie, care acţionează sub formă de vapori sau

gaze toxice care pătrund prin orificiile respiratorii; se utilizează
în spaţii închise (sere, depozite de seminţe);
• sistemice, care pătrund în plantă şi sunt transportate prin

celule şi prin sevă în tot corpul plantei, acţionând asupra
insectelor care duc o viaţa „ascunsă” (insecte „miniere”,
xilofage, galigene), precum şi asupra celor care se hrănesc
prin înţepare şi sugerea sevei.
Formularea insecticidelor reprezintă procedeul prin care
o substanţă activă este adusă într-o formă convenabilă de
aplicare.
Din acest punct de vedere insecticidele se prezintă sub

formă de:
– pulberi pentru prăfuit (PP):
• se aplică ca atare, nediluate;
• au avantajul că sunt uşor de aplicat;
• utilizarea lor este din ce în ce mai restrânsă datorită
caracterului poluant.
– pulberi umectabile (PU):
• sunt pulberi fine care în apă realizează o suspensie fină,
ce se menţine un timp suficient pentru aplicarea
tratamentului.
– soluţii concentrate (CS):
• constau în solubilizarea substanţei active într-un
solvent miscibil cu apa (ex: alcool);
• au dezavantajul că sunt rapid spălate de apă.
– concentrate emulsionabile (CE):
• sunt soluţii concentrate de substanţă activă care în
contact cu apa formează suspensii stabile.
– granule (G):
• formă de condiţionare posibilă numai pentru insecticidele
sistemice;
• se obţin prin stropirea uniformă cu o substanţă activă
dizolvată într-un solvent a unor granule cu diametrul de
0,4-0,8 mm, confecționate dintr-un material cu o mare
putere de absorbţie,
• după aplicarea tratamentului, substanţa activă este
eliberată treptat din granule şi absorbită de plante.
– microcapsule:
• constă în introducerea substanţei active într-o
microcapsulă din celuloză sau mase plastice cu care apoi
se obţine o pulbere umectabilă sau un concentrat
emulsionabil.
Aplicarea tratamentelor cu insecticide se face prin mai
multe procedee:
• Prăfuirile
– avantaje:
• nu necesită apă;
• produsele chimice sunt utilizate în forma în care sunt
livrate;
• aparatele şi maşinile cu care se aplică aceste tratamente
sunt mai simple.
– dezavantaje:
• dependenţa mai mare faţă de agenţii atmosferici;
• consumul mai mare de substanţă activă (ca atare, sunt
mai poluante);
• eficacitate ceva mai redusă decât a stropirilor.
• Stropirile se aplică cu soluţii sau suspensii.
 Tipuri de stropiri:
- grosiere sau propriu-zise, cu diametrul picăturilor peste
150µ;
- fine la care majoritatea picăturilor au diametrul în jur de
100µ;
- ultrafine - 50-100µ
şi
- sub formă de ceaţă (aerosoli), cu diametrul particulelor
de 30-50µ.
 avantaje:
• consum de substanţă activă mai mic (deci mai puţin
poluante);
• durată de acţiune mai mare;
• eficacitate mai ridicată;
• dependenţă mai mică faţă de factorii climatici.
 dezavantaje:
• necesită uneori cantităţi mari de apă; problema apei
pentru stropiri s-a rezolvat prin trecerea de la tratamente
cu volum normal (la care se folosesc peste 600 l/ha), la
cele cu volum diminuat (100-600 l/ha) şi, în ultimul
timp, la cele cu volum redus (VR 15-100 l/ha) şi volum
ultraredus (VUR 10-12 l/ha) şi uneori şi mai puţin;
• aparatura folosită este mai complexă;
• necesită o atenţie deosebită (la locul de aplicare a
tratamentelor), la realizarea concentraţiilor şi la
amestecul de produse chimice.
• Aerosoli: variantă a stropirilor când difuzarea insecticidului
lichid se face sub formă de picături foarte fine.
• Gazări: este procedeul de difuzare a insecticidelor sub

formă de vapori, în spaţii închise (sere, depozite de
seminţe) sau în cazul insectelor care se dezvoltă în sol şi în
lemn.
Cap.4. Prevenirea înmulţirii şi
combaterea insectelor dăunătoare
(continuare)
4.2. Metoda mecanică
4.3. Metoda chimică
4.4. Metoda biologică
4.4. Metoda biologică de combatere
Constă în folosirea organismelor, duşmani naturali ai insectelor
dăunătoare cum sunt:
- microorganismele entomopatogene
sau
- zoofagii.
A. Din categoria microorganismelor

entomopatogene fac parte unele organisme care produc
îmbolnăvirea şi moartea insectelor dăunătoare, cum ar fi:
- virusuri,
- bacterii,
- ciuperci
- protozoare.
1. Virusuri entomopatogene
Virusurile entomopatogene produc epizootii pe suprafeţe mari, în
focarele insectelor dăunătoare.
Se cunosc două tipuri de boli virotice la insecte:

- Poliedroze;
- Granuloze.
► Poliedroze = formarea în corpul insectei a unor incluziuni de

natură proteică (nucleare sau citoplasmatice) de formă poliedrică.
 Poliedrozele nucleare (VPN), produse de specii din genul

Borrelinavirus.
Sunt mai frecvente, la peste 100 de specii, mai ales de Lepidoptera.

Boala se manifestă prin încetarea hrănirii omizilor, pierderea
turgescenţei corpului, mărirea nucleilor celulelor, moartea într-o poziţie
caracteristică (în formă de V răsturnat, fixate cu picioarele abdominale
mijlocii).
Corpul acestora se umple de un lichid tulbure care se scurge prin
ruperea tegumentului şi are un miros de descompunere.
 Exemple de poliedroze nucleare:
–Borrelinavirus eficiens la Lymantria monacha
Borrelinavirus reprimans la Lymantria dispar
–Borrelinavirus euproctis la Euproctis chrysorrhoea
Borrelinavirus hiberniae la Hibernia (Erannis) defoliaria
 Poliedrozele citoplasmatice (VPC), produse de specii din genul

Smithiavirus.
 Sunt întâlnite tot la omizile defoliatoare (de exemplu la Lymantria

monacha, Lymantria dispar, Operophthera brumata etc.)
► Granuloze = când incluziunile proteice (granule) au formă

ovală.
 Sunt produse de specii din genul Bergoldiavirus
 Exemple de poliedroze citoplasmatice:

 Bergoldiavirus calypta la Hyphantria cunea şi la Choristoneura
 murinana
← Borrelinavirus eficiens la
Lymantria monacha
Larva de Neodiprion sertifer

infectata cu VPN →
În practică, pentru obținerea virusurilor, se
procedează astfel:
 Se recoltează larve virusate din focarele cu epizootii naturale în

vederea realizării biopreparatelor virale.
Metoda are aplicabilitate în cazul defoliatorilor la care omizile
virozate se concentrează la baza tulpinilor arborilor (de exemplu la
Lymantria dispar, Malacosoma neustria, Leucoma salicis).
 Se cresc larve pe hrană naturală infectată cu virusuri (prin

tratarea cu suspensie de poliedre virale).
Metoda necesită lucrări costisitoare de creştere, un volum mare de
muncă şi nu permite obţinerea de cantităţi mari de material biologic
infectat.
Se recomandă în lucrări de cercetare.
 Se cresc larve pe medii artificiale infectate cu virusuri.
Prin folosirea acestei metode se pot obţine 20000 de omizi
virozate / săptămână (circa 1 milion omizi cu VPN / an).
Metoda are avantajul că se pot executa creşteri în flux
continuu, indiferent de sezon, iar preparatele virale au un grad înalt de
puritate şi eficacitate.
Dezavantajele constau în necesitatea dotării cu echipament
tehnic de mare performanţă şi foarte costisitor, personal cu înaltă
calificare, costul ridicat al preparatelor virale, inaccesibil unităţilor
silvice.
2. Bacterii entomopatogene
• Sporogene
– formează, odată cu sporularea, incluziuni cristaline toxice
solubile în soluţii alcaline (ceea ce explică sensibilitatea omizilor
la acţiunea acestor bacterii, pH-ul intestinal al omizilor fiind alcalin).
Ex. Bacillus thuringiensis, polifagă şi cu peste 12 varietăţi,

deosebite între ele prin virulenţă, provoacă paralizia omizilor,
încetarea hrănirii, eliminarea unui lichid prin orificiile bucal şi
anal, iar după moarte brunificarea rapidă a corpului şi emanarea
unui miros neplăcut.
• Nesporogene
Ex. Serratia marcescens provoacă bacterioza roşie (insectele
moarte se colorează în roşu) la Lymantria dispar, Malacosoma
neustria, Pityokteines curvidens, Saperda carcharias, larvelor de
Scarabaeidae.
• Rickettsii (bacterii parazite-obligate)

Ex. Rickettsiella melolonthae produce îmbolnăvirea larvelor de
Scarabaeidae.
Bacillus thuringiensis
Serratia marcescens
În practică,
Bacteriile entomopatogene se folosesc de mai multă vreme

deoarece, deşi nu produc epizootii, se pot obţine în cantităţi mari pe medii
artificiale. Astfel, preparate pe bază de Bacillus thuringiensis se fabrică pe
scară industrială în multe ţări, inclusiv în ţara noastră.
 Biopreparatele bacteriene sunt selective (infectează numai larvele

tinere de Lepidoptera), nu afectează entomofauna utilă şi deci stabilitatea
biocenozelor forestiere.
 Au de obicei acţiune de ingestie şi se aplică sub formă de stropiri fine

şi ultrafine, în primele două vârste ale omizilor (la Tortrix viridana şi
Geometridae omizile au o sensibilitate ridicată în vârsta a patra).
Moartea omizilor are loc de obicei la 3-5 zile de la aplicarea tratamentului

şi continuă până la 8-10 zile şi mai mult.
 Principalele preparate bacteriene folosite la noi sunt Dipel – 8L, Foray

– 48B, Foray – 96B, Ecotech – Pro.
3. Ciupercile entomopatogene
Deşi există un număr mare de ciuperci entomopatogene (peste 500)
care produc epizootii în natură, foarte puţine sunt utilizate pentru producerea
de biopreparate.
Infecţiile au loc prin tegument, stigme (orificiile respiratorii) şi odată

cu ingerarea hranei.
După moartea insectelor-gazdă are loc o creştere masivă a miceliului
care umple cavitatea corpului şi care apoi iese la suprafaţă şi acoperă
corpul.
Insectele moarte (larve şi adulţi) la început au corpul moale, flexibil,
dar în scurt timp acesta devine tare (se mumifică).
Ciupercile entomopatogene fac parte din genul Entomophthora şi din

ciuperci imperfecte care produc boli denumite muscardinoze:
 Beauveria bassiana care produce muscardina albă la omizi dar şi la

larve de cărăbuşi şi
 Metharrhizium anisopliae care produce muscardina verde la larvele
de cărăbuşi).
S-au obţinut deja biopreparate pe bază de ciuperci entomopatogene:

Boverin şi Muscardin.
Muscardinoze
Metarrhizium anisopliae
- muscardina verde -
Beauveria bassiana
- muscardina albă -
În practică:
Există trei metode de folosire a ciupercilor entomopatogene:
 Colonizarea – urmăreşte introducerea unei cantităţi de preparat

micotic într-un mediu natural unde micoza este deja prezentă, dar în stare
endemică.
Se recomandă ca ciuperca patogenă să se introdusă, fie direct în
litieră, fie prin intermediul insectelor adulte infectate artificial cu spori.
Se poate aplica în combaterea Scarabaeidae-lor.
 Aplicarea de tratamente biologice cu spori de Beauveria, fie la

suprafaţa solului, fie în sol, tot în cazul larvelor de Scarabaeidae.
 Aplicarea preparatelor micotice în cadrul combaterii integrate.

4. Protozoarele
[clasa Sporozoa, Ordinul Microsporidia (care produc spori)]
= parazitează insectele =
Infecţia se face prin ingerarea de către insecte a sporilor acestora

(odată cu hrana) dar şi prin intermediul insectelor entomofage parazite
care le inoculează odată cu depunerea ouălor în insectele-gazdă.
Se cunosc peste 200 specii de protozoare care parazitează în special
omizi (Lepidoptera) şi care se transmit de la o generaţie la alta prin ouăle
depuse de femelele infectate.
Mai cunoscute sunt speciile din genul Nosema: N. lymantriae, N.
tortricis, N. typography.
În practică:
Sunt consideraţi paraziţi de perspectivă având în vedere ciclul vital

scurt (de la infecţie până la formarea sporilor maturi trec 3-9 zile) precum şi
capacitatea lor de a forma un număr enorm de spori în corpul insectei-
gazdă.
B. Zoofagii
Sunt specii de animale care trăiesc pe seama altor specii de animale
dăunătoare, în cazul de faţă pe seama insectelor fitofage dăunătoare.
Zoofagii se împart în două categorii:

- paraziţi care, de regulă, trăiesc în corpul gazdei (de aceea sunt de
talie mai mică decât gazda);
- prădători, care se hrănesc cu insecta-pradă.
Zoofagii fac parte din grupe sistematice diferite:

- din nevertebrate (nematode, artropode-acarieni şi insecte),
- din vertebrate (reptile, păsări şi mamifere).
Nivelul populaţiilor de zoofagi este determinat de prezenţa insectelor-

gazdă şi respectiv pradă, faţă de care manifestă o specificitate ridicată.
● Nevertebratele
► Nematodele sunt viermi cilindrici cu corpul nesegmentat care
parazitează insecte dăunătoare în corpul cărora se înmulţesc producând
moartea gazdei sau sterilitate, prin atrofierea organelor de reproducere.
► Insectele entomofage sunt:
- parazite
sau
- prădătoare.
A. Insectele entomofage parazite fac parte din ordinele:
 Hymenoptera, care îşi încheie ciclul biologic în corpul gazdei de unde

ies adulţii
şi
 Diptera, la care larvele părăsesc obişnuit gazda şi se împupează în
afara acesteia.
ѵѵ După gradul de specializare în raport cu gazda paraziţii sunt:

 monofagi - adaptaţi la o singură specie-gazdă
 polifagi - care se dezvoltă pe mai multe specii-gazdă.
ѵѵ Paraziţii prezintă specificitate şi faţă de diferite stadii de

dezvoltare ale gazdelor:
 paraziţi oofagi
 paraziţi larvari
 paraziţi pupali
Paraziţii oofagi sunt viespi mici care prezintă mare importanţă
practică deoarece reduc numărul insectelor dăunătoare într-un stadiu inactiv
şi înainte de producerea oricăror vătămări.
Pentru Lymantria dispar: Anastatus disparis şi Ooencyrtus
cuwanae.
Prima dintre aceste specii poate fi transferată din focare vechi (cu un
grad ridicat de parazitare) în focare incipiente, primăvara.
Anastatus sp.
Ooencyrtus sp..
Paraziţii larvari fac parte atât din Ordinul Hymenoptera cât şi din
Ordinul Diptera.
Din Hymenoptera joacă rol important speciile din genul Apanteles

care parazitează omizi de diferite specii (Lymantria dispar, Lymantria
monacha, Malacosoma neustria).
Speciile de Apanteles, de regulă, depun mai multe ouă într-o gazdă,
larvele părăsesc omida-gazdă moartă şi se împupează pe corpul acesteia,
fiecare într-un cocon propriu.
De aceea şi în cazul acestor specii se poate face un transfer de
paraziţi, prin adunarea coconilor de pe omizile moarte şi lansarea lor în
focare noi.
Multe specii de Diptera-Tachinidae (Exorista larvarum, Exorista

fasciata, Compsilura concinnata) parazitează frecvent omizi, din
ultimile vârste, putând distruge în totalitate populaţia-gazdă.
Paraziți larvari din Hymenoptera
Apanteles sp. larvele părăsind împupare pe corpul

omida-gazdă moartă omizii, fiecare într-un
cocon propriu
Paraziți larvari din Diptera
Exorista fasciata Compsilura concinnata

larvă atacată de Tachinidae
Paraziţii pupali sunt în principal viespi - Ichneumonidae din
care se întâlnesc frecvent următoarele specii:
• Pimpla instigator şi Theronia atalanthae, specii polifage care

parazitează pupe de dimensiuni mari (Lymantria dispar,
Malacosoma neustria),
• Specii din genurile Itoplectis şi Ephialtes care parazitează pupe
de Tortrix viridana
Pimpla instigator Theronia atalanthae

În ţările avansate există biofabrici în care
se obţin speciile parazite în cantităţi industriale
şi în mometul în care trebuie lansate în focare,
pentru o combatere biologică eficientă.
În ţările care nu dispun de asemenea
posibilităţi se poate face, aşa cum s-a arătat mai
sus, transferul dintr-un focar în altul.
Mai amintim faptul că speciile parazite se
hrănesc suplimentar, în stadiul de adult, vizitând
florile plantelor erbacee.
Protejarea insectelor entomonofage

presupune:
- interzicerea păşunatului şi a cositului,
eventual cultura plantelor melifere pe suprafeţe
mici.
- aplicarea tratamentelor chimice,
primăvara timpuriu (la majoritatea omizilor în
primele două vârste), când speciile folositoare nu
au părăsit încă locurile de iernare, utilizându-se
insecticide selective cu remanenţă redusă.
B. Insectele entomofage prădătoare.
Pentru încheierea ciclului lor de dezvoltare aceste insecte

consumă mai mulţi indivizi din una sau mai multe specii.
Ele sunt prădătoare atât în stadiul de adult cât şi de larvă.
Din punct de vedere sistematic ele aparţin mai multor ordine:
Insectele entomofage prădătoare
Ordinul Familia Specia Stadiul pe care îl prădează
Calosoma sycophanta - o familie consumă într-un an, 6000 pupe şi omizi de
Carabidae „marele bandit” Lymantria dispar
Carabus sp. - omizi defoliatoare
Cicindela campestris
Cicindelidae „repede”, „repedea de
câmp”
Coleoptera Chauliognathus lugubris - ouă, larve şi pupe de gândaci de frunză, precum şi
Cantharidae
„gândacul soldat” păduchi de frunză
Coccinella
Coccinellidae septempunctata
buburuza
Cleridae Thanasimus dubius - larve şi gândaci de Ipidae
Dermestidae - ouă de Lymantria dispar (până la 70% din depuneri)
- larve şi pupe de Lepidoptera
Formica rufa
Formicidae - larve, pupe şi adulţi de Ipidae
Hymenoptera Formica pratensis
(furnicile) - 4-5 muşuroaie/ha eficiente în focare de Tortrix
Formica polyctena
viridana şi Geometridae
Forficula auricularia - omizi şi pupe de Tortrix viridana
Dermaptera Forficulidae urechelniţa - păduchi de frunze (Aphididae)
Mantis religiosa
Mantodea
călugăriţa
Libellula sp.
Odonata Libellulidae
libelula
- larve de gândaci de frunză, fluturi, diptere
Planipennia Chrysopidae Chrysopa perla - o larvă consumă 75-160 de păduchi de frunză, iar
adultul 40 (într-o oră)
Calosoma sycophanta
Carabus violaceus
Coccinella septempunctata
Cicindela campestris
Chauliognathus lugubris
gândacul soldat ciumă
Thanasimus dubius
gândacul covrig
Formica rufa
Furnicile de pădure reprezintă o resursă biologică importantă a

vegetaţiei forestiere, care contribuie la menţinerea echilibrului ei biologic
Se recomandă:
- Colonizarea pădurii cu muşuroaie de furnici (prin segmentarea cuibului
natural, bine dezvoltat şi transmutarea unei părţi din acesta în zone lipsite de
muşuroi)
- Reproducerea artificială a mătcilor
- Protejarea cuiburilor de furnici, atât naturale, cât şi artificiale
Forficula auricularia Mantis religiosa
Libellula quadrimaculata Chrysopa perla

● Vertebratele
► Dintre vertebrate un rol important în distrugerea insectelor
dăunătoare revine păsărilor insectivore.
Păsările cele mai importante în ce priveşte consumul de insecte
aparţin ordinului Passeres (Passeriformes - păsărele), păsări mici,
unele dintre ele şi bune cântătoare.
► Exemplificăm şi câteva mamifere (clasa Mammalia)

insectivore care fac parte din ordinele:
Insectivora (Soricidae - chiţcani, Talpidae cu specia Talpa
europaea - cârtiţa şi Erinaceidae cu specia Erinaceus europaeus -
ariciul).
Chiroptera - lilieci.
• Prin aplicarea intensivă a tratamentelor chimice în ultimele cinci decenii s-

au acumulat o serie de efecte secundare negative deoarece produsele
chimice, în afară de organismele ţintă, acţionează asupra multor altor
organisme migrând prin lanţurile trofice şi acumulându-se reziduuri toxice
în întreaga biocenoză.
Pe baza rezultatelor obţinute până în prezent, se apreciază că numai prin
combaterea biologică nu se pot salva recoltele de la distrugerea lor de
către insectele dăunătoare.
• De aceea, în prezent se aplică şi aşa numita combatere integrată

(CI) care îmbină măsurile silviculturale (care urmăresc creearea şi
menţinerea unor arborete viguroase, rezistente la acţiunea factorilor biotici
dăunători) cu metodele de combatere mecanică, chimică, biologică
punând un accent deosebit şi pe factorii naturali de reglare a populaţiilor
dăunătoare (mai ales pe acţiunea entomofagilor paraziţi şi prădători).
• Noua metodă de combatere integrată, faţă de „complexul de măsuri” îşi
pune atât problema dirijării relaţiilor complexe în cadrul ecosistemului pentru
a fi deranjat cât mai puţin echilibrul acestora, cât şi probleme economice
vizând menţinerea populaţiei dăunătorilor la un nivel la care nu se produc
vătămări importante, numit şi pragul economic de dăunare (PED).
Potrivit acestei strategii moderne, tratamentele sunt justificate dacă

cheltuielile ocazionate de acestea sunt mai mici decât pierderile produse de
insecte.
Ca atare, prin această metodă nu se mai pune problema „eradicării”
dăunătorilor ci menţinerea lor până la un anumit nivel (prezenţa în anumite
densităţi a populaţiilor dăunătoare este obligatorie şi pentru menţinerea
entomofagilor, pe acţiunea cărora se bazează combaterea integrată).
După cum am arătat combaterea chimică rămâne o verigă a

combaterii integrate dar se impun anumite măsuri pentru raţionalizarea
tratamentelor chimice şi anume:
• utilizarea unor insecticide selective (toxice pentru organismul ţintă)

şi uşor biodegradabile (pentru a se evita acumularea de reziduri toxice în
natură);
• aplicarea tratamentelor în momente optime, când insectele
dăunătoare sunt în stadii foarte sensibile la acţiunea substanţelor chimice;
• aplicarea tratamentelor chimice în benzi care alternează cu benzi
netratate (în care supravieţuiesc insectele entomofage);
• utilizarea în amestec a insecticidelor chimice (în doze subletale) cu
insecticide biologice.
Schema de combatere integrată a defoliatorului Lymantria dispar
Formaţii forestiere Gradul de Lucrări silviculturale Lucrări de protecţie
expunere la Preventive Combatere
vătămare Depistare şi Biologice - Fizico – Mecanice Chimice
prognoză Biotehnice Biologice
1 2 3 4 5 6 7
1.Cerete şi I -Odată cu regenerarea -Inventarierea -Protejarea -Recoltarea În tratamentele
gârniţete naturală sau artificială cuiburilor de muşuroaielor de depunerilor de ouă chimice să fie
(Arborete pure, se asigură furnici. furnici împotriva de L.dispar, folosite cu
amestecuri de cer asortimentul necesar distrugerilor prin îndeosebi din precădere
şi gârniţă sau cer, al speciilor de păşunat, vânat şi prin pădurile din care insecticidele
gârniţă şi stejari amestec, ajutor şi -Evaluarea şi intervenţia omului. dăunătorul este în selective de tip
mezofiţi, şleauri arbuşti, potrivit identificarea -Multiplicarea acestor latenţă, cât şi în Dimilin, Mimic,
etc.). compoziţiei ţel pentru populaţiei de cuiburi pentru a cele infestate Rimon în cantităţi
2.Stejărete de II obţinerea de arborete păsări asigura un număr foarte slab şi slab. reduse. Aplicarea
stejar pedunculat cu consistenţă plină. insectivore din mediu de 4 la ha. insecticidelor cu
(stejărete pure cu În felul acesta se vor pădure. -Instalarea de cuiburi -La stejarii cu un pronunţat
amestec de stejar crea condiţii mai bune artificiale pentru ritidom gros, cât şi caracter de
cu alte specii, pentru dezvoltarea -Semnalarea, păsările insectivore şi pe alte esenţe biodegradabilitate
şleauri, etc.). zoofagilor. depistarea şi protejarea cuiburilor forestiere, ca cele de tip
3.Stejărete cu I -Prin lucrările de prognoza naturale. rezultate bune se Decis, triclorfon,
stejar brumăriu, cu îngrijirese ameliorează insectei -Stimularea înmulţirii pot obţine prin malation etc.
stejar pufos compoziţia şi structura L.dispar. entomofagilor din petrolarea asigură protejarea
(stejărete pure, acestor arborete, pădurile infestate de pontelor cu un în oarecare
amestecuri cu pentru creşterea -Identificarea defoliatorul L.dispar. insecticid ovicid. măsură a
stejari mezofiţi, procentului de arboretelor în -Interzicerea entomofaunei
şleauri, etc.). participare al speciilor care se păsunatului în -Folosirea cu folositoare din
4. Gorunete III principale de stejari, semnalează pădurile de stejari, precădere a păduri.
(gorunete pure, cât şi reducerea boala pentru evitarea tratamentelor cu.
1 2 3 4 5 6 7
gorunete-făgete, treptată a provenienţei poliedroza bătătoririi solului, preparatele
şleauri cu celor din crâng.În nucleară a vătămării arborilor şi bacteriene şi
gorunetc.). culturile agricole care omizilor de arbuştilor, distrugerii virale prin care
5.Plopişuri şi I se fac pe linie de Lymantria cuiburilor de furnici, fauna şi
sălcete, naturale şi vânătoare, trebuie să dispar, locurilor de clocit ale entomofauna din
artificiale. se asigure şi plantele îndeosebi în păsărilor, cât şi pădure este mai
favorabile dezvoltării salcâmete. entomofaunai din sol. bine protejată
entomofagilor -În focarele incipiente
aplicarea unor
tratamente cu
preparate virale cu
scopul distrugerii
dăunătorului înainte
ca acesta să se
extindă. În acelaşi
timp prin infecţia care
se realizează se poate
menţine nivelul
populaţiei în faza de
latenţă, creând
Schema de combatere integrată a defoliatorului Lymantria monacha
Lucrări de protecţie
Formaţii Gradul de Preventive Combatere
forestiere expunere Lucrări silviculturale Depistare şi Biologice-Biotehnice Fizico- Chimice
la prognoză mecanice
vătămare Biologice
1 2 3 4 5 6 7
1. Molodişuri pure I - Prin plantaţii şi - În toate - Protejarea Focare - În cazul când se
(Molidiş cu Oxalis II regenerărinaturale să formaţiunile muşuroaielor de furnici incipiente de ajunge la soluţia
acetosella, II se realizeze forestiere este împotriva distrugerii lor Lymantria ca dăunătorul
molidiş cu floră III compoziţia ţel, în care necesară prin păşunat de către monacha să L.monacha să fie
de mull, cu III să se promoveze inventarierea vânat. se lichideze combătut chimic
Luzula sylvatica speciile de amestec, cuiburilor de - În formaţiunile prin se preferă
etc) fag, brad, paltin, larice, furnici. molideto-brădete, tratamente insecticide
2. Molideto scoruş, anin, etc. - Evaluarea brădete şi amestecuri bacteriene selective ca
brădete. - Prin lucrări de îngrijiri populaţiilor de de molid cu fag, brad şi sau virale Dimilin, Mimic,
3. Amestecuri de (degajări, curăţiri şi păsări alte specii în care de Rimon, cât şi
molid cu fag, cu rărituri) să se insectivore. obicei numărul biodegradabile
brad şi fag, cu proporţioneze - Controlul cuiburilor de furnici este din grupa
larice, cu pin amestecul, să se defoliatorului mai mare să se piretrinoizilor de
cembra. protejeze şi să se Lymantria întreprindă acţiuni de sinteză ca Decis,
4. Brădete pure stimuleze dezvoltarea monacha cu multiplicare a lor pentru Karate, Sumi-
(Brădet cu floră arborilorde viitor, ajutorul a se asigura o densitate Alpha etc sau
de mull, brădet asigurând o structură feromonului de cel puţin 4 organofosforice
normal cu floră plurienăcare să Atralymon cuiburi/ha. pe bază de
de mull etc). confere o mai bună urmând ca în - Stimularea înmulţirii Triclorfon,
5. Brădeto-făgete stabilitate ecologică funcţie de fluturii păsărilor folositoare din Malation etc.
(Brădeto-făget arboretului. masculi capturaţi păduri prin instalarea
normal cu floră - Atât prin plantaţii şi şi de vârsta de cuiburi artificiale.
de mull, cu regenerări naturale, arboretului să se - Capturarea omizilor
Festuca cât şi lucrări de facă depistarea de Lymantria monacha
altissima, Luzula îngrijire, să se asigure în stadiul larvar cu ajutorul
albida etc.) proporţia principalelor sau în stadiul de
specii componente ale ou.
Cap. 5. Insecte vătămătoare
vegetației forestiere
Tipuri de vătămari după organul
atacat
Prin felul lor de viaţă unele insecte produc diferite tipuri de vătămări.
De cele mai multe ori, aceste vătămări sunt mai uşor vizibile decât
insectele care le provoacă.
Cele mai evidente tipuri de vătămare sunt cele care se produc la

nivelul:
- frunzelor;
- mugurilor, lujerilor şi ramurilor subţiri;
- trunchiurilor şi ramurilor groase;
- cioatelor.
A. Vătămari ale frunzelor
Frunzele pot fi:

- roase,
- perforate (ciuruite),
- scheletizate,
- minate,
- răsucite,
- zbârcite, pătate, decolorate,
- deformate.
Acţiunea vătămătoare a insectelor la nivelul frunzelor se

soldează cu reducerea aparatului asimilator al arborilor.
1. Roaderea limbului frunzelor
se datorează:
-- mai cu seamă omizilor

defoliatoare aparţinând
Ordinului Lepidoptera
(Lymantriidae, Tortricidae,
Geometridae, Noctuidae ş.a.),
-- uneori aşa-ziselor omizi

false, aparţinând unor specii de
insecte din Ordinul
Hymenoptera, familia
Tenthredinidae (viespi), care
încep roaderea pe marginea
limbului frunzelor.
2. Perforarea
(ciuruirea) limbului
frunzelor,
cu aspectul unor pete de
forme şi mărimi diferite, poate fi

produsă de adulții şi larvele unor
specii de Coleoptere (Saperda,
Phyllobius, Plagiodera,
Chalcoides, Melasoma,
Chlorophanus, Melolontha,
Anomala ş.a.).
3. Scheletizarea
frunzelor
se realizează prin
consumarea de către larvele unor
insecte a ţesuturilor
parenchimatice, nervurile şi
reţeaua de vase fiind evitate.
Acest tip de vătămare este

produs de către larvele unor
Chrysomelidae sau de către
omizile false (larvele unor viespi)
din fam. Tenthredinidae (Caliroa
anulipex) ori Cimbidae (Cimbex
lutea).
4. Minarea frunzelor
este produsă de larvele
unor microlepidoptere
(Phyllocnistis, Lithocolletis,
Leucoptera, Nepticula) sau
coleoptere (Rhynchaenus sp.,
Zeugophora sp.) şi se prezintă
sub forma unor galerii mai late
sau mai înguste, cu aspect de
pete mari sau de linii şerpuite.
6. Răsucirea frunzelor
(de plop, în cazul de față) are
aspect de ţigară şi este produsă
de adulţii gândacilor ţigărari
(Byctiscus sp.).
Byctiscus betulae
Byctiscus populi
7. Zbârcirea, pătarea şi
decolorarea frunzelor
urmată de uscarea şi căderea

prematură a acestora, este produsă de
speciile din Ordinul Hemiptera, în special
de păduchi din familia Aphididae
(Chaitophorus sp., Thechabius sp).
8. Deformarea
frunzelor şi producerea
unor gale pe limb sau peţiolul
frunzelor au loc în urma
atacului unor specii de
hemiptere din familiile
Aphididae, Coccidae ori de
diptere din familia
Cecidomyiidae
(Pemphigus sp., Harmandia
sp.).
B. Vătămari ale mugurilor, lujerilor şi
ramurilor subţiri
La nivelul mugurilor, lujerilor şi
ramurilor subţiri se pot produce
diverse atacuri care contribuie la
deformarea tulpinilor sau
coroanelor puieţilor.
1. Penetrarea lujerilor
terminali
de către larvele de
Gypsonoma sp. sau atacurile
puternice ale dăunătorului Saperda
populnea au ca efect
bi sau trifurcarea tulpinilor puieţilor
din pepiniere sau plantaţii tinere.
2. Înţeparea
mlădiţelor de răchită sau
tulpinilor puieţilor de plop,

produse de adulţii gândacului
trombar Cryptorrynchus lapathi.
3. Perforarea
lujerilor şi forarea de galerii
în măduva acestora produse de

larvele de Oberea oculata.
4. Înţeparea scoarţei
lujerilor de plop sau
mlădiţelor de răchită, cu
deformarea acestora sub forma
de dublu colac, produse de
adulţii de Cimbex lutea.
Înţepături în șiruri liniare

pe axul lujerilor şi în special al
mlădiţelor de răchită produc
larvele şi adulţii insectei
sugătoare Aphrophora alni.
5. Tăieturi neregulate
în scoarţa ramurilor subţiri,
urmată de deformarea acestora sub

formă de gale simetrice, sunt produse
de adulţii şi larvele de Saperda
populnea puieţilor de plopi
euramericani.
6. Umflături
sub formă de gale
asimetrice ale tulpinilor
puieţilor de plopi euramericani

se pot produce şi în urma
atacului larvelor de
Paranthrene tabaniformis.
7. Uscarea
scoarţei
puieţilor tineri de plopi
euramericani în zona coletului are loc

ca urmare a galeriilor superficiale sub
scoarţă produsă de larvele lui
Melanophila decastigma.
C. Vătămări ale trunchiurilor
şi ramurilor groase
1. Sfredelirea
lemnului
prin săparea unor galerii în
trunchiul arborilor maturi, cu
orientări, mărimi şi forme diferite.
Vătămările pot fi produse de
larvele dăunătorilor: Aegeria
apiformis, Cossus cossus
(Lepidoptera), Saperda carcharias,
Lamia textor, Oberea oculata, Agrilus
suvorovi, Phytobia tremulae şi
Xileborus dispar .
Cossus cossus
Saperda carcharias
Agrilus suvorovi populneus
Xileborus dispar
2. Deformări ale
tulpinilor şi ramurilor
urmate de uscarea, crăparea

şi desprinderea de pe lemn a
scoarţei, apar în urma atacului
larvelor dipterului Rabdophaga
saliciperda, care se hrănesc cu
seva arborilor de salcie.
D. Vătămări ale cioatelor
1. Galerii săpate în
diferite direcţii
produse de larvele
gândacului trombar
Cryptorrhynchus lapathi sau
a lepidopterului cu aripi
transparente Synanthedon
formiceformis care contribuie
la devitalizarea cioatelor.
5.1. Insecte care vatămă frunzele
5.1.1. Insecte care rod frunzele

1. Ordinul LEPIDOPTERA
1.1. Familia LYMANTRIIDAE (LIPARIDAE, ORGYIDAE)
LYMANTRIA DISPAR L.
(OCNERIA DISPAR L, PORTHETRIA DISPAR L.)
- omida păroasă a stejarului -
Insectă foarte polifagă,
atacă peste 270 de specii
lemnoase, în primul rând
cvercineele, sălciile, plopii,
carpenul, precum şi fagul, teiul,
acerineele şi chiar salcâmul.
Este în acelaşi timp şi un

dăunător periculos al livezilor
situate în apropierea pădurilor.
Produce gradaţii
puternice, mai ales în regiuni de
stepă, în arborete bătrâne, rărite şi
păşunate.
Adultul prezintă un dimorfism
sexual evident.
Femela are deschiderea

aripilor de 55-75 mm, aripile
anterioare prezintă, pe fondul alb-
gălbui, benzi în zig-zag întunecate,
ca şi petele de pe margini;
antenele dublu-serate şi negre;
abdomenul bombat şi acoperit cu
perişori bruni-gălbui.
Masculul mai mic, cu antene

dublu-pectinate şi aripi mai
închise la culoare, brune-cenuşii
până la cafenii-roşcate.
Ouăle sunt sferice, uşor turtite la
poli; la început gălbui, după 2-3
săptămâni devin cenuşii; toate într-o
singură depunere de formă ovală şi
acoperite cu perişori gălbui (pontă).
LYMANTRIA DISPAR
- omida păroasă a stejarului -
Omida
neonată este neagră şi cu peri
foarte lungi (de aceea poate fi uşor
purtată de curenţi de aer), după 4-5
năpârliri devine matură având
caracteristic capul galben cu două
benzi negre şi pe partea dorsală a
corpului cinci perechi de negi de
culoare albastră şi şase perechi de
culoare roşie.
Pupa
este brună, mată, acoperită
cu smocuri de peri ruginii;
cremasterul alungit în formă de
măciucă şi cu numeroase cârlige.
Biologie:
 insectă monovoltină cu zborul în iulie-august;

 femela depune ouăle într-o singură depunere pe trunchi, până
la 3-4 m înălţime;
 iernarea în stadiul de ou;
 primăvara, după ecloziune, omizile stau câteva zile împreună
pe depunere, în „oglindă“, după care se individualizează în
coroană şi rod frunzele;
 împuparea are loc la sfârşitul lunii iunie în crăpăturile scoarţei
sau în 2-3 frunze prinse cu fire de mătase.
Gene- LUNA
raţia I F M A M I I A S O N D

OOO OOO OOO OOO O
LL LLL LLL
I P PP P
A AA AAA
O OOO OOO O OO OOO OOO
Caracteristicile
vătămării
Deşi atacă un număr
mare de specii lemnoase, se
dezvoltă normal pe un număr
mai limitat de plante.
Produce defolieri
puternice uneori repetate 2-
3 ani la rând şi, datorită
dezvoltării îndelungate a
omizilor, distruge şi a doua
înfrunzire.
Frunzele fragede care
apar după defoliere, în
general, sunt atacate
puternic şi de făinare.
Depistare, prognoză şi combatere.
Depistarea se face prin:

- observarea „oglinzilor“ cu omizi (primăvara),
- observarea pupelor (iunie-iulie),
- observarea fluturilor în timpul zborului (iulie-august),
- observarea depunerilor de ouă (din august până în primăvara
următoare).
Prognoza presupune determinarea procentului probabil de defoliere

cu ajutorul:
- densităţii populaţiei = nr. mediu de ouă/arbore,
- fecundităţii medii (direct sau indirect),
- mortalităţii naturale (în stadiul de ou şi de pupă).
Combaterea omizilor se face prin stropiri cu biopreparate, cu

insecticide chimice sau cu amestecuri ale acestora, în primele vârste.
Se poate face şi o combatere mecanică prin adunarea şi distrugerea
depunerilor de ouă.
LYMANTRIA MONACHA L. (OCNERIA MONACHA L.)
- omida păroasă a molidului -
Specie polifagă, atacă în special
răşinoasele preferând, în primul rând, molidul.
În ţara noastră a produs atacuri

puternice în arborete de molid, dar
periodicitatea gradaţiilor este foarte mare.
Adultul prezintă dimorfism sexual ca şi la

specia precedentă în ce priveşte mărimea,
culoarea şi forma antenelor.
Aripile anterioare sunt albe cu desene

negre în zig-zag, iar cele posterioare cenuşii.
Abdomenul cenuşiu sau roz cu pete

negre.
Femela are anvergura 50-55 mm, iar

masculul 40-45 mm.
Oul este rotund, uşor turtit la poli,
proaspăt are culoare roşiatică, apoi
devine cafeniu şi cu luciu.
Omida neonată este albă-cenuşie

şi foarte păroasă, apoi devine cenuşiu-
negricioasă, iar după vârsta III-IV,
dorsal, apare o bandă închisă
începând de pe segmentul doi şi
întreruptă între inelele 7-9 de o pată
albă; pe inelul 2 o pată cordiformă
neagră; omida masculă are cinci
vârste şi cea femelă şase vârste.
Pupa proaspătă este verzuie (ca

la toate speciile), apoi brună-închisă, cu
luciu de bronz şi cu smocuri de peri
gălbui pe abdomen; are cremasterul
conic cu numeroase cârlige; este
adăpostită într-un cocon lax.
LYMANTRIA MONACHA
Biologie:
• insectă monovoltină cu zborul în iulie-august;

• femela depune ouăle în mai multe depuneri în partea inferioară a trunchiului,
în crăpăturile scoarţei;
• iernarea în stadiul de ou;
• primăvara, ca şi la specia anterioară, omizile stau aproximativ o săptămână
în „oglinzi“ după care se răspândesc în coroană;
• împuparea are loc în iunie-iulie în coroană, între ace sau pe ramuri sau
tulpină.
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
■■■■■■■■■■■■■■■■■■
□□□□□□□□□□
+++++++++++++++++++
OOO ou; □□□□ pupă;

■■■■■ larvă; +++++ adult.
• Caracteristicile vătămării.
• Atacul începe primăvara timpuriu

când mugurii abia desfăcuţi sunt roşi în
întregime, iar acele sunt roase total sau
parţial de la mijloc sau de la bază
(porţiunile tăiate cad pe sol, trădând
prezenţa insectei).
• În cazul înmulţirilor în masă se produc

defolieri puternice pe suprafeţe întinse.
• O defoliere de 60% din coroană duce la

uscarea arborelui respectiv (defolierile
reduse slăbesc arborii, favorizând
instalarea dăunătorilor secundari).
Depistare, prognoză şi combatere
Depistarea se face prin:

- observarea omizilor în «oglinzi»
(primăvara),
- atragerea fluturilor în curse cu
feromoni (vara în perioada zborului),
- după ouă, toamna.
Pentru această insectă metoda

curselor feromonale (cu Atralymon),
pentru controlul populaţiilor, s-a
generalizat, în producţie fiind utilizată în
toate pădurile de molid, brad şi de
amestec, indiferent de vârstă.
În funcţie de numărul fluturilor masculi
capturaţi/cursă se determină numărul
curselor feromonale necesare pentru anul
următor.
Densitatea populaţiei se exprimă prin:
- numărul de omizi/arbore (determinat prin procedeul tratamentului forte
cu aerosoli),
- numărul de excremente/zi (captate pe panouri instalate sub coroana
arborilor),
- prin numărul de ouă/arbore (determinat toamna prin doborârea
arborilor de control).
Combaterea omizilor se face ca şi la specia precedentă.

EUPROCTIS CHRYSORRHOEA L.
- fluturele cu coada aurie -
Specie polifagă întâlnită atât în arborete
cât şi în livezi, în zona de silvostepă şi de stepă.
Atacă în special cvercineele.

La noi formează gradaţii puternice mai
ales în vestul Transilvaniei.
Adultul prezintă dimorfism sexual.

Femela are aripile albe cu luciu mătăsos,
anvergura de 30-40 mm, abdomenul bombat şi la
vârf cu un smoc de peri aurii.
Masculul este mai mic, cu aripile

asemănătoare (uneori pe cele anterioare cu câteva
puncte mici, negre).
Oul este sferic, uşor turtit la poli, iniţial cu

o culoare galbenă-verzuie, apoi devine galbenă-
cenuşie; toate ouăle se găsesc într-o depunere
alungită şi uşor şerpuită, acoperite cu perii
gălbui de pe abdomen.
Omida neonată este
neagră, devine apoi cenuşie-
neagră (capul rămâne negru) şi
acoperită cu peri galbeni, foarte
urticanţi; dorsal are două dungi
roşii, lateral cu câte o dungă
albă, întreruptă; omizile au 6-7
vârste.
Pupa este brună până la

neagră, «mată», acoperită cu
perişori:
- se îngustează brusc
spre extremitatea posterioară, iar
cremasterul cu numeroşi peri în
formă de cârlige;
- este adăpostită într-un
cocon transparent, „ţesut" din fire
de mătase de culoare cenuşie.
EUPROCTIS
CHRYSORRHOEA
Biologie:
Este o insectă monovoltină.
Zborul fluturilor are loc în iunie-iulie, seara (ziua stau imobili pe frunze şi ramuri).
Femelele depun ouăle, toate într-o grămadă, pe dosul frunzelor.
Fecunditatea individuală variază între 30-650 ouă.
După 2-3 săptămâni de la depunere, în iulie, are loc ecloziunea şi după a 2-a
năpârlire omizile tinere îşi ţes cuiburi din frunze uscate şi din fire de mătase în care
iernează mai multe la un loc (200-2 000 omizi).
Primăvara, când temperatura medie zilnică este între 8-10° C, omizile părăsesc
cuiburile şi încep să se hrănească cu frunzele mici, abia ieşite din muguri.
Omizile mai năpârlesc încă de 3 ori şi la începutul lunii iunie încep să se împupeze
în coroana arborilor, între frunze, într-un cocon transparent, cenuşiu-închis.
Caracteristicile
vătămării.
Atacul produs de omizile

tinere, la sfârşitul verii, înainte
de diapauza de iarnă, nu
prezintă importanţă.
In schimb, atacul produs

primăvara, după iernarea
omizilor, este foarte periculos,
omizile consumând mai întâi
mugurii şi apoi frunzele.
Pot cauza defolieri totale;

atacă în primul rând rezervele
de stejar, arborii izolaţi de la
lizieră, defolierea fiind mai
pronunţată la vârful coroanei.
Depistare, prognoză şi combatere
• Depistarea se face în:
- stadiul de omidă, după cuiburile de iernare,
- stadiul de adult, în perioada zborului, prin atragerea fluturilor la curse
luminoase.
• Prognoza.
► Densitatea populaţiei se exprimă prin nr. de omizi/arbore (nr. mediu de
cuiburi/arbore x nr. mediu de omizi/cuib).
► Fecunditatea se determină indirect, în funcţie de greutatea medie a unei

pupe femele sau a unei depuneri de ouă.
► Mortalitatea naturală se determină pentru pupe şi pentru omizile
hibernante.
• Combaterea chimică se face ca la speciile anterioare, primăvara, după ieşirea

omizilor din cuiburile de iernare şi mecanică, prin tăierea şi arderea cuiburilor cu
omizi (la infestări slabe şi în arborete tinere, cu înălţimi ale arborilor sub 10 m).
LEUCOMA SALICIS L. (STILPNOTIA SALICIS L.)
- fluturele alb al plopului -
• Insectă polifagă, preferă plopii şi

sălciile, în special de-a lungul
şoselelor, în parcuri, dar şi în
arboretele de plop din zona de
silvostepă şi de stepă.
 Adultul este un fluture cu aripile

albe cu luciu mătăsos, toracele şi
abdomenul acoperite cu peri albi,
deşi, iar picioarele negre cu inele
albe din perişori.
 Sexele se deosebesc după forma

antenelor şi mărime (anvergura la
femele este de 50-60 mm, iar la
mascul de 35-45 mm).
Oul sferic, turtit la
poli; ouăle sunt în
depuneri de câte 150-
200 bucăţi şi acoperite
cu o secreţie albă care
se întăreşte.
Omida neonată este
neagră, apoi albă-cenuşie
(numai capsula cefalică
rămâne neagră), dorsal cu
un şir de pete albe-gălbui
(pe segmentele patru şi
cinci şi câte două
excrescenţe negre
concrescute); pe corp
negi cu peri galbeni-
roşcaţi.
Pupa este neagră,
lucitoare cu pete şi
smocuri de peri albi-
gălbui (de aceea apare
pestriţă); cremasterul
prelungit, cu cute
longitudinale şi peri în
formă de cârlige.
LEUCOMA SALICIS
Biologie.
În condiţiile zonei de sud a României, S. salicis are două generaţii pe an şi
iernează în stadiul de larvă.
Fluturii generaţiei hibernante zboară în iunie şi au o activitate crepusculară şi

nocturnă.
La câteva zile după împerechere, femela depune 350-800 ouă, în mai multe
grămezi (câte 30-90 ouă într-o pontă).
După 10-12 zile are loc ecloziunea, iar omizile încep să consume frunze.
Hrănirea lor continuă până la începutul lunii august.
Dezvoltate complet, omizile se împupează într-o îndoitură a frunzei (dar şi pe

ritidom sau la bifurcaţia ramurilor), de regulă în partea superioară a coroanei.
După cca. 15-20 zile, spre sfârşitul lunii august, are loc cel de-al doilea zbor.
Imediat după împerechere, femelele depun ouă şi apoi apar omizile, care
parcurg 1-2 vârste, după care, se retrag pentru iernare în crăpăturile scoarţei
arborilor, într-un cocon ţesut din fire de mătase.
În acestă generaţie omizile produc scheletizări la frunzele tinere situate la baza

coroanelor.
Primăvara (în martie-aprilie), omizile îşi reiau activitatea şi consumă frunze

până la sfârşitul lunii mai, când se împupează.
Gene- LUNA
raţia I F M A M I I A S O N D
 
LLL LLL LLL LLL LLL
II PP PP
AAA
OO O
L LLL L
I
P PPP
AA
O OO
II LLL LLL LLL LLL
Caracteristicile vătămării
Omizile tinere produc

scheletizarea frunzelor; pe măsură
ce înaintează în vârstă, ele
consumă frunzele în întregime, iar în
cazul infestărilor puternice pot
produce defolieri totale.
Defolierea produsă de omizile

hibernante este mai redusă în
intensitate decât cea provocată de
omizile generaţiei de vară.
Pierderile de creştere în volum

rezultate în urma unei defolieri totale,
care pot atinge 3-4 m3/ha, justifică
necesitatea aplicării de tratamente
chimice sau biologice, contra
omizilor insectei.
Depistare, prognoză şi combatere.
Depistarea se face după:

- prezenţa omizilor în coroană, în iunie-iulie,
- după prezența pupelor aflate în crăpăturile scoarţei.
Fluturii pot fi capturaţi noaptea, la surse luminoase.
Prognoza se elaborează în septembrie, la retragerea omizilor

pentru iernare.
Se inelează cu clei minimum 20 arbori pe parcelă, la înălţimea
de 1.5-2.0 m.
Periodic, se culeg şi se numără omizile capturate pe inele, ca
urmare a coborâriri lor spre baza tulpinii arborilor pentru iernare.
Pe baza densităţii medii (număr mediu de omizi/arbore) şi a
numerelor critice, calculate pentru generaţiile de primăvară şi vară
în progradaţie şi retrogradaţie se stabileşte procentul probabil de
defoliere.
Prevenirea şi combaterea.
Ȋn categoria măsurilor preventive trebuie avute în vedere:

- selecţia clonală bazată pe modificarea rezistenţei arborilor la atacul
dăunătorilor;
- aplicarea îngrăşămintelor minerale (întrucat provoacă o mortalitate
mare a omizilor şi o fecunditate redusă la cele care supravieţuiesc),
- crearea unui subetaj vegetal în plantaţii şi arborete (omizile care ajung
pe tulpinile altor specii suferă de inaniţie şi pot să moară din lipsă de hrană).
Combaterea se poate face la omizile hibernante (în perioada aprilie-

mai, după părăsirea locurilor de iernare), sau la omizile generaţiei I (în prima
decadă a lunii iulie), de preferinţă cu preparate bacteriene pe bază de Bacillus
thuringiensis (Dipel, Foray ş.a.).
ORGYIA ANTIQUA L.
- omida cu smocuri de peri galbeni -
Adultul prezintă un dimorfism

sexual evident.
Femela numai cu rudimente

de aripi, are 10-13 mm lungime,
este greoaie, foarte păroasă şi de
culoare cenuşie.
Masculul are anvergura de

25-30 mm, aripile galbene-roşcate
(pe cele anterioare cu o dungă lată
de culoare mai închisă şi cu câte o
pată mică albă spre marginea
posterioară).
• Oul aproape sferic, alb-cenuşiu.
 Omida este cenuşie-galbenă, cu

numeroşi negi roşii şi păroasă;
dorsal, pe inelele 4-7, prezintă câte
un smoc de peri galbeni, pe cap
două smocuri de peri lungi, negri
(ca nişte corniţe), iar pe ultimul inel
abdominal un smoc de peri negri
(ca o codiţă îndreptată în sus).
 Pupa este cafenie-negricioasă,

foarte lucitoare şi acoperită cu peri
galbeni; împuparea într-un cocon
cenuşiu-albicios, aproape
transparent.
Biologia.
• Insecta poate avea una sau două generaţii pe an.
► În primul caz fluturii zboară în iunie-iulie.

• Masculii sunt foarte mobili, zboară activ (sunt atraşi de surse luminoase);
femela este greoaie, aproape nu se deplasează, şi după împerechere
depune ouăle imediat, chiar pe ţesătura din care este constituit coconul.
• Fecunditatea medie este cuprinsă între 200-400 ouă (cea individuală
variază foarte mult).
• Iernează în stadiul de ou.
• Primăvara, devreme, apar omizile care se dezvoltă până în iunie, când se
împupează în crăpăturile scoarţei sau între frunze, într-un cocon cenuşiu,
transparent.
► În cazul când apare şi cea de a 2-a generaţie (în sudul ţării) din
ouăle depuse în iunie-iulie (de fluturii din prima generaţie), după 7-10 zile
apar omizile.
• Acestea se dezvoltă până la sfârşitul lui august, iar zborul fluturilor are loc în
prima jumătate a lunii septembrie, aşa încât iernarea are loc tot în stadiul de
ou.
Caracteristicile vătămării.
Insecta a produs la noi în ţară defolieri în arborete de salcâm, în sudul
ţării şi, în câteva cazuri, în cărpinete.
Omizile în prima vârstă scheletizează frunzele pe suprafeţe mici, iar,
începând cu vârsta a 2-a rod frunzele.
Pentru această specie nu sunt elaborate elemente de prognoză.
Depistare şi combatere.
Depistarea se poate face uşor în iulie-august, când se suprapun cele
două generaţii şi când se observă prezenţa insectei în diferite stadii de
dezvoltare, inclusiv atacul localizat în special în părţile luminate ale
coroanei; masculii pot fi atraşi la surse luminoase.
Depistarea se face şi după prezenţa depunerilor de ouă care iernează
în crăpăturile scoarţei (din septembrie până în aprilie).
Combaterea chimică împotriva omizilor se recomandă numai în cazul
unor atacuri puternice.
DASYCHIRA PUDIBUNDA L.
- omida cu coadă roşie -
• Insectă polifagă la foioase.

• Preferă fagul fiind atacate mai ales
arborete între 40-80 de ani şi cu
expoziţie sudică.
• In cazul unor atacuri puternice poate
trece şi pe larice şi chiar pe plante
erbacee.
• Adultul este un fluture cu aripile

anterioare albe-cenuşii, cu desene
transversale, iar cele posterioare
albicioase; abdomenul este păros.
• Anvergura la femelă între 50-60 mm,
iar masculul ceva mai mic.
 Oul are culoare albăstruie-
cenuşie.
 Omida neonată este verde-

gălbuie cu perişori negri, la
maturitate are capul cafeniu,
corpul brun-roşiatic şi pe
spate (pe inelele 4-7) 4
smocuri de peri gălbui,
precum şi un smoc de peri
lungi, de culoare roşie pe
ultimul inel (ca o coadă);
între smocurile dorsale sunt
trei benzi negre, catifelate,
din perişori mici; perişorii de
pe corpul omizii sunt
urticanţi.
Pupa este cafenie-închisă, acoperită cu perişori scurţi, galbeni şi
adăpostită într-un cocon lax, galben-cenuşiu.
DASYCHIRA PUDIBUNDA
Biologie.
• Insectă monovoltină.
• Zborul are loc primăvara, în mai.
• Femelele depun până la 1000 de ouă în mai multe depuneri de câte 50-300
de ouă, pe tulpinile arborilor până la 5 m înălţime (în cazul înmulţirilor
puternice şi în coroană şi chiar pe plantele erbacee), lipite de substrat cu o
secreţie.
• În scurt timp apar omizile care, în primele 2-3 zile stau împreună pe scoarţa
şi se hrănesc cu corionul ouălor şi apoi se răspândesc în coroană unde rod
frunzele până toamna târziu.
• Deranjate, omizile îşi dau drumul la sol pe fire de mătase. In octombrie,
omizile se retrag pentru impupare, de regulă în litieră, şi iernează în stadiul
de pupă, într-un cocon solid (putând rezista şi până la -30° C).
Caracteristicile atacului
Larvele de vârsta L1 scheletizează partea

inferioară a frunzei, cele de vârsta L2 rod insular
oprindu-se la nervurile de pe margine, iar după
vârsta L3 este consumat întreg limbul fără nervura
principală.
Larvele din ultimele vârste produc o mare

risipă de hrană prin căderea la sol a numeroase
fragmente din limbul frunzelor retezate de omizi în
procesul hrănirii.
În focar, atacul se extinde concentric,
viteza de înaintare fiind în funcţie de mărimea
populaţiei.
POZE comunicare
brasov
Depistarea şi prognoza
Controlul existenţei (depistarea) dăunătorului se face în toate stadiile
de dezvoltare şi anume:
• în stadiul de ou în mai-iunie, prin observarea depunerilor de ouă în

“plăci” pe tulpinile arborilor până la înălţimea de 5 m;
• în stadiul de omidă, în perioada iunie-octombrie prin observarea omizilor
pe frunze;
• în stadiul de pupă, în perioada octombrie-mai prin observarea litierei de
sub proiecţia arborilor;
• în stadiul de fluture în perioada mai-iunie, ziua între orele 12-16 se observă
fluturi pe trunchiul arborilor, pe arbuşti sau pătura ierbacee.
Prognoza se elaborează pe baza cunoaşterii densităţii populaţiei

dăunătorului în stadiul de pupă efectuată în lunile noiembrie şi martie.
Densitatea medie se stabileşte prin alegerea a 3-5 arbori pe o parcelă,
delimitarea a câte două sondaje (2x2 m) sub proiecţia fiecărui arbore,
examinarea atentă a litierei, depistarea şi colectarea pupelor în vase aerisite
Considerând numărul critic de 4 pupe/m2 (Schwenke, 1974) se poate
calcula procentul probabil de defoliere.
Măsuri de control
Cunoaşterea modului de acţiune al duşmanilor naturali poate

conduce la aplicarea unor procedee ale combaterii integrate care să
asigure controlul populaţiei.
Combaterea chimică (piretroizi de sinteză) sau biologică

(Dipel 8L, Foray) se poate face în focare în cursul lunii iunie, la omizile
de vârstele L1-L3.

Entomologie Forestiera

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Entomologie Forestiera

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

http://www.rosilva.ro/articole/insecte_forestiere__p_113.

Cap. 1 MORFOLOGIA EXTERNĂ

Totalitatea fiinţelor vii (plante, animale) cu caracteristici asemănătoare

Ȋn cazul animalelor, grupul cel mai important din punct de vedere

Artropodele sunt caracterizate printr-un corp format din segmente,

Artropodele cuprind mai multe clase, între care:

Denumirea ştiinţei s-a format printr-o combinație de cuvinte grecești:

Entomologia forestieră, studiază morfologia, biologia şi ecologia

●Ceea ce deosebeşte însă

●De asemenea, sunt

Lbr - buza superioară (labrum);

La insectele adulte c a p u l (c a p u t ) este reprezentat de o capsulă

Forma capului poate fi: alungită, piriformă, emisferică, etc.

Capsula cefalică prezintă două orificii:

Suprafaţa capsulei cefalice prezintă 3 suturi.

A - văzut din faţă;

 capul prognat, la care axa capului este în prelungire cu axa corpului

 capul ortognat, la care axa capului este aproape perpendiculară p

 capul hipognat, la care axa capului formează un unghi ascuţit cu

La cap se găsesc organele cefalice senzitive:

●Ochii compuşi sau faţetaţi sunt întotdeauna în număr de doi, dispuşi

Conturul ochilor poate fi circular,

La unele insecte ei sunt foarte

Ei se găsesc, obişnuit, pe frunte sau pe creştet, fiind în general, în

La larve, sunt situaţi lateral şi se numesc stemate (stemmatae).

Carabus sp. Calosoma sycophanta

simplu pectinate dublu pectinate

 geniculat-măciucate, când articolele antenale terminale se îngroaşă

Trecerea la hrana lichidă s-a făcut prin modificarea aparatului în două

Lbr – labrum (buza superioară);

Labrum-ul şi mandibulele s-au modificat

Glosele, mult alungite şi fuzionate,

Galeele (glosele) şi palpii labiali s-au alungit

Palpii maxilari, laciniile şi paraglosele au

Organul principal pentru lins şi supt îl

Labrum-ul, mandibulele, palpii maxilari

Palpii labiali sunt bine dezvoltaţi şi

În repaus trompa este înfăşurată în

Aparatul bucal pentru înţepat

a, b - văzut din profil;

Segmentul toracal la insecte

Picioarele (pedes) sunt apendice articulate având funcţia primară de

La insecte sunt în număr de 6, câte o pereche pe fiecare segment

Părţile componente ale unui picior tipic de insectă sunt:

- mers şi alergat (Carabidae, Cicindellidae),

a - de alergat (Cicindella sp.);

Sunt organe speciale de zbor.

Forma aripii este aproape triunghiulară, distingându-se următoarele

 elitrele, aripi puternic chitinizate, cum sunt aripile anterioare de la

 hemielitrele, cu partea bazală puternic chitinizată şi vârful

 tegminele, aripile anterioare de la unele insecte, care sunt cu puţin

 aripile membranoase, întâlnite la multe insecte (la LEPIDOPTERA

Forma abdomenului poate fi: cilindrică, fusiformă, conică, iar în

După felul articulaţiei cu toracele, abdomenul poate fi:

a - sesil (Cossus cossus);

Apendicele de pe segmentele genitale (gonopodele şi gonapofizele)

Armătura genitală la masculul de

C u t i c u l a fiind rigidă nu permite creşterea insectelor şi apare

În tegument îşi au sediul o serie de formaţiuni cu originea în

Tegumentul prezintă şi o serie de invaginaţii=apodeme (pe care se inserează

Endoscheletul capului este numit tentorium, iar al toracelui, endothorax.

Endoscheletul toracelui şi al abdomenului sunt alcătuite din apodeme

După funcţia lor muşchii pot fi:

Puterea musculară a insectelor este foarte mare comparativ cu alte