ABDOMENUL SI APENDICELE SALE

Abdomenul este ultima parte componentă a corpului insectelor, în care se găsesc organele de
digestie şi reproducere. El este alcătuit la origine din 12 somite sau metamere. Postembrionar, numărul
de segmente (uromere) ce formează abdomenul este de 10 -11 la insectele inferioare (apterygote,
odonate) şi 5-6 la majoritatea insectelor, datorită reducerii sau transformării lor în organe accesorii.
Primul segment (uromer) în majoritatea cazurilor este redus. La unele insecte (hymenoptere)
acesta este contopit cu metatoracele şi se cunoaşte sub numele de propodeum (epinotum). Ultimul
segment (uromer) este denumit telson sau coadă.
Segmentele abdominale sunt formate ca şi cele toracice din nişte plăci sau sclerite. Astfel, arcul
dorsal se numeşte uronot (urotergit), cel ventral urosternit, fiind unite între ele prin uropleure.
Segmentele abdominale pot fi: bombate sau turtite, mult chitinizate şi rigide sau slab chitinizate
şi flexibile. Pleurele în general sunt moi şi flexibile, fiind mai uşor supuse acţiunilor mecanice sau
chimice. Pe ele se găsesc orficiile respiratorii numite stigme.
Pentru apărarea uropleurelor părţile chitinoase ale segmentelor abdominale suferă unele
modificări. Astfel, la unele insecte urosternitele sunt mai dezvoltate şi urotergitele reduse, iar uropleurele
sunt împinse spre partea dorsală, fiind acoperite de elitre (coleoptere). La alte insecte (unele viespi,
albine, libelule) urotergitele sunt mai dezvoltate şi urosternitele reduse, iar uropleurele sunt împinse spre
partea ventrală a abdomenului. La heteroptere (Pentatomidae, Lygaeidae) uropleurele sunt foarte reduse
sau lipsesc (fig. 15).

Fig. 15 – Modificări ale plăcilor abdominale (secţiune transversală):

Tergitele sunt în negru; sternitele haşurate; pleurele albe (după E i d m a n n):
A – tipul general; B – la coleoptere; C – la heteroptere; D – la hymenoptere;
E – la diptere.
 La unele insecte, mai ales la cele care depun ouăle în ţesuturile plantelor (Cecidomyidae,
Trypetidae), segmentele distale ale abdomenului se micşorează, se subţiază şi iau forma de telescop.
Ultimul uronot (urotergit) se numeşte placă anală sau pigidiu, iar ultimul urosternit apare sub
forma unei plăci perechi, cunoscute sub numele de placă genitală sau subgenitală. Forma, culoarea şi
ornamentaţia pigidiului joacă un rol important în determinarea unor specii de cărăbuşi (Melolonthidae),
gărgăriţe (Bruchidae) şi altor insecte. Pigidiul poate fi acoperit de elitre sau nu, poate prezenta diferite
ornamentaţii, iar în ceea ce priveşte forma la unele insecte poate fi rotunjit (Anoxia villosa) sau prelungit,
având o formă conică, cu vârful ascuţit (Melolontha melolontha).
La păduchii de frunze (Aphidoidea) abdomenul se îngustează şi se termină printr-o coadă scurtă
ce poate avea forme variate, iar la unele specii de tripşi (Tubulifera) ultimul segment abdominal este
alungit sub forma unui tub sau fus.
Ca şi toracele, abdomenul prezintă o musculatură proprie, compusă din muşchi longitudinali,
dorsali, ventrali şi dorso-ventrali.
Forma abdomenului este diferită după insecte. Astfel, el poate fi: cilindric, oval, rotund, lăţit spre
partea posterioară, turtit lateral sau dorso-ventral etc.
După modul de prindere al abdomenului la torace există mai multe tipuri de abdomen:
- abdomen sesil (aşezat), când este legat direct (intim) cu metatoracele, printr-o bază largă
(Coleoptera, Diptera);
- abdomenul suspendat (atârnat, agăţat), când primul segment este contopit cu metatoracele (şi se
numeşte propodeum), iar al doilea este puternic îngustat anterior, formând un fel de gâtuitură
(Hymenoptera - Vespidae);
- abdomen peţiolat (pedunculat), când primul segment este contopit cu metatoracele (propodeum),
iar segmentele 2 şi 3 sunt mult îngustate formând un peţiol (Formicidae, Ichneumonidae).
Majoritatea insectelor au abdomenul lipsit de apendice. Rudimente abdominale sub formă de
apendice perechi apar la insecte numai în stadiul embrionar. Totuşi, la o serie de insecte inferioare
(Apterygota) şi chiar la unele specii superioare (Pterygota) există unele apendice adevărate cum sunt:
cercii (cercus) şi stilii (stylus).
Cercii sunt apendice perechi articulaţi sau nearticulaţi, mobili situaţi la cele mai multe insecte pe
segmentul 11 abdominal (Thysanura, Orthoptera, Ephemeridae, Perlidae). Sunt considerate antene
caudale cu funcţii olfactive. La unele insecte, în afară de cerci se găseşte un al treilea apendice numit
paracerc, situat deasupra orificiului anal. La Dermaptera întâlnim doi cleşti, care au rol de apărare.
 Stilii sunt apendice abdominali ce se găsesc pe urosternitele unor insecte inferioare (thysanure,
diplure). Aceştia sunt mobili şi servesc în locomoţie la îndepărtarea abdomenului de substrat (reduc
suprafaţa de frecare). De asemenea, au rol în respiraţie, prin ridicarea lor uşurează funcţionarea
veziculelor respiratorii (fig. 16).

Fig. 16 - Apendice abdominal:

a – cerci la Forficula auricularia (după C o m s t o c k)
b – abdomen la Machilis sp.; s – stili; c – cerci; fm. – filament median
(după C o m s t o c k).

La unele colembole (apterygote mici) pe primul segment abdominal, ventral se află un organ scurt,
tubular, cilindric numit tub ventral (colofor), cu rol adeziv sau de absorbţie a apei. Pe segmentul 3 se
află o pereche de apendice minuscule care alcătuiesc retinaculum, iar pe segmentul 4 se găseşte un organ
caracteristic mai mult sau mai puţin dezvoltat, numit furcă. Furca,împreună cu retinaculum formează
aparatul de sărit.
În jurul orificiului genital există resturi de segmente care s-au redus, resturi de apendice care
formează gonapofizele şi paramerele, situate pe partea ventrală a segmentelor 8 - 9. Acestea fac parte
din armătura genitală a insectelor adulte şi se prezintă sub forma unor plăcuţe cu rol în suprapunerea
perfectă a organelor genitale în timpul copulaţiei. La unele insecte gonapofizele se alungesc formând un
tub prin care femela depune ouă în diferite substraturi. Acest tub se numeşte ovipozitor, oviscap sau
terebră (fig. 17).
 Fig. 17 – Forme de ovipozitoare la ortoptere:
a – la Tettigoniidae; b – la Acrididae; c – secţiune transversală prin ovipozitorul
de Tettigonia veridissima; Tg – tergum; St – sternul; Ce – cerci; Gn – gonapofize;
Ga – gonapofize anterioare; Gm – gonapofize mediane; Gl – gonapofize laterale
(după W e b e r).

La insectele superioare ovipozitorul este format din trei perechi de valve, care formează un organ
tubuliform, mai mult sau mai puţin ascuţit la vârf: primele două perechi de valve fiind active în timp ce
a treia protejează partea activă.
Ovipozitorul la unele specii (albine, viespi) s-a transformat în ac cu venin. În stare de repaus el se
găseşte ascuns în al 6-lea segment abdominal, între arcul dorsal şi placa abdominală. În ac se deschide
rezervorul a două glande acide şi al unei glande alcaline. Glandele acide conţin: acid formic, apitoxina,
cu acţiune convulsivă şi stupefiantă şi histamina cu acţiune tumefiantă. Glanda alcalină lubrifiază acul şi
diminuează aciditatea veninului.
La înţepare acul se smulge din corpul insectei împreună cu părţi de abdomen datorită prezenţei
unor dinţi aşezaţi cu vârful înapoi (spre corp) care se fixează în piele şi continuă să injecteze venin. Acest
mecanism este interpretat ca o adaptare a întregii familii pentru supravieţuirea speciei cu preţul pieirii
indivizilor izolaţi. Acest fenomen se produce numai în cazul înţepării unor vieţuitoare cu tegumentul
elastic. În cazul înţepării unui tegument rigid acul se poate retrage (fig. 18).
 Fig. 18 – Acul la Apis mellifica (după I m m s):
b – bulbul acului; ptr – placă triunghiulară; jg – jgheabul (valve unite);
ga – glanda acidă; galc – glanda alcalină; po – placa ablongă; placa
stigmatică (VIII); pl.patr – placa pătrată (IX); s – valvele;
pp – procesul palpiform (valvele 3).

La furnici (Formicinae), acul s-a redus şi ele se apară stropind acid formic.
La păduchii de frunze (Homoptera - Aphididae), dorsal pe al 5-lea segment abdominal se întâlnesc
două piese scurte tubulare, numite cornicule (sifoane). Acestea pot fi: scurte, abia vizibile sau lungi şi
cilindrice, conice, umflate sau turtite, orientate înapoi şi lateral. Rolul lor încă nu este cunoscut.
Aparatul genital extern masculin prezintă o mare variaţie şi are o deosebită însemnătate
taxonomică. Pe baza studierii scleritelor genitale se pot trasa limite între unităţile sistematice şi se pot
înţelege relaţiile filogenetice ale insectelor.
Organul copulator la insecte se numeşte edeag (aedeagus). Acesta prezintă o musculatură proprie,
este sclerificat şi poartă orificiul genital.
 METAMORFOZA LA INSECTE

Majoritatea insectelor se reproduc sexuat (amfigonic); în urma împerecherii are loc depunerea
oului. Depunerea ouălor de insectă se numeşte pontă şi tot acest termen se foloseşte şi pentru numărul
de ouă depuse la un loc.
Dimensiunile oului variază între 0,1 – 5 mm. Forma şi culoarea lor variază după gen şi specie; pot
fi ovale (coleoptere, lepidoptere), mult alungite (acridide, diptere), hemisferice (agrotine, lepidoptere),
ca o butelie (lepidoptere diurne), pedunculate (psyllide, cynipide, chrysopa), în formă de butoiaş (unele
heteroptere) (fig. 19). În ceea ce priveşte culoarea lor, ele pot fi: verzi (unele lepidoptere, heteroptere),
galbene (unele Chrysomelidae), brune (unele Pentatomidae) etc.

Fig. 19 – Forme de ouă la insecte:

a – Apis mellifica; b – Melolontha melolontha; c – Tortrix sp. d – Pieris brassicae;
e – Cimex lectularius; f – Sarcophaga sp.; g – Anopheles macullipenis;
h – Chrysopa sp.; i – Pediculus capitis; j – Leptinotarsa decemlineata;
k – Tabanus sp.; l – Malacosoma neustria (după Scharp).

În general, insectele depun ouă în mediul extern, izolate sau în grupe, pe diferite suprafeţe
(substanţe hrănitoare vegetale sau animale) sau în diferite substanţe (în sol, în diferite organe ale
plantelor: tulpini, frunze, fructe etc.). Unele insecte depun ouăle la suprafaţa substratului, pe frunze
(fluturele alb al verzei), pe scoarţă (fluturele zig-zag); altele le depun în sol, liber (Anisoplia) sau în
formaţiuni speciale numite ooteci (Acrididae), iar altele le depun în frunze (viespea cu fierăstrău a
rapiţei), în fructe (Rhynchites) sau în boboci florali (Anthonomus) etc. Insectele entomofage depun ouăle
în corpul larvelor altor insecte cu conţinutul cărora se hrănesc. În general, insectele depun ouă acolo unde
progenitura lor poate găsi condiţii favorabile de dezvoltare.
Numărul de ouă depus de insecte este diferit, depinzând de specie şi de condiţiile de mediu.
După o anumită perioadă, cunoscută sub numele de incubaţie (care este variabilă în raport cu
specia şi condiţiile ecologice), din ou apare larva.
Larva. Tipuri de larve
De la ecloziune şi până la transformarea în adult, insectele suferă o serie de transformări cunoscute
sub numele de metamorfoză. În funcţie de transformările care au loc, la insecte deosebim două mari
tipuri de metamorfoză: incompletă şi completă.
Metamorfoza incompletă (hemimetabolă) este caracteristică insectelor care în cursul dezvoltării
lor, trec prin trei stadii: ou, larvă şi adult. Se întâlneşte la insectele inferioare (Apterygota) şi la insectele
superioare din diviziunea Exopterygota (Orthoptera, Blattaria, Dermaptera, Isoptera, Thysanoptera,
Heteroptera, Homoptera). Larvele acestor specii sunt asemănătoare cu adulţii, prezentând însă trei
diferenţe: sunt mai mici, nu au aripi şi nu se pot înmulţi (fig. 20).

Fig. 20 – Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Eurydema)

(după B o n n e m a i s o n).
 Metamorfoza completă (holometabolă) este caracteristică insectelor care în cursul dezvoltării
lor, trec prin patru stadii: ou, larvă, pupă şi adult. Se întâlneşte la insectele superioare din diviziunea
Endopterygota (Coleoptera, Hymenoptera, Lepidoptera, Diptera). Larvele insectelor holometabole se
deosebesc de adulţi atât prin structura internă, cât şi prin forma externă, având în general un aspect
viermiform (fig. 21).

Fig. 21 – Dezvoltarea unei insecte holometabole (Pieris)

(după B o n n e m a i s o n).

Larva este un stadiu mobil, în care insecta se hrăneşte intens şi creşte. Creşterea este limitată de
învelişul extern al tegumentului (cuticula), care ajunge la un moment dat să împiedice creşterea. Atunci
are loc năpârlirea (ecdysis), fenomen controlat de glandele endocrine ale sistemului secretor. Larva ieşită
din ou se numeşte larvă neonată, iar perioada dintre două năpârliri poartă denumirea de vârstă şi este
egală cu numărul năpârlirilor plus 1. Cuticula pe care insecta o dezbracă la năpârlire se numeşte exuvie.
După aspectul morfologic larvele la insecte au fost grupate în mai multe tipuri.
Larve postoligopode. Sunt larve asemănătoare cu adulţii, deosebindu-se de aceştia prin
dimensiuni mai mici ale corpului, aripi nedezvoltate, ascunse în teci cuticulare şi nu se pot înmulţi. În
această grupă sunt cuprinse toate larvele insectelor cu dezvoltare incompletă (hemimetabolă).
 Larve oligopode. Sunt larve cu corpul viermiform, au capul bine diferenţiat, cu aparatul bucal
conformat pentru rupt şi masticat, prezintă trei perechi de picioare adevărate (situate pe torace) bine
dezvoltate şi sunt lipsite de picioare abdominale. Ultimul inel abdominal este prevăzut adesea cu un
apendice locomotor numit pygopodium. În această categorie sunt cuprinse larvele de la numeroase specii
de insecte (majoritatea coleopterelor, trichopterelor etc.). Deosebim mai multe subtipuri:
- campodeiforme, la care corpul este lăţit, îngustat posterior şi terminat cu 2 cerci. Cuprinde
specii prădătoare prin excelenţă, cu picioare, aparat bucal şi organe senzoriale bine dezvoltate (la familii
de Caraboidea);
- elateriforme, la care corpul este lung, cilindric, iar tegumentul este gros şi puternic chitinizat;
popular acestea sunt denumite “viermi sârmă” (Elateridae);
- scarabeiforme, caracterizate prin corp cilindric, voluminos, curbat ca o potcoavă sau de forma
literea “C” şi pigidiul ca un fund de sac; larvele sunt denumite popular “viermi albi” (Scarabaeoidea).
Larve polipode sau eruciforme. Sunt larve acvatice sau terestre, care au în general corpul
viermiform. Larvele terestre au capsula cefalică dezvoltată, iar piesele bucale sunt conformate pentru
rupt şi masticat. Prezintă trei perechi de picioare toracice, bine dezvoltate şi un număr variabil de picioare
false (situate pe abdomen), care sunt de fapt nişte evaginări tegumentare, denumite pedespurii. Corpul
lor poate fi nud sau acoperit cu peri. Sunt cunoscute popular sub denumirea de omizi. Se împart în două
subtipuri:
- eruciforme adevărate, când numărul de pseudopode nu depăşeşte 5 perechi (Lepidoptera);
- eruciforme false, când numărul pseudopodelor depăşeşte 5 perechi (Hymenoptera –
Tenthredinidae).
Larve apode. Sunt larve lipsite de picioare sau cel mult prezintă nişte rudimente. Au aspect tipic
de vierme. După structura capului se împart în:
- larve apode eucefale, sunt larve cu capsula cefalică aparentă şi au aparat bucal pentru ros
(larvele miniere de la lepidoptere, hymenoptere – Siricidae; coleoptere – Curculionidae, Buprestidae,
Bruchidae);
- larve apode hemicefale, larve care au capsula cefalică invaginată (ascunsă) şi aparat bucal
pentru supt (unele specii de diptere – Rhagoletis cerasi);
- larve apode acefale. Au capul complet invaginat, neaparent (larve de diptere – Brachycera).
Larve protopode. Sunt larve care au numai mandibulele dezvoltate, în timp ce apendicele cefalice
şi picioarele sunt rudimentare. Ele trăiesc ca parazite în corpul altor insecte (hymenoptere – Chalcididae,
Braconidae, Ichneumonidae).
 Larva în ultimul stadiu, adică cu dezvoltarea încheiată, încetează să se mai hrănească, îşi goleşte
tubul digestiv, iar după ultima năpârlire se transformă în adult la insectele hemimetabole sau în pupă la
insectele holometabole. Transformarea larvelor în pupe se face de obicei în locuri mai adăpostite, iar
unele larve (hymenoptere, diptere) înainte de împupare îşi confecţionează din mătase, sol sau resturi
vegetale, un înveliş protector denumit cocon (păpuşă sau gogoaşă). Larvele dipterelor se împupează chiar
în ultima exuvie larvară, numită puparium sau cocon fals.
Pupa este un stadiu imobil şi în care au loc transformări importante pentru insectele cu dezvoltare
completă. Astfel, organele larvare de care insecta nu mai are nevoie se autodistrug prin histoliză, iar prin
histogeneză se formează organe noi specifice adultului. La insectele cu dezvoltare incompletă procesele
de histoliză şi histogeneză nu constituie două faze separate (se desfăşoară concomitent).

Tipuri de pupe
La insecte, din punct de vedere morfologic (forma, sculptura, mărimea, culoarea, coconul) se
deosebesc trei tipuri de pupe.
Pupa liberă (pupae liberae), la care apendicele corpului (antene, aripi şi picioare) sunt libere şi
pot executa mişcări (coleoptere, hymenoptere, unele diptere). Pupa este oarecum asemănătoare cu
adultul.
Pupa obtectă (pupae obtectae), care are apendicele lipite de corp cu un lichid exuvial şi acoperite
cu o membrană subţire, mai mult sau mai puţin transparentă, pupa având aspectul de mumie (crisalidele
la lepidoptere, pupele unor coleoptere -–Coccinellidae).
Pupa coarctată (pupae coarctatae) este o pupă liberă închisă într-o formaţiune provenită din
exuvia ultimei năpârliri, numită puparium. Puparium este un înveliş opac, de forma unui butoiaş şi se
întâlneşte la majoritatea dipterelor.
Pupele prezintă adesea pe suprafaţa lor excrescenţe sub formă de spini, dinţi, creste şi alte
ornamentaţii. Pupele lepidopterelor pot prezenta pe ultimul segment diferite formaţiuni: cârlige, spini
etc. Culorile de bază ale pupelor sunt galben-cenuşii.
Odată încheiate procesele de histoliză şi histogeneză, din pupă, printr-o ultimă năpârlire în viaţa
insectei apare adultul (imago). Adultul, la apariţie are corpul slab colorat, moale, aripile faldurate
(strânse) şi organele genitale nematurate. După o perioadă de timp, aripile se întind, cuticula se
chitinizează, iar sub acţiunea căldurii şi a luminii corpul se colorează definitiv. Insectele adulte nu cresc
şi nici nu năpârlesc, însă suferă o serie de transformări progresive (maturaţie sexuală) şi regresive
(bătrâneţe), care se încheie cu moartea fiziologică a adultului.