Procesul de asamblare a pieselor realizat de

robotii industriali

GENERALITĂŢI

Asamblarea este operaţia de reunire ordonată a elementelor componente ale unui

sistem tehnic (maşină, aparat, instalaţie etc.) astfel ca acesta să funcţioneze în
conformitate cu documentaţia tehnică de proiectare (de exemplu, asamblarea unui
strung şi a unui motor cu combustie internă). Industria constructoare de maşini
realizează maşini, aparate, instalaţii etc. de diferite complexităţi, compuse din multe
piese, care reunite într-o anumită ordine (asamblare) trebuie să asigure o bună
funcţionare şi să răspundă parametrilor la care au fost proiectate. Montarea este o
noţiune restrînsă a asamblării şi se referă la operaţia de fixare şi prindere în stare
funcţională a unor elemente sau sisteme de elemente asamblate, în general pe un
element considerat de bază (de exemplu, montarea universalului pe strung şi a
carburatorului pe motorul cu combustie internă). Buna funcţionare a produsului
rezultat depinde de două condiţii principale:  corectitudinea fabricaţiei pieselor
(dimensiuni, paralelisme, perpendicularităţi, conicităţi, calitatea prelucrării
suprafeţelor);  asamblarea corectă a elementelor componente.
Lucrările de asamblare consumă o mare parte din volumul de muncă necesar
realizării produsului (25—75%). Pentru reducerea volumului manoperei de asamblare
şi asigurarea calităţii asamblării trebuie respectate unele cerinţe, cum sunt: 
 alegerea celui mai potrivit proces tehnologic de asamblare; 
 folosirea sculelor şi dispozitivelor de mare productivitate; 
 mecanizarea operaţiilor de transport şi asamblare; 
 controlul sistematic în timpul si după asamblare; 
 ordine la locul de muncă şi înalt grad de curăţenie a pieselor ce se montează; 
 folosirea uleiurilor şi unsorilor corespunzătoare.

ELEMENTELE COMPONENTE ALE PRODUSULUI

Elementele componente ale produsului sînt unite între ele printr-o piesă comună
numită piesă de bază. De la această piesă începe asamblarea. Ea are rolul de a uni
toate piesele şi asamblurile între ele şi de a fixa poziţia lor reciprocă. Exemple de
piese de bază: la o maşină-unealtă, batiul; la un motor cu combustie internă, blocul; la
o cutie de viteze, carcasa; la o pompă de injecţie, corpul pompei etc. Piesa este
elementul cel mai simplu, executat dintr-o singură bucată şi dintrun singur material.
Piesa este elementul primar al asamblării. Acoperirea suprafeţelor nu modifică
caracterul de element primar. Exemplu de piese: şurub, placă, bucşă, arbore, nit etc.
Subansamblul este o unitate de asamblare mai complexă compusă din mai multe
piese. Exemplu de subansambluri: păpuşa mobilă de la strung; ambreiajul unui motor
(piston, segmenţi, bielă, capac de bielă); arborele secundar dintr-un reductor (cu roţi
dinţate, pene, rulmenţi) etc.
Ansamblul este unitatea de asamblare superioară care are un rol bine determinat.
Exemple: cutia de viteze; motorul electric; compresorul; pompa de injecţie la
motoarele diesel etc.
Mecanismul este un ansamblu din componenţa unei maşini, aparat sau instalaţii
care are rolul de transformare a mişcării sau alt rol. Exemple: mecanismul bielă-
manivelă; mecanismul de distribuţie etc.
 Produsul reprezintă rezultatul final al procesului de fabricaţie. Mai poartă
denumirea de ansamblu general sau de unitate de asamblare finală. Exemple: strung,
autocamion, pod rulant etc

FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI TEHNOLOGIC

DE ASAMBLARE

In construcţia de maşini se cunosc două forme principale de organizare a

asamblării: asamblarea staţionară şi asamblarea mobilă.
Asamblarea staţionară se aplică la producţia de unicate şi de serie mică şi se
caracterizează prin aceea că produsul rămlne pe acelaşi loc (post) în tot timpul
procesului de asamblare. Piesele sunt aduse la locul de asamblare . Asamblarea
staţionară poate fi organizată pe echipe şi pe operaţii diferenţiate.
La asamblarea pe echipe ,operaţiile de asamblare a unui produs se execută de
către o singură echipă. La această formă de organizare a asamblării, în comparaţie cu
celelalte, este necesar personal cu o calificare mai înaltă deoarece trebuie executate un
număr mare şi variat de operaţii, printre care şi ajustarea pieselor şi a celorlalte unităţi
de asamblare; timpul de asamblare este mai mare deoarece la fiecare post se execută
un singur schimb; necesită un spaţiu de lucru mai mare decat celelalte forme de
organizare, la aceeaşi sarcină de producţie; este necesar un număr mai mare de scule
şi dispozitive.
La asamblarea pe operaţii diferenţiate operaţiile de asamblare se repartizează
pe echipe, fiecare echipă executîndu-şi operaţiile trecînd pe la fiecare post de
asamblare.
Asamblarea staţionară rămâne o formă de asamblare corespunzătoare produselor
unicate sau de serie mică complexe, cu gabarite şi greutăţi mari (maşiniunelte grele,
locomotive electrice etc.).
Asamblarea mobilă se pretează la producţia în serie mare şi produse de gabarit
redus. Se caracterizează prin aceea că unitatea în curs de asamblare se deplasează de
la un post de asamblare la altul. La fiecare post de asamblare (loc de muncă) se
execută una sau mai multe operaţii de către un muncitor sau o echipă, astfel organizat
ca volumul de muncă pentru fiecare loc de muncă să fie executat pe cit posibil în
acelaşi timp. Unitatea în curs de asamblare poate fi deplasată prin mijloace diferite
(benzi de transportat, transportoare cu role, cărucioare etc.) cu mişcare continuă sau
cu mişcare intermitentă.
Cu toate că necesită instalaţii speciale de transport a unităţilor in curs de
asamblare, asamblarea mobilă asigură o productivitate a muncii mai ridicată şi
prezintă avantajul că pot fi folosiţi muncitori cu calificare unilaterală. Ambele forme
de organizare a asamblării (staţionară şi mobilă) pot fi, în raport de situaţie, cu ritm de
lucru liber sau cu ritm de lucru impus.
Asamblarea cu ritm de lucru liber se foloseşte în cazul fabricaţiei individuale
sau de serie mică, în special cînd produsul necesită unele operaţii de reglare sau de
ajustaj la montare.
Asamblarea cu ritm de lucru impus se foloseşte în cazul producţiei în serie
cînd pentru montări nu se impun ajustaje iar reglările se fac de obicei automat. În
acest caz asamblarea pieselor şi unităţilor se execută la un anumit interval de timp,
care se reglează şi se menţine apoi constant.

DOCUMENTE TEHNOLOGICE FOLOSITE IN PROCESUL

DE ASAMBLARE
 Desen de ansamblu

Dintre documentele tehnologice folosite în procesul de asamblare se

menţionează:
 schiţa ansamblului; 
 schema de asamblare ; 
 fişa tehnologică; 
 planul de operaţii.
1) Schiţa ansamblului este desenul, de obicei în perspectivă, a elementelor
componente (piesele) ale unităţii de asamblare, dispersate în ordine şi montare şi
dispuse pe axele din poziţia montat .Piesele sunt numerotate în ordinea montării.
Pentru completarea schiţei se dă tabelul cu denumirea pieselor şi eventual
numărul de bucăţi. Schiţa ansamblului se întrebuinţează pentru unităţile de
asamblare de complexitate mică şi medie.
 Schita explodata a ansamblului

2) Schema de asamblare este reprezentarea grafică a procesului tehnologic al

asamblării. Se folosesc scheme de ansamblu detaliate, în cazul produselor de
complexitate redusă, şi scheme de asamblare reduse, în cazul produselor
complexe.

Schema de asamblare
 La întocmirea unei scheme de asamblare, piesele, subansamblurile şi an
samblurile se reprezintă printr-un dreptunghi. Se porneşte de la piesa de bază, de
la care se trasează o linie orizontală numită linia de asamblare a produsului. Sub
linia de asamblare se reprezintă unităţile de asamblare a căror asamblare se
realizează pe loc. Dreptunghiurile vor avea latura mică spre linia de asamblare şi
de la acestea pleacă liniile de asamblare ale acestor unităţi. Deasupra liniei de
asamblare a produsului se reprezintă piesele izolate montate nemijlocit şi
unităţile de asamblare a căror asamblare se execută în alte compartimente sau
întreprinderi.
Linia de asamblare orizontală se încheie cu un dreptunghi care reprezintă
produsul .Regula stabilită pentru linia de asamblare a produsului se respectă şi
pentru liniile de asamblare a ansamblurilor şi subansamblurilor.

Lista pieselor
3) Fişa tehnologică de asamblare este documentul prin care se stabileşte procesul
tehnologic de asamblare. Se întocmeşte pe baza schemei de asamblare detaliate şi
conţine: 
 numărul de ordine şi denumirea operaţiei; 
 descrierea tuturor fazelor mânuirilor tehnologice din operaţia respectivă; 
sculele, dispozitivele şi instrumentele de măsurat; 
 norma de timp şi categoria lucrării; 
 condiţiile tehnice de recepţie a produsului.

METODE DE ASAMBLARE
 In industria constructoare de maşini se folosesc următoarele metode casamblare:
1. interschimbabilitatea totală;
2. interschimbabilitatea parţială;
3. selecţionarea(sortarea);
4. ajustarea ;
5. reglarea.
O metodă sau alta se alege în funcţie: 
 de caracterul producţiei; 
 de felul de organizare a acesteia; 
 de rentabilitatea economică; 
 de caracteristicile lanţului de dimensiuni.

1. METODA INTERSCHIMBABILITĂŢII TOTALE

Două sau mai multe piese sunt interschimbabile dacă pentru montarea lor nu este
nevoie de selectarea sau ajustarea prealabilă, iar jocurile şi străngerile intre piese se
încadrează în toleranţele cerute. Aceste condiţii se realizează prin prelucrarea pieselor
la toleranţe mici. Avantajele acestei metode sunt:
 asamblarea este simpla şi economică (fără ajustare suplimentară); 
 pot fi folosiţi muncitori cu calificare inferioară; 
 se poate organiza flux de asamblare continuu cu folosirea de dispozitive de
montaj, fapt ce ridică productivitatea şi calitatea; 
 există posibilitatea unei bune cooperări cu alte sectoare sau întreprinderi;
 se pot înlocui cu uşurinţă piesele de schimb.
Metoda interschimbabilităţii totale este indicată în cazul producţiei în serie mare
şi în masă şi numai acolo unde pe baza analizei tehnicoeconomice se stabileşte
rentabilitatea.

2. METODA INTERSCHIMBABILITĂŢII PARŢIALE

Principiul metodei constă în faptul că piesele se prelucrează cu toleranţe mai
largi, asigurîndu-se precizia prescrisă la majoritatea ansamblurilor obţinute prin
această metodă. Există riscul depăşirii limitelor prescrise la un număr de produse;
totuşi în unele situaţii metoda poate fi economică, deoarece prelucrarea pieselor în
toleranţe mai largi este mai puţin costisitoare.

3. METODA SORTĂRII (SELECŢIONĂRII)

Prin această metodă piesele se execută în limite mai largi de toleranţă, iar în
sortarea lor se poate asigura precizia cerută la asamblare.
Astfel, în timpul operaţiei de control piesele sînt sortate pe grupe de dimensiuni şi
apoi sunt marcate. Piesele din aceeaşi grupă se marchează cu acelaşi simbol. La
montaj, pe acelaşi agregat se asamblează piese din aceeaşi grupă. Metoda este
utilizată în special la asamblarea motoarelor, de exemplu ansamblul cilindru-piston.

4. METODA AJUSTĂRII
Prin această metodă piesele se prelucrează în limite largi, iar pentru obţinerea
toleranţei lanţului de dimensiuni se stabileşte una din piese căreia se vor schimba
dimensiunile printrun procedeu de prelucrare ales. Acestei piese i se asigură adaosul
de prelucrare corespunzător care se numeşte element de compensare.
Metoda este indicată la unicate sau la producţia de serie mică, în cazul lanţului de
dimensiuni cu elemente multiple.

5. METODA REGLĂRII
 Prin această metodă piesele se prelucrează la toleranţe foarte largi iar toleranţa
lanţului de dimensiuni se realizează prin reglare, care constă în întroducerea în
ansamblul respectiv a unei piese suplimentare, numită compensator . Compensatorul
poate fi fix, format din şaibe, inele, garnituri etc.
Avantajele metodei constau în faptul că deşi piesele sunt prelucrate în limite de
toleranţe mai largi decat la oricare metodă, se obţine un grad mare de precizie şi există
posibilitatea reglărilor periodice pentru eliminarea jocurilor de uzură.

CLASIFICAREA ASAMBLĂRILOR

1) După posibilitatea pieselor dintr-o unitate de asamblare de a se deplasa una

faţă de alta, asamblările pot fi: fixe sau rigide şi cinematice sau mobile.
a) Asamblările fixe sau rigide sunt acele asamblări la care piesele dintr-un
ansamblu nu se pot deplasa una faţă de alta (nici în timpul funcţionării).
b) Asamblările cinematice sau mobile sunt acele asamblări la care piesele au
posibilitatea să se deplaseze una faţă de alta, conform cu schema cinematică a
ansamblului. Astfel, unele piese execută mişcări de rotaţie, mişcări de translaţie
sau mişcări combinate.
2) După posibilitatea pieselor dintr-un ansamblu de a se demonta şi monta repetat
fără deteriorarea pieselor, asamblările pot fi: demontabile şi nedemontabile.
a) Asamblările demontabile permit demontarea şi montarea repetată a pieselor,
fără deteriorarea acestora. Din această categorie fac parte asamblările realizate cu
şuruburi, pene, caneluri, cuie etc.
b) Asamblările nedemontabile sunt acele asamblări în care demontarea pieselor în
caz de necesitate este posibilă numai prin distrugerea parţială sau totală a
acestora. Din această categorie fac parte asamblările realizate prin nituire, sudare,
lipire, presare la cald etc.