DEGRADAREA SOLURILOR

Una dintre cele mai importante componente ale biosferei este solul.
Solul este stratul afânat, moale şi friabil, care se găseşte la suprafaţa scoarţei
terestre, şi care împreună cu atmosfera constituie mediul de viaţă al plantelor.
Degradarea solului este procesul care determină distrugerea stratului fertil de
la suprafaţa şi imposibilitatea refacerii lui. Acţiunea antropică asupra solului
prin defrişare, aratul pajiştilor a avut drept consecinţă apariţia „pământurilor
rele” pe care nu se mai formează vegetaţia. Solul este învelişul afânat de la
suprafaţa uscatului, în care plantele îşi înfig rădăcinile. El este un corp
natural format în timp îndelungat în urma unor procese pedogenetice şi are
alcătuire complexă.
Defrişările neraţionale duc la dezgolirea solului şi la dispariţia unui
număr mare de specii de plante şi animale. Industrializarea, urbanizarea şi
traficul rutier au dus la apariţia şi accentuarea fenomenului poluării.
Substanţele eliminate în aer se depun pe covorul vegetal, pe case, dar ajung şi
în plămânii omului de unde sunt vehiculate în întreg organismul producând
boli grave: anemii, diverse forme de cancer, malformaţii.
Cauzele degradării solului datorate activităţii umane sunt: exploatările
miniere, defrişările pădurilor, desecările, aratul necorespunzător, exploatarea
intensivă, folosirea excesivă a îngrăşămintelor şi pesticidelor, păşunatul
excesiv, turismul practicat necorespunzător. Un aspect major al degradării
mediului înconjurător, al restrângerii posibilităţilor de hrană ale populaţiei în
continuă creştere constituie în folosirea neraţionala a solurilor, scoaterea unor
suprafeţe întinse de terenuri de la producţia vegetală.
În ţara noastră protecţia mediului
înconjurător constituie o problemă de interes naţional în scopul păstrării
echilibrului ecologic, menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii factorilor naturali,
asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune generaţiilor actuale
şi viitoare. În afară de beneficiile unei vieţi într-o lume mai puţin poluată şi
mai echilibrată, nevoia unei dezvoltări raţionale, devine din ce în ce mai acută,
odată cu răspândirea globală a industrializării. Solul reprezintă
un adevărat laborator complex şi eficace de depoluare, neutralizare, reciclare
şi valorificare a reziduurilor. Cauzele degradarii solului sunt fie naturale, fie
legate direct sau indirect de activitatea omului.
Procesele naturale, care duc la degradarea solurilor sunt procesele de
modelare a reliefului care se desfasoara cu mai multa putere decât pot avansa
procesele pedogenetice. Acestea sunt: eroziunea, alunecarea, curgerea,
solifluxiunea, prabusirea si într-o masura mai mica "creep-ul", iar pe
suprafetele de la baza povârnisurilor, pe podul teraselor sau pe lunci
aluvionarea si coluvionarea.
Eroziunea
Prin aceasta notiune în sens restrâns, se întelege actiunea de
desprindere si îndepartare a unor particole de diferite forme si marimi din
scoarta terestra, datorita apelor curgatoare, vântului, valurilor sau ghetarilor
si zapezilor.
 Fiecare din acesti agenti pot avea rol dominant în anumite regiuni sau în
anumite perioade, putând alterna sau putându-se combina, în functie de
conditiile climatice si de apropierea de marginea marilor sau a lacurilor.
Rolul mai important îl au apele organizate în retea hidrografica si apele
provenite din precipitatii torentiale care coboara ca o pânza subtire pe
suprafetele întinse de pe povârnisuri. Eroziunea exercitata de apele care se
scurg pe versanti duce pe de-o parte la formarea de ogase si râpi, sapate atât
în sol cât si în roca de sub el, si pe de alta parte la alternare de material de pe
suprafete întinse din orizonturile superficiale ale solului numita impropriu
"eroziune în supratafa", fara a da nastere unor forme care sa tulbure
înfatisarea povârnisului.
Suprafetele pe care se desfasoara aceste procese, ca si intensitatea rol
sunt variate, depinzând de înclinarea povârnisului, de însusirile fizice ale
solului si rocii, si de gradul de acoperire cu vegetatie.
Eroziunea de suprafață se datorează scurgerii difuze pe versanți, a
apelor din precipitații, care spală un strat subțire de sol. În faza inițială acestă
eroziunea este aproape imperceptibilă. În cele din urmă însa recoltele scad,
deoarece solul devine mai puțin fertil. Mult mai dramatică este eroziunea în
adâncime, care, se produce mai ales, pe terenurile înclinate, unde scurgerea de
suprafață se adună în curenți, după o ploaie puternică devin torenți și taie
șanțuri adânci în pamânt denumite ogase, ravene, torenți.