mediul inconjurator, problema cheie a vietii

Un blog EcoSapiens pentru natura 2 8 February, 2009

POLUAREA SOLURILOR CU PESTICIDE

POLUAREA SOLULUI CU PESTICIDE
I. INTRODUCERE n ara noastr protecia mediului nconjurtor constituie o problem de interes naional n scopul pstrrii echilibrului ecologic, meninerii si imbunatatirii calitaii factorilor naturali, asigurrii unor condiii de viaa i de munc tot mai bune generaiilor actuale i viitoare. Dezvoltarea industrial este caracteristic epocii actuale n problema mediului nconjurator, o ,,problem care ne poate ajuta s inem ct mai departe factorii dunatori mediului nconjurtor, astfel putem avea grij de santatea noastr respirnd un aer curat att in zona urban ct i in cea rural. Degradarea mediului are drept cauze att unele fenomene naturale ct i cele datorate activitii umane.Dac factorii naturali cum ar fi uraganele, cutremurele de pmnt, eruptiile vulcanice, ele acionnd intermitent, la intervale de timp variabile i pe durate scurte, factorii antropicii ( datorai aciunii omului ) se manifest continuu i drept urmare efectele negative ale acestor sunt mult mai grave, amenintnd chiar cu producerea unor dezastre la nivel planetar. Problema proteciei mediului prin adoptarea msurilor de prevenire i respectiv de combatere a polurii mediului a constituit una din preocuprile comunitii tiintifice de pe malurile Atlanticului, concretizat prin conferintele internaionale in cadrul crora s-au stabilit proceduri coerente de identificare i limitare a impactului surselor de poluare. Legtura dintre dezvoltarea economica durabil i protecia mediului evidentiat nc de la nceputul anilor 90, este unanim acceptat la ora actual prin implementarea sistemului de management al calittii produselor in corelaie cu sistemul managementului de mediu de ctre marile companii comerciale.

Cele mai renumite firme internaionale au promovat proceduri noi, moderne n domeniul atestarii i verificrii gradului de protecie a mediului prin apelarea la cele mai avansate cunotinte tehnico-tiintifice. II. OMUL-CREATOR AL MEDIULUI NCONJURATOR Creaie a naturii, omul a acionat asupra acesteia transformnd-o in interesele sale i devenind totodat creator al mediului su de viaa. Prin capacitatea sa de a descoperi, a inventa i a crea, omul s-a dovedit apt s realizeze modificri asupra naturii, s transforme mediul nconjurtor n favoarea sa, putnd provoca ns i pagube imense. Dar tot cu ajutorul invenilor i a creaciei omului, aceste pagube pot fi rezolvate la timp dar si inevitabile, lasnd urme pe unde au trecut.Pentru ca aceste pagube s nu duneze naturii i nici oamenilor, omul este intr-o continua cercetare pentru a descoperii ct mai multe lucrurii despre tot ce nseamn protecia mediului, a naturii, a sntaii noastre. Datorita faptului c activitatile noastre au stransa legatur cu mediul inconjurator i de educaia ecologic pe care trebuie s o avem, s-a hotrt c data de 5 iunie s reprezinte ZIUA INTERNAIONAL A MEDIULUI, zi in care sunt dezbateri despre problemele si protecia mediului inconjurator, proiecte si activitati pe diferite teme ce au la baza protectia mediului.Aceasta zi este destinat tuturor categoriilor de vrst care iubesc natura.[6] III. POLUAREA SOLULUI Una dintre componentele deosebit de importante ale biosferei este solul, corp natural tridimensional situat la suprafaa uscatului cu proprietati si funcii specifice, capabil sa intretina viata plantelor teresre, produs in timpuri geologice prin aciunea factorilor climatici si biotici asupra rocilor de la suprafaa uscatului, conditionati de relief si uneori de apa freatica, la care se adaug, tot mai mult si mai intensiv, aciunea omului. Prin natura lui, solul prezint particularitati pe cat de deosebite de ale celorlali factori ai mediului inconjurartor, pe att de importante pentru biosfera, pentru om. Ca suport si mediu de viata pentru plantele superioare, solul, mai ales orizontul sau cu humus este unul dintre principalii depozitari ai substanei vii ai uscatului si ai energiei potenial biotice captate prin fotosinteza, ca si al celor mai importante elemente vitale ( carbon, azot, calciu, fosfor etc. ). Multitudinea ierburilor si a

florilor din pajiti, pdurile, cmpurile de plante cultivate, toata aceasta vegetatie diversa depinde de energia solara si de fertilitatea solului. In orice ecosistem care cuprinde si solul, are doua funcii eseniale: de depozitar si furnizor de elemente nutritive si apa, pe de o parte, si de recipient si transformator de reziduuri si deeuri, pe de alta parte, avnd deci rolul de reglator al ecosistemului si de purificator al mediului nconjurtor. Datorita fertilitatii, respectiv capacitatii de a intretine viata plantelor, solul constitue principalul mijloc de producie in agricultura. Existenta si dezvoltarea societatii umane vor fi condiionate vital, inca multa vreme in viitor, de abundenta si calitatea plantelor superioare terestre, care trebuie sa asigure oamenilor hrana si materii prime pentru imbracaminte, adpost, medicamente si alte cerine. Prin asigurarea omului cu produsele alimentare necesare vieii, solul constitue si condiia hotrtoare pentru reproducia lrgita a forei de munca. Solul odata distrus nu se mai reface aa cum a fost, dar prin utilizarea lui raionala, el nu se epuizeaz ci din potriva el este protejat si isi sporete fertilitatea. Din estimrile fcute pe glob suprafaa totala a terenurilor este de 13.395 miliarde hectare. Dei nu exista un consens in ceea ce privete populaia care poate fi suportata pe pamant, este cert ca acesta poate fi de cteva ori mai mare dect cea prezenta.Concomitent cu celelalte masuri de mrire a suprafeei arabile, de intensificare a produciei, este necesar daca nu cel mai important ca terenurile arabile sa nu li se diminueze suprafeele. In prezent o parte din solurile bune pentru cultura, chiar cele mai fertile sunt pierdute definitiv prin prin extinderea oraelor, cailor de comunicaie, a platformelor industriale, precum si prin eroziunea solului, unul dintre cele mai vechi procese de degradare, prin salinizarea si mlastinirea secundara datorita aplicrii neraionale a irigaiei, contaminarea si intoxicarea solului cu ageni patogeni, metale grele, reziduuri de pesticide si alte substane chimice utilizate in agricultura si silvicultura ca si prin diverse emisii provenite de la industrie. Cu toate aceste sunt puine tari din lume care se preocupa de protecia terenurilor agricole si nu cu fermitatea si rigurozitatea impuse de urgenta cu care ar trebui sa se acioneze. Sunt inca muli cei care gndesc ca amantul suporta multe, dar si solul ca orice corp natural are o limita de ncrcare, de suportare, peste care nu se poate trece fara pericolul degradrii. Spre deosebire de apa si aer, unde in general substamtele toxice se diluaeza pe msura ce se amesteca, in sol poate avea loc concentrarea lor datorita faptului ca aici circulaia substanelor este foarte lenta.

Asadar poluarea solului inseamna orice actiune care produce dereglarea functionarii normale a solului ca mediu de viata, in cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om, dereglare manifestata prin degradarea fizica, chimica, biologica a solului care afecteaza negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bio-productiva, din punct de vedere calitativ sau cantitativ. IV.PRINCIPALII POLUANTI: Cu toate funciile vitale ce le are pentru asigurarea de alimente, cu toate ca este o sursa limitata, nerecuperabila, solul a fost si este supus tot mai multor solicitri ale sectoarelor din afara agriculturii si silviculturii, ceea ce face ca anuala sa fie dezafectate suprafee nsemnate. Cea mai mare pierdere este datorata eroziunii, din estimrile existente se apreciaz ca se pir anual peste 3,5 miliarde de tone de sol, in afara iederii unor nsemnate suprafee de sol, eroziunea constitue si cauza directa a polurii apelor cu sedimente, a degradrii unor soluri de lunca prin colmatare, a scoaterii din funciune prematura a bazinelor de acumulare si rezervoarelor de apa. Din cauza folosirii ineficiente a apei de irigaie, a lipsei de drenaj adecvat ori calitatii necorespunztoare a apei, in prezent sunt afectate de salinizare sau de inmlastinire. In urma aplicrii irigaiei cu ape alcaline continand silice, a drenrii sau suprapasunarii in savane, stepe apare adesea compactarea solului ( tasarea puternica a acestuia ). Pe msura extinderii dezoltarii urbane, construciile, strzile, pavajele, acoperind terenurile care devin tot mai impermeabile la precipitaii, ca urmare scurgerile de apa devin mai rapide si mai mari, favoriznd eroziunea solului si producerea inundailor. Creterea populaiei globului are drept urmare pierderi suplimentare de teren folosit iniial pentru producia vegetala. Efecte nedorite asupra calitatii solului il au deeurile si reziduurile menajere din industrie, comer si agricultura care nsumeaz anual circa 5 miliarde de tone de substane minerale, 32 miliarde mc de ape industriale uzate, 250 milioane de tone de praf, 70 miliarde de tone de substane toxice gazoase, dejeciile de la animale etc. Probleme deosebite ridica deeurile si reziduurile solide, faptul ca degajarea acestora pe lng substanele chimica folosite in agricultura, prezint cea mai importanta sursa de poluare a solului.

Metalele grele ( plumb, mercur, crom, cupru, zinc etc. ) provenite din diferite surse, ajunse pe si in sol pe diferite cai se pot acumula in sol de unde trec in plante cu efecte duntoare. Pesticidele sunt si vor continua sa fie sursa de poluare a solului care afecteza direct sntatea omului si a animalelor, impunndu-se folosirea limitata a DDT-ului, reducndu-se astfel riscul de poluare pentru mediul nconjurtor. Ingrasamintele cu azot duc la suprafertilizarea solului, constatndu-se o acumulare mrita de nitrai in unele plante. V.COMBATEREA POLUARII: Particulele solide evacuate cu aer si/sau gazele de ardere in atmosfera sunt purtate de curenii de aer pe zone ntinse, viteza vntului fiind un parametru important privind dispersia poluantului in atmosfera. Sedimentarea acestor particule solide sub aciunea greutatii proprii sau prin umezirea lor de ctre picturile de ploaie reprezint principala sursa de contaminare a solului cu poluani din atmosfera. O parte din emisiile de NOX in atmosfera provin de la gazele de eapament ale vehiculelor. Evitarea polurii solului in acest caz consta in epurarea aerului si gazelor de ardere in instalaiile industriale si respectiv reducerea polurii cu emisiile autovehiculelor. Apele reziduale neepurate nainte de evacuarea in emisar constitue principala sursa de contaminare a solurilor. Lund in considerare textura solului si insusirile ecologice ale solurilor se constata ca acestea prezint capacitati diferite de reinere a apei, mpreuna cu impuritatile coninute in apa sau se comporta ca material filtrant si in acest caz creterea concentraiei contaminailor in sol depinde de caracteristicile solului. Aplicarea tehnologiilor de epurare a apelor reziduale reprezint o cale sigura de protecie si in cazul solului. Agricultura utilizeaza o gama larga de substante chimice, unele cu rol fertilizant altele cu scopul combaterii daunatorilor. Problema care se pune atat in privinta ingrasamintelor cat si a pesticidelor este reducerea dozajelor actuale deoarece excesul de substante chimice are o influenta nociva intai pentru plante si urmand lantul trofic, pentru animale si sanatatea omului. Masurile luate la nivel comunitar privind excesul de nitrati, au rolul de a reduce dereglarile ce apar in activitatea microorganismelor fixatoare de azot din atmosfera, azotatii fiind transformati de catre flora bacteriana in azoti care afecteaza organismul uman. Apa din precipitati poate transforma substantele poluante din sol in care au fost incorporate in alte

zone care sunt astfel contaminate. De aceea se impune ca depozitele de reziduuri sa aibe prevazute santuri colectuare care sa permita controlul transferului in natura. VI.POLUAREA CU PESTICIDE SI EFECTELE SALE Poluarea solului cu pesticide ocupa un rol important. Spre deosebire de alte substante poluante, pesticidele sunt dispersate voit in mediul natural pentru a distruge anumiti paraziti ai omului, animalelor domestice sau ai culturilor agricole. Suprafetele afectate sunt considerabile. In S.U.A. suprafetele tratate cu pesticide ocupa 5% din teritoriu, iar in Franta anual se trateaza cca. 18 milioane ha. Pesticidele moderne sunt in cea mai mare parte substante organice de sinteza. Ele sunt destinate pentru distrugerea insectelor daunatoare (insecticide), a ciupercilor fitofage (fungicide), a buruienilor din culturi (ierbicide), a razoarelor (rodenticide) sau a nematodelor (nematocide). Insecticidele de sinteza actuale se repartizeaza in trei grupe principale: organoclorurate, esteri si carbonati. Cu toate avantajele importante pe care le prezinta folosirea pesticidelor in agricultura (cresterea productiei, reducerea miini de lucru etc.) utilizarea lor pe scara larga si in doze mari si repetate provoaca numeroase incoveniente de ordin ecologic. Aplicarea lor provoaca o serie de modificari in ecosistemele in care au fost introduse printre care se amintesc: ele prezinta un spectru de toxicitate foarte intens atit pentru organismele animale cit si pentru cele vegetale; au un grad de selectivitate destul de redus si se folosesc adeseori contra populatiilor si nu contra indivizilor; efectul lor nu depinde de densitate desi aplicare lor are in vedere densitatea; multe dintre ele au un grad de persistenta ridicat in sol care poate fi de ordinul lunilor sau chiar al anilor; o parte din pesticide se disperseaza la distante foarte mari si sunt incorporate in biomasa, in apele oceanelor sau in sol. Contaminarea solurilor si a vegetatiei cu pesticide are importante consecinte asupra speciilor si biocenozelor. Acesete efecte pot fi de natura demoecologica adica cele care afecteaza populatiile si in special densitatea acestora si de natura biocenotica cele care provoaca rupturi ale echilibrelor biocenotice.

Efectele demografice sunt imediate si rezulta din toxicitatea specifica a pesticidelor. Ele se traduc din moartea unei anumite proportii din efectivul populatiei contaminate cu atit mai mare cu cit doza aplicata a fost mai ridicata. In acest fel, efectul lor nu depinde de densitate. Efectele tratamentelor cu insecticide pot fi directe sau indirecte. Cele directe sunt cele care afecteaza direct populatiile unor specii de plante sau animale pentru care se face administrarea pesticidelor sau a celor contaminate accidental. In aceasta categorie intra si efectele tratamentelor cu insecticide asupra padurilor pentru combaterea defoliatorilor dar care afecteaza si o parte din avifauna. Efectele indirecte rezulta din trecerea pesticidelor in biomasa cu acumulari la fiecare nivel trofic, astfel incit concentratiile atinse in organis- mele consumatorilor carnivori sunt totdeauna ridicate. Astfel plantele absorb si concentreaza o parte din pesticidele ajunse in sol. In continuare insecticidele acumulate in biomasa vegetala contamineaza intreg lantul trofic de consumatori primari, secundari si tertiari. Spre exemplu, campania de eradicare a scolitidelor ulmului in nord estul S.U.A. s-a dovedit catastrofala pentru avifauna in special pentru mierla migratoare ( Turdus migratorius). Efectele biocenotice indirecte se refera la reducerea hranei disponibile pentru anumite specii si lanturi trofice, la diminuare locurilor de adapost iernat si cuibarire pentru unele pasari. Contaminarea apelor dulci cu pesticide exercita o influenta catastrofala asupra faunei ihtiologice, ca rezultat al reducerii hranei prin saracirea zooplanctinului si a larvelor de insecte cu care se hranesc pestii. Un alt efect este legat de disparitia speciilor concurente. Spre exemplu prin tratare cu ierbicide a culturilor agricole se reduce numarul speciilor de dicotiledonate si creste proportia de graminee. Combaterile repetate determina o dregradare evidenta si uneori deosebita a echilibrelor naturale din biocenoze. Folosirea pesticidelor poate favoriza inmultirea in masa a unor specii de insecte pina atunci inofensive fie prin modificarea competentei intraspecifice, fie prin reducerea presiunii pradatorilor si parazitilor. Combatera daunatorilor culturilor cu pesticide (ierbicide) determina o reducere a densitatilor biocenozelor din ecosistemele in care s-au folosit. Folosirea combaterii cu ierbicide afecteaza sensibil si sucesiunea speciilor si a biocenozelor. Folosirea unor ierbicide putin selective are aceleasi efecte succesionale ca un incendiu. Ele deci favorizeaza declansarea unor succesiuni sau blocheaza ritmul si modifica sensul de desfsurare al acesteia.

Ploile acide sunt o alta cauza a poluarii solurilor cu substante din atmosfera. Dupa cum se stie, ploile normale din zonele nepoluate au un pH in jur de 5,65 datorat CO2 din atmosfera. Ploile acide au un pH sub 4 uneori chiar sub 3 datorita prezentei oxizilor de sulf si de azot din atmosfera. Prin combinarea lor cu oxigenul acesti produsi dau nastere unor acizi dezhidra- tati, sulfuric si azotic. Acizii iau nastere si prin reactii fotochimice care transforma oxizii in acizi. Ploile acide determina mai intii o spalare a solului de elementele nutritive si o cresterea a aciditatii sale active. Aceasta crestere a aciditatii influenteaza stabilirea si accesibilitatea unor elemente nutritive precum si activitatea biologica din sol. VII.CONCLUZIE Trebuie sa acumulam mai multe cunostinte asupra naturii mediului nconjurtor, asupra strii actuale si tendinelor care au avut loc in mediul nconjurtor, desfasurarii proceselor naturale, efectele poluantiilor asupra omului, vegetaiei si materialelor. ntreaga experiena dobndita de omenire pana acum arata ca erorile costisitoare fcute pana in prezent, mai ales in statele industrializate, pot fi evitate si ca o analiza serioasa a lor poate duce la concluzii valabile pentru ntreaga omenire. Ca factor de importanta vitala pentru societatea noastr, se impune cu necesitatea ca fiecare om sa devin un participant contient, practic si energic in munca de prevenire a degradrii mediului nconjurtor, de ameliorare a calitatii vieii lui. Cu toate ca rezolvarea acestor probleme pe plan naional este o chestiune stricta, proprie fiecrui stat in parte, totui la elucidarea lor trebuie sa se tina seama de faptul ca mediul uman este global, in natura, si ca pentru mai eficienta soluionare a problemelor, cooperarea internaionala poate juca un rol important in protecia si gospodrirea raionala a mediului nconjurtor.
2 Comentarii.

Categorie: Prima Categorie

0 8 February, 2009

DEPOLUAREA MICROBIOLOGIC A APELOR UZATE

Apa este necesar vieii pe pmnt. Toate organismele conin ap; unele triesc n ea, altele o beau. Plantele i animalele au nevoie de ap moderat pur i nu pot supravieui dac apa e contaminat de substane toxice sau cu microorganisme periculoase. Poluarea apei din ruri, lacuri, a apei subterane, golfuri sau oceane cu substane duntoare fiinelor vii poate omor un numr mare de peti, psri i alte animale, inclusiv a tuturor membrilor unei specii din zona poluat. Oamenii care beau ap poluat se pot imbolnvi, iar la o expunere mai ndelungat pot dezvolta diferite forme de cancer sau se pot nate copii cu defecte la natere. Poluanii din ap rezult din numeroase activiti antropice: industrie, orae, agricultur. Poluanii care provin din surse industriale pot curge din evile unor fabrici sau se pot scurge din rezervoare de depozitare subterane. Uneori, ntreprinderile elimin poluanii n canalizarea oraelor, crescnd varietatea poluanilor n zonele municipale. Oraele i alte comuniti rezideniale contribuie n principal cu ape combinate cu chimicale folosite n gospodrie. Poluanii provenii din agricultur, cum ar fi gospodrii, puni i ferme contribuie cu dejecii animale, ngrminte i sedimente provenite din eroziune . Apele naturale trebuie supuse unor procedee adaptate scopului pentru care urmeaz s fie folosit apa respectiv. Aceste tratamente sunt cu att mai necesare, cu ct se face apel din ce n ce mai mult la apele de suprafa, de obicei puternic impurificate. Alimentrile cu ap constituie pentru centrele populate i pentru industrie dotri indispensabile. Uzina de tratare a apei cuprinde instalaiile aferente procedeelor de corectare a proprietilor apei. Avnd n vedere marea varietate a compoziiei apelor naturale, ceea ce face s nu existe dou ape identice, nu exist nici o tehnologie sau schem ablon de tratare a apelor, ci de la caz la caz, trebuie aplicate anumite operaiuni de tratare a apei, a cror combinare ntr-un proces tehnologic eficient, rezult dintr-un studiu experimental temeinic, executat n prealabil n laborator i eventual n instalaii pilot. PROCESE FIZICE Procesele fizice de epurare sunt acelea n care substanele poluante nu sufer n cursul separrii lor din ap transformri n alte substane. Principalele grupe de procese fizice de epurare au la baz aciunea forelor gravitaionale, centrifuge sau alte mecanisme [2], [1]. 1. Sedimentarea Sedimentarea este procesul de separare a particulelor solide aflate n suspensie ntr-un fluid, sub aciunea a trei fore: gravitaional, arhimedic i de rezisten a fluidului.

Ca operaie de epurare a apelor reziduale, acest proces se realizeaz prin utilizarea unor bazine denumite decantoare care sunt proiectate astfel nct s asigure o vitez de circulaie a apei ct mai mic, n scopul sedimentrii particulelor grosiere n numr ct mai mare. 2. Centrifugarea Centrifugarea este un proces de separare gravitaional a suspensiilor din ap n care intervin acceleraii superioare celei corespunztoare cmpului gravitaional al Pmntului. n aceste condiii, se obin viteze de sedimentare mai ridicate care se traduc prin productiviti mai mari ale instalaiilor i prin obinerea unor concentrate mai compacte, cu coninut mai ridicat de solide. Factorul de eficacitate sau factorul separrii particulei este raportul dintre fora centrifug i fora de greutate i poate fi de ordinul aplicarea acestui procedeu. 3. Filtrarea Filtrarea apei este procedeul de trecere a acesteia printr-un mediu poros n care are loc reinerea unor constitueni sub aciunea unei diferene de presiune . Procedeele de tratare a apelor reziduale prin filtrare (prin membran) se deosebesc ntre ele prin ordinul de mrime a particulelor care se separ din ap, respectiv prin mrimea porilor membranei prin care are loc separarea. Prin microfiltrare se separ particulele coloidale (microparticule) din suspensii apoase, prin ultrafiltrare microparticulele i moleculele mari, iar prin osmoz invers se separ i ionii srurilor dizolvate n ap. Lichidul care conine substane dizolvate, emulsionate sau impuriti mecanice fine este trecut de-a lungul suprafeei unei membrane selectiv permeabile. Sub aciunea unei presiuni corespunztoare solventul i anumii componeni dizolvai sau emulsionai trec prin membran, n timp ce ali componeni sunt reinui de membran cantitativ sau semicantitativ, n funcie de mrimea porilor membranei. 4. Adsorbia Adsorbia are la baz fenomenul de reinere pe suprafaa unui corp a moleculelor unei substane dizolvate n ap. Materialul solid sau lichid pe care are loc reinerea se numete adsorbant, iar substana care este reinut adsorbat. Adsorbia permite reinerea unor poluani chiar cnd acetia sunt prezeni n concentraii mici i prezint selectivitate pentru anumite substane. Dup modul n care se realizeaz contactul ntre apa de epurat i adsorbant se disting adsorbia static i cea dinamic. n primul caz adsorbantul fin divizat este agitat cu apa i dup un anumit timp este separat prin decantare sau filtrare. n cazul adsorbiei dinamice, apa uzat strbate n flux continuu un strat fix, mobil sau fluidizat de adsorbant. funcie de utilajul folosit i scopul urmrit prin

Pentru alegerea adsorbantului i pentru stabilirea condiiilor de exploatare optime se recomand efectuarea prealabil de teste de laborator Substanele adsorbante cele mai cunoscute n prectica epurrii sunt: crbunele activ, gelul de silice, pmnturile decolorate, sitele moleculare, fibre de bumbac i de Asclepias 5. Distilarea Distilarea este procesul de epurare a apelor uzate ce const n trecerea apei n faz de vapori prin nclzire, urmat de condensarea vaporilor. Datorit volatilitii reduse a majoritii impuritilor dizolvate, se obine, de obicei, o ap cu calitate net mbuntit. Prin distilare se ndeprteaz i materiile n suspensie, iar microorganismele sunt distruse aproape n totalitate. n practica epurrii apelor reziduale, distilarea este un proces neutilizat din cauza consumului energetic ridicat pentru vaporizarea apei. Totui, chiar n condiiile actuale, distilarea poate fi justificat cnd este folosit pentru concentrarea unor eflueni cu toxicitate mare, care urmeaz a fi distrui prin incinerare . 6. Flotaia Flotaia const n eliminarea unor particule din suspensia apoas pe baza aciunii forei ascensionale (arhimedice) asupra acestor particule. Pentru ca fora ascensional s depeasc fora de greutate este necesar ca particula s aib densitatea mai mic dect a lichidului. n afara unor cazuri limitate, totui, ca numr (uleiuri, grsimi) majoritatea particulelor au densitatea mai mare dect apa. Un procedeu de cretere a forei ascensionale const n ataarea unei bule de aer particulei, astfel nct ansamblul particul/bul de aer s aib densitatea adecvat pentru scopul urmrit i s efectueze o micare ascendent. Bulele de aer necesare procesului de flotaie se formeaz prin diverse procedee: agitare mecanic i dispersarea aerului aspirat, alimentarea cu aer comprimat prin intermediul unor difuzoare poroase sau prin alte procedee. Particulele ridicate la suprafaa apei intr n spuma format prin dozarea unui reactiv denumit spumant. Spuma are rolul de a reine particulele pn cnd sunt ndeprtate cu ajutorul unei raclete rzuitoare. Flotaia, ca operaie de concentrare a particulelor ridicate n spum prin mecanismul de ataare a particulei cu bula de aer, poate fi privit ca un sistem bifazic suspensie-spum n care turbulena curgerii suspensiei i volumul de aer introdus n maina de flotaie are un rol deosebit de important. Flotaia reprezint un procedeu avantajos pentru separarea metalelor grele din soluii apoase diluate, deoarece consumul energetic este redus i n plus constituie o operaie de separare rapid comparativ, de exemplu, cu sedimentarea. Totui flotaia nu este larg rspndit ca procedeu de epurare din cauza complexitii impuritilor din suspensie i a caracteristicilor fizico-chimice ale acestora . PROCESE CHIMICE Procesele chimice de epurare sunt acelea n care poluanii sunt transformai n alte substane mai uor de separat (precipitate insolubile, gaze care pot fi stripate), cu nocivitate mai sczut sau mai susceptibile de a fi ndeprtate prin alte procese de epurare (de exemplu prin procese biologice).

1. Oxidarea Iniial, utilizarea oxidanilor pentru tratarea apei a avut ca scop sterilizarea, mai exact, distrugerea germenilor patogeni. Reactivii folosii au fost permanganatul de potasiu, clorul i compuii lui, bromul, iodul i chiar apa oxigenat. n prezent, cei mai folosii reactivi sunt clorul, ozonul i dioxidul de clor. Ozonul are avantajul de a aciona complementar pentru eliminarea multor micropoluani, pentru ameliorarea gustului, mirosului i culorii. Permanganatul de potasiu nu este utilizat dect pentru proprietile sale auxiliare n procesul decolorrii, al demanganizrii i, uneori, se folosete drept coagulant. Clorul este utilizat pentru potabilizarea apelor i pentru tratarea apelor uzate. n cazul apelor uzate clorul e folosit pentru oxidarea cianurilor, hidrogenului sulfurat, amioniacului i unele substane organice. Clorul are dezavantajul c prin reacia cu unele substane organice din ap formeaz compui halogenai a cror nocivitate este recunoscut . Bioxidul de clor (ClO2) e un agent de oxidare larg utilizat datorit caracterului su oxidant. Se utilizeaz, de exemplu, pentru eliminarea ionilor metalici din apele potabile i uzate . Utilizarea acestor reactivi se bazeaz pe reacia de oxidare a crei finalitate este att dezinfectarea apei, ct i trecerea unor compui din soluie n precipitat (Fe, Mn, sulfuri) . 2. Coagularea i flocularea Coagularea este procesul fizico-chimic prin care particulele minerale foarte fine (d=10-6m) i particulele cu diametrul de ordinul milimicronilor (d=10-9m particule coloidale) sunt eliminate din ap ca rezultat al tratrii cu reactivi chimici adecvai, deoarece aceste particule, datorit fineii lor, nu pot fi eliminate prin procedeul sedimentrii gravitaionale. ntruct particulele coloidale sunt prezente n aproape toate categoriile de ape uzate, coagularea este unul dintre procesele de epurare care i gsete o aplicare larg n practic . Flocularea chimic const n sedimentarea substanelor prin adugare de reactivi i se folosete n operaiile de epurare a apelor uzate. Dei exist numeroase teorii cu privire la stabilitatea coloizilor i la mecanismele prin care se poate realiza destabilizarea, niciuna dintre acestea nu permite prognoza comportrii n detaliu a unui sistem coloid i, de aceea, n practic aceast comportare este evideniat prin teste experimentale . 3. Schimbul ionic Epurarea apelor reziduale prin schimb ionic se bazeaz pe reaciile ce au loc ntre ionii din apa mineralizat i schimbtorul de ioni, care este o substan granular insolubil.

Structura molecular a schimbtorilor de ioni este alctuit din radicali acizi sau bazici i ionii afereni. Prin intrarea n contact cu apa mineralizat ionul din apa mineralizat va forma mpreun cu radicalul schimbtorului de ioni o nou substan care va diminua astfel concentraia lui n apa supus tratrii. Se poate spune astfel c are loc un schimb ionic. Deoarece reacia de schimb ionic este reversibil, regenerarea schimbtorului de ioni este posibil, fiind suficient s se pun schimbtorul n contact cu acizi pentru cationii i cu baze pentru anionii. n aceast reacie de regenerare, potenialul de schimb depinde de tria acidului sau a bazei care se formeaz, adic radicalul schimbtorului + ionii H+ sau OH- . 4. Neutralizarea Neutralizarea este procesul prin care pH-ul unei ape uzate, avnd valori n afara intervalului favorabil dezvoltrii florei i faunei acvatice (aproximativ 6,5-8,5), este reglat prin adaos de acizi sau baze, dup caz. Neutralizarea apei are ca efect i micorarea nsuirilor corozive ale apei care pot determina degradarea materialelor cu care vine n contact (conducte, construcii i instalaii de transport sau de epurare) . Apele acide se pot neutraliza prin tratare cu lapte de var, Ca(OH)2, sod caustic sau carbonai cu caracter bazic, iar apele alcaline se pot neutraliza cu substane ce conin acizi sau oxizi acizi (CO2 de exemplu) .

PROCESE BIOLOGICE Substanele organice pot fi ndeprtate din ap de ctre microorganismele care le utilizeaz ca hran, respectiv drept surs de carbon. O parte din materiile organice utilizate de ctre microorganisme servesc la producerea energiei necesare pentru micare sau pentru desfurarea altor reacii consumatoare de energie, legate de sinteza de materie vie, respectiv de reproducerea microorganismelor. Epurarea realizat cu ajutorul microorganismelor este numit biologic. Ea se desfoar prin reacii de descompunere i de sintez, mijlocite de enzime, catalizatori biologici generai de ctre celulele vii. Epurarea biologic se realizeaz pe baza unui transfer de materiale dinspre ap spre celulele vii i dinspre acestea napoi spre masa de ap. n prima faz, impuritile trec din apa uzat spre filmul, floconul sau alte forme sub care apare masa de microorganisme (biomas) prin contactul interfacial i prin procese de adsorbie-desorbie. Substanele de la interfa sunt adsorbite i transformate n prezena enzimelor din celula vie. Drept rezultat sunt sintetizate celule noi, iar produii finali de descompunere trec napoi n ap, de unde cei volatili se degaj n atmosfer . Dup tipul microorganismelor care asigur ndeprtarea poluanilor organici din ap se disting procesele aerobe i cele anaerobe. Microorganismele implicate n procesele aerobe necesit pentru metabolism oxigen. n mod normal, necesarul de oxigen este acoperit de oxigenul molecular dizolvat n ap, prezent n

proporie foarte mic2 fa de cea din aer. Aceasta face mediul acvatic foarte sensibil la nevoile de oxigen ale microorganismelor, n sensul c poate deveni cu uurin deficitar n oxigen. Principalele produse finale ale degradrii aerobe sunt bioxidul de carbon, apa, nitraii. n absena oxigenului dizolvat, organismele aerobe pier, iar locul lor este luat de organismele anaerobe sau facultativ anaerobe care folosesc oxigenul din materia organic sau din unele combinaii anorganice. Cei mai importani produi de descompunere anaerob sunt bioxidul de carbon i metanul. Capacitatea de epurare a unei instalaii biologice depinde de masa de microorganisme pe care o conine. Ea este limitat de cantitatea de poluani care poate fi asimilat de unitatea de biomas n unitatea de timp. De aceea, cantitatea de poluani organici aplicat n unitatea de timp unitii de biomas este la rndul su limitat. Att n procesele aerobe ct i n cele anaerobe nmulirea microorganismelor determin formarea de biomas nou, care este unul dintre produsele concentrate ale epurrii biologice. Procesele anaerobe au o mai mare rspndire dect cele aerobe datorit dezavantajelor pe care le prezint acestea din urm: spaii mai mari, eficien de eliminare mai sczut, consum energetic mai mare, producerea n exces de nmol, emisii poluante n mediul nconjurtor. Totui procesele aerobe sunt utilizate n practic, separat sau n combinaie cu procesele anaerobe, ca faz de post tratare anaerob . 1. Procese aerobe n practic, epurarea biologic aerob se realizeaz n construcii n care biomasa este fie suspendat n ap sub form de flocoane, fie este fixat pe suprafaa unui suport solid sub forma unei pelicule gelatinoase. n ambele cazuri, sistemele sunt aprovizionate cu oxigen Concomitent cu asimilarea combinaiilor organice ale carbonului, microorganismele acioneaz i asupra compuilor cu azot. Astfel, azotul din substanele organice este transformat treptat n amoniac, azotii i azotai (nitrificare) i n final n azot molecular (denitrificare). n linii mari, apa uzat este introdus ntr-un bazin de aerare care conine o suspensie de flocoane biologice i n care se administreaz oxigenul necesar respiraiei. Debitul oxigenului introdus depinde de cantitatea de biomas din sistem i de debitul poluanilor organici care trebuie degradai. Pe msura admisiei de ap uzat, suspensia din bazinul de aerare trece ntr-un decantor secundar, unde biomasa este separat prin decantare, iar apa epurat este evacuat din sistem. O parte din biomasa sedimentat, corespunztoare vitezei de nmulire a microorganisme-lor, este eliminat din sistem, dar cea mai mare parte este readus n bazinul de aerare. Epurarea biologic aerob n sisteme cu biomasa fixat sub form de pelicul pe un suport solid se realizeaz, de asemenea, n mai multe variante, dintre care cea mai uzual o constituie filtrele biologice. Ca material filtrant se folosesc, de exemplu, buci de roc concasat, ceramic sau materiale filtrante din alte materiale (mai ales din mase plastice).

Dup un anumit timp de la nceperea alimentrii cu ap uzat, pe suprafaa materialului filtrant se formeaz o pelicul gelatinoas de microorganisme care elimin poluanii organici din ap utiliznd pentru respiraie oxigenul din aer . 2. Procese anaerobe Epurarea anaerob a apelor uzate, spre deosebire de cea aerob, se realizeaz n incinte nchise ferite de accesul oxigenului care inhib activitatea microorganismelor anaerobe. Epurarea anaerob a apelor uzate poate fi intensificat prin ridicarea temperaturii n bazinul de fermentare la valori de 20-400C sau mai mari, de 45-600C , dar poate avea loc i la temperaturi de 10-200C . Epurarea anerob a apelor uzate prezint fa de cea aerob avantaje mai ales din punct de vedere energetic, ntruct treapta de aerare, mare consumatoare de energie electric, este eliminat, iar din descompunerea poluanilor organici rezult gaze de fermentare combustibile care pot servi la acoperirea unor nevoi de energie din staia de epurare. Pe de alt parte, producia de nmol excedentar este nul sau nensemnat; prin aceasta se evit cheltuielile legate de evacuarea final a unor astfel de nmoluri. Prin procesele anaerobe pot fi obinute grade de ndeprtare din ap a poluanilor organici cuprinse ntre 50-90% la ncrcri organice care uneori pot s le depeasc pe cele realizate la instalaiile de epurare aerob, ceea ce duce la scderea cheltuielilor de investiii. Experiena a demonstrat c procesele de epurare anaerob pot fi aplicate i apelor uzate cu coninut relativ sczut de poluani organici. n acest fel, epurarea anaerob poate asigura n multe cazuri ndeprtarea naintat a substanelor organice fr a mai fi necesar asocierea unei trepte finale de epurare biologic aerob. Procesele anaerobe se aplic pentru apurarea apelor uzate din zootehnie, industria alimentar, industria textil i a pielriei, precum i anumitor ape uzate din industria chimic . Un dezavantaj al proceselor anaerobe este durata mai mare de timp n care se desfoar reaciile, deoarece viteza de cretere a bacteriilor este mai lent i este condiionat de o serie de parametri, precum pH-ul, toxicitatea compuilor i suprancrcarea cu poluanii ce trebuie eliminai .

Comenteaza.

Categorie: Prima Categorie

2 8 February, 2009

MONITORIZAREA GLOBALA A SOLURILOR

MONITORIZAREA GLOBALA A SOLURILOR
I. GENERALITATI n ara noastr protecia mediului nconjurtor constituie o problem de interes naional n scopul pstrrii echilibrului ecologic, meninerii si imbunatatirii calitaii factorilor naturali, asigurrii unor condiii de viaa i de munc tot mai bune generaiilor actuale i viitoare. Dezvoltarea industrial este caracteristic epocii actuale n problema mediului nconjurator, o ,,problem care ne poate ajuta s inem ct mai departe factorii dunatori mediului nconjurtor, astfel putem avea grij de santatea. Degradarea mediului are drept cauze att unele fenomene naturale ct i cele datorate activitii umane. Dac factorii naturali cum ar fi uraganele, cutremurele de pmnt, eruptiile vulcanice, ele acionnd intermitent, la intervale de timp variabile i pe durate scurte, factorii antropicii ( datorai aciunii omului ) se manifest continuu i drept urmare efectele negative ale acestor sunt mult mai grave, amenintnd chiar cu producerea unor dezastre la nivel planetar. Problema proteciei mediului prin adoptarea msurilor de prevenire i respectiv de combatere a polurii mediului a constituit una din preocuprile comunitii tiintifice de pe malurile Atlanticului, concretizat prin conferintele internaionale in cadrul crora s-au stabilit proceduri coerente de identificare i limitare a impactului surselor de poluare. Legtura dintre dezvoltarea economica durabil i protecia mediului evidentiat nc de la nceputul anilor 90, este unanim acceptat la ora actual prin implementarea sistemului de management al calittii produselor in corelaie cu sistemul managementului de mediu de ctre marile companii comerciale. Cele mai renumite firme internaionale au promovat proceduri noi, moderne n domeniul atestarii i verificrii gradului de protecie a mediului prin apelarea la cele mai avansate cunotinte tehnico-tiintifice. CLASIFICAREA SOLURILOR PE PLAN MONDIAL SI TIPURI DE SOL Pe parcursul evolutiei pedologiei ca stiinta problema solurilor, a constituit o preocupare permanenta. Primele clasificari au fost unilaterale, deoarece solurile s-au grupat in finctie de o singura insusire, fizica, chimica sau biologica. Dintre cele mai importante clasificari aparute pe paln mondial si care au determinat si in tara nostra adevarate salturi in cercetarea solurilor au fost: clasificarea naturalista ( rusa ), clasificarea Americana si mai recent clasificarea FAO si clasificarea romana.

Caracteristicile solului variaz de la o zon la alta n funcie de numeroi factori, cum ar fi clima i altitudinea. n fiecare zon climatic predomin un tip de sol. n zonele calde se nzlnesc solurile roii (culoare roie) i laterite (de culoare balben), srace n humus i sruri minerale. n stepe i deerturi solurile sunt cenuii sau brune. n zonele temperate, predomin cernoziomurile de culoare neagr i cu fertilitate ridicat, solurile brune i podzolurile legate de poriunile forestiere. Exist circa 720 de variaii de sol, fiecare din ele avnd ceva caracteristic. Solurile cenuii albice (denumirea precedent cenuii deschise de pdure) se ntlnesc fragmentar pe rocile luto-nisipoase, suportate de argile la admcimea de 150-200 cm. S-au format sub pdure n majoritate carpinete-quarcete. Orizontul superficial ocric trece evident ntrsuborizont albic (cu SiO2 amorf), slab structurat. Spre admc acest suborizont trece n brunrocat cu structur columnar sau prismatic i dur. Solurile cenuii molice (denumirea precedent cenuii nchise de pdure) s-au format n condiiile pdurilor de stejar cu nveli ierbos dezvoltat. Le este caracteristic un orizont A molic humnificat, cu structur grunoas mare, cu caracter eluvial slab pronunat. Solurile cenuii vertice se formeaz sub pdurile de quarcete- carpinete, pe roci argiloase grele. Formarea profilului este influienat de componena rocii materne. Are totodat particulariti vertice (nuane verzui, fee de alunecare, abunden de argil fin). Cernoziomurile se deosebesc prin caracterul acumulativ, bine humificat (la adncimea de 80-100 cm coninutul de humus depete 1%) structurat i afnat (molic). Regimul de umiditate periodic percolativ i nepercolativ. Reacia solului este neutr sau slab alcalin. Cernoziomurile se formeaz sub pduri preponderant quarcete i cu nveli ierbos. Profilul cernoziomului are caracter molic relativ humnificat. Cernoziomul ca tip este reprezentat de 5 subtipuri argiloiluvial, levigat, tipic, carbonatic i vertic. Cernoziomurile argiloiluviale s-au format sub pdurile de stejar cu nveli de ierburi bine dezvoltat, care contacteaz cu stepele mezofite. Orizontul de la suprafa este de tip molic, fr caractere de eluviere i doar slab pudrat cu SiO2. Orizontul B n partea inferioar are caracter iluvial cu coninut mai ridicat de argil fin, structur poliedric, tasat. Cernoziomurile levigate se formeaz n condiiile stepelor mezofite ale zonei de silvostep, dar se ntlnesc i sub pduri de stejar cu nveli ierbos. Profilul are un caracter general molic, levigat, adic lipsit totalmente de carbonai. Ca regul, prezena carbonailor (efervescena) ncepe ceva mai jos de limita inferioar a orizontului B. Cernoziomurile tipice reprezint subtipul modal al tipului. Se formeaz n condiii de step, uneori cu plcuri de stejar pufos. Orizontul A este bine humificat, structurat i afnat. Orizontul B este de tranziie, fiind mai slab humificat, cu structur grunoas mare i bogat n diferite forme de carbonai. Subtipul se divizeaz n dou: moderat humifere i slab humifere. Primele se formeaz sub stepele mezofite i xerofite cu plcuri de stejar pufos, iar ultimele se formeaz sub steeple xerofite cu comuniti de negar i piu.

Cernoziomurile carbonatice se formeaz n condiiile stepelor xerofite i doar parial cu plcuri de stejar pufos. Sunt slab humificate ca cele precedente, cu strustur mai puin stabil. Conin carbonai chiar de la suprafa. Cernoziomurile vertice se formeaz n condiii de step, pe roci argiloase cu coninut ridicat de argil fin. Orizontul A este molic, structurat, ns tasat, dur. Orizontul B, fiind i el n genere molic are caractere vertice nuane verzui, structur bulgroas mare, fee strlucitoare. Dup nivelul i coninutul carbonailor cernoziomurile vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigale (caracter la nivel de gen). Redzinele se formeaz pe calcare i marne, att sub influiena asociaiilor ierboase de step, ct i de pdure. Procesele pedogenetice se produc doar n stratul alterat de la suprataa rocilor calcaroase. Profilul solurilor redzinice este tipul fr orizontul de tranziie B. Orizontul superficial are caracter molic-humificat, structurat, uneori scheletic, suportat de roc. Redzinele se divizeaz n dou subtipuri: levigate i tipice. Vertisolurile se formeaz n condiii de step i silvostep, sub vegetaie ierboas, pe roci argiloase grele (coninut mare de argil fin). Procesele pedogenetice sunt condiionate de proprietile specifice ale acestor roci, care n stare umed gonfleaz, iar n stare uscat crap. Solificarea se produce doar n stratul de la suprafa. Astfel, solul prezint un strat amestecat, de culoare cenuie nchis, uneori cu nuane verzui, avnd o structur bulgroas mare, cu fee de alunecare. Vertisolurile se divizeaz n subtipuri: molic si ocric. Solurile cernoziomoide se formeaz n condiii de step i silvostep, pe terenurile unde periodic sau permanent persist un surplus de umezeal. Pentru profilul acetor soluri este caracteristi orizontul A molic, bine humificat i structurat. Orizontul B are caracter hidric condiionat de pnza capilar sau nivelul ridicat al apelor freatice. Se divizeaz n dou subtipuri- levigate i tipice. Mocirlele se formeaz n arealele cu exces de umiditate. Nivelul apei freatice se afl n profil, ajungnd pn la suprafa. Solurile sunt mlatinoase, procesele pedogeneze au caracter anaerob. Mocirlele pot fi tipice, gleice i turbice. Solurile turboase se formeaz n condiii permanent anaerobe, cnd rmiele plantelor hidrofile se descompun prea puin i se conserveaz n sol sub form de turb. Solurile turboase pot fi de dou feluri: tipice i gleice. Soloneurile se formeaz n condiii de step, pe rocile argiloase care conin sruri solubile (NaCl, Na2SO4 etc.). Principalele caractere sunt condiionate de prezena cationilor de Na care parial nlocuiesc n complexul absorbtiv Ca. Prezena Na conduce la formarea humatului de Na, care, spre deosebire de humatul de Ca, este mai solubil i mai cafeniu. Structura devine bulgroas sau columnar. Profilul soloneului const din orizontul A cu caracter solodizatcenuiu deschis, lamellar, columnar. Grosimea profilului este relativ mic (50-60 cm).

Solonceacurile se formeaz sub influiena apelor fretice mineralizate. Evaporarea apei conduce la acumularea n profil i la suprafaa solului a srurilor solubile. Dup nivelul apelor freatice se divizeaz n dou molice i hidrice. Solurile deluviale se formeaz la baza versanilor i n vi pe contul parcelelor neselectate, transportate de torenii de scurgere. Profilul acestor soluri const din straturi de material solificat ( humificat, structurat) mai mult sau mai puin transformat de procesele pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sunt foarte profunde, humificate i bine structurate. n funcie de caracterul materialului iniial solurile deluviale pot fi molice sau ocrice. Solurile aluviale sunt cele mai tinere i se formeaz n luncile rurilor pe depunerile aluviale recente. Ele se divizeaz n subtipuri-tipice, hidrice, vertice, i turbice.solurile aluviale pot fi salinizate, soloneizate, i gleizate. Solurile de pdure se formeaz n condiii de silvostep i sub pduri de foioase nsoite de un covor ierbos. Se caracterizeaz prin faptul c stratul de sol are o grosime mic i conine o cantitate mic de humus. Solurile de pdure se divizeaz n dou tipuri : cenuii de pdure i brune de pdure. Solurile cenuii de pdure se formeaz sub pduri de stejar, stejar cu arar, sau amestec de tei i frasin. Se evideniaz dou subtipuri principale: cenuii tipice i cenuii-nchise de pdure. Profilul lor este bine evideniat n orizonturi genetice. Grosimea solului variaz de la 40 pn la 90 cm, carbonaii apar, ca regul, la admcimi de 120-150 cm, au o structur glomerularnuciform. Conin substane n cantiti insuficiente, dar reacioneaz pozitiv la introducerea ngrmintelor naturale i la cele chimice de azot. Solurile brune de pdure se formeaz sub pdurile de fag sau de stejar. Au un profil slab difereniat n orizonturi genetice. Culoarea lor este brun-deschis uneori rocat, structura glomelural, cu o compoziie mecanic uoar. Regimul hidric este suficient. Solurile nu conin carbonai i sunt favorabile pentru plantaiile de pomicole i soiurile de tutun aromat. Peisajele sunt diverse si in interiorul lor solurile sunt diferite. Repartitia solurilor nu este intamplatoare, ea corespunzande unor reguli stricte de identificare, proces de identificare ce a debutat acum 125 ani prin intermediul lucrarilor marelui pedolog rus Vassili Dokuchaev (18461903). Pentru prima data s-a demonstrat ca solurile se formeaza si sunt dispuse in functie de tipul de roca, climat, relief, organisme vii, la care se mai adauga si functia timp, adica varsta peisajelor. Oamenii fac parte din ecuatie deasemenea, iar solurile, ca suprafete sunt in principiu facute de om. Agricultorii au ajuns sa fabrice soluri agricole: iar daca acestea sunt fertile vor permite dezvoltarea unor sisteme agrare durabile. Exista situatii in care agricultorii, in ciuda eforturilor, sa nu reusesca conservarea solurilor agricole. Amprenta influentelor antropice sunt din ce in ce mai puternice n zonele urbane, unde pretentiile asupra solului sunt foarte diferite, avand un anumit specific. Orice schimbare a modului de utilizare a solurilor va influenta

regimul hidrologic (infiltratie, drenaj, chimism si a biologiei apelor). Schimbarile climatice actioneaza asupra evolutiei solurilor: solurile constituie singurul mediu tampon, posibil a fi gestionat de catre om. Sol profound, fertil pe o structura stabila, bogat in materie organica, nivel bun al nutrientilor si al apei. Este favorabil culturilor agricole, iar fertilitatea lui (morfologica, chimica si biologica) poate fi complet distrusa printr-o exploatare deficienta. In general, invelisul de soluri ce apartine unui anumit tip de peisaj, reactioneaza intr-un mod diferit la multiplele moduri de utilizare dar si fata de asa numitele erori umane. Prin cartografierea solurilor se reuseste identificarea invelisului de soluri si intelegerea repartitiei acestora in sanul peisajelor; si alte ramuri inrudite cu Stiinta Solului au contribuit la descrierea solurilor, a modului lor de evolutie, definind in acelasi timp si conditiile lor de utilizare; de a iriga pe unele, de a drena pe altele, a fertiliza pe cele care au nevoie, de a prevedea fundatii solide pentru constructiile dispuse pe soluri gonflante. Sol profound, argilos, sarac in elemente nutritive. Punerea lui in valoarea, va necesita un aport costisitor de elemente nutritive (sub forma de ingrasaminte), la care se mai adauga si aplicarea unei tehonologii ce permite imbogatirea in materie organica. Acest tip de sol poate fi utilizat in alte scopuri: datorita continutului ridicat in argila el poate fi exploatat in productia de caramizi. PRINCIPALI POLUANTI Cu toate funciile vitale ce le are pentru asigurarea de alimente, cu toate ca este o sursa limitata, nerecuperabila, solul a fost si este supus tot mai multor solicitri ale sectoarelor din afara agriculturii si silviculturii, ceea ce face ca anuala sa fie dezafectate suprafee nsemnate. Cea mai mare pierdere este datorata eroziunii, din estimrile existente se apreciaz ca se pir anual peste 3,5 miliarde de tone de sol, in afara iederii unor nsemnate suprafee de sol, eroziunea constitue si cauza directa a polurii apelor cu sedimente, a degradrii unor soluri de lunca prin colmatare, a scoaterii din funciune prematura a bazinelor de acumulare si rezervoarelor de apa. Din cauza folosirii ineficiente a apei de irigaie, a lipsei de drenaj adecvat ori calitatii necorespunztoare a apei, in prezent sunt afectate de salinizare sau de inmlastinire. In urma aplicrii irigaiei cu ape alcaline continand silice, a drenrii sau suprapasunarii in savane, stepe apare adesea compactarea solului ( tasarea puternica a acestuia ). Pe msura extinderii dezoltarii urbane, construciile, strzile, pavajele, acoperind terenurile care devin tot mai impermeabile la precipitaii, ca urmare scurgerile de apa devin mai rapide si mai mari, favoriznd eroziunea solului si producerea inundailor. Creterea populaiei globului are drept urmare pierderi suplimentare de teren folosit iniial pentru producia vegetala.

Efecte nedorite asupra calitatii solului il au deeurile si reziduurile menajere din industrie, comer si agricultura care nsumeaz anual circa 5 miliarde de tone de substane minerale, 32 miliarde mc de ape industriale uzate, 250 milioane de tone de praf, 70 miliarde de tone de substane toxice gazoase, dejeciile de la animale etc. Probleme deosebite ridica deeurile si reziduurile solide, faptul ca degajarea acestora pe lng substanele chimica folosite in agricultura, prezint cea mai importanta sursa de poluare a solului. Metalele grele ( plumb, mercur, crom, cupru, zinc etc. ) provenite din diferite surse, ajunse pe si in sol pe diferite cai se pot acumula in sol de unde trec in plante cu efecte duntoare. Pesticidele sunt si vor continua sa fie sursa de poluare a solului care afecteza direct sntatea omului si a animalelor, impunndu-se folosirea limitata a DDT-ului, reducndu-se astfel riscul de poluare pentru mediul nconjurtor. Ingrasamintele cu azot duc la suprafertilizarea solului, constatndu-se o acumulare mrita de nitrai in unele plante.

II.MONITORIZAREA CALITATII SOLURILOR

Una dintre componentele deosebit de importante ale biosferei este solul, corp natural tridimensional situat la suprafaa uscatului cu proprietati si funcii specifice, capabil sa intretina viata plantelor teresre, produs in timpuri geologice prin aciunea factorilor climatici si biotici asupra rocilor de la suprafaa uscatului, conditionati de relief si uneori de apa freatica, la care se adaug, tot mai mult si mai intensiv, aciunea omului. Particulele solide evacuate cu aer si/sau gazele de ardere in atmosfera sunt purtate de curenii de aer pe zone ntinse, viteza vntului fiind un parametru important privind dispersia poluantului in atmosfera. Sedimentarea acestor particule solide sub aciunea greutatii proprii sau prin umezirea lor de ctre picturile de ploaie reprezint principala sursa de contaminare a solului cu poluani din atmosfera. O parte din emisiile de NOX in atmosfera provin de la gazele de eapament ale vehiculelor. Evitarea polurii solului in acest caz consta in epurarea aerului si gazelor de ardere in instalaiile industriale si respectiv reducerea polurii cu emisiile autovehiculelor. Masurile luate la nivel comunitar privind excesul de nitrati, au rolul de a reduce dereglarile ce apar in activitatea microorganismelor fixatoare de azot din atmosfera, azotatii fiind transformati de catre flora bacteriana in azoti care afecteaza organismul uman. Apa din precipitati poate transforma substantele poluante din sol in care au fost incorporate in alte zone care sunt astfel contaminate. De aceea se impune ca depozitele de reziduuri sa aibe prevazute santuri colectuare care sa permita controlul transferului in natura. Cu toate aceste sunt puine tari din lume care se preocupa de protecia terenurilor agricole si nu cu fermitatea si rigurozitatea impuse de urgenta cu care ar trebui sa se acioneze. Sunt inca muli cei care gndesc ca amantul suporta multe, dar si solul ca orice corp natural are o limita de ncrcare, de suportare, peste care nu se poate trece fara pericolul degradrii. Spre deosebire de apa si aer, unde in general substamtele toxice se diluaeza pe msura ce se amesteca, in sol poate avea loc concentrarea lor datorita faptului ca aici circulaia substanelor este foarte lenta.

Prin monitorizare se intelege acel proces de supraveghere-observare a evolutie globale a mediului nepoluat sau a calitatii mediului in legatura cu factorii poluanti si efectele acestora asupra compomentelor biotice din ecosisteme cu scopul de a sensibiliza structurile de putere economica si juridica, in general intreaga societate civila despre eventualele pericole de degradare a mediului si consecintele lor. Monitorizarea se realizeaza prin intermediul satelitilor, a fotografiilor din avion, a zborurilor la joasa altitudine si a cercetarilor la nivelul solurilor. Activitatea sistemului de monitoring a calitatii mediulului consta in : efectuarea de masuratori repetate a concentaratie factorilor ecologici, analiza componentelor biotice si abiotice ale mediului, investigarea si evaluare schimbului de informatie , energie sau materie dintre componentele mediului , efectuate in scopul evaluarii si prognozarii cat mai corecte a starii mediului. Datele obtinute sunt folosite de Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (FAO) si Programului Natiunilor Unite Pentru Mediu ( UNEP), cu scopul de a determina gradul de degradare a solului din zonele aride si semiaride, precum si pentru a realiza o evaluare mai corecte a resurselor din padurilor tropicale. Orice statie de monitorizare a mediului trebuie sa contina: lista principalilror poluanti de origine antropica urmariti, zonele expuse impactului poluarii, determinarile efectuate , cu prezentarea metodologiilor de prelevare, analiza si interpretare , frecventa observatiilor si a determinariilor , alte observatii suplimentare efecuate concomintent cu cele de baza. Exista si anumite conditii pentru care se alege amplasare unei statii de monitoring. Eroziunile conduc la distrugerea solului, pierderea fertilitii, colmatarea vilor cursurilor de ap i a acumulrilor. n condiiile aplicrii Legii fondului funciar, apar o serie de noi aspecte care prin efectul lor agreseaz solul. Astfel, se execut lucrri agricole, fr respectarea tehnologiilor adecvate, n special arturi perpendiculare pe curbele de nivel, fertilizri n perioade necorespunztoare, distrugndu-se benzile nierbate, lucrrile de combatere a eroziunii i lucrrile de desecare i drenaj. O alt agresare a solului se manifest prin: - ocuparea de suprafee prin depozitarea necontrolat a deeurilor menajere i industriale; - depozitarea necorespunztoare a deeurilor i dejeciilor animaliere provenite de la complexele de cretere a animalelor; - depozitarea sau chiar stocarea temporar de ngrminte i pesticide. Fara nici o ndoiala, producerea hranei depinde, de numerosi factori, dar calitatea terenului si implicit a solului sunt hotartoare.

Numeroase statistici arata ca, pe de o parte, populatia globului este n continua crestere, apreciind ca pna n 2050 se va ajunge la 9 miliarde locuitori, iar pe de alta, suprafata arabila productiva este n continua scadere, ajungnd doar la 0,10 ha/persoana (Lal, 1995). n aceste conditii, capacitatea globala de producere a hranei n agricultura va fi puternic ncercata, presiunea exercitata de catre populatie va fi n continua crestere datorita cerintelor si nevoilor, care vor deveni tot mai mari. Rapoarte recente precizeaza ca, datorita diferitelor forme ale degradarii, aproximativ 1 ha de teren productiv este pierdut la fiecare sase secunde, multe tari atingnd deja valoarea limita a suprafetei cu soluri arabile. De aceea, n viitor, continua expansiune a agriculturii n plan orizontal nu mai este posibila, practic la nivel mondial rezervele terenurilor productive sunt epuizate, iar suprafata necultivata nu mai este corespunzatoare pentru dezvoltarea agriculturii performante, profitabile, viabila, durabila. Prin natura lui, solul prezint particularitati pe cat de deosebite de ale celorlali factori ai mediului inconjurartor, pe att de importante pentru biosfera, pentru om. Ca suport si mediu de viata pentru plantele superioare, solul, mai ales orizontul sau cu humus este unul dintre principalii depozitari ai substanei vii ai uscatului si ai energiei potenial biotice captate prin fotosinteza, ca si al celor mai importante elemente vitale ( carbon, azot, calciu, fosfor etc.). Multitudinea ierburilor si a florilor din pajiti, pdurile, cmpurile de plante cultivate, toata aceasta vegetatie diversa depinde de energia solara si de fertilitatea solului. In orice ecosistem care cuprinde si solul, are doua funcii eseniale: de depozitar si furnizor de elemente nutritive si apa, pe de o parte, si de recipient si transformator de reziduuri si deeuri, pe de alta parte, avnd deci rolul de reglator al ecosistemului si de purificator al mediului nconjurtor. Din estimrile fcute pe glob suprafaa totala a terenurilor este de 13.395 miliarde hectare. Dei nu exista un consens in ceea ce privete populaia care poate fi suportata pe pamant, este cert ca acesta poate fi de cteva ori mai mare dect cea prezenta.Concomitent cu celelalte masuri de mrire a suprafeei arabile, de intensificare a produciei, este necesar daca nu cel mai important ca terenurile arabile sa nu li se diminueze suprafeele. In prezent o parte din solurile bune pentru cultura, chiar cele mai fertile sunt pierdute definitiv prin prin extinderea oraelor, cailor de comunicaie, a platformelor industriale, precum si prin eroziunea solului, unul dintre cele mai vechi procese de degradare, prin salinizarea si mlastinirea secundara datorita aplicrii neraionale a irigaiei, contaminarea si intoxicarea solului cu ageni patogeni, metale grele, reziduuri de pesticide si alte substane chimice utilizate in agricultura si silvicultura ca si prin diverse emisii provenite de la industrie. Asadar poluarea solului inseamna orice actiune care produce dereglarea functionarii normale a solului ca mediu de viata, in cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om, dereglare manifestata prin degradarea fizica, chimica, biologica a solului care afecteaza negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bio-productiva, din punct de vedere calitativ sau cantitativ. Monitorizarea factorilor de mediu se desfasoara: 1. Analize, masuratori, ce au in vedere o gama diversa de analize fizico-chimice, bacteriologice,

sonometrice si de radioactivitate efectuate prin laboratorul propriu efectuate pe aer, apa, sol, vegetatie: - in conformitate cu planurile anuale de monitorizare si cele de verificare a conformitatii fata de actele de reglementare; - la solicitare, cerere din partea clientilor interni si externi. 2. Inventarierea emisiilor provenite de la unitatile economice, de la sursele de suprafata si din trafic de pe teritoriul judetului 3. Preluarea si prelucrarea informatiilor de la alte institutii cu responsabilitati in domeniul mediului Se fac zilnic rapoarte de monitorizarea a solului, fiind foarte importante pentru a combate poluarea solului, si a mentine solul sanatos,si pentru a preveni dezastrele naturale cat si cele artificiale, asigurand o viata mai sanatoasa. Ele se fac la nivel local, regional, international si global. La nivel global sunt organizatii care au acest rol foarte important de monitoring, una din cele mai importante este:Sistemul Global de Monitoring al Mediului ( GMES), infiintat in 1972 co ocazia conferintei asupra mediului de la Stockholm cand s-a infintat Programul Natiunilor Unite pentru Mediu. Sediul central se afla la Nairobi Kenya, s-a concentrat pe dezvoltarea metodologiilor de monitorizare a calitatii mediului. In momentul actuala GMES este prezent in peste 142 de tarii, unde sunt implicatii peste 30.000 de oameni de stiinta si tehnicieni care aduna datele pentru gestionarea problemelor de mediu. Colaboreaza si cu alte organitatii pentru a putea colecta mult mai usor toate informatiile legate de mediu. Scopul n care se folosesc datele produse de sistemul de monitoring: - Definirea la nivel naional a unor obiective i strategii, - Elaborarea de standarde i norme, - Evaluarea impactului n diferite variante de aciune - Informarea publicului - Stabilirea unor decizii de management - Stabilirea unor scenarii de aciune i a unor planuri de aciune - Urmrirea evoluiei calitii mediului <![if mso & !supportInlineShapes & supportFields]> SHAPE \* MERGEFORMAT <![endif]> Cocomp Solul ocnentele de mediu

Recoltare; Msurare; Analiz; Asigurare calitate date urare; Analiz; Asigurare calitate date Baza de dat Baza de date; Procesare; Analiz statistic; Evaluare e; Procesare; Analiz statistic; Evaluare Strategie; Strategie; Decizie; Prognoz; Legislaie, Evaluare gnoz; Legislaie, Evaluare Structura sistemului de monitoring al solului

<![if mso & !supportInlineShapes & supportFields]> <![endif]> <![if mso & !supportInlineShapes & supportFields]> SHAPE \* MERGEFORMAT <![endif]> eCalitatea real a unei componente de sol a unei componente de mediu Prelevare relevare Analize de laborator ze de laborator

Man Manipulare date pulare date A Analiza datelor naliza datelor Rap Raportare date ortare date z Utilizarea informaiei area informai Siste Sistem de inventariere a datelor m de inventariere a datelor Obinerea informaiei asupra calitii solului

<![if mso & !supportInlineShapes & supportFields]> <![endif]> Schimbrile climatice pot avea impact considerabil asupra proceselor de sol ca ratele de descompunere sunt influenate de modificri la regimurile de temperatur i umiditate. Creteri de temperatur de nclzire global prin posibilitatea de a mri rata de descompunere n solurilor, elibernd mai bioxid de carbon, care apoi contribuie la nclzirea global.

De urmrire a solurilor n descompunere va furniza informaii cu privire la impactul schimbrilor climatice la sol de sntate i de productivitate . Solul este un corp viu minunat. El reprezinta suportul vietii omenesti si a bunastarii. Acesta ofera ancorare radacinilor, retine apa indeajuns ca plantele sa se poata folosi de ea, si stocheaza nutrientii care mentin viata in lipsa acestor calitati Pamantul ar fi la fel de steril ca si planeta Marte. Solul este mediul de viata pentru nenumarate microorganisme, ce desfasoara multiple transformari biochimice, incepand de la fixarea azotului atmosferic pana la descompunerea materiei organice a organsimelor moarte. Solul adaposteste animale microscopice, dar si rame, furnici si termite. De fapt, o mare parte a biodiversitatii terestre se gaseste in sol si nu deasupra lui. Toata aceasta activitate biologica contribuie la fabricarea solului: solul nu exista fara viata si nici viata nu poate exista fara sol. Prin urmare, oamenii nu numai ca se hranesc si se imbraca pornind de la sol, dar si construiesc pe el. Solul nu este la fel peste tot, marea diversitate a modului de viata, a constructiilor, a modului de ocupare a spatiului reflecta extraordinara diversitate a nvelisului pedologic si a relatiilor dintre oameni si sol. Trebuie sa acumulam mai multe cunostinte asupra naturii mediului nconjurtor, asupra strii actuale si tendinelor care au avut loc in mediul nconjurtor, desfasurarii proceselor naturale, efectele poluantiilor asupra omului, vegetaiei si materialelor. ntreaga experiena dobndita de omenire pana acum arata ca erorile costisitoare fcute pana in prezent, mai ales in statele industrializate, pot fi evitate si ca o analiza serioasa a lor poate duce la concluzii valabile pentru ntreaga omenire. Ca factor de importanta vitala pentru societatea noastr, se impune cu necesitatea ca fiecare om sa devin un participant contient, practic si energic in munca de prevenire a degradrii mediului nconjurtor, de ameliorare a calitatii vieii lui. Cu toate ca rezolvarea acestor probleme pe plan naional este o chestiune stricta, proprie fiecrui stat in parte, totui la elucidarea lor trebuie sa se tina seama de faptul ca mediul uman este global, in natura, si ca pentru mai eficienta soluionare a problemelor, cooperarea internaionala poate juca un rol important in protecia si gospodrirea raionala a mediului nconjurtor. 2 Comentarii.

Categorie: Prima Categorie

0 3 October, 2008

stiati ca

- desi populatia lumii a crescut (si creste in continuare) exponential in ultimele secole, resursele de apa au ramas aceleasi? Astfel, noi avem acum la dispozitie aceeasi cantitate de apa pe care o aveau si primii homo sapiens sapiens.: 1.460 petatone (1 petatona = 1015 tone). - apa acopera aproximativ 71% din suprafata pamantului -Nivelul mediu al salinitatii apei pe glob este de 35% (variaza, insa, foarte mult in functie de zona), iar anumite tari (cum ar Cipru, de exemplu) isi sporesc resursele de apa potabila desalinizand apa oceanelor//marilor in unitati speciale denumite uzine de desalinizare. Peste 70% din apa consumata aici provine din aceste uzine de desalinizare. Cea mai mare uzina de desalinizare din tara este Shuaiba Desalination Plant care produce 150 de milioane de m/yan. corpul unei meduze este format in proportie de 98% din apa? Corpul uman, in schimb, contine un procent de 60-70% apa. in medie, un om are nevoie de 2.5 litri apa pe zi? Aceasta cantitate variaza in functie de activitatea fizica, pozitionarea geografica, clima etc. Specialistii recomanda sa consumam apa la o temperatura medie de 5 grade C. clorina se foloseste este folosita de oameni de peste 100 de ani pentru purificarea apei? 50 ml de clorina sunt suficienti pentru a distruge bacteriile din 100.000 de litri de apa. - peste 30% din resursele mondiale de apa sunt localizate in Asia? Pe locurile urmatoare se afla America de Sud (cu 27%) si America de Nord (18%). Cele mai vitregite de lipsa apei sunt Orientul Mijlociu si Africa de Nord care detin, impreuna, doar 0.32 % din totalul apei de pe glob. oamenii grasi au mai putina apa in organism decat cei slabi (din punct de vedere procentual).Acest lucru se datoreaza faptului ca tesutul adipos contine mai putina apa decat cel al barbatilor decat celelalte organe si tesuturi ale corpului (in medie, acesta contine aproximativ 10%). Tot din aceeasi cauza, corpul femeilor contine mai putina

Home Administratie Arta cultura Biologie Casa gradina Diverse Economie Geografie Ecologie Geologie Turism Gradinita Istorie Jurnalism Limba Literatura romana Management Medicina Personalitati Ecosistemul Profesor scoala Sociologie Stiinta ALTE DOCUMENTE CATASTROFE ECOLOGICE

Exploreaza

SURSE DE POLUARE SI POLUANTI

Ecologie

DISTRUGEREA MEDIULUI INCONJURATOR Structura si subdiviziunile ecologiei

CONCEPTELE DE BAZA ALE ECOLOGIEI - Ce este ecologia? OBIECTUL ECOLOGIEI

Tehnica mecanica Timp liber

SURSE DE POLUARE SI POLUANTI

Perioada care o pe parcurge

Educatia pentru protectia mediului-educatie pentru viata EVOLUTIA REGIMULUI JURIDIC AL CURSURILOR DE APA INTERNATIONALE Impactul omului asupra apelor DOMENIUL DE ACTIVITATE AL IGIENEI SI PROFILAXIA

omenirea in prezent poate fi socotita ca "era poluarii si

distrugerii mediului". A sosit deci timpul

cunoasterii si luarii masurilor necesare pentru limitare. Toate laturile

activitatii umane, indiferent de domeniu, pe langa marile avantaje, sunt purtatoare si de efecte adverse cauzate de incarcarea mediului de viata (sol, apa, aer, flora si fauna) cu agenti poluanti de natura chimica, fizica sau biologica. Poluarea se poate realiza brusc si exploziv, dar de 434e43e cele mai multe ori in mod lent dar progresiv, cu aspect insidios

si perfid. In ambele cazuri, efectele nocive au importanta asemanatoare. Poluantii pot fi definiti, ca fiind acei compusi chimici, cu efect daunator asupra mediului. In functie de concentratia in care se gaseste in natura aceeasi substanta poate fi poluant sau contaminant. Contaminantul este compusul chimic care se gaseste in mediu intr-o concentratie atat de mica, incat nu produce efecte nocive asupra ecosistemului. CLASIFICAREA POLUANTILOR Au fost clasificare: analizate urmatoarele criterii de

. dupa natura chimica; . dupa biodegradabilitate; proprietati: solubilitate,

. dupa compartimentul atmosfera, hidrosfera, litosfera;

contaminat:

. dupa mediul afectat: compusi ce afecteaza mediul acvatic, compusi ce afecteaza procesele din atmosfera, compusi ce afecteaza solul. Deoarece unul si acelasi compus poate prezenta diferite modalitati de actiune, nici una din clasificarile prezentate nu este satisfacatoare.

Fara cunoasterea surselor si a agentilor poluanti, produse de acestea, precum si a efectelor nocive asupra vietuitoarelor, nu se pot stabili masuri eficiente de protectie. Sub aspectul nocivitatii este necesara insa o ierarhizare a surselor si agentilor de poluare. In functie de provenienta, acestia se impart in 3 mari categorii: a. poluanti industriali b. poluanti agricoli c. poluanti menajeri (rezultati din marile

aglomerari urbane)

1.1. Poluarea industriala

In conditiile actuale ale dezvoltarii, poluarea industriala ocupa primul loc. Toate ramurile industriei sunt generatoare de noxe, incat este dificil de apreciat care din ele sunt cele mai semnificative. Majoritatea activitatilor industriale reprezinta

factori deosebiti de poluare, fie prin procesele de exploatare si prelucrare, fie prin cele de

depozitare a fluxurilor reziduale de materiale si energie. Dintre acestea se detaseaza insa cateva ramuri cu contributie majora in contaminarea

ecosferei: industria energetica, industria chimica, industria metalurgica. Producerea de energie este o sursa esentiala de poluare, cauzele regasindu-se in toate activitatile asociate utilizarii combustibililor fosili. Astfel, in timpul extractiei pot avea loc pierderi de combustibili lichizi ce polueaza ecosistemele terestre si acvatice (pierderi de pe platformele petroliere maritime). Haldele de steril constituite in urma exploatarii carbunilor au afectat in mod deosebit ecosistemele terestre si reconstructia zonelor respective constituie o problema dificila. Procesele de prelucrarea sunt si ele insotite de emisia de compusi poluanti, fie odata cu apele de spalare (prelucrarea carbunilor) sau in urma procesului de rafinare a petrolului (efluenti lichizi). Utilizarea combustibililor fosili este insa etapa insotita de cele mai multe emisii de poluanti: emisii de pulberi, emisii de oxizi de azot si sulf (ce determina aparitia ploilor acide, a smogului fotochimic), emisii de dioxid de carbon (ce contribuie la aparitia efectului de sera).

Un loc aparte in industria energetica il ocupa energetica nucleara. Dezvoltarea

tehnologiilor nucleare s-a facut rapid, fara a se lua in calcul efectele de durata. Problemele legate de gradul de securitate a centralelor nuclearoelectrice si tratarea / depozitarea deseurilor radioactive nu au fost temeinic analizate.

Inovatiile realizate s-au dovedit a fi solutii neviabile, cu grad ridicat de risc (de exemplu, depozitarea reactoarelor nucleare uzate in

oceanul planetar). Depozitarea inadecvata implica un risc de contaminare radioactiva cronica. Chiar daca in prezent se procedeaza la stocarea deseurilor radioactive in depozite special

amenajate (de obicei in mine parasite), depozitele anterioare contaminare. Industria responsabila chimica in cea este, mai fara indoiala, de prezinta un risc crescut de

mare

masura

contaminarea ecosferei cu o gama extrem de variata de compusi chimici anorganici si organici, cu potential toxic foarte ridicat. Chimia organica moderna, de exemplu, permite sintetizarea si

comercializarea a aproximativ 1000 de compusi noi anual, dintre care unii sunt foarte toxici. Multi se fabrica in cantitati de mii de tone anual, fara sa se cunoasca intotdeauna efectele lor toxice. Nenumaratii compusi emisi in atmosfera,

hidrosfera si litosfera, cum ar fi: aldehide, fenoli, fluoruri, amine, solventi clorurafi, pesticide,

detergenti, materiale plastice, metale, compusi anorganici utilizati in prelucrarea minereurilor (cianurile), contribuie la contaminarea tuturor tipurilor de ecosisteme. Chiar daca enuntarea nu este strict selectiva, iar alegerea este facuta la intamplare, importanta este cuprinderea cunoscute. Industria metalelor neferoase este generatoare de substante toxice sub forma de aerosoli fini care impurifica aerul pe intinderi uriase si exercita o actiune nociva asupra organismului. In mod direct sau indirect se realizeaza si impurificarea solului si a apei, apoi contaminarea florei si faunei si in final a omului. Ramura cea mai semnificativa a acestei tuturor aspectelor necesare a fi

industrii o constituie Metalurgia metalelor grele (plumb, mercur, cadmiu, cupru, zinc, staniu). Metalele grele sunt substante chimice cu inalt potential toxic, ce prezinta particularitatea ca nu sunt degradabile sub actiunea factorilor de natura biotica sau abiotica. Mai mult decat atat, unii compusi ai lor au actiune toxica mai puternica decat elementul ca atare. De aceea, limitele maxime stabilite de normele oficiale de sanatate pentru alimente, furaje si apa, se situeaza in domeniul ppm (mg/Kg), sau fractiuni de ppm.

Plumbul face
mediile planetare.

parte din grupa metalelor grele

cu inalt potential toxic si o mare arie de raspandire in

Prima sursa o constituie industria extractiei din minereuri generatoare de microparticole raspandite in atmosfera, apa si sol, in care se acumuleaza si se concentreaza in timp. Din zona de suprafata a solului poate fi preluat de plante prin absorbtie radiculara si/sau antrenat in profunzime pana la apa freatica. De asemenea, prin apele de siroire ajung in rauri, care le transporta la mare distanta de zona initiala de

poluare. Plumbul se regaseste in carburanti (carbuni, hidrocarburi diverse), deseuri sau resturi menajere, care in procesul de ardere este antrenat de fum si purtat de vant la mari distante. Acest metal are multiple utilizari in diverse industrii sau domenii de activitate, toate acestea fiind generatoare de reziduuri. Printre acestea pot fi citate industria acumulatorilor pentru mijloacele auto de transport, industria de lacuri si vopsele, industria unor medicamente de uz extern (acetat de plumb) s.a.m.d. Cateva domenii trebuie mentionate in mod particular. O categorie de alimente de larga circulatie, o constituie conservele (sterilizate) si semiconservele (pasteurizate), ambalate in cutii metalice inchise ermetic. Pentru confectionarea cutiilor se foloseste tabla de fier. Cum continutul tuturor conservelor alimetare are diferite grade de aciditate, tabla de fier s-ar coroda in timp foarte scurt. Pentru eliminarea acestui neajuns, tabla este dublata de un strat protector din staniu (cositor). Cositorul nu poate fi folosit insa decat sub forma de aliaj cu plumbul, in

proportie de 98,5 - 99,0 % staniu si 1,0 - 1,5 % plumb. Proteinele din continutul conservelor au in structuri aminoacizi cu sulf (cisteina, cistina,

metionina), precum si alti compusi ai sulfului (acid condroitin sau mucoitin sulfuric). In timpul

tratamentului termic si, ulterior, din acesti compusi se elibereaza cantitati mici de hidrogen sulfurat, suficient insa pentru a se combina cu staniul cu care formeaza sulfura de staniu dar si cu plumbul din aliajul de cositorie cu care formeaza sulfura de plumb. Ambele sulfuri sunt solubile in mediul acid, deci trec in continut. In felul acesta continutul conservelor se impurifica cu staniu, dar si cu plumb, putand depasi limita maxima de plumb acceptata de normele sanitare. O sursa importanta de impurificare cu plumb a mediului o constituie gazele de esapament de la mijloacele auto de transport. Pentru limitarea

efectului detonant in motoarele cu explozie, benzina folosita are in compozitie tetraetil de plumb, care reduce, pana la anulare acest efect. Dupa ardere in motor, plumbul se regaseste in totalitate in gazele de esapament, realizandu-se pe aceasta cale poluarea

zonelor de pe soselele cu trafic auto intens. Numeroasele cercetari efectuate si in tara noastra au aratat ca vegetatia de pe marginea soselelor intens circulate are un continut de plumb extrem de ridicat, care poate ajunge la 200-300 ppm, pe o adancime de cateva sute de metri de la sosea. Tetraetilul de plumb este periculos si pentru cei care manipuleaza aceasta substanta. Produsul este

liposolubil, deci in contact cu pielea patrunde usor in organism. Benzina si motorina tratate cu tetraetil pe plumb se folosesc si in mijloacele de transport naval, incat gazele de ardere, ajung direct in apele curgatoare ducand la contaminarea pestelui si a celorlalte vietuitoare acvatice. Sursele de impurificare cu plumb sunt

numeroase printre acestea inscriindu-se minium-ul de plumb si alte vopsele sau lacuri folosite la acoperirea suprafetelor metalice. Intoxicatiile cu plumb sunt de mult timp

cunoscute. In primul secol al erei noastre intoxicatia cu plumb era o entitate clinica bine cunoscuta si Dioscorides a descris pe larg acest sindrom. Abia in

secolul al XVII-lea insa s-au recunoscut formele insidioase ale intoxicatiei. Caile de patrundere si de absorbtie in organism sunt in ordine: tractusul

gastro-intestinal, tractusul respirator si pielea. Patruns in organism, plumbul se combina repede cu constituentii celulari, cea mai mare parte din plumbul circulant fiind initial legat de eritrocite, prin intermediul carora este distribuit prin diferite tesuturi, in special in ficat si rinichi. El paraseste insa repede tesuturile moi si se depune in oase sub forma de fosfat tertiar de plumb insolubil, unde formeaza veritabile depozite. Prin aceasta

particularitate s-ar parea ca se anuleaza efectul toxic al plumbului. In realitate, pericolul se amplifica enorm. Metabolismul plumbului este identic cu cel al calciului. Ambele elemente se depun repede in schelet sub forma de fosfati insolubili, sub influenta acelorasi factori. Pe de alta parte, aceeasi factori care produc decalcifierea oaselor (osteoporoza, osteomalacie, etc.), mobilizeaza si plumbul care ajunge in circuitul general. In aceste conditii,

cantitatea de plumb disponibilizata este mult mai mare decat cea patrunsa in organism in aceeasi unitate de timp, ducand la aparitia imediata a semnelor specifice de boala, numita saturuism. Semnele clinice ale saturuismnul instalat sunt specifice: paloarea fetei este unul din semnele precoce. Lizierul de plumb, ca o linie neagra la marginea libera a gingiilor este de asemenea frecvent. Durerile abdominale ("colica saturuiana"), cu aspect paroxistic, sfasietor, insotite de rigidizarea muschilor abdominali, precedate de constipatie

datorita afectarii muschilor netezi din tractusul intestinal. In faza avansata de boala se instaleaza cel mai grav semn clinic, paralizia saturniana. Intoxicatia cu tetraetil de plumb are o evolutie si simptomatologie specifice, diferite de intoxicatia clasica (saturuism). Ea se intalneste in general la muncitorii care manipuleaza produsul, fara masuri corespunzatoare de protectie. Fiind liposolubil

patrunde repede in organism, declansand boala cu evolutie acuta. De asemenea, datorita liposolubilitatii se fixeaza in cantitati mari pe substanta nervoasa cu

manifestari

clinice

specifice:

halucinatii,

ataxie,

convulsii, contractii musculare dezordonate. In cazul unui aport mare de substanta moartea survine in cateva ore.

Mercurul.

Este metalul cu cel mai mare

potential toxic, desi accidentele de imbolnavire sunt mai rare decat in cazul plumbului. Sursele de poluare pot fi de origine industriala, deoarece mercurul si compusii sai sunt utilizati in diverse ramuri industriale: celuloza, mase plastice pe baza de cloruri de vinil, sticla, oglinzi, etc. De asemenea unii compusi organomercurici se folosesc in practica agricola ca fungicide, sub diferite denumiri comerciale, cum ar fi: criptodin, granodin, ceresan, etc. In cantitati mici se folosesc chiar si in practica medicala ca substante purgative, diuretice,

antisifilitice, precum si o gama larga de unguente cum ar fi cele pe baza de oxid galben de mercur (HgO), mercur amoniacal (HgNH2Cl) sau de mercur metalic. De asemenea, se mai gasesc in mai multe

sortimente de substante antiseptice. Intoxicatiile cu compusi ai mercurului au intrat in atentie in special dupa anul 1953, data la care in localitatea Minamata din Japonia s-a inregistrat un grav episod de intoxicatie cu numeroase imbolnaviri si decese. In vara acelui an, la numeroase persoane care au consumat peste capturat in golful Minamata s-au inregistrat grave imbolnaviri si decese. Initial s-a suspectat ca agent cauzal, prezenta de toxine naturale in carnea pestelui respectiv, de tip

"Ciguatera" si s-a interzis pescuitul si consumul pestelui din zona pana la clarificare. In mod surprinzator, analizele minutioase de laborator au stabilit ca in carnea si organele comestibile ale pestilor exista o cantitate considerabila de mercur, care intr-un Kg de produs se situeaza la nivelul dozei letale pentru om. Prima concluzie a fost aceea ca pestele are capacitatea de a acumula si tolera cantitati de mercur care pentru om sunt efectiv toxice. A doua concluzie s-a referit la sursa de poluarea apei din golf. Aceasta s-a dovedit a fi apele reziduale deversate de la marile intreprinderi de fabricarea maselor plastice pe baza de clorura de

vinil, care foloseau mercurul in procesul tehnologic. Ultima concluzie a clarificat forma sub care mercurul a produs contaminarea pestelui. Aceasta s-a dovedit a fi metilmercurul, compus solubil in apa. Asadar, contaminarea pestelui a fost directa si semnificativa cantitativ, deoarece patrunderea s-a facut pe cale branhiala, deci prin intermediul sangelui a fost distribuit imediat si stocat in toate tesuturile. Odata clarificata aceasta problema, s-au intreprins

numeroase cercetari in toata lumea, care au confirmat concluziile oamenilor de stiinta japonezi. Sa dovedit ca toate vietuitoarele acvatice prezinta aceasta capacitate de acumulare si concentrare, chiar in conditii naturale de mediu, deci fara surse directe de poluare. In lantul trofic al apelor oceanice s-a stabilit urmatoarea schema :

fitoplanctonul fixeza in medie 0,003 ppm mercur; zooplanctonul consumand firoplanctonul in proportie de 10:1, va contine de 10 ori mai mult; puietul de peste care se hraneste cu zooplancton, amplifica de alte 10 ori nivelul de concentratie; pestii care se hranesc cu puiet mic de peste, sporesc continutul de inca 10 ori; in sfarsit foca ce se hraneste cu pestii

mari il va amplifica de inca 10 ori. Bilantul acestui lant trofic ar arata astfel : 0,003 - 0,03 - 0,3 - 3 - 30 ppm. In realiate, nivelul de acumulare si

concentrare este mult mai mare. Astfel, la o foca din Marea Baltica s-au gasit 196 mg Hg/Kg in muschi si 210 mg Hg/Kg in ficat. Si acest lucru sa intamplat in conditii naturale. Este evident ca in cazul surselor de poluare directa a apei, continutul se amplifica foarte mult. Pe baza acestor particularitati, normele oficiale de sanatate au stabilit limite maxime de mercur in carnea de peste, mai ingaduitoare (0,5 ppm), decat in celelalte carnuri (0,1 ppm), deci asemanatoare cu conditia pentru plumb (0,5 ppm). Cercetari asemanatoare s-au efectuat si in tara noastra cu cateva decenii in urma pe mai multe specii de peste capturate din Dunare, de la intrarea in tara si pana la varsare in Delta. Pana la Braila, nivelul de mercur a fost redus (0,15 ppm). De la acest punct insa nivelul a crescut brusc, in special in apele Deltei, situandu-se in domeniul 0,25 - 0,48 ppm, deci la unele specii destul de aproape de limita maxima

acceptata. Este posibil ca apele reziduale de la Combinatul de celuloza din zona care se deversau in Dunare sa fi avut oarecare influenta. Accidente de intoxicatie cu compusi

organomercurici s-au semnalat adesea in tara noastra la animale in special la pasari care au consumat seminte tratate cu substante fungicide mercuriale. Intoxicatiile cu mercur la om s-au semnalat prin ingerarea accidentala de tablete de clorura mercurica sau alti compusi asemanatori (intoxicatie acuta), dar si prin expuneri indelungate la cantitati mici de mercur pentru muncitorii care lucreaza in industrie ce folosesc acest metal in procesul de productie (intoxicatiile cronice). Intoxicatiile acute se soldeaza de multe ori cu moartea, datorita in special actiunii mercurului asupra rinichilor. Leziunile renale sunt cantonate la nivelul epiteliului tubular si chiar al glomerulilor, care determina oliguria urmata repede de anurie.

Alterarea echilibrului electrolitic si a distributiei lichidelor in organism favorizeaza socul preletal, daca

nu se intervine in mod operativ cu mijloace medicale adecvate. Intoxicatia cronica este mult mai fecventa, dar destul de periculoasa. Semnele caracteristice sunt stomatita, colita, leziunile renale progresive, tulburarile starii de nutritie, anemia si nevrita periferica. asemenea Sistemul afectat, nervos central este de de

favorizand

modificarile

comportament, depresiunea mentala, insomnie si halucinatii.

Cadmiul

este un metal foarte toxic ce se

intrebuinteaza mult pentru acoperirea suprafetelor din fier si otel ca strat anticoroziv, la o gama larga de obiecte si utilaje. De asemenea, este

constituent in diverse aliaje pentru numeroase alte scopuri industriale. El este considerat ca factor important de poluarea mediului, regasindu-se in pulberile rezultate in procesul de extractie si

purificare din minereuri si in continuare pe intreg circuitul de utilizare industriala. De aceea el este incriminat ca agent cauzal al unor intoxicatii

industriale sau menajere la om.

Ionul de cadmiu este un inhibitor puternic al enzimelor sulfhidrice, insusire care sta la baza aspectelor sale toxice. Patrunderea in organism se realizeaza pe cale digestiva si respiratorie, iar capacitatea de absorbtie este foarte mare. Prin inhalare se realizeaza concentratii mari in

plaman, unde in mare parte, ramane fixat. O fractiune din zestrea pulmonara se distribuie in intreg organismul si de asemenea se fixeaza ferm in tesuturi, incat eliminarea din organism este foarte mica. Persoanele care lucreaza in mediul puternic poluat, contracteaza repede intoxicatia acuta,

deosebit de grava. Prin inhalarea prafurilor de cadmiu sau a oxidului de cadmiu in cantitate abundenta, sfarsitul este de cele mai multe ori letal, in urma leziunilor pulmonare. In cazul intoxicatiei acute moderate sunt parcurse 3 faze : in primele 3 zile edem pulmonar acut; pana la a 10-a zi pneumonie proliferativa interstitiala; in faza finala, leziuni pulmonare permanente de forma fibrozei perivasculare si peribronsice. Se apreciaza ca 40 mg cadmiu patrunse in organism prin inhalare sunt

suficiente pentru sfarsit letal. In cazul patrunderii pe cale digestiva, de obicei prin consum de alimente sau bauturi ambalate in recipiente metalice prevazute cu strat de cadmiu (cani metalice, tavi, recipiente pentru cuburi de gheata, etc.), intoxicatia generala se exteriorizeaza prin greturi, crampe abdominale, varsaturi si diaree, dar de obicei fara sfarsit letal. Lucratorii expusi la cantitati reduse, dar pentru o perioada lunga de timp, contracteaza intoxicatia cronica, ce este caracterizata prin semne specifice cum ar fi: lizierul de culoare galbena pe dinti, carii dentare, concentratie scazuta a hemoglobinei si albuminurie. Intoxicatiile la animale sunt asemanatoare, dar de obicei cu evolutie cronica, deoarece principala cale de patrundere in organism este cea digestiva prin intermediul furajelor si/sau a apei contaminate. In acest caz insa cadmiul este puternic fixat in tesuturi si se regaseste in carne pentru o perioada lunga de timp.

Cunoscand inaltul potential toxic al cadmiului, conditia prevazuta in normele oficiale este foarte severa. Astfel, pentru carnea provenita de la toate speciile animale, limita maxima este de 0,075 mg Cd/Kg (ppm).

Zincul. Intra in compozitia chimica normala a

alimentelor si este necesar pentru crestere si dezvoltare atat la animale, cat si la plante. Un exces de zinc insa poate duce la reactii nedorite, cum ar fi anemia grava sau afectarea capacitatii de reproducere pana la sterilitate. In organism el este fixat relativ stabil in hematii, muschii scheletici si piele. Intoxicatiile cu zinc apar in cazul ingestiei sarurilor sale, sau inhalarii pulberii de zinc. Cazurile cele mai frecvente se inregistreaza prin consumul alimentelor sau bauturilor acide pastrate mai mult timp in recipiente din tabla galvanizata, precum si prin inhalarea pulberilor de catre cei ce lucreaza in unitati care prelucreaza zincul. Semnele sunt insa trecatoare, dupa o perioada scurta de febra insotita de leucocitoza.

Intrucat potentialul toxic este redus, limita maxima acceptata pentru alimente se situeaza in domeniul 50 - 70 mg Zn/Kg (ppm).

Cuprul

se gaseste peste tot, in apa si sol,

precum si in tesuturile plantelor si animalelor. El este indispensabil animalelor terestre pentru sinteza hemoglobinei. De asemenea, la multe animale marine (moluste, crustacei, cefalopode) intra in structura hemocioninei, pigment albastru care

indeplineste aceeasi functie ca si hemoglobina. Sarurile de curpru sunt foarte larg utilizate in practica agricola, ca fungicide si germicide. De fapt, aceasta constituie principala sursa de risc pentru om si animale care pot contracta stari de intoxicatii, in cazul neglijentelor in utilizare.

Sursa o constituie alimentele, apa sau alte bauturi cu continut ridicat de cupru, iar calea de intrare este de obicei cea digestiva. Datorita actiunii astringente si iritative, cuprul poate determina grave tulburari gastro-intestinale. In cazul dozelor mari se poate constata ciroza hepatica insotita de icter, deoarece ficatul constituie principalul

punct de acumulare si concentrare. Aceste stari se intalnesc de obicei la animale si in cazul intoxicatiilor acute se inregistreaza mari pierderi prin mortalitati sau taieri de necesitate. La om fenomenul este extrem de rar datorita promptitudinii reflexului de voma care conduce aproape instantaneu la

evacuarea continutului gastric. Carnea provenita din taierile de necesitate nu poate fi valorificata in consum uman, daca depaseste limitele maximale stabilite de norme : 3 mg Cu/Kg pentru carne si 5 mg Cu/Kg pentru organe.

Staniul

este un metal relativ inofensiv pentru

om si animale, datorita si faptului ca absorbtia gastrointestinala este foarte redusa. De aceea, in normele oficiale pentru alimente, nu sunt prevazute conditii pentru acest metal. Se excepteaza conservele alimentare in cutii metalice, dar si in acest caz limitele maxime sunt foarte 100 - 150 mg Sn/Kg. S-a aratat anterior ca pestele si celelalte vietuitoare acvatice au capacitatea de a acumula si tolera cantitati extrem de mari de metale grele ingaduitoare :

si alte elemente, cantitati care pentru om sunt efectiv toxice si chiar cu valoare letala. Astfel, pestele are capacitatea de a acumula in tesuturi o cantitate de zinc de circa 1.000.000 de ori mai mare decat cea existenta in mediul acvatic in care traieste, situatia fiind asemanatoare si pentru celelalte metale grele. Aceasta insusire este insa lipsita de riscuri pentru sanatatea omului, deoarece continutul apei marilor si oceanelor in metale grele este extrem de redus, incat in corpul vietuitoarelor marine comestibile nu se poate atinge pragul de nocivitate pentru om. Cu totul altfel sta situatia in cazul pestelui din lacurile si raurile interioare datorita gradului de poluare care se situeaza de multe ori in domeniul riscurilor. In afara metalelor grele, industria constituie sursa pentru o gama larga de agenti poluanti. Cei mai importanti se descriu in continuare. Arsenul este una dintre cele mai periculoase otravuri cunoscute. Datorita inaltului sau potential toxic, arsenul constituie ingredientul principal al

multor insecticide folosite in practica agricola, precum si a unor raticide utilizate pentru starpirea sobolanilor si altor rozatoare nedorite . Alaturi de pulberile si apele reziduale provenite de la unitatile industriale care prelucreaza arsenul, insecticidele si raticidele pe baza de arsen, constituie principalele surse de poluarea mediului. Direct sau indirect, aceste surse sunt responsabile de gravele accidente de intoxicatie cu acest element chimic la om si la animale, atunci cand nu se respecta regulile minimale de utilizare si protectie. Oarecare contributie la poluarea mediului o au si reziduurile deversate de la fabricile de medicamente care sintetizeaza o gama destul de mare de

medicamente pe baza de arsen necesare pentru tratarea unor boli cu mari implicatii sociale, cum ar fi : sifilisul, febra recurenta, tripanosomiaza, infectiile cu tricomonas. Si alte afectiuni produse de spirochete si tripanosome, precum si in tratamentul unor

dermatoze cu etiologie incomplet elucidata (lupus eritineatos sau penifigus). Atat arsenicalele anorganice, cat si cele

organice au o buna stabilitate chimica in mediu si rezista la procesele de biotransformare. Indiferent de sursa, in cazul patrunderii in organism a unor cantitati foarte mici fara semnificatie toxicologica, dar pentru o perioada lunga de timp, riscul este destul de mare. Eliminarea din organism este foarte lenta, incat in cazul contactului indelungat ea este mai mica decat aportul, favorizand stocarea prin acumulare si concentrare. Aceasta particularitate este foarte

importanta pentru consumul carnurilor provenite de la animalele care au fost furajate o perioada lunga de timp cu nutreturi impregnate cu reziduuri de arsen. Intoxicatia acuta cu arsen provine de obicei prin ingerarea arsenicalelor anorganice. Doza toxica de arsen, sub forma de sare anorganica trivalenta, este de 100 mg pentru persoana adulta. Semnele intoxicatiei acute apar foarte repede in maximum o ora de la ingerare. Primul semn este senzatie de constrictie la nivelul faringelui si dificultatea de a inghiti. Urmeaza dureri gastrice sfasietoare, care pot fi insotite de varsaturi, la inceput lichida, rozie, apoi baloasa si sangvinolenta. In continuare, crampe ale muschilor striati, sete puternica, diaree

sangvinolenta, hematurie, albuminurie si chiar anurie. Adesea se instaleaza destul de timpuriu simptomele de soc : pielea devine rece, umeda si palida, pulsul este accelerat dar slab, se inregistreaza hipotensiune arteriala, se rareste respiratia, apar coma apoi moartea. In intoxicatia grava moartea poate surveni in circa o ora, coma preletala fiind precedata de obicei de convulsii. Inteventia operativa cu medicatia specifica, respectiv injectii cu Dimercaprol (BAL) poate salva intoxicatul de la moarte. In conditie practica insa aceasta interventie este greu de realizat intr-un timp asa de scurt. Masurile de preventie si de protecsie riguroasa sunt singurele care elimina riscul de intoxicatie. Intoxicatia cronica poate apare in cazul

administrarii repetate de medicamente arseniacale sau prin expunerea indelungata la contactul cu cantitati mici de arsen. In acest caz instalarea intoxicatiei este insidioasa, cu semne clinice

nespecifice: slabiciune, apatie, inapetenta, uneori greturi si varsaturi sau diaree ori constipatie. In masura ce intoxicatia progreseaza semnele devin mai caracteristice: congestie conjunctivala, rinita,

faringita, laringita catarala, raguseala, stomatita si hipersalivatie. Apare frecvent o hiperpigmentare (melanoza arsenicala), mai ales pe gat, pleoape si axile. De asemenea, keratoza palmelor si talpilor constituie o caracteristica specifica. Uneori

hepatomegalia cu obstructia cailor biliare si icter toxic. Edeme, mai ales la fata, caderea parului si unghiilor. In faza avansata este afectat si sistemul nervos: dementa apatica, polinevrita periferica,

tulburari motorii si senzitive la nivelul extremitatilor, dureri articulare. Ca si in cazul intoxicatiei acute, tratamentul cu BAL da rezultate satisfacatoare. Intrucat cele mai multe cazuri de intoxicatie la om se datoreaza cu consumului arsen, de alimente maximale

contaminate

limitele

reglementate de norme sunt foarte severe. Asftel, pentru carne conditia este de max. 0,1 mg As/Kg . In cazul carnurilor provenite din taierea de necesitate a animalelor suspectate de intoxicatie cu arsen, este obligatorie sechestrarea sub sigiliu in conditii corespunzatoare de pastrare si trimiterea de probe la laborator pentru efectuarea analizelor.

Decizia asupra destinatiei acestor carnuri se va lua numai dupa primirea rezultatelor. Daca suspiciunea este intemeiata si taierea se refera la un singur animal, procedura cea mai sigura ar fi confiscarea si distrugerea carnii. Acidul cianhidric si cianurile. Acidul

cianhidric este una dintre cele mai puternice otravuri, cu efect letal intr-un interval de cateva minute de la inhalare. Intrucat este usor volatil, patrunderea in organism se face pe cale

respiratorie prin inhalarea produsului in stare de vapori. Actiunea toxica a acidului cianhidric se

datoreaza ionului CN-. De aceea, toxicitatea este proprie si asemanatoare tuturor cianurilor anorganice solubile, ca si altor compusi care pun usor in libertate ionul CN-. In stare libera, acidul cianhidric este practic inexistent, deoarece se pierde aproape instantaneu prin volatilizare. Imbuteliat el se foloseste prin gazare in spatii

inchise, pentru distrugerea insectelor si animalelor daunatoare. Operatiunea trebuie efectuata insa cu multa prudenta si numai de persoane specializate si echipate corespunzator. Daca acidul cianhidric ca atare (HCN) nu poate fi considerat ca agent de poluarea mediului decat in cazuri accidentale si nici ca produs cu utilizare practica frecventa, in schimb cianurile au larga utilizare si sunt generatoare de riscuri. Este vorba de cianurile anorganice solubile, respectiv cianurile de sodiu si potasiu, cianurile alcalino-pamantoase de calciu si magneziu si cianurile unor metale (Zn, Cu, Cd si Ag). Acestea, in special cianura de sodiu (NaCN) si cea de potasiu (KCN) au o larga utilizare in mineralogie, in procesul tehnologic de extractia aurului si argintului si in purificarea lor. Pentru evitarea accidentelor de sanatate si de poluarea mediului este necesar sa se respecte cu strictete regulile de utilizare ale acestor substante deosebit de periculoase. Una din aceste reguli se refera la tratarea corespunzatoare a apelor reziduale, in asa fel incat inainte de deversare in mediu sa nu

mai contina urme de cianuri. In acest scop, apele reziduale se colecteaza in bazine special amenajate, se supun tratamentului adecvat si nu se evacueaza decat atunci cand analizele chimice riguros efectuate confirma absenta cianurilor. Atunci cand nu se respecta acele reguli minimale, se pot inregistra adevarate dezastre ecologice. Din pacate un asftel de episod s-a inregistrat cu cativa ani in urma si in tara noastra, la exploatarile din zona Baia Mare. Pe fondul unor neglijente condamnabile, apele reziduale bogate in cianuri active au ajuns in apa raurilor din zona, producand moartea instantanee a pestilor si a celorlalte vietuitoare acvatice, atat pe traseul apei de pe teritoriul tarii noastre cat si pe o portiune din teritoriul tarii vecine. Din fericire, pagubele sau limitat numai la fauna piscicola din zona. Tinand cont de caracteristicile chimice ale cianurilor, chiar si in cazul episodului mentionat , riscurile de sanatate pentru om si animalele terestre sunt minime. In mediu apos, cianurile solubile au o slaba solubilitate chimica, deci dupa o perioada

relativ scurta de timp, ele devin inactive. La prima vedere s-ar mentine riscul de

imbolnavire al oamenilor care au consumat peste mort in urma intoxicatiei cu cianuri. Si acest risc este insa exclus. In contact cu cianurile pestele nu se poate prezenta decat in doua stari: sau moare instantaneu atunci cand continutul apei in cianura a atins pragul toxic sau supravietuieste, in cazul in care acest continut nu are semnificatie toxicologica. Normele de sanatate din toata lumea, interzic consumul pestelui care a fost scos mort din apa, indiferent de cauza mortii. Chiar daca se incalca aceasta regula, la scurt timp de la moartea pestelui, cianurile active nu se mai regasesc in tesuturi. Mecanismul este complex. Fie ca cianurile reziduale elibereaza acidul cianhidric care se pierde

instantaneu, fie ca ionul cian (CN) se combina cu methemoglobina din sangele pestelui mort formand cianmethemoglobina care este lipsita de potential toxicologic. Cea mai sigura inactivare rezulta din accea ca ionul cian are o afinitate specifica fata de compusii cu sulf ce intra in structura proteinelor si altor substante din carne si lichidele biologice, cu

care formeaza tiocianatii, lipsiti de toxicitate. Din cele aratate se pot formula 2 concluzii: Poluarea mediului cu acid

cianhidric sau cu cianuri solubile este pasagera si cu totul intamplatoare. Chiar daca animalele in viata

au venit in contact cu cantitati tolerabile de acid cianhidric, si chiar in cazul intoxicatiilor declansate, este exclusa prezenta urmelor de acid cianhidric in carne, lapte sau oua. Desigur, aceasta este motivatia pentru care normele Codex Alimentarius nu prevad conditii pentru acidul cianhidric si cianuri pentru toate categoriile de alimente de origine animala. Astfel de conditii sunt stabilite numai pentru unele produse vegetale, dar motivatia este cu totul alta. In conditii prielnice, unele specii de plante au capacitatea de a sintetiza o categorie speciala de compusi numiti glicozizi cianogenetici. Printre acestea se inscriu: porumbul, lucerna, trifoiul si

speciile inrudite care sintetizeaza si acumuleaza in tesuturi acesti compusi in special in perioada de crestere luxurianta. Prezenta lor in tesuturile plantei se regaseste numai in perioada de vegetatie, mai ales in prima parte a acesteia. La sfarsitul perioadei de vegetatie sau cand aceasta a fost intrerupta prin cosire, acesti produsi chimici se descompun foarte repede. Daca plantele verzi din categoria mai sus mentionata se consuma de catre ierbivore, fie prin pasunare directa, fie imediat dupa cosire, se pot inregistra grave intoxicatii. Glicozizii cianogenetici elibereaza acidul cianhidric chiar in perioada de predigestie (in rumen). Prima actiune a acidului cianhidric consta in paralizia pasagera a musculaturii ruminale, deci intreruperea motilitatii acelui organ, cu acumulare masiva a gazelor de fermentatie. Asa zisa "indigestie gazoasa" se

soldeaza in timp foarte scurt cu moartea animalului, daca nu se intervine in mod operativ. Practica empirica a dovedit ca daca plantele verzi se lasa cateva ore la soare sa se "paleasca" dupa cosire, nu se mai inregistreaza accidente. Desigur, sub incidenta radiatiilor solare glicozizii se

descompun repede si elibereaza imediat cea mai mare parte de acid cianhidric, care dispare

instantaneu prin volatilizare. Prezenta glicozizilor cianogenetici in unele specii de plante constituie deci o stare naturala. Tinand cont de aceasta

particularitate normele Codex Alimentarius au stabilit pentru ionul CN- din boabele de porumb imediat dupa recoltare, limita maxima de 70 mg/Kg, care in aparenta ar fi exagerat de mare. La baza acestei normari au stat insa doua criterii : pe de o parte asta este situatia naturala si trebuie sa se tina cont de ea si pe de alta parte, se stie ca substanta cianica se autodistruge in timp foarte scurt. Dovada, aceleasi norme stabilesc pentru faina de porumb limita maxima de 6 mg CN-/Kg. Inseamna ca numai prin macinare continutul de ion CN- s-a redus de peste 10 ori. Acelasi lucru se va intampla si in continuare, cand in procesul de preparare culinara, in special in urma tratamentului termic, se vor elimina si ultimele urme. Fluorul,este unul din cei mai insemnati agenti de poluarea mediului, cu efecte nocive directe asupra plantelor cat si animalelor Pentru

plante fluorul are un pronuntat efect toxic, exteriorizat prin arsuri, decolorari, desfrunzire si modificari teratologice, foarte evidente la

vegetatia din zonele limitrofe surselor industriale de impurificare (Navodari, Medgidia, Hunedoara, Slatina, etc.). gazele, pulberea si fumul, emanate de la uzinele si unitatile industriale de toate felurile au un continut variabil de fluor si compusi ai acestui element chimic, ce polueaza treptat suprafete intinse. La aceasta sursa se adauga numeroase produse furnizate de industrie, cum ar fi fosfatii, ai caror impurificare cu fluoruri este

semnificativa. Ori, utilizarea fosfatilor este aproape universala, de la ingrasamintele chimice de sinteza folosite pentru fertilizarea solului, pana la aditivii alimentari folositi la majoritatea sortimentelor de produse pentru consumul omului si animalelor. Pentru animale, efectul toxic este

asemanator ca si la plante, cu influenta directa asupra tesutului osos si a smaltului dentar. Patruns in organism fluorul migreaza in cea mai mare parte in oase si dinti, incat in tesuturile moi ramane in domeniul urmelor. Tabloul distributiei si

efectele sunt insa diferite in cazuri de intoxicatii. Intoxicatia acuta este deosebit de periculoasa. De obicei ea se produce prin ingerarea accidentala de catre animale a sarurilor de fluor folosite ca insecticide, fie ca atare, fie odata cu plantele recent tratate. Semnele initiale sunt localizate la sfera gastro-intestinala: abdominale, generalizate: diaree. convulsii greata, Ulterior salivatie, apar dureri simptome scaderea

epileptiforme,

presiunii arteriale prin inhibarea centrilor nervosi vaso-motorii si actiunea directa asupra miocardului. In cazuri grave moartea se produce fie prin paralizie respiratorie, fie prin insuficienta cardiaca. Doza letala pentru om se apreciaza la 5 g in echivalent fluorura de sodiu. In intoxicatia cronica cresterea este intarziata, ciclul estral si reproducerea sunt inhibate, apar modificari histologice in hipofiza si tiroida, ca si modificari de structura ale oaselor si dintilor. Smaltul dintilor apare patat, sau cu scobituri izolate ori

confluente de culoare brun-inchis pana la neagra, ca urmare a calcificarii defectuoase. In fluoroza sunt de

asemenea frecvente ingrosarea oaselor, anchiloza articulatiilor si tulburari gastro-intestinale. Fluorul actioneaza ca anticoagulant prin impiedicarea formarii protrombinei. La animale incarcatura tesutului osos cu fluor dureaza luni de zile, timp in care fluoroza se manifesta clinic prin schiopaturi intermitente si aparitia

exostozelor la nivelul articulatiilor, oaselor si maxilarelor. Cand depozitarea in oase a crescut de 2-3 ori fata de normal, el ramane in tesuturile moi si in umori exercitandu-si efectul toxic general. Toate speciile animale sunt sensibile fata de fluor, ordinea sensibilitatii fiind urmatoarea: capra, oaia, vitelul, vaca, porcul, calul si pasarile. Pentru toate speciile, tineretul este cel mai sensibil, in special in cazul bilantului negativ P/Ca. Bifenili policlorurati (PCB) constituie un amestec de substante organice policlorurate pe scheletul a doua cicluri fenilice. Au o larga utilizare ca plastifianti in vopsele, ca agenti de racire in transformatoare, ca fluide hidraulice, sau ca lubrifianti. Principalele surse de poluare sunt deseurile rezultate in procesul de

fabricarea lor, precum si reziduurile rezultate din utilizarea lor. Asupra omului si animalelor sunt suspectati de efecte asemanatoare cu cele ale insecticidelor organoclorurate cu remanenta crescuta. Dioxinele. Policlorodibenzodioxinele (PCDD), cunoscute sub termenul generic de Dioxina, sunt substante chimice cu inalt potential toxic, incadrate in grupa celor mai periculosi agenti de poluarea mediului. Aceste substante nu sunt fabricate

industrial pentru interesele omului, ci sunt compusi chimici secundari nedoriti, ce se formeaza in timpul sintezei altor produsi utili, cum ar fi erbicidele din grupa 2,4-D, sau 2,4,5-T. De asemenea dioxinele se pot forma prin reactiile dintre derivatii fenolici clorurati ce se produc pe parcursul depozitarii deseurilor industriale, sau in timpul combustiei altora, cum ar fi bifenilii policlorurati (PCB). Au o mare stabilitate chimica si rezistenta la procesele de biodegradare. Desi in concentratii scazute, au fost detectate pe scara larga in

ecosistemele acvatice, precum si in solul din preajma

multor unitati industriale. Contaminarea vegetatiei se poate face direct prin pulberile industriale din atmosfera, sau din sol prin absorbtie radiculara. Dioxina este extrem de toxica pentru mamifere. Se apreciaza ca o cantitate de 10 micrograme substanta, pe 1 Kg greutate, este suficienta pentru declansarea intoxicatiei. Detergentii sunt substante chimice

tensioactive cu larga utlizare in industrie si in activitatile de uz gospodaresc, constituind o sursa intensa si permanenta de poluare a apei si a solului. Chiar si in cantitati mici, detergentii afecteaza profund metabolismul pestilor si al celorlalte

vietuitoare acvatice, care sunt foarte sensibile fata de aceste substante. Pe de alta parte datorita insusirii tensioactive, detergentii potenteaza toxicitatea altor poluanti chimici existenti in apa. Pentru animalele terestre de interes economic, cazurile de intoxicatie cu detergenti sunt rare si

numai in cazul adaparii din lacuri sau balti in care sau deversat cantitati mari de ape reziduale cu detergenti. Agentii poluanti din sursa industriala cu potential toxic recunoscut sunt numerosi. La cei enumerati se adauga o multime de alti compusi chimici care contamineaza atmosfera, cum ar fi oxizii de carbon, de azot sau de sulf, care sunt nocivi ca atare, sau in combinatie cu alte elemente chimice. Titeiul (petrolul) si hidrocarburile rezultate in procesul de distilare-rafinare, sunt agenti poluanti ai apei care retin din ce in ce mai mult atentia. Accidentele in urma carora cantitati mari ajung in apa raurilor navigabile, a marilor si oceanelor, sunt tot mai frecvente, cu influenta directa asupra

vietuitoarelor acvatice. Clorul gazos rezultat in procesul tehnologic specific diferitelor industrii are actiune toxica deosebit de mare. Avand greutate specifica ridicata el ramane in stratul atmosferic inferior si purtat de vant se raspandeste pe suprafete intinse periclitand viata omului si a animalelor. De altfel, clorul a fost primul

gaz toxic de lupta folosit in primul razboi mondial. Data de 22 aprilie 1915 este considerata ca data oficiala a inceperii razboiului chimic, declansat de trupele germane. In acea zi, din mai multe mii de butelii de otel incarcate cu clor , s-au lansat valuri

de gaz toxic, care purtat de vant spre trupele inamice s-au soldat cu 15.000 de gazati din trupele franceze, engleze si belgiene, din care 5.000 au murit imediat. Ulterior au cazut victime alte mii de oameni, prin utilizarea clorului. In noaptea de 18/19 aprilie 1917 au fost atacate prin bombardament chimic si pozitiile romanesti de pe Valea Putnei (Regimentul I Vanatori "Regele Ferdinand") care s-a soldat cu 35 de morti si 50 de gazati, iar apoi si pozitiile de pe frontul Namoloasa si Marasesti. Bilantul acestui razboi chimic a fost tragic. Cateva sute de mii gazati si zeci de mii de morti.

1.2. Agricultura
Alimentele constituie veriga de baza prin care se asigura schimbul neintrerupt de materie dintre organismul uman si mediul sau de viata. Ele

constituie deci suportul material al vietii, fara de care existenta omului nu este posibila. De altfel, aceasta conditie este valabila pentru toate vietuitoarele care populeaza planeta. Pentru om sursa unica este agricultura, care-i furnizeaza atat alimentele de orgine vegetala, cat si de origine animala. Intre cerintele de hrana ale omenirii si potentialul productiv al agriculturii trebuie sa existe un echilibru perfect. Explozia demografica din ultimul secol a pus agricultura in dificultate, incat se parea ca echillibrul mentionat nu mai putea fi asigurat. Rezolvarea nu putea fi asigurata decat pe cale revolutionara declansata pe un solid suport stiintific. Agricultura traditionala, practicata de-a lungul secolelor in mod empiric, trebuia revolutionata din temelii. Stiinta i-a pus la dispozitie caile de urmat si mijloacele necesare. Sintetic, acestea pot fi ierarhizate astfel: capacitatii Marirea productive considerabila a solului, a prin

fertilizare cu ingrasaminte chimice de sinteza

Starpirea

daunatorilor,

care

spoliau o mare parte din productia agricola, uneori cu aspect de calamitate. Pentru aceasta, erau necesare tot substante chimice de sinteza care au fost denumite "Pesticide" Crearea de soiuri vegetale si

animale cu inalt potential productiv si imbunatatirea continua a acestora Perfectionarea tehnologiilor prin

mecanizare, irigatii, etc. Perfectionarea mijloacelor de

prevenire si combatere a bolilor la plante si animale Pentru necesara realizarea acestor conditii a fost

dezvoltarea unei industrii la dispozitia

agriculturii, cu mai multe ramuri specifice. In mod evident, germenele revolutiei agrare a aparut intai in tarile cu inalt potential economic si de cercetare stiintifica, numite tari dezvoltate. Ca orice revolutie, ea a trebuit pregatita prin contributia

decisiva a cercetarii stiintifice, care in decurs de cateva decenii a insemnat "pasi marunti". Adevarata explozie revolutionara a aparut insa in preajma celui de-al 2-lea razboi mondial, iar rezultatele ei au uimit intreaga omenire. Ca orice mare descoperire si cele din

agricultura, pe langa marile beneficii, poarta in locuri ascunse si riscuri, uneori ingrijoratoare pentru sanatatea omului. Acestea trebuie cunoscute pentru a se putea lua masurile necesare de eliminare, sau macar de limitare. Pentru aceasta sarcina revine tot cercetarii stiintifice, iar misiunea este mult mai grea, deoarece in afara dificultatilor de rezolvare stiintifica, trebuie rezolvata si problema referitoare la

"conflictele de interese" . Patrunderea compusilor chimici in panza

freatica si apoi in apele de suprafata se produce pe suprafete mari si nu poate fi localizata, Sursele

determinand

aparitia

poluarii

difuze.

punctiforme de poluare constau, in general, in deversarea de ape reziduale de la complexele de crestere a animalelor. Peste 50% din poluarea cu

azot si fosfor produsa de agricultura din tara noastra provine din surse difuze (Vadineanu si colaboratorii, 1998). Ingrasamintele chimice de sinteza In mod natural, potentialul productiv al solului este limitat. In decursul timpului, plantele extrag din sol elementele cu valoare nutritiva necesare cresterii si dezvoltarii lor, ceea ce inseamna secatuirea solului. Zestrea solului astfel pierduta trebuie

completata, iar pentru marirea potentialului productiv trebuie suplimentata. Principalul element chimic util pentru plante, necesar sintetizarii substantelor protidice fara de care viata nu este posibila, este azotul. Plantele nu pot utiliza insa azotul ca element chimic simplu (N), ci numai sub forma de compusi, respectiv ionul amoniu (NH4+) si ionul nitrat (NH3+), precursor al ionului amoniu. Plantele nu pot utiliza deci azotul atmosferic, ci trebuie sa-l preia din sol. Zestrea solului in substante azotoase este limitata, deci ea trebuie

suplimentata pe cale artificiala. naturale (balegarul deci de grajd),

Ingrasamintele sunt o cu totul

insuficiente,

singura

solutie

constituie

ingrasamintele chimice de sinteza. Pana sa se ajunga la solutia optima, au fost necesare mai multe incercari. Stiind ca forma de utilizare directa a azotulu de catre plante este cea de amoniu, primul produs incercat a fost au amoniacul fost hidratat (NH4OH). deoarece

Rezultatele

nesatisfacatoare,

produsul este usor hidrolizabil si amoniacul rezultat se pierde imediat prin volatilizare, incat plantele beneficiaza doar de o fractiune nesemnificativa. NH4OH NH3 + H2O Ulterior s-a incercat un precursor si anume ureea. Aceasta fiind de asemenea usor hidrolizabila, rezultatele au fost asemanatoare ca si in cazul precendent:

NH2 C=O + H2O 2 NH3 + CO2

NH2 Un compus azotat complex s-a dovedit a fi insa cel mai potrivit. Acesta este azotatul de amoniu. Prin disociere el elibereaza ionul amoniu care asigura necesarul pentru utilizare imediata de catre plante si ionul nitrat, care prin

transformari succesive (reducere si hidroliza) ajunge in final la aceeasi forma de utilizare asigurand deci necesarul pentru o perioada lunga de timp, cu utilizare in cvasitotalitate de catre plante:

NH4+ NH4NO3 H H H si HOH

NO3- ---- > NO2- ---- > NO- ----------- > NH4OH Astazi, azotatul de amoniu este ingrasamant chimic de baza folosit in toata lumea care are o contributie importanta la sporirea productiei agricole. El trebuie utilizat insa cu mult discernamant in asa fel

incat produsul administrat in sol sa fie utilizat in cvasitotalitate de catre plante. In caz de

supradozare, excesul neutilizat ajunge in panza de apa freatica unde se concentreaza treptat, deoarece ionul NO3+ are o buna stabilitate chimica. Pe aceasta cale cantitati variabile de azotat ajung odata cu apa potabila in organismul omului si animalelor. De asemenea, este dorit ca azotatul absorbit de plante sa fie transformat in cvasitotalitate in substante protidice si alti

compusi azotati utili, in asa fel incat in tesutul vegetal sa nu ramana azotat rezidual. In caz contrar se realizeaza alta cale prin care azotatii ajung in organismul omului si animalelor. Teoretic, azotatul ca atare (NO3-) este inofensiv pentru mamifere. In realitate pericolul nu poate fi exclus deoarece azotatul este precursorul azotitului, in care trece destul de usor in conditii prielnice: NO3- NO2- , iar potentialul toxic al azotitului (NO2- ) este deosebit de mare.

Azotitul absorbit ca atare ajunge imediat in sange unde se combina cu hemoglobina formand compusul numit methemoglobina. Hemoglobina

astfel blocata nu-si mai poate indeplini rolul de transportor de oxigen de la plaman spre toate organele si tesuturile corpului, inclusiv spre creier. Cand 80% din hemoglobina sangelui circulant a fost transformata in methemoglobina, efectul este absolut letal. Sistemul unui adult contine cam 700 g

hemoglobina, deci 80% din aceasta inseamna 560 g. S-a calculat ca pentru blocarea acestei cantitati sunt necesare doar 0,6 g nitrit. Asadar, 600 mg nitrit sunt suficiente sa omoare un adult. Calculul are oarecare semnificatie teoretica, deoarece ar fi necesare urmatoarele: aceasta cantitate sa fie absorbita deodata din tractusul gastro-intestinal, sa ajunga deodata in sangele circulant si sa reactioneze deodata cantitatea corespunzatoare de hemoglobina. Totusi, si cantitatile mai mici sunt nocive, chiar daca ele sunt departe de pragul mentionat, deoarece conduc la instalarea starilor de methemoglobinemie cu influente directe asupra procesului de "respiratie

celulara". Principala sursa de contaminare cu azotati a organismnului o constituie alimentele si apa, in care azotatii sunt aproape intotdeauna prezenti in cantitati variabile. Pentru adulti azotatii sunt in principiu inofensivi, deoarece ei se absorb in prima portiune a tubului digestiv (stomac, duoden si prima parte a jejunului), deci ajung in circuitul sanguin in aceasta forma care nu are capacitatea de a reactiona hemoglobina. La copiii mici, azotatii prezinta insa pericol iminent. Se stie ca tractusul digestiv este populat de o bogata flora microbiana, printre care si bacteriile coliforme. Aceste bacterii se dezvolta numai in mediu slab alcalin sau neutru, deci ele populeaza numai colonul si lipsesc in segmentele anterioare si mijlocii ale tractusului, unde la adult reactia chimica este pronuntat acida. Bacteriile coliforme numite si bacterii denitrifiante au

capacitatea de a transforma azotatii in azotiti, fara a putea descompune azotitii in continuare. In prezenta lor, azotatii devin absolut periculosi.

Din numeroase particularitati, reactia chimica a continutului gastric si intestinal la copiii foarte mici (sub 1 an) este foarte slab acida, neutra sau chiar slab alcalina. In aceste conditii flora coliforma invadeaza intreg tractusul digestiv. Azotatii ajunsi in stomacul copilului sunt repede transformati in azotiti, care ajunsi in sange de declanseaza diferite starea de

methemoglobinemie

grade,

inclusiv

decesul. Procesul este deosebit de rapid, incat timpul scurs de la ingerare si pana la aparitia primelor semne clinice (cianoza si tulburari respiratorii) este de ordinul a cateva ore, sau chiar minute.

Numeroase alte particularitati ale copilului mic favorizeaza transformarea nitratilor in nitriti si

absorbtia in aceasta forma. Sursa unica de hrana a copilului sugar este laptele matern. Sunt insa frecvente cazurile de alaptare artificiala, uneori chiar imediat dupa nastere, cu lapte de vaca de obicei, reconstituit din lapte praf. In mod natural laptele este lipsit de azotati, chiar si atunci cand provine de la vaci care au fost furajate cu nutreturi ce contin aceasta substanta. Imediat dupa extragerea din uger el vine insa in contact cu surse

de contaminare. Prima sursa o constituie apa de igienizarea utilajelor de muls si de colectare. In conditiile actuale in care azotatii se folosesc in mod intensiv in practica agricola, apa potabila din toate sursele, in special apa de fantana, are continut variabil de azotati. In aceasta situatie, normele oficiale care reglementeaza conditiile de calitate ale apei potabile trebuie sa tina cont de aceasta realitate. Standardul de stat pentru apa potabila din tara noastra admite max. 45 mg NO3-/litru, valoare care este destul de mare. Apa cu care se igienizeaza suprafetele pe care circula laptele, lasa dupa evaporare o pelicula foarte fina de substante nevolatile, printre care si azotatii care raman aderenti la aceste suprafete si ei vor fi preluati de lapte. In cazul in care in lapte se adauga apa in mod fraudulos, nivelul de contaminare creste foarte mult. In procesul de deshidratare in unitatile de fabricarea laptelui praf, se evapora apa, dar azotatii care nu sunt volatili raman in totalitate in produs. Pentru administrare la copil, reconstituirea laptelui se face in mod firesc tot cu apa ca atare sau sub forma de ceai. Sunt recunoscute in tara noastra zone

methemoglobinogene datorita continutului mare de azotati din fantani. Din pacate s-au semnalat si cazuri de falsificarea laptelui prin adaugarea directa de azotati. In acest caz, obiectivul urmarit a fost dublu: corectarea densitatii in scopul mascarii falsificarii cu apa si/sau racirea laptelui pentru limitarea alterarii prin fermentatie acida (se stie ca prin dizolvarea azotatilor in mediu apos se produce racirea brusca a mediului respectiv). Un astfel de episod s-a intamplat cu mai multi ani in urma si in tara noastra, din fericire fara victime, datorita interventiei competente a medicilor care au reusit sa salveze viata a peste 100 de copii grav intoxicati. Indiferent de natura accidentelor de intoxicatie, sursa unica a acestora o costituie neglijentele in practica agricola, singura ramura care foloseste in mod intensiv azotatii, singura responsabila de poluarea mediului cu aceste substante periculoase pentru sanatatea omului si animalelor. In tarile dezvoltate , regimul de utilizarea azotatilor este riguros stabilit si respectat. In unele tari insa fie ca nu exista astfel de reguli, fie ca ele nu sunt respectate.

Azotatul de amoniu circula la intamplare. Il cumpara cine vrea si il foloseste cum doreste. Adesea, in speranta obtinerii de productii agricole mari se administreaza, asa cum zice romanul, "otova". Uneori gramada de azotat se intalneste la capul locului si omul o va impastia cand va avea timp, iar daca ploaia i-o va lua inainte , va avea grija sa faca alta. Intoxicatiile rumegatoare cu azotati frecvente la si animalele ele au

sunt

particularitati specifice: se stie ca rumegatorele au "slabiciune" pentru gustul sarat, ori azotatul de amoniu le satisface aceasta placere, deci cand il intalnesc in stare libera sau in amestec, il consuma pana la ultima particola. Actul digestiei la aceasta categorie de animale are particularitati specifice, care amplifica riscul de intoxicatie. Rumegatoarele ingera hrana fibroasa fara

masticatie concomitenta si o depoziteaza in rumen. In perioada de repaus portiuni mici din continutul ruminal sunt regurgitate in cavitatea bucala unde sunt amestecate cu o cantitate mare de saliva si dupa o

maruntire energica prin rumegare sunt din nou ingurgitate. Actul rumegarii se incheie cand intreaga masa a continutului ruminal a fost maruntita in particole de ordinul a 0,5 mm. Saliva rumegatoarelor are reactie alcalina (pH 8,2 - 8,6), iar secretia salivara este deosebit de abundenta la bovinele adulte (50 60 litri in 24 de ore). Ea contribuie la mentinerea pHului continutului ruminal in zona neutra sau slab alcalina. Populatia microbiana ruminala este extrem de numeroasa si activa (bacteriile 1010/ml, iar protozoarele 105 -106/ml). Printre categoriile de bacterii se inscriu si coliformii, precum si alte specii inrudite ce elibereaza enzime nitrat reducatoare capabile sa transforme azotatii in azotiti. O parte din azotiti sunt metabolizati de microorganisme fiind utilizati ca sursa de hrana azotata, iar alta parte ajunge in stomacul glandular si intestinul subtire de unde ajung usor in sange prin absorbtie. In cazul unui aport mare de azotati prin furaje sau apa, pot apare cazuri de intoxicatii grave, mai ales la tineretul bovin. Un astfel de episod s-a intamplat cu mai multi ani in urma la o unitate zootehnica de stat, cand intr-o noapte au murit sau au fost taiate de necesitate circa

150 vitele de reproductie care din neglijenta au primit in seara respectiva furaje (taitei de sfecla)

amestecate cu azotat de amoniu. Nitritii au larga utilizare si in industria

preparatelor din carne. Ei se adauga in cantitati foarte mici in amestecul de sarare si in contact cu mioglobina din carne formeaza un compus stabil de culoare rosie, asigurand astfel produselor culoarea rosie de carne, pe placul consumatorilor. Cantitatea adaugata este foarte mica, in asa fel incat nitritul rezidual in produsul finit sa nu depaseasca 7 mg NO2/100 g , valoare care este complet inofensiva. Si in acest caz au fost insa situatii de intoxicatii grave, cand din neglijenta condamnabila nitritii s-au

confundat cu sarea si s-au adaugat in locul acesteia. Azotatul de amoniu, ca de altfel si ceilalti azotati (KNO3, NaNO3, etc.) au si alta insusire periculoasa si anume capacitatea puternica de explozie la temperatura ridicata. Comportarea este identica cu a dinamitei, deoarece azotatii sunt inruditi chimic cu nitroglicerina sau nitrotoluenul, la ambele categorii (azotatul si dinamita) responsabil de explozie fiind

ionul NO3-. Aprinderea azotatului insotita de explozie este posibila insa numai la temperatura inalta (peste 200oC), situatie care se poate inregistra numai in cazuri de neglijenta si necunoastere. Este cunoscut faptul ca in tara noastra s-a inregistrat cu cativa ani in urma un grav accident asemanator care s-a soldat cu mai multi morti si raniti (episodul de la Mihailesti). Adevarata cauza consta in aceea ca nu a existat, nu s-a cunoscut sau nu s-a respectat regimul sever de utilizare al azotatului de amoniu pe intregul sau circuit (de la fabricatie, transport si depozitare, pana la utilizarea directa in practica agricola). Responsabil de instituirea acestor

reglementari si urmarirea respectarii intocmai este beneficiarul unic (Mininsterul de resort) asa cum se intampla in tarile dezvoltate. Insecticidele si arahnicidele. Sunt substante chimice din grupa pesticidelor folosite pentru starpirea speciilor sau limitarea care dezvoltarii ameninta tuturor

animale

securitatea

economica, confortul sau sanatatea omului.

Ele au o larga utilizare in practica agricola pentru distrugerea daunatorilor plantelor care in absenta lor ar spolia in medie cam 30% din productia agricola, proportie care se poate apropia de 100% in cazul unor calamitati masive cum ar fi

atacul de lacuste. Folosirea acestor substante este necesara dezvoltarii intensive a agriculturii, in scopul realizarii unei mari productii. Exista mai multe grupe de substante chimice de sinteza din categoria insecticidelor cu insusiri deosebit de utile, dar din pacate si cu efecte adverse care le transforma in poluanti de prima insemnatate pentru mediul ambiant.

Insecticidele organoclorurate
Sunt primele insecticide de sinteza care au intrat in utilizare practica incepand cu anul 1940. Primul produs din aceasta grupa a fost DDT-ul

(diclodifeniltricloretan), si primul domeniu de utilizare a fost practica medicala. Desi DDT-ul a fost sintetizat in anul 1875, proprietatile lui insecticide au fost

descoperite mai intai in Elvetia in anul 1940. Din acest moment s-au declansat ample lucrari de cercetare care au pus in valoare alt compus organoclorurat, hexaclociclohexan. Desi acesta era cunoscut inca din anul 1825, valoarea lui insecticida a fost pusa in evidenta in Franta tot in anul 1940. In anul 1942, cercetatorii englezi au stabilit ca produsul brut rezultat din procesul de sinteza este de fapt un amestec de izomeri, pe care i-au nominalizat. Totusi izomerul gama () era cunoscut mai demult si ulterior el a fost denumit Lindan, in memoria chimistului belgian VAN DER LINDEN, care i-a semnalat existenta in HCH-ul brut in anul 1912. DDT. Imediat dupa descoperirea proprietatilor insecticide, DDT-ul a fost utilizat la inceput in practica medicala in incercarea de combatere a marii calamitati, tifosul exantematic, boala mizeriilor si aglomeratiilor umane. Este bine cunoscut faptul ca in primul razboi mondial si inceputurile celui de-al doilea, numarul victimelor rapuse de tifos depasea cu mult pe cel al oamenilor cazuti in lupta. Primele rezultate au fost de-a dreptul spectaculoase si ele au uimit efectiv omenirea. Drept urmare, s-a trecut la

generalizarea utilizarii lui, nu numai in randul armatei, ci in toate sectoarele sociale, atat la orase cat si la sate. Actiunea a fost usurata de insusirile particulare ale acestei substante , asa cum erau cunoscute la inceput: usurinta cu care era sintetizat, marea stabilitate chimica in mediu, actiunea reziduala prelungita, toxicitate joasa pentru mamifere, efect insecticid imediat si sigur, in pediculoza (paduchele de corp), deci distrugerea gazdei intermediare si vectorul agentului patogen al tifosului. Urmarea fireasca a fost insotita de unul din cele mai beneficii pentru omenire, eradicarea tifosului exantematic. S-a sperat prin utilizarea lui si in eradicarea rapida a malariei. Datorita marilor dificultati actiunea a fost incomparabil mai dificila. Pentru tifos, paduchele era prezent ca parazit pe pielea omului si se transmitea usor prin contact direct, prin lenjerie si alte obiecte, deci distrugerea lui era la indemana, usoara si sigura. Pentru malarie, tantarul anofel este o insecta cu larga raspandire in mediu, cu capacitate uimitoare de inmultire si distributie in locuri greu accesibile. Cu toate acestea si in malarie s-au obtinut rezultate foarte bune prin reducerea importanta a cazurilor de

imbolnavire, dar din pacate eradicarea n-a fost posibila nici pana in zilele noastre. Cercetarile stiintifice experimentale, initial in conditii de laborator, apoi in teritoriu, au condus la extinderea utilizarii in practica agricola pentru

distrugerea insectelor daunatoare, iar rezultatele benefice au depasit cu mult pe cele din practica medicala. Drept urmare, s-a trecut la utilizarea intensiva, la inceput in tarile bogate cu posibilitati economice corespunzatoare, apoi, in timp foarte scurt s-a extins aproape in intreaga lume. Exemplu, numai in anul 1946 s-au folosit in S.U.A circa 20.000 de tone in agricultura, iar ulterior

cantitatea s-a dublat in fiecare an. DDT-ul s-a dovedit a fi un toxic puternic pentru numeroase specii de insecte si atropode, prin contact direct, chiar si pentru cele cu schelet chitinos extern. Exceptiile sunt foarte rare, caci numai cateva specii de acarieni si capuse s-au dovedit a fi rezistente la DDT. Sediul esential al actiunii letale este sistemul nervos, in special cel periferic. Din pacate, actiunea toxica nu este selectiva,

deci ea afecteaza in egala masura si insectele utile, cum ar fi albinele si alte specii polenizatoare. Desi nu s-au semnalat cazuri de intoxicatie la om cu DDT, totusi el a inceput sa fie din ce in ce mai suspectat. Pentru clarificare s-au intreprins ample cercetari experimentale iar rezultatele de necontestat ale acestora au ingrozit intreaga omenire. Intrucat efectele animalelor adverse pentru cu sanatatea mult, ca omului si

depaseau

importanta,

beneficiile, tarile dezvoltate au trecut imediat la masuri radicale: interzicerea absoluta a fabricarii si utilizarii precum si distrugerea stocurilor existente . Intrucat intre DDT si HCH exista mari

asemanari, particularitatile referitoare la circulatia lor in mediu si efectele aupra omului si animalelor se vor discuta impreuna.

HCl

H + 6 Cl

HCl

HCl

HCl

HCl

HCl

HCH, are cea

mai

simpla si

economica

tehnologie de fabricatie. Sinteza lui se realizeaza prin actiunea directa a clorului gazos asupra benzenului (prin barbotare directa), in prezenta radiatiilor solare care au rol de catalizator. Din punct de vedere chimic, prin aditionarea a 6 atomi de clor, nucleul benzenic pierde dublele legaturi si se transforma in

nucleu hexanic, de unde denumirea produsului de hexaclociclohexan. Produsul realizat s-a dovedit insa a fi un amestec de izomeri, cu aceeasi formula chimica bruta, dar cu insusiri complet diferite. De aceea, produsul in ansamblul lui a fost denumit HCH tehnic sau brut. Numarul izomerilor este de 9, dar dintre acestia doar 4 prezinta interes, atat sub aspect cantitativ, cat si al functiilor utile sau adverse. Ei au fost denumiti si individualizati prin litere ale alfabetului elen: alfa, beta, gama, delta. Proportia lor in HCH tehnic este urmatoarea : izomerul alfa : 60-70 % izomerul beta : 5-12 % izomerul gama : 10-15 % izomerul delta : 6-10 %

Dintre acestia, singurul izomer cu actiune insecticida este gama (lindanul). Din acest punct de vedere ceilalti izomeri pot fi socotiti ca "balast". Lindanul este singurul izomer cu efect toxic acut

puternic, ceilalti izomeri fiind lipsiti de aceasta insusire. El este insa lipsit de nocivitate cronica, pe cand ceilalti izomeri au actiune cronica ingrijoratoare. Lindanul are o slaba stabilitate chimica incat in mediu se autodistruge in timp relativ scurt (cateva saptamani). Patruns in organism in doza subtoxica el este supus repede proceselor de biotransformare si eliminare. Ceilalti izomeri au stabilitate chimica deosebit de mare in mediu, de ordinul anilor sau zecilor de ani. De asemenea, in organism sunt rezistenti la procesele de

biotransformare (metabolizare), deci au o inalta capacitate de acumulare si concentrare, atat in mediu cat si in organism. Stabilitatea chimica in ordine descrescatoare este urmatoarea: gama > alfa > delta > beta. Izomerul beta este deci cel mai periculos avand cea mai mare stabilitate chimica, cea mai mare remanenta, capacitate de acumulare si concentrare deosebite si nocivitate pentru om de-a dreptul alarmante. Toti izomerii HCH sunt liposolubili, deci cu exceptia izomerului gama ei se acumuleaza in grasimea tesutului adipos unde formeaza veritabile

depozite care cresc treptat in cazul aportului continuu. DDT-ul tehnic, asa cum rezulta din procesul de fabricatie, are si el mai multi izomeri, dar spre deosebire de HCH toti au capacitate insecticida. El nu are efect toxic acut semnificativ pentru mamifere, in schimb nocivitatea cronica este asemanatoare cu cea a izomerilor HCH mentionati. Are cea mai mare capacitate de rezistenta, acumulare si concentrare in sol, care o depaseste pe cea a izomerilor stabili ai HCH. Fiind pronuntat lipofil si DDT-ul se acumuleaza si concentreaza in tesutul adipos. In timp indelungat el sufera oarecare procese de biotransformare prin declorurare, dar aceasta ii amplifica actiunea nociva. Astfel, DDE-ul, principalul metabolit al sau, are mai mare stabilitate chimica decat produsul primar, mai mare capacitate de acumulare si concentrare si cel mai mare efect nociv . Relatia dintre insectele daunatoare si cele doua insecticide, in decursul timpului s-a dovedit a fi asemanatoare cu relatia dintre bacteriile patogene si antibiotice, respectiv acomodarea, adaptarea si

rezistenta treptata. Aceasta a insemnat necesitatea ca pentru obtinerea aceluiasi efect sa se foloseasca in practica agricola cantitati din ce in ce mai mari de DDT si HCH. Pe aceasta cale s-a ajuns la o veritabila imbacsire a solului cu reziduurile acestor substante. Retinand ordinea de rezistenta chimica a izomerilor sau metabolitilor celor doua insecticide, apare alt aspect, poate mai ingrijorator. In cazul HCH, imediat dupa administrare predomina izomerul alfa si partial delta, iar izomerul beta ocupa ultimul loc. In timp insa, situatia se inverseaza si izomerul beta (cel mai periculos) ocupa primul loc sub aspect cantitativ. Situatia este asemanatoare si in cazul DDE-ului fata de ceilalti izomeri ai DDT-ului. Principala sursa de poluare cu reziduuri de HCH si DDT isi are deci originea in practica agricola. Totusi, la aceasta se adauga si alte surse, uneori deosebit de periculoase, cum ar fi practica sanitara veterinara. Raia (scabia), constituie un adevarat flagel, in special pentru oi, care se soldeaza cu mari pagube economice. Ea este produsa de acarieni din clasa

Arachnoidea,

genurile

Sarcoptes

si

Psoroptes.

Femela acestor paraziti sapa cu ajutorul mandibulelor galerii subepidermice, in care isi depune ouale. Dupa ecloziune, pentru a ajunge la forma adulta, parazitul trece in stadiul de larva si de pupa, cand femela adulta este apta sa produca alta generatie de oua. Ciclul evolutiv de la ou la ou dureaza 3-4 saptamani. O singura pereche de acarieni, in 3-4 luni poate produce sase generatii din care rezulta 1 milion de femele si 500.000 masculi. Prolificitatea lor este deci foarte mare. Ei pot trai si in afara gazdei o perioada lunga de timp de (5-6 luni), amplificand daca astfel

posibilitatile

molipsire,

chiar

animalul

sanatos nu a venit in contact cu cel raios. Galeriile cutanate sapate de acarieni, impreuna cu saliva si excrementele lor produc o iritatie puternica manifestata printr-un prurit deosebit de intens. Mancarimea puternica determina animalul sa se scarpine energic prin frecare de orice obiect intalnit sau cu ajutorul piciorului posterior si chiar prin smulgerea invelisului pilos cu ajutorul gurii. Leziunile cutanate afecteaza repede si foliculii pilosi cu producere de depilatii pe zone intinse sau chiar pe

intreaga suprafata a corpului. Efectul imediat la oi este deci slabirea progresiva si pierderea celui mai valoros produs pentru interesele omului, lana. Acarienii producatori de raie s-au dovedit a avea o sensibilitate particulara fata de HCH, care prin contact direct le produce moarte imediat. De aceea, o perioada lunga de timp HCH-ul a fost folosit in mod intensiv pentru combaterea scabiei. Procedura practica pentru oi trebuie sa asigure trecerea substantei prin stratul de lana pentru a se asigura contactul direct cu pielea. In acest scop se construiesc bazine adanci si lungi de cativa metri care se umplu cu apa peste care se adauga proportia necesara de HCH. Produsul romanesc folosit in acest scop era denumit Entomoxan, nimic altceva decat o solutie concentrata de HCH teluric intr-un solvent

organic. In contact cu apa de imbaiere Entomoxanul forma o emulsie care se uniformiza prin

omogenizare. Astfel pregatita, fiecare oaie era aruncata cu scufundare completa, fiind nevoita sa parcurga apoi prin innotare intregul traseu al bazinului pentru a putea iesi singura prin planul

inclinat de la extremitatea opusa. Prin aceasta procedura se realizau doua mari neajunsuri. Primul se refera la patrunderea directa in organism pe cale cutanata a unei cantitati

considerate enorma de HCH tehnice ce contine toti izomerii produsului primar. Traversarea cutanata este inlesnita de insusirea produsului de a fi hiposolubil. In acest sens, depozitele formate in grasimea tesutului adipos cresc progresiv cu numarul imbaierilor, care se efectueaza in special in scop preventiv. Prin insusirea produsului de a traversa bariera placentara, contamineaza fatul astfel incat chiar de la nastere mielul porneste cu o zestre considerabila. Principala cale de eliminare din organism este cea lactata, deoarece laptele este singurul produs de secretie cu continut bogat in grasimi. Carnea de oaie, carnea de miel si produsele lactate (smantana, unt, produse lactate acide, branzeturi), provenite de la oile tratate cu Entomoxan, aveau cel mai ridicat continut de HCH, fata de produsele similare provenite de la alte specii. Al doilea neajuns se refera la contaminarea

directa a solului. La iesirea oilor din baie se scurge din lana cea mai mare cantitate de lichid retinut care se impregneaza in solul din zona. De asemena, dupa terminarea lucrului baia se goleste pentru umplerea cu alta solutie proaspata, iar lichidul "uzat" se imprastie tot pe solul din apropiere. Raia se intalneste la toate animalele mamifere, dar cazurile sunt mult mai rare decat la oi, iar intinderea cutanata este limitata la zone rare si

relativ mici. De asemenea, tratamentul preventiv sau de necesitate nu se face cu emulsii apoase ci cu unguente pe baza de entomoxan, iar implicatiile sunt asemanatoare cu cele de la oi. In diferite forme, entomoxanul era frecvent folosit si la combaterea altor paraziti externi (paduchi, capuse) la toate speciile animale, sau chiar HCH-ul ca atare, prin prafuire. De asemenea, era utilizat si pentru tratarea altor afectiuni cutanate (tricofitii, dermatite uscate). HCH-ul tehnic si DDT-ul au avut o larga utilizare si in practica medicala. In afara cantitatilor enorme

folosite pentru combaterea tifosului exantematic si malariei, s-au folosit pe scara larga si in alte scopuri, cum ar fi scabia si alte parazitoze externe. Circuitul reziduurilor de pesticide

organoclorurate se caracterizeaza prin acumularea si concentrarea in trepte. Prima treapta o constituie solul, iar sursa principala a fost practica agricola. Administrarea produselor pentru starpirea

daunatorilor plantelor se efectueaza de obicei prin prafuire. In aceasta situatie cea mai mare cantitate cade la suprafata solului in care se impregneaza treptat. Cresterea zestrei solului este urmarea a doua particularitati. Pe de o parte datorita marii stabilitati chimice, deci rezistentei la actiunea agentilor fizici, chimici si biologici. Pe de alta parte datorita administrarilor repetate chiar in cursul aceluiasi an si cantitatilor din ce in ce mai mari. Datorita acomodarii treptate a insectelor daunatoare, care in fapt inseamna rezistenta la cantitatile care initial aveau efect sigur, a fost necesara cresterea continua a cantitatii utlizata pentru obtinerea aceluiasi efect. Reziduurile impregnate in sol se vor regasi in oarecare masura o perioada foarte mare de timp, de

ordinul anilor si chiar a zecilor de ani si dupa sistarea utilizarii lor. A doua treapta in care acumularea si concentrarea creste foarte mult, o constituie sfera vegetala, iar principala cale este absobtia radiculara din sol. La prima vedere s-ar parea ca aportul pe aceasta cale este mic, datorita capacitatii foarte reduse de solubilizare in apa a substantelor organoclorurate. Ori apa este singurul vector care transporta toate substantele preluate din sol. Astfel, solubilitatea medie a izomerilor HCH in apa la temperaturi de 20oC, exprimata in parti per milion (ppm), deci miligrame la 1 litru de apa este urmatoarea: 10 ppm pentru izomerul alfa, 5 pm pentru izomerul beta, 10 ppm pentru izomerii gama si delta. Solubilitatea in apa este propotionala cu temperatura, incat la 45-50oC aproape se dubleaza. In timpul vegetatiei (in stadiul de planta verde), o planta este traversata de zeci, sute sau chiar mii de litri de apa. Intrucat insecticidele organoclorurate nu sunt volatile, iar rezistenta la procesele de

biotransformare din plante este aproape complet, reziduurile lor raman in cvasitotalitate in tesutul

plantelor.

Prin

apa

se

transporta

insa

si

microparticule de substanta ca atare, deci fara solubilizare. La absorbtia radiculara se adauga cea foliara, deoarece prin prafuire microparticule patrund direct in planta prin porii frunzelor. Distributia reziduurilor in tesuturile plantei nu este uniforma. Cea mai mare concentratie se realizeaza in seminte datorita continutului lor in grasimi. Nivelul de acumulare si concentrare in plante depaseste cu mult pe cel existent in sol. A treia treapta se refera la lumea animala, respectiv la animalele de interes economic, iar nivelul de acumulare este conditionat si de specie.

Erbivorele consuma o cantitate deosebit de mare de furaje vegetale. Astfel, o bovina adulta poate consuma intr-o zi 100 Kg de furaje verzi sau chiar mai mult. In timpul vietii economice continutul de reziduuri organoclorurate ajuns in organismnul erbivorelor din sursa vegetala este deosebit de mare. Acest continut se amplifica daca hrana cu furaje fibroase este suplimentata cu produse rezultate din prelucrarea grauntelor.

La porc si pasari, desi cantitativ ratia furajera zilnica este mult mai mica decat la erbivore, aportul de reziduuri organoclorurate este mai mare, deoarece hrana este alcatuita in cea mai mare parte din graunte ca atare sau prelucrate. La porc hrana cerealiera este adesea suplimentata cu turte de oleaginoase si deseuri grase de origine animala provenite din abatoare sau din gospodariile oamenilor. Distributia reziduurilor urmeaza o cale particulara. Ele se acumuleaza si se concentreaza in grasimea tesutului adipos unde nivelul cantitativ depaseste cu mult pe cel existent in produsele vegetale. Din depozitele lipidice se

disponibilizeaza unele cantitati care ajunse in circuitul general traverseaza bariera placentara si se

impregneaza in tesuturile fatului si/sau se elimina prin lapte realizandu-se pe aceasta cale contaminarea semnificativa a puilor animalelor mamifere. Situatia este asemanatoare si pentru puii pasarilor, la care sursa initiala de contaminare o constituie insusi oul. Ultima treapta o constituie omul care este beneficiarul zestrei furnizata de treptele anterioare. Principala sursa o constituie alimentele. Un continut

mai mic provenit din alimentele de origine vegetala si cel mai mare provenit din alimentele de origine animala. La ambele surse, continutul de reziduuri este corelat cu continutul de grasime al produselor, incepand cu grasimile ca atare (uleiuri vegetale si grasimi animale, inclusiv untul sau alte grasimi animale) cu preparatele din carne al caror continut de grasime este foarte mare, cum ar fi salamurile crude uscate la care continutul de grasime ajunge la 50% sau alte produse (slanina, costita, kaizer, etc.) unde acest continut este si mai mare. Situatia este asemanatoare si pentru multe produse lactate (smantana, frisca, branzeturi) ca si pentru unele produse din oua (maioneza, creme, s.a.m.d). Ca si la animale, la sursa alimentara se adauga celelalte surse, cum ar fi produsele bazate pe substante organoclorurate folosite pentru combaterea parazitilor externi si pentru tratarea afectiunilor produse de acestia. Distributia si circuitul reziduurilor in organismul omului sunt asemanatoare ca si la animale. La om, contaminarea din sursa materna a fatului si a noului

nascut, are desigur semnificatie mult mai mare decat la animale. Rezistenta la procesele de biodegradare este asemanatoare, dar durata de viata a omului fiind mult mai mare fata de animalele de interes economic, in timp are loc oarecare biotransformare prin declorurare. Adesea insa, metabolitii rezultati au potential nociv mai mare decat cel al substantei primare. Dupa cunoasterea efectelor alarmante ale

nocivitatii cronice produsa de reziduurile substantelor organoclorurate, tarile dezvoltate, care de fapt au fost cele care la inceput au folosit aceste produse in practica agricola si in celelalte domenii in cantitati impresionante, au fost primele care au luat cele mai ferme masuri pentru stoparea riscurilor. S.U.A si alte tari, la sfarsitul anilor 50' din secolul trecut, au legiferat interzicerea productiei si utilizarii DDTului si HCH-ului tehnic, precum si distrugerea stocurilor existente. Nu se putea renunta insa la distrugerea daunatorilor plantelor, dar pana la descoperirea pesticidelor inlocuitoare, lipsite de riscurile specifice

substantelor

organoclorurate,

s-a

intercalat

perioada de timp "descoperita". S-au incercat deci solutii, macar cu caracter provizoriu pentru rezolvare. Cunoscand ca singurul izomer din structura HCH-ului tehnic cu actiune insecticida este izomerul gama, ca in ciuda toxicitatii insemnate el este lipsit de remanenta si de nocivitate cronica, oamenii de stiinta si-au indreptat atentia asupra lui. Din pacate, obtinerea prin sinteza chimica a produsului in stare pura nu este posibila, ci numai separarea selectiva din HCH-ul tehnic. Dupa definitivarea procedeului tehnic, s-a acceptat fabricarea in conditii strict supravegheate a HCH-ului tehnic, dar numai ca materie prima pentru fabricarea lindanului, urmat de distrugerea prin procedee sigure a rezidului ramas, care continea ceilalti izomeri indezirabili. Tehnologia este insa foarte costisitoare, intrucat separarea selectiva nu este posibila decat prin folosirea extractiei in unii solventi organici. Cel mai potrivit solvent s-a dovedit a fi metanolul (alcoolul metilic), in care izomerul gama are un mare coeficient de solubilizare. Totusi, desi ceilalti izomeri sunt greu solubili in acest solvent, in timpul extractiei se

antreneaza o fractiune si din acestia. Pentru eliminarea acestui neajuns sunt necesare mai multe extractii repetate pana la obtinerea lindanului pur. Astfel, la prima extractie se amesteca HCH-ul cu metanolul in proportii potrivite si dupa omogenizare energica se colecteaza prin filtrare metanolul.

Lindanul se extrage astfel in cvasitotalitate in solvent, impreuna cu o fractiune mica din ceilalti izomeri. Majoritatea celorlalti izomeri insa raman in stare amorfa nedizolvata. Solventul de extractie se indeparteaza prin distilare (si colectare separata), obtinandu-se astfel substanta care contine lindanul amestecat cu o cantitate mica din ceilalti izomeri. Se repeta operatia de extractie amestecand aceasta substanta cu metanol si colectarea solventului de extractie. De data aceasta cantitatea de reziduu ramasa nedizolvata este foarte mica. Se continua operatiunea ca si la extractia anterioara, apoi se reia extractia de atatea ori pana cand analizele de laborator fac dovada ca produsul final reprezinta

lindanul pur, fara urme din ceilalti izomeri HCH. Toate reziduurile de la extractie care sunt alcatuite din totalitatea izomerilor HCH, mai putin

izomerul gama, se supun imediat distrugerii. Aceasta operatiune se realizeaza prin alcalinizare energica cu soda caustica (NaOH), prin care se produce

declorurarea completa, rezultand compusi inerti din punct de vedere toxicologic. Si operatiunea de inactivare este deci destul de costisitoare. In ciuda costurilor mari, tarile cu bogat potential economic au trecut imediat la fabricarea industriala si la utilizarea in practica agricola pentru o perioada de cativa ani. Produsul a prezentat avanatajul unei actiuni insecticide mult mai energica decat cea a HCH-ului tehnic, deci cantitatile necesare au fost considerabil mai mici. Fiind un toxic puternic a necesitat instituirea masurilor adecvate de protectie pentru personalul care-l administreaza, ca si pentru toti care vin in contact cu el. Intrucat lindanul are o foarte redusa

stabilitate chimica, deci este lipsit de remanenta , el se autodistruge in timp scurt. Pentru eliminarea riscului s-a stabilit obligatia respectarii intocmai a "timpului de pauza", deci a timpului scurs de la aplicarea insecticidului si pana la recoltarea

produselor vegetale respective, necesare omului sau animalelor. In interiorul timpului de pauza recoltarea este interzisa. Majoritatea tarilor cu potential economic modest au continuat insa multi ani sa foloseasca insecticidele organoclorurate puternic remanente. Si in tara noastra masurile de sistarea productiei si utilizarii acestor insecticide s-au introdus destul de tarziu, abia in perioada anilor 80'. In mod clandestin insa utilizarea a mai continuat un oarecare timp, deoarece nu s-au luat concomitent si masuri pentru distrugerea stocurilor existente in unitati. S-au fabricat si in tara noastra oarecare cantitati de lindan, dar insuficiente pentru acoperirea nevoilor din agricultura. De asemenea, puritatea chimica a produsului era oarecum indoielnica. Singurul domeniu in care s-a actionat operatic a fost practica sanitara veterinara, unde prohibitul Entomoxan a fost inlocuit cu noul produs pe baza de lindan, numit "Lindavet". Actiunea nociva a insecticidelor organoclorurate

asupra omului si animalelor este deosebit de periculoasa. Intoxicatia acuta este mai rar intalnita si ea se inregistreaza in special atunci cand nu se respecta regimul si regulile de utilizare. In ordinea riscurilor de intoxicare acuta ierarhizarea produselor ar fi

urmatoarea: lindanul, HCH-ul tehnic, DDT-ul. Se pare ca sediul central al tulburarilor acute ar fi sistemul nervos central. Afinitatea substantei nervoase pentru aceste substante poate fi atribuita continutului mare de lipide al ei. Initial se inregistreaza tremuraturi ale muschilor scheletici, la inceput la muschii capului, dupa care urmeaza generalizarea treptata de-a lungul axului si apoi spre periferie si membre. In acelasi timp creste excitabilitatea reflexa si stimulii senzoriali determina raspunsuri exagerate.

Coordonarea devine dificila si miscarile voluntare sunt insotite de hipermetrie si tremuraturi kinetice exagerate. Daca aportul este suficient de mare apar convulsiile. Acestea decurg intr-un mod tipic, ce consta intr-o faza initiala scurta tonic, urmata de

contractii clonice simetrice ale extensorilor, simultan la membrele anterioare si posterioare. Dupa cateva

minute accesele inceteaza brusc si sunt urmate de o stare postconvulsiva, akinetica, de epuizare. In scurt timp reapar tremuraturile si ciclul se repeta. In cazul aportului cantitativ letal, intervalele intre convulsii devin din ce in ce mai scurte, respiratia este deprimata si moartea survine repede. Sediul concret al actiunii este in functie de natura substantei. Astfel, pentru DDT sediul principal se apreciaza a fi la nivelul cerebelului si cortexului motor, dar sunt interesate mai multe puncte din axul cerebro-spinal. In afara tulburarilor de origine nervoasa, substantele organoclorurate sensibilizeaza miocardul

determinand aritmii cardiace si fibrilatie ventriculara. Cand fibrilatia ventriculara evolueaza concomitent cu convulsiile, moartea se instaleaza aproape

instantaneu. Astfel de accidente cu evolutie acuta sau supraacuta se inregistreaza la animale, atunci cand s-au efectuat tratamente externe pe zone intinse cu solutii sau unguente foarte concentrate de HCH tehnic sau de lindan. Nocivitatea cronica a reziduurilor de substante organoclorurate puternic remanente, este cea mai periculoasa. Particularitatea ei consta in modul de

actiune: incetul cu incetul, perfid, insidios, pe nesimtite, si cand a atins pragul de exteriorizare prin seme clinice, interventia pentru salvare nu mai este posibila. Alta particularitate consta in aceea ca uneori semnele apar doar la urmasi, datorita perturbarilor contractate de fat (in timpul vietii intrauterine) chiar daca mama nu are semne clinice vizibile. Printre efectele nocive se inscriu perturbarea lenta dar progresiva a activitatii enzimatice care atrage dupa sine dereglari semnificative ale metabolismului

general. Influenta cea mai nefasta insa se refera la afectarea structurii cromozomilor insotita de grave perturbri ale bazei genetice, cu efecte teratogene asupra fatului, exteriorizate printr-o gama larga de malformatii congenitale. O semnificatie cel putin la fel de importanta o are dereglarea metabolismului celular, exteriorizata adesea prin diferite forme de cancer. Toate acestea au fost in mod convingator demonstrate prin numeroase experimentari cercetatori, pe oameni animale, de efectuate si de

stiinta

savanti

recunoscuti din mai multe tari. Gravele efecte mentionate pot fi precedate

de alte perturbari de importanta secundara. Astfel, organul cel mai sensibil este ficatul, care contracteaza centrolobulara, lent iar leziuni perturbarile de necroza din

rezultate

alterarea functiilor hepatice, se adauga la cele mentionate anterior. Stiind ca principala cale de patrundere in organism a reziduurilor de pesticide

organoclorurate este cea orala, iar vectorul acestora il constituie alimentele, la nivel

international s-au elaborat norme severe de admisibilitate (limite maxime), cu excluderea din consum a produselor neconforme. Codex Alimentarius a stabilit urmatoarele limite maximale de reziduuri in alimente, care sunt valabile in prezent: Pentru lindan (izomerul gama HCH): 4,0 ppm. Aceasta valoare ingaduitoare se datoreste faptului ca lindanul are o slaba stabilitate chimica, este lipsit de remanenta indelungata si patruns in organism se elimina foarte repede (in cateva zile). Principala insusire utila este deci absenta nocivitatii cronice.

Pentru suma izomerilor alfa si beta HCH: 0,3 ppm. Unul din motivele acestei conditii severe se

refera la faptul ca acesti doi izomeri detin ponderea in structura chimica a HCH-ului tehnic (peste 70%). Principala stabilitate cauza o constituie remanenta insa marea lor si

chimica,

indelungata

nocivitatea cronica. Aceste insusiri sunt atribuite in principal izomerului beta, considerat cel mai

periculos, pentru care s-a stabilit conditie separata. Limita maxima de 0,3 ppm este valabila numai daca in interiorul acesteia izomerul beta nu depaseste 0,1 ppm. Pentru DDT (suma tuturor izmerilor): 5,0 ppm. La stabilirea acestei conditii au stat doua criterii. DDT-ul are cea mai mare stabilitate chimica, deci remanenta cea mai indelungata. Desi utilizarea lui a fost sistata de mai multi ani, totusi in prezent se regaseste in cantitati mult mai mari decat HCH-ul tehnic, in special in sol. Si de aceasta realitate se tine cont la stabilirea conditiilor pentru substanaele staine cu potential nociv din alimente. O precizare este necesara. Valorile mentionate

nu se refera la produsul ca atare (mg reziduri/1 Kg produs), ci sunt raportate la unitatea de grasime din structura produsului, deci mg reziduri/1 Kg grasime. Se observa deci ca daca se transpune conditia la produsul alimentar ca atare, aceasta devine mult mai severa decat valorile mentionate. Pe de alta parte se stie ca reziduurile organoclorurate (substante

pronuntat lipofile) sunt concentrate in grasimea din structura oricarui produs alimentar. Ori proportia de grasime din alimente este foarte variabila , de la produs la produs, de la sortiment la sortiment. Raportarea conditiilor la unitatea de grasime este fireasca, atat in privinta aportului real de reziduuri prin fiecare aliment consumat, cat si al uniformitatii de interpretare a conditiilor. Valorile mentionate au caracter provizoriu. La stabilirea conditiilor se au in vedere 3 criterii: nocivitatea substantei ce trebuie restrictionata,

aportul zilnic prin consum alimentar (conditionat de cantitatea zilnica a produsului consumat) si in sfarsit situatia reala existenta in mediu (in final nivelul real de impregnare a alimentelor cu substante straine ce trebuie restrictionate, intr-o anume perioada de timp).

Stiind ca utilizarea pesticidelor oragnolorurate remanente a fost sistata de mai multi ani, practic in toata lumea, iar reziduurile acestora din mediu, desi destul de lent, dispar totusi in mod treptat, este necesara cunoasterea periodica a nivelului de impregnare atat in sol, cat si in tesuturile plantelor si animalelor. Pentru cunoastere, in majoritatea tarilor dezvoltate s-au instituit programe de cercetare cu extinedere asupra intregului teritoriu. Obiectul urmarit a fost unul singur. Cand se va constata ca reziduurile unei anumite substante au scazut sub limita de toleranta reglementata se va reduce corespunzator si valoarea acelei limite. Astfel, in perioada anilor 60' limita maxima reglementata de Cadex Alimentarius pentru reziduurile de DDT din alimente era de 8 miligrame pentru 1 Kg de grasime din structura oricarui aliment (8 ppm), valoare care dupa un timp a fost redusa la 5 ppm (conditie valabila si in prezent). Ca si in cazul antibioticelor, cand s-a constatat tendinta de acomodare, deci de rezistenta la DDT si HCH de catre insectele daunatoare, s-a incercat sinteza altor pesticide organoclorurate, cum ar fi: Aldrin, Endrin, Dieldrin, Heptaclor, Heptaclor epoxid

sau clordan. Eficienta acestora n-a fost semnificativa, deci s-a renuntat repede la folosirea lor in practica agricola. Cercetarile au fost axate pe gasirea de

substante cu inalt potential insecticid, cu stabilitate chimica redusa, fara remanenta si fara nocivitate cronica asemanatoare celei indusa de HCH si DDT. In timp relativ scurt cercetarea stiintifica a rezolvat aceasta problema prin care s-au satisfacut in mare masura cerintele agriculturii, precum si cerintele de sanatate pentru om si animale.

Insecticidele organofosforice
Compusii organofosforici au capatat in

ultimele decenii o raspandire atat de larga, incat aproape ca nu se concepe un sector din industria nationala in care nu-si gaseste aplicarea. Astfel, in industrie sunt utilizati ca substante antiuzura pentru agregate, ca elemente conservante pentru masini si mai ales ca emolienti si plastifianti in industria maselor plastice. In medicina se

intrebuinteaza ca medicamente intr-o gama larga de afectiuni: miastenie, pareze, paralizii

functionale, atonii intestinale, retentii urinare, glaucom, helmintiaze, sau pentru efectele

antimitotice ai unor compusi din aceasta clasa, utile in ameliorarea starilor induse de neoplasme. Unii compusi organofosforici au un inalt potential toxic si aceasta insusire a constituit posibilitatea utilizarii lor in practica agricola pentru combaterea daunatorilor si chiar folosirii ca arme chimice de lupta. Rezultatele excelente obtinute in agricultura au asigurat inlocuirea S-a completa trecut deci a la pesticidelor fabricarea

organoclorurate.

industriala si la utilizarea pe scara larga in agricultura a mai multor compusi organofosforici, cum ar fi: paration, malation, diazinona, sistox, dipterex,

fosdrin, s.a. Printre insusirile valoroase ale pesticidelor organofosforice folosite in practica agricola se mentioneaza urmatoarele: Actiune insecticida imediata si energica. Instabilitate chimica pronuntata. In timp

scurt se produce descompunerea prin hidroliza, deci se anuleaza capacitatea toxica. Toxicitatea pronuntata afecteaza toate

vietuitoarele animale daunatoare. Pesticidele organofosforice constituie o

veritabila sabie cu doua taisuri. Unul util care se exploateaza din plin in practica agricola pentru distrugerea daunatorilor. Altul periculos, care

inseamna riscul de intoxicatie grava pentru cei care manipuleaza sau intamplator vin in contact cu aceste produse. Prin respectarea regulilor de protectie si utilizare, riscurile se anuleaza complet si se pun in valoare numai insusirile utile ale acestor produse. Procedura de utilizare in agricultura trebuie sa se incadreze in urmatoarele reguli: Dupa stabilirea zonei de culturi in care se

va face tratamentul, cu cateva zile inainte actiunea se popularizeaza. accesului Aceasta in inseamna zona atat interzicerea in timpul

animalelor

administrarii, cat si in urmatoarele 3-5 zile. Aceeasi restrictie si pentru albine, care in acest timp vor fi

sechestrate in stupi. In timpul administrarii, personalul muncitor intocmai masurile individuale de

va respecta protectie.

Recoltarea produselor de pe zonele

tratate, va fi permisa numai dupa epuizarea timpului de "pauza". In mod obisnuit acest timp este de cateva zile, in functie de natura culturilor agricole si in special a conditiilor atmosferice. Astfel, daca dupa administrare se inregistreaza ploi, timpul de pauza se reduce la cateva ore. Acest timp este suficient pentru autodistrugerea reziduurilor prin hidroliza.

Distrugerea daunatorilor este aproape instantenee, deci chiar daca imediat dupa tratament apar ploi, nu este necesara repetarea. In lipsa ploilor, hidroliza organofosforicelor este mai lenta si poate dura cateva zile. Roua ce se formeaza in timpul noptilor senine de vara favorizeaza inactivarea. Datorita insusirilor mentionate, insecticidele

organofosforice constituie in prezent principalul mijloc de protectia plantelor si a produselor recoltate, fata de agresiunea daunatorilor.

Daca poluarea mediului este de scurta durata, deci pasagera si fara urmari, pericolul pentru sanatatea omului si animalelor in contact cu aceste substante este deosebit. Patrunderea in organism se realizeaza pe toate caile naturale. Pe cale digestiva prin consumul alimentelor contaminate. Pe cale respiratorie prin intermediul aerosolilor din timpul administrarii. Pe cale cutanata, prin contact direct cu substanta. In cazul patrunderii unei cantitati apropiata de pragul toxic, se declanseaza in timp foarte scurt starea grava de intoxicatie, la care daca nu se intervine in mod operativ cu antidotul specific, sfarsitul poate fi letal. Semnele clinice ale intoxicatiei cu compusi organofosforici sunt multiple si ele se exteriorizeaza prin: Tulburari de tip muscarinic: mioza sialoree,

bronhopasme. Tulburari de tip nicotinic: tremuraturi si

contractii ale musculaturii scheletice, urmate de

paralizii. Tulburari nervoase centrale: agitatie,

neliniste, anxietate si mai ales convulsii. Intoxicatia are evolutie supraacuta sau acuta si poate avea sfarsit letal daca nu se intervine operativ cu medicatia specifica. Chimia compusilor organofosforici, reactiile lor de hidroliza "in vitro" si "in vivo", ca si mecanismul lor de actiune in stari de intoxicatii sunt cunoscute. Substanta nervoasa este alcatuita din celule specializate numite neuroni. Ei sunt inlantuiti de la nivelul nevraxului spre organele efectoare, in

manunchiuri care formeaza nervii, prin care circula influxul nervos. La jonctiunea neuronilor exista o substanta specifica numita acetilcolina care regleaza transmisia nervoasa. Dupa cum se stie, transmisia nervoasa are caracter intermitent. Astfel, ea este prezenta in timpul contractiei musculare si este stopata in timpul starii de relaxare. Acetilcolina este substanta care mediaza influxul nervos. In timpul transmisiei ea este prezenta ca atare. In starea de

relaxare, acetilcolina se descompune instantaneu in cei doi componenti chimici primari si transmisia nervoasa este intrerupta:

(CH3)3N+-CH2-CH2-O-COCH3 CH2-CH2-OH + CH3COOH Acetilcolina Acid acetic Sinteza si descompunerea

(CH3)N+H2O Colina

acetilcolinei

se

desfasoara in mod "fulgerator", durata reactiilor chimice specifice putand fi de ordinul milionimii de secunda. Acest dublu joc se realizeaza cu ajutorul unei enzime specifice, numita colinesteraza, a carei prezenta constanta. Compusii organofosforici ajung in circuitul la nivelul jonctiunii neuronilor este

general blocheaza colinesteroza si in aceasta stare ea nu mai poate descompune acetilcolina. In consecinta, transmisia nervoasa devine continua si responsabila de tulburarile mentionate. Cand

contractia musculara

devine tonica, moartea se

instaleaza fulgerator, prin stop cardiac si respirator.

Din fericire exista antodoti specifici, reactivatori de colinesteroza, care daca sunt administrati in mod operativ, pot recupera intoxicatul chiar si din starea de coma preletala. Desi extrem de grave, intoxicatiile sunt totusi rare si se pot inregistra numai atunci cand din nestiinta sau neglijenta, nu se respecta regulile minimale de protectie. Limitele maxime de reziduuri ale

substantelor organofosforice in alimente asa cum sunt reglementate de norme sunt foarte severe. Valorile au mai mult semnificatie teoretica

deoarece reziduurile fiind rapid biodegradate, practic nu se mai regasesc in alimente decat in situatii cu totul exceptionale. Limitele maxime ale reziduurilor principalelor pesticide organofosforice reglementate de Codex Alimentarius in carnea provenita de la diferitele specii animale, sunt urmatoarele: Cumafos: 1,0 ppm in carnea de bovine si

0,5 ppm in carnea de ovine, caprine si porcine.

Diclorvos: 0,05 ppm, pentru toate speciile Diazinon: 0,7 ppm, pentru toate speciile Etion: 2,5 ppm, pentru carnea de bovine si

0,2 ppm pentru celelalte specii Triclorfon: 0,1 ppm, pentru carnea de

bovine si porcine Dioxation: 1,0 ppm, pentru toate speciile Fention: 2,0 ppm, pentru toate speciile

Valorile sunt raportate la 1 Kg grasime din structura carnii. In practica agricola se folosesc numeroase alte substante chimice pentru combaterea daunatorilor animali (insecticide, acaricide, moluscicide, etc.), sau vegetali (erbicide), iar particularitatile lor ca agenti de poluarea mediului, cu referire speciala la potentialul toxic pentru om si animalele de interes economic, se regasesc in literatura de specialitate. O contributie secundara o au insa si reziduurile pesticidelor folosite in practica medicala, sanitara

veterinara si zootehnica.

Raticidele. Rozatoarele murine, in special

sobolanii si soarecii, alcatuiesc o grupa de animale daunatoare pentru agricultura, pentru bunurile materiale necesare traiului si pentru sanatatea omului. Pagubele provocate sunt

multiple. Distrugerea locuintelor si cladirilor anexe pentru a-si croi drum in cautarea hranei sau pentru a-si amenaja culcusurile in scopul inmultirii, devorarea produselor alimentare din camp sau inmagazinate si murdarirea lor cu excremente si deseuri. Aceste ultime stricaciuni sunt de circa 20 de ori mai mari decat consumul efectiv. Sobolanii si soarecii, prin felul lor de trai si prin extraordinara capacitate de inmultire, constituie un pericol permanent pentru omenire, cu atat mai mult cu cat ei sunt purtatori si de agenti patogeni pentru om ti animale de interes economic. Lupta impotriva acestor daunatoare trebuie sa fie continua, deoarece pana in prezent eradicarea n-a fost posibila. Principalul mijloc de combatere se realizeaza cu

ajutorul substantelor chimice de sinteza cu inalt potential toxic. Din pacate, astfel de substante cu actiune strict selectiva nu exista. Reziduurile lor constituie agenti importanti de poluarea mediului, cu influenta asupra omului si animalelor. Pentru

masurile necesare de protectie, trebuie cunoscute toate particularitatile substantelor raticide folosite in practica de combatere curenta (deratizarea). Substantele toxice de ingestie de natura

minerala (anorganica) sunt numeroase. Carbonatul de bariu (BaCO3), este o pulbere alba, insolubila in apa, fara miros sau gust. Efectul toxic este lent, dar sigur, in contact cu sucul gastric se transforma in clorura de bariu responsabila de actiunea toxica. Nu este un toxic selectiv, deci afecteaza si sanatatea celorlalte animale, precum si a omului. Semnele clinice: crampe abdominale, hipertensiune arteriala, vasoconstrictie periferica, accentuarea peristaltismului intestinal, siolaree,

diaree, senzatie de sete, contractii tonice si clonice, hemoragii interne, paralizie generala urmata de moarte (in cazul aportului letal). De obicei, se

foloseste sub forma de momeli, in care substanta activa se gaseste in proportie de 7-8 %. Are o buna stabilitate chimica, deci reziduurile au o lunga remanenta in mediu. Sulfatul de Thaliu (TlSO4) ca atare, sau hidratat (TlSO4
.

7H2O) este o substanta toxica

puternica pentru animalele cu sange cald si pentru om, actionand in special asupra sistemului nervos. In intoxicatiile acute se observa contractii musculare tetaniforme, paralizii, slabirea respiratiei si oprirea corolului in diastola. In intoxicatii cronice, scaderea tonusului musculaturii netede, slabire pronuntata, iritarea cailor pulmonare si intestinale insotite de tuse si vomismente. Doza letala pentru sobolani si soareci este de 50-75 mg/Kg greutate vie, iar pentru omul adult doza letala este de 1,0 - 1,5 g. Moartea nu survine imediat ci dupa cateva zile. Arsenul si derivatii lui, in special trioxidul de arsen "soricioaica" (As2O3), sunt toxice foarte

puternice. Doza letala pentru om este de 0,1 - 0,25 g (pe cale bucala). Semnele initiale sunt: colici

abdominale, balonare, diaree, vomismente, urmate

de paralizie si sfarsit letal. Pentru deratizare , compusii de arsen se folosesc sub forma de momeli sau graunte imbibate cu solutie in concentratie de 5%. Fosforul si compusii lui sunt otravuri puternice pentru om si animale. Doza letals pentru un sobolan este 2-3 mg. Fosforul ca atare se foloseste rar, in schimb fosfura de zinc (Zn3P2) este utilizata frecvent. Principul activ este hidrogenul fosforat rezultat din fosfura de zinc sub actiunea acidului clorhidric din sucul gastric. Este un toxic puternic al sistemului nervos si al sangelui. Compusii fluorului, sunt toxice puternice ale sistemului nervos. Doza letala de fluorura de sodiu (NaF) pentru un sobolan este de 10 mg, iar cea de fluoracetat de sodiu este de 1mg/Kg greutate vie, deci mai toxic decat stricnina pentru sobolan. Raticidele de natura anorganica au o buna eficacitate in deratizare, dar nu au caracter selectiv, incat constituie un mare pericol pentru animalele domestice si pentru om .

Substantele organice de sinteza sunt cele mai des folosite, deoarece din punct de vedere economic sunt mai accesibile si mai putin periculoase pentru om si pentru animalele domestice. Alfanaftiltioureea (ANTU).
H - N - C - NH2

Desi era cunoscut mai demult, insusirile raticide au fost puse in valoare in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Are actiune toxica puternica asupra sobolanilor cenusii si mai slaba asupra soarecilor si altor rozatoare. Se caracterizeaza deci prin oarecare selectivitate. Doza mortala pentru un sobolan cenusiu este de 4-5 mg. In cazul dozelor subletale repetate sobolanii capata rezistenta cu o durata de 30-40 de zile, chiar si la doze absolut mortale. Modificarea patologica esentiala este

edemul pulmonar pronuntat. Sobolanul intra in stare de imobilitate, dar la cel mai mic zgomot manifesta o

dipepnee profunda care se accentueaza treptat incat moartea survine repede prin asfixiere. Pentru

sobolan Antu-ul este mai toxic decat stricnina si majoritatea celorlalte raticide. Celelalte animale sunt relativ rezistente, incat accidentele sunt cu totul intamplatoare.

OH

CH - CH2

=O

C=O

CH3

Warfarina

este un compus cumarinic considerat printre cele mai valoroase raticide. Are mare stabilitate chimica, este rezistent la procesele de biotransformare si are insusiri cumulative. Un compus cumarnic asemanator este Tomorinul, care are aceeasi formula chimica, cu deosebirea ca nucleul fenilic contine in plus un atom de clor. Ambele produse au pronuntate insusiri cumulative, incat cantitatile mici, subtoxice ajungand in mod repetat in corpul sobolanului produc

intoxicarea urmata de moarte. Una din caracteristicile sobolanului este canibalismul. Daca el mananca un sobolan mort in urma intoxicatiei moare si el dupa un timp, deci fara sa vina in contact direct cu otrava. Si procesul continua in acelasi mod, pana cand nivelul de concentrare in tesuturile ultimului decedat se situeaza sub pragul letal. Ambele produse sunt lipsite de miros sau gust particular deci calea de patrundere cea mai usoara este calea digestiva. Intrand in circuitul metabiloc actioneaza puternic asupra

capilarelor sangvine producand hemoragii generale, adevarate revarsari de sange in toate tesuturile. Actiunea nu este insa brusca incat moartea se instaleaza cam in 3-5 zile. Compusii cumarinici au

efect toxic si asupra celorlalte animale, ca si la om, dar respectandu-se regulile si regimul deratizarilor, riscurile pot fi eliminate. Printre produsele raticide de origine vegetala se inscriu alcaloizii, dintre care un loc particular il ocupa stricnina. Ea reprezinta insa doua mari neajunsuri. Primul se refera la gustul predominant amar, chiar si in solutii de 1:60.000, deci momelile nu sunt atragatoare. Cel mai insemnat neajuns insa, se refera la inalta toxicitate pentru om si celelalte mamifere, care o plaseaza in categoria celor mai puternice otravuri. Doza letala pentru un sobolan este de 1 mg, iar pentru un om adult in greutate medie de 70 Kg doza mortala este de 30 mg. Patrunsa in organism (de obicei pe cale bucala) semnele intoxicatiei apar foarte repede (15-30 minute).

Principalele semne se refera la contractia violenta a muschilor extensori si convulsii tetaniforme, urmate de moarte prin stop respirator. Pentru mascarea gustului amar, momelile pentru deratizare trebuie sa fie acoperite de un strat cu miros si gust placut, pentru a fi atragatoare sobolanilor si soarecilor.

Majoritatea substantelor raticide mentionate au o mare stabilitate chimica, deci persistenta

indelungata incadrandu-se in grupa poluantilor cu viata lunga. In afara acestora se pot folosi si gaze toxice, asa zise toxice respiratorii. Ele constituie cel mai sigur mijloc de combatere, dar numai in spatii ermetice inchise (depozite, magazii, silozuri, cala vapoarelor, etc.). Marele neajuns insa consta in toxicitatea pronuntata pentru om si animale si posibilitatea de impregnare in alimente si furaje sau in apa. De aceea trebuie respectate cu strictete atat regulile de utilizare, cat si cele de protectie. Numarul gazelor toxice folosite pentru deratizare este destul de mare. Acidul cianhidric a fost recomandat pentru distrugerea sobolanilor in anul 1905, dar utilizarea practica a inceput dupa 1910. Este unul din cele mai puternice toxice, cu actiune directa asupra sistemului nervos central in special asupra centrilor respiratorii si vasomotorii, incat in cazul dozelor letale moartea se produce aproape instananeu. Astfel, la o

concentratie de 0,12 mg/ mc aer, sobolanii mor in primele 30 de secunde. Fiind un gaz usor expansibil, cu mare putere de patrundere, actiune rapida si efect sigur, poate fi considerat ca cel mai eficace mijloc de combaterea rozatoarelor. Pentru prevenirea riscurilor de intoxicare pentru om si animale, sunt obligatorii 3 conditii de baza. Spatiul ce urmeaza a fi deratizat trebuie golit de produsele depozitate si apoi bine ermetizat in asa fel incat gazul toxic sa ramana in totalitate in acel spatiu perfect inchis. Operatiunea se va efectua numai de catre echipe specializate, cu mijloace speciale de protectie, din care nu va lipsi masca de gaze. La sfarsitul operatiunii se va asigura evacuarea completa a gazului, prin ventilatie

energica timp de 10-12 ore, urmata de teste specifice de verificare care sa confirme absenta urmelor de acid cianhidric. In cazul in care este necesara prezenta acidului cianhidric pentru o perioada mai lunga de timp, se pot folosi precursori ai acestuia. Cei mai potriviti sunt: cianurile alcaline (de sodiu, potasiu sau calciu) care in mediu umed si slab acid elibereaza treptat acidul cianhidric pana la epuizare. Cianura de calciu (Calcid) este cel mai frecvent

folosit. Ea contine 48-50 % produs activ si se fabrica sub forma de tablete riguros dozate. Sub actiunea umiditatii atmosferice crescute ea se descompune incetul cu incetul, eliberand o cantitate de acid cianhidric bine precizata. Cloropicrina este de asemenea un produs cu inalt potential toxic, folosit in mod curent in actiunile de deratizare. Se prezinta ca un lichid uleios incolor, usor volatil, in functie de temperatura (viteza de evaporare creste proportional cu temperatura mediului). Astfel, la 20oC se poate realiza o concentratie de vapori echivalenta cu 2,5 g/mc substanta activa. Desi este mai putin toxica decat acidul cianhidric, regimul de utilizare si masurile de protectie trebuie sa fie asemanatoare. Prin insusirile sale utile, cloropicrina se situeaza pe primul loc in deratizarea cu gaze toxice respiratorii. Bioxidul de sulf (anhidrida sulfuroasa) este un gaz toxic mai greu de doua ori decat aerul, foarte solubil in apa. Cel mai simplu mod de obtinere, consta in arderea sulfului in aer. O concentratie in aer de 0,5 % este suficienta sa omoare sobolanii in 30 de

minute. Sub presiune de 3 atmosfere bioxidul de sulf se poate lichefia chiar si la temperatura obisnuita (in jur de 20oC) si prin imbuteliere este mult mai usor de utilizat. De altfel, in aceasta forma constituie principalul mijloc de deratizarea vapoarelor. La deschiderea buteliei, bioxidul de sulf lichid trece imediat in stare gazoasa, deci ca operatia sa fie eficienta este necesar ca spatiul supus deratizarii sa fie bine ermetizat. Procedura este pe cat de comoda, pe atat de economicoasa, deoarece din 1 Kg bioxid de sulf lichid rezulta 350 litri gaz. Pentru a realiza o concentratie atmosferica de 0,5% in spatiul de gazare, este necesara o cantitate foarte mica din produsul lichid. Efectul toxic se reflecta in special la sfera pulmonara: hiperemii, hemoragii, edem si moarte prin asfixiere. La utilizarea bioxidului de sulf in spatii inchise sunt necesare aceleasi masuri valabile pentru toate gazele toxice. In actiunile de deratizare se poate folosi si sulfura de carbon, dar cu aplicarea unor masuri speciale deoarece in stare de vapori produsul este foarte inflamabil, iar in prezenta oxigenului atmosferic poate forma un amestec exploziv.

In afara sobolanilor si soarecilor exista si alte animale daunatoare, spoliatori ai productiei agricole, cum ar fi harciogul si popandaul. Harciogul (Cricetus cricetus) este un rozator care produce mari pagube agriculturii. El ataca

culturile numai noaptea, iar ziua sta ascuns in culcus. El sapa galerii in pamant la adancime de 1-2 metri unde isi construieste mai multe camere pentru culcusul obisnuit, pentru reproductie si pentru

provizii. Fiecare individ poate spolia pana la 30 Kg graunte de cereale, pe care le transporta treptat in cei doi saci ai falcilor si le depoziteaza in galeriile pentru iernare. Este un solitar convins. Initial, intr-o galerie traieste doar un mascul si femela sa. Cand puii au crescut marisori, masculul isi sfasie femela si o alunga din galerie, apoi si puii si ramane singur. In luna octombrie, masculul intra in hibernare si nu mai iese din galerie pana in luna martie. Popandaul (Citellus citellus) este un rozator

asemanator cu harciogul dar de talie mai mica, umbla dupa hrana numai ziua, produce mari pagube agriculturii si este foarte sociabil (traieste cu femela si

puii sai in galerie, chiar si in perioada de hibernare). Distrugerea lor, ca si soarecii de camp se face cu buna eficienta prin gazare. Sursa primara de gaz toxic se introduce prin orificiul galeriei, care apoi se astupa cu pamant. In afara marilor distrugeri de ordin economic produse de sobolani si chiar de soareci, ei sunt deosebit de periculosi si pentru sanatatea omului. Ei sunt vectori pentru agentii patogeni ai numeroaselor boli, constituind rezervorul natural permanent al acestora, cum ar fi: trichineloza, leptospiroza,

tularemia, salmonelozele, spirochetoza, s.a.m.d, dar in mod particular turbarea, deoarece alaturi de carnasierele salbatice, sobolanul este cel mai

periculos transmitator al virusului rabic la om si la animalele domestice.

Antibioticele
Antibioticele sunt substante chimice

produse de diferite specii de microorganisme (bacterii, ciuperci, actinomicete), care suprima cresterea altor germeni si chiar ii distruge. Ele

constituie unul din mijloacele cele mai eficiente de lupta impotriva celor mai agresivi agenti biotici de poluare, germenii patogeni. In acelasi timp insa, in anumite conditiuni, reziduurile lor pot fi insotite de riscuri (efecte adverse) si in consecinta sa devina la randul lor agenti de poluare. Pentru eliminarea, sau macar limitarea acestor riscuri, omul are la indemana numeroase posibilitati furnizate de cercetarea stiintifica. Utilizarea antibioticelor in practica medicala a inceput in anul 1942, odata cu descoperirea

penicilinei. Primele rezultate au fost uimitor de spectaculoase, intrucat penicilina s-a dovedit a avea efect salutar impotriva agentilor patogeni ai mai multor boli, care erau refractari la sulfamide si la chimioterapicele cunoscute. Explozia cercetarilor

stiintifice in acest domeniu a condus repede la descoperirea altor antibiotice care au imbogatit arsenalul de lupta impotriva germenilor patogeni. Penicilina
O S CH3

R - C - NH - CH - CH

C - CH3 OH

CO - N

CH - C = O

Este

substanta

secretata

de

mecegaiul

Penicillium notatum, de unde vine si numele ei. Desi s-a constatat ca mai multe tipuri de Penicillium produc aceasta substanta, cantitatile cele mai mari se obtin de la tipul Notatum, specia Chrysogenum. De asemnea, exista mai multe tipuri de peniciline, dar toate au un nucleu comun si se deosebesc numai prin structura catenei laterale, notata "R". Patru sunt tipurile principale de peniciline si ele au fost notate cu simbolurile "F", "G", "X" si "K". Tipul cel mai eficient, care de altfel este aproape singurul utilizat in practica

medicala, este penicila G. Catena laterala a acesteia ("R") are urmatoarea structura chimica C6H5CH2 - . Penicilinele ce se gasesc in forma de acizi liberi sunt instabile si isi pierd repede puterea

antibacteriana. In schimb, sarurile alcaline sunt stabile mai multe luni, chiar daca sunt pastrate la temperatura camerei. De aceea in practica medicala se foloseste sarea de sodiu a penicilinei G. Penicilina G este foarte eficienta in afectiunile produse de mai multe bacterii patogene, cum ar fi: Streptococul alfa si beta hemditic, Stafilococul, Pneumococul, Gonococul, Meningococul,

B.anthracis, Clostridium, Actinomyces, s.a.m.d. Spre deosebire de sulfamide, activitatea

penicilinei nu este inhibata de sange, puroi sau alte antolizate tisulare. De asemenea nu se cunoaste vreun antogonist structural al penicilinei, cum este cazul acidului paraaminobenzoic la sulfamide. Un mare neajuns al penicilinei, ca de altfel al tuturor antibioticelor, este acela ca dupa un timp indelungat de utilizare unele specii sau tulpini

bacteriene initial deosebit de sensibile, devin treptat rezistente la dozele uzuale care la inceput erau absolut eficiente. In aceasta situatie este necesara marirea dozei, uneori de 10 ori sau chiar mai mult pentru obtinerea eficientei scontate, iar in caz de necesitate chiar inlocuirea cu alt antibiotic. Aceasta particularitate se va trata mai pe larg la sfarsitul Capitolului Antibiotice. Totusi este necesara cunoasterea unei insusiri particulare a penicilinei, care nu se regaseste la alte antibiotice. Un mare numar de specii bacteriene gram-pozitive si gram-negative, in contact prelungit cu penicilina, au capacitatea de a produce o enzima numita penicilinaza, care antagonizeaza efectul antibacterial al penicilinei. Este posibil ca aceasta sa contribuie la capatarea rezistentei de catre bacteriile initial sensibile la penicilina. Un avantaj in utilizarea penicilinei in practica medicala, consta in toxicitatea redusa a ei. Totusi, uneori se pot inregistra efecte secundare. La locul de injectie poate provoca durere, induratie si chiar leziuni ale nervilor periferici insotite

de pareze locale trecatoare. Cele mai frecvente sunt insa reactiile alergice, exteriorizate in principal prin eruptii cutanate, cu aspect urticarian, eritematos sau exfoliant, insotite uneori de febra, tumefactii articulare si dureri musculare. Dermatita poate apare si in timpul fabricatiei la personalul care vine in contact cu antibioticul (dermatita de contact). Alte reactii alergice sunt astmul bronsic, edemul angioneurotic sau febra medicamentoasa. In cazuri rare, efectul toxic se poate constata si la sistemul nervos central, in special atunci cand administrarea se face intrarahidian, exteriorizat prin reactii meningiene si febra. O complicatie secundara importanta este

aparitia spontana de noi infectii, produsa de bacterii penicilino-rezistente care se gasesc in mod normal in organism (tractusul respirator si gastro-intestinal). Reactiile adverse mentionate sunt rare si de obicei trecatoare. In cazuri de necesitate mijlocul sigur de eliminarea riscurilor consta in intreruperea

tratamentului cu penicilina. Streptomicina

A fost descoperita in anul 1944 in culturile actinomicetului Streptomyces griseus. Structura chimica complexa ii confera insusiri terapeutice valoroase. In afara spectrului larg de actiune

antibacteriana prezinta doua insusiri valoroase care lipsesc la penicilina. Prima se refera la inhibarea completa a cresterii pentru M.

Tuberculosis iar a doua ca nu este inactivata de nici o enzima bacteriana cunoscuta, cum este penicilinaza pentru penicilina . La acestea se adauga stabilitatea indelungata la temperatura camerei si solubilitatea in apa care o face usor administrabila. Din pacate si in cazul

streptomicinei, in urma tratamentului indelungat, apare fenomenul de rezistenta instalat chiar si la bacilii tuberculosi. Bacteriile pot deveni repede rezistente chiar si la concentratii foarte mari de streptomicina, care depasesc de peste 4.000 de

ori doza initiala eficienta. In afara neajunsului mentionat, utilizarea

streptomicinei poate fi insotita si de efecte adverse, mai numeroase si mai agresive decat in cazul penicilinei. Unele din acestea se refera la

hipersensibilitatea exteriorizata prin eruptii cutanate, febra musculara, dezordine in tabloul leucocitar sangvin (eozinofilie), edem angioneurotic astm

bronsic. Dermatita apare cam la 7-10 % din bolnavii supusi tratamentului indelungat cu streptomicina, iar 1/3 din eruptiile cutanate sunt grave. Ele pot fi de tip maculo-papular si pruriginos, sau cu caracter

hemoragic si exudativ. Sindromul cutanat este insotit adesea si de alte tulburari cu caracter general (dureri articulare, cefalee, hipotensiune, s.a.m.d). Dermatita de contact este frecventa si la lucratorii din industria streptomicinei. Injectarea intrarahidiana poate fi urmata de diferite forme neurologice acute (mielita, meningita, paraplegie, etc.). Neuropatia produsa de

streptomicina se deosebeste greu de cea produsa de infectia meningiana pentru care s-a aplicat

tratamentul

intrarahidian

si

produce

deruta

in

conducerea actului medical. Tratamentul indelungat poate avea alte efecte neurotoxice grave, cum ar fi afectarea functiei celei de a opta pereche de nervi cranieni (nervul auditiv). Tulburarea se exteriorizeaza prin scaderea acuitatii auditive, pana la surzenie. De multe ori, lezarea sistemului nervos poate fi grava si poate determina o incapacitate de munca mai mare decat boala pentru care s-a folosit acest antibiotic. Tetraciclinele Au fost descoprite tot in culturi de

Streptomyces ca si streptomicina, dar in alte tipuri decat aceasta. Descoperirea s-a facut pe rand, in anul 1948 Clortetraciclina (aureomicina), in 1950 Oxitetraciclina (teramicina), iar in anul 1952 Tetraciclina.

Tetraciclinele sunt deosebit de eficace in riekettsioze, in

anumite viroze si in mai multe infectii produse de bacili si coci gram-pozitivi si gram-negativi. Asadar, spectrul de activitate al acestor

antibiotice inglobeaza atat spectrul penicilinei cat si pe cel al streptomicinei. In plus, ele sunt

eficace si impotriva germenilor care nu sunt influentati in mod semnificativ de alte

medicamente. Ele au o toxicitatea redusa si un larg camp de aplicare terapeutica. Toate trei au actiune si insusiri asemanatoare. Exista mici deosebiri cum ar fi stabilitatea mai mica la clortetraciclina sau toxicitatea clinica mai mica la tetraciclina, care nu sunt semnificative. Sub forma de pulbere uscata tetraciclinele sunt stabile un timp indefinit la temperatura mediului ambiant. Instalarea rezistentei bacteriene la tetracicline este mai lenta decat la streptomicina sau penicilina. In schimb, rezistenta castigata pentru una dintre tetracicline este valabila si pentru celelalte dous congenere (rezistenta incrucisata). Reactiile secundare nocive produse de

tetracicline, sunt de regula usoare, dar pot sa apara si reactii grave. Cele mai frecvente se instaleaza la nivelul tubului digestiv si al mucoaselor si ele sunt determinate de suprainfectii cu germeni rezistenti la aceste antibiotice. Cele mai frecvente sunt gastroenteritele stafilococice, care se manifesta prin dureri epigastrice, greata, varsaturi si in special diaree. In portiunea intalneste anterioara stomatita, a tractusului digestiv se

leziuni

viziculo-

papulare, leziuni levuri

dificultate in deglutitie si raguseala. Unele mucoase sunt produse de ciuperci si

insensibile la antibiotice. Diareea poate fi insotita de o ileo-colita, iar gastro-enterita poate evolua

fulgerator, chiar cu sfarsit letal. Suprainfectia produsa de micrococi sau de germeni din grupul Proteus ori Pseudomonas se intalneste si la nivelul tractului urinar si/sau respirator. De obicei reactiile adverse sunt trecatoare si ele dispar fara urme la intreruperea tratamentului cu tetracicline. Cloramfenicolul

OH CH2OH O2N CH - CH - NH - C - CHCl2

Init ial a fost obtinut tot din filtratul unor culturi, dar cu alte tipuri de Streptomyces (1947). Dupa ce i s-a stabilit formula chimica structurala s-a trecut la preprarea lui pe cale sintetica la scara industriala. Produsul sintetic are proprietati fizice, chimice, biologice si terapeutice identice cu ale antibioticului natural produs prin fermentatia mucegaiului mentionat mai sus.

Antibioticul este foarte stabil , inclusiv la fierbere in apa. Are un spectru foarte larg de activitate impotriva bacteriilor riekettsiilor si a anumitor virusuri. Cel mai important efect toxic este lezarea maduvei oaselor. Trombocitopenia, granulocitopenia si anemia aplastica sunt principalele tulburari a

hematopoetice.

Componenta

nitrobenzenica

moleculei se crede ca este factorul responsabil de aceste tulburari. Din nefericire, anemia aplastica odata instalata evolueaza fatal. De aceea, aplicarea tratamentului cu cloramfenicol se va face cu mult

discernamant si pe tot parcursul se vor examina de repetate ori hemogramele. Tratamentul va fi rezervat infectiilor foarte grave care pun in pericol viata si numai atunci cand celelalte antibiotice si

chimioterapicele nu sunt eficiente. Alte reactii secundare toxice sunt mai putin importante (eruptiile cutanate, tulburari gastro-

intestinale, stomatite, faringite, etc.). in cazuri rare poate produce o nevrita optica. Celelalte antibiotice nu au efecte secundare importante din punct de vedere toxicologic. Eritromicina este un antibiotic valoros, cu un larg spectru de actiune antibacterianaa asemanator cu cel al pencilinei. De asemenea, este mai activa fata de germenii gram-pozitivi decat tetraciclinele sau streptomicina. Prezinta avantajul ca administrarea obisnuita se face pe cale bucala, dar pentru ca aciditatea sucului gastric ii reduce activitatea se foloseste sub forma de drajeuri acoperite de un strat protector pentru a ajunge ca atare in intestin unde se face absorbtia.

Reactiile secundare nocive sunt rare si fara consecinte grave. Acestea pot fi: greata, varsaturi, diaree, dar cu caracter trecator. De aceea, nu se cunosc contraindicatii in tratamentele cu eritromicina. Polimixina B. Spre deosebire de majoritatea antibioticelor, polimixinele n-au fost preparate din culturi de muceiaguri, ci din lichidul care contine produsele de metabolism ale diferitelor tulpini de bacterii aerobe din grupul Bacillus aerosporus (B.polymixa). Dintre acestea polimixina B este cea mai putin toxica si singura care se utilizeaza in practica medicala. Spectrul de activitate este ingust si se refera numai la unele bacterii gram-negative. In schimb, actiunea bactericida este foarte rapida. Fata de germenii gram-negativi este de cateva ori mai activa decat streptomicina. Pe cale parenterala la om (prin injectii) poate afecta sistemul nervos si rinichiul. La doze obisnuite pot apare parestezii, hipoestezii ale extremitatilor gurii, fetei si pielii capului, slabiciune, ameteala si eritem peribucal. La nivelul rinichiului leziunile sunt localizate atat la epiteliul tubular cat si glomerular,

insotite de aparitia in urina de albumina, eritrocite, leucocite si chiar cilindri granulosi, iar in cazuri grave se instaleaza oliguria. Este necesar deci ca

administrarea parenterala sa se faca sub control clinic si de laborator. Neomicina. S-a izolat tot din lichidul ce contine produsii de metabolism ai unor bacterii din grupul Streptomyces, existente in sol. Spectrul antibacterian este mai larg decat cel al penicilinei sau

streptomicinei, atat asupra bacteriilor gram-pozitive cat si gram-negative. Deoarece se absoarbe putin din tubul

digestiv, administrata pe cale bucala determina rar efecte toxice generale. Un tratament

indelungat insa produce cresterea excesiva a germenilor insensibili si indezirabili din flora intestinala, inclusiv a ciupercilor. De aceea, este recomandabil ca tratamentul "per os" prelungit mai mult de 3 zile. Injectata parenteral insa, neomicina provoaca leziuni renale grave manifestate prin albuminurie si cilindri granulosi, ca si in cazul polimixinei B. Alta sa nu fie

actiune

grava

neomicinei

priveste

leziunile

ireversibile ale nervului auditiv, urmate de surditate. Pentru evitarea acestor efecte adverse, injectarea parenterala a neomicinei este de obicei

contraindicata. Kanamicina. Ca si neomicina s-a izolat tot din lichidele ce contin produsii de metabolism ai unor tulpini de bacterii din grupul Strptomyces, cu care are proprietati chimice si bacteriostatice comune. Ea este activs impotriva multor germeni aerobi patogeni, atat gram-pozitivi cat si gram-negativi, inclusiv impotriva stafilococilor curente. Injectata intramuscular, reactiile secundare sunt reduse, cu exceptia eozinofiliei. In cazul tratamentului indelungat insa, reactiile toxice majore se localizeaza la nivelul rinichiului si la nivelul celei de-a opta pereche de nervi cranieni. Cilindrii hialini si granulosi pot sa apara precoce, datorita afectarii atat a functiei glomerulare cat si a celei tubulare. De cele mai multe ori insa, aceste tulburari dispar dupa intreruperea patogeni rezistenti la antibioticele

tratamentului. Afectarea functiei auditive nu este insotita de surditate, dar la reluarea tratamentului situatia se agraveaza din cauza efectelor toxice cumulative. Antibioticele s-au descoperit in cea mai mare parte in perioada 1940-1950 si sunt apreciate ca cele mai valoroase medicamente in lupta fata de

agresiunea germenilor patogeni la sanatatea omului si animalelor domestice. Ca orice descoperire importanta, pe langa marile binefaceri aduse

omenirii, antibioticele se caracterizeaza si prin unele neajunsuri. Cel mai mare neajuns consta in reducerea treptata a activitatii germicide sau germistatice, care ameninta utilitatea acestor valoroase medicamente. Acest neajuns se datoreste capacitatii impresionante a germenilor patogeni de adaptare, pana la stadiul de rezistenta fata de actiunea antibioticelor. Numeroasele studii si cercetari stiintifice au stabilit ca exista trei tipuri de rezistenta microbiana. Rezistenta simpla, sau rezistenta de contact

direct.

Este

rezistenta

castigata

in

urma

tratamentului indelungat cu un anume antibiotic. In felul acesta, bacteriile absolut sensibile initial la o anumita doza de antibiotice, in decursul timpul, prin confruntarea repetata cu acelasi antibiotic, devin rezistente la doza initiala. Mai mult decat atat, rezistenta se instaleaza progresiv si la doze din ce in ce mai mari. Astfel, daca in perioada anilor 40' boala produsa de gonococ se vindeca imediat printr-o singura injectie cu 100.000 u.i. de penicilina, astazi sunt necesare milioane de unitati administrate in mod repetat pentru a obtine acelasi efect. Rezistenta incrucisata. S-a constatat ca un anumit germen care a devenit rezistent la un anumit antibiotic, isi pastreaza aceasta rezistenta si la contactul cu alt antibiotic. Rezistenta incrucisata se instaleaza foarte repede in cazul antibioticelor inrudite. Astfel, daca o bacterie a devenit rezistenta la tetraciclina, in timp foarte scurt va fi rezistenta si la clortetraciclina sau oxitetraciclina. Desi mai lent, rezistenta incrucisata se instaleaza pentru majoritatea antibioticelor, indiferent de origine, caracteristici fizico-chimice sau

intensitatea actiunii germicide. Rezistenta transferabila. Este cel mai perfid mod de rezistenta. Ea se caracterizeaza prin aceea ca o bacterie care a devenit rezistenta la unul sau mai multe antibiotice, deci indiferent daca a fost rezistenta simpla sau incrucisata, poate transfera aceasta rezistenta la alte specii sau tipuri de bacterii desi acestea n-au venit niciodata in contact cu antibioticele. Indiferent de tipul rezistentei microbiene, ea a fost inlesnita si de regimul, de multe ori nesocotit, de utilizarea antibioticelor, nu numai in practica

medicala, dar si in alte domenii. Limitarea acestui neajuns este partial posibil, in special prin folosirea concomitenta a mai multor categorii de antibiotice, prin asocierea de antibiotice chimio-terapice, toate acestea in doze potrivite,

precum si prin respectarea stricta a regimului de utilizare. La acestea se adauga intensificarea

cercetarii stiintifice pentru obtinerea altor antibiotice eficiente, pentru completarea sau inlocuirea celor aflate in uz in perioada actuala.

Tractusul digestiv al animalelor este populat de un numar mare de specii de microorganisme, a caror densitate este de-a dreptul impresionanta. Unele au potential patogen, dar cele mai multe sunt saprofite, deci inofensive pentru gazda. Distributia lor in tubul digestiv este diferita in functie de speciile animale. Astfel, la erbivore, varietatea tipurilor de

microorganisme si in special densitatea lor sunt enorme, chiar in portiunea anterioara a tubului digestiv (in prestomace). La toate speciile animale, o situatie asemanatoare se intalneste in portiunea posterioara a tractusului (in colon). Una din

caracteristicile acestor microorganisme o constituie capacitatea deosebita de inmultire. Evident, pentru inmultire, crestere si dezvoltare, ele au nevoie de hrana, deci de aceleasi elemente nutritive ca si organismul gazda, pe care o iau din substanta nutritiva primara existenta in tubul digestiv al gazdei. In felul acesta organismul animal nu beneficiaza de intreaga substanta nutritiva existenta in furajele ingerate. A aparut deci ideea incercarii de crestere a acestui beneficiu, care in final inseamna cresterea potentialului productiv (carne, lapte,

oua) cu acelasi regim de furajare. Solutia ar fi deci limitarea "lacomiei" microflorei din tubul digestiv, fara distrugerea perturba digestiv). desfasurarea Cercetarile ei (care altfel ar a in actului atentie

normala au luat

antibioticele, care in concentratie redusp pot avea fata de microorganisme capacitatea de a "inhiba, fara a omora". Ideea a fost repede imbratisata de crescatorii de animale, dar si de ceilalti factori care se preocupa de asigurarea hranei pentru om, mai ales in conditiile in care explozia demografica a devenit o realitate pentru prezent si viitor. Si aceasta cu atat mai mult cu cat calitatea nutritiva a alimentelor de origine animala este net superioara celor de origine vegetala. Numeroasele cercetari experimentale au dovedit intr-adevar ca utilizarea antibioticelor ca stimulatori de crestere pentru animale de interes economic determina cresterea indicelui de

utilizarea hranei cu 3-10 % si pe aceasta baza cresterea sporului de greutate, precum si a productiei de lapte si oua, de 5-10%. Ori, la scara planetara aceasta situatie inseamna un mare

castig. Ca si in cazul descoperirii insecticidelor, entuziasmul a fost general si procedeul a intrat in practica zootehnica in numeroase tari, inclusiv in tara noastra. Industria nutreturilor s-a imbogatit cu noul ingredient (antibioticele) si pe baza cerintelor s-a dezvoltat continuu. Din pacate insa regimul de utilizare a urmarit numai aspectele pozitive

neglijandu-se sau chiar desconsiderandu-se efectele adverse. Regimul de utilizare si insusirile

antibioticelor folosite trebuie sa asigure urmatoarele conditii: Pastrarea eficacitatii si stabilitatii

antibioticelor in amestecul furajer. pasari. rezistentei Reducerea riscului de instalarea microorganismelor fata de Dispersia omogena in masa furajera. Toxicitatea redusa pentru animale si

antibioticele folosite. Folosirea pe cat posibil ca stimulatori

de crestere numai a antibioticelor care nu se utilizeaza in practica medicala, inclusiv cea sanitara veterinara. Ultimele conditii teoretic, deoarece: In practica zootehnica antibioticele ca au prin definitie caracter

stimulatori de crestere se folosesc in cantitati mult mai mici decat in terapeutica. In aceste conditii, rezistenta microbiana directa se

instaleaza timpuriu si este durabila. Recomandarea ca in practica

zootehnica sa nu se foloseasca antibiotice ce se folosesc in terapeutica umana sau veterinara, este de asemenea lipsita de suport stiintific, deoarece nu exista antibiotice selective cu actiune numai ca biostimulatori. Pe de alta parte, chiar daca antibioticele cunoscute s-ar imparti in cele doua scopuri, cu respectarea stricta a regimului de utilizare, problema nu se rezolva, din contra se complica datorita

capacitatii microorganismelor fata de rezistenta incrucisata. Rezistenta castigata de catre

microorganisme fata de antibioticele utilizate ca stimulatori de crestere, le face pe acestea sa fie la fel de rezistente si fata de majoritatea celorlalte antibiotice. Argumentul ca majoritatea

microorgansimelor din tractusul digestiv sunt saprofite, deci eventuala rezistenta castigata este lipsita de semnificatie patologica, este de asemena lipsita de suport stiintific. In grupa enterobacteriaceelor exista si specii sau tulpini patogene sau potential patogene. De

asemenea, prin intermediul alimentelor pot ajunge in tractusul digestiv numeroase categorii de germeni potential nocivi. Chiar daca in absurd s-ar admite teoria ca numai germenii saprofiti ar deveni rezistenti la antibiotice, se stie ca acestia au capacitatea de a-si transfera rezistenta catre germenii patogeni cu care coabiteaza, organismului. Spre deosebire de regimul terapeutic a carui durata obisnuita este de ordinul zilelor, regimul in interiorul sau in afara

antibioticelor folosite ca stimulatori de crestere necesita un timp, mult mai indelungat. Antibioticele folosite nu raman cantonate in mod strict la nivelul lumenului tractusului digestiv, ci prin absorbtie trec in circuitul general, unde se vor regasi un oarecare timp in tesuturi si umori, precum si in produsele obtinute de la animalul in viata (lapte, oua). Prin intermediul alimentelor primare de origine animala (carne, lapte, oua), reziduurile de antibiotice ajung in organismul omului declansand stari anormale importante, in special atunci cand aportul este continuu, pentru o perioada convenabila de timp. In contact cu reziduurile de antibiotice din tesuturi si umori, eventualii germeni patogeni care patrund in organism devin repede rezistenti fata de acestea, iar prin rezistenta incrucisata si fata de alte antibiotice. Drept urmare, eficienta tratamentului cu antibiotice pentru combaterea starilor patologice declansate este mult redusa. Alt pericol al reziduurilor de antibiotice preluate de om prin alimente (carne, lapte, oua) il constituie efectul toxic direct prin aparitia fenomenelor alergice,

intrucat este cunoscut faptul ca ele pot fi declansate chiar si de cantitati extrem de mici de reziduuri. Fata de efectele adverse ale reziduurilor de antibiotice din materiile prime alimentare, normele de sanatate din majoritatea tarilor au stabilit limite foare severe, chiar mai exigente pentru celelalte substante straine cu potential toxic. In tabelul urmator sunt trecute limitele maxime pentru reziduurile de

antibiotice in carne si organele comestibilie prevazute in legislatie S.U.A. inca din anul 1981. Antibioticul Specia animala Tesutul Muschi, ficat, rinichi

Toleran ppm 0,05

Bovine, Cabaliene Penicilina Porcine Bovine Streptomicina Porcine Porcine, ovine, Tetraciclina caprine, cabaliene Bovine, porcine, Oxitetraciclina cabaliene Bovine Porcine, Clotetraciclina cabaliene Cabaliene Porcine

0,00 2,00 Muschi, ficat, rinichi 0,00 Muschi, ficat, rinichi 0,25 Muschi, ficat, rinichi 0,10 Muschi, ficat, rinichi 0,10 Muschi Ficat Ficat 1,00 4,00 2,00

Eritromicina Neomicina Pentru

Porcine, cabaliene Porcine Bovine, cabaliene Cabaliene prevenirea sau

Rinichi Muschi, ficat, rinichi

4,00 0,10 0,00

Muschi, ficat, rinichi 0,25 macar limitarea

semnificativa a efectelor adverse, este necesar sa se respecte urmatoarele recomandari in privinta

regimului de utilizare al antibioticelor: In practica sanitara veterinara sa

nu se foloseasca antibioticele utilizate in medicina omului, sau macar o parte din acestea. In ambele sectoare sunt necesare

doze (concentratii) suficient de mari pentru a asigura distrugerea rapida a germenilor

patogeni, inainte ca acestea sa devina rezistente. Este bine ca prima administrare sa aiba caraterul "dozei de soc". utilizarea Ar fi necesar sa se renunte la antibioticelor in practica

zootehnica, drept stimulatori de crestere.

Parerea ca antibioticele care nu se folosesc in practica medicala umana sau veterinara nar fi insotite de riscuri este complet gresita, deoarece se omite posibilitatea rezistentei incrucisate si cea a rezistentei transferabile. Este necesar sa se respecte

"timpul de pauza" specific fiecarui antibiotic, inainte de taierea animalelor pentru carne, care au fost tratate cu antibiotice si nici valorificarea in consum a laptelui si oualelor, in asa fel incat in acest interval reziduurile sa dispara prin eliminare sau biodegradare si sa nu se mai regaseasca in carne, lapte sau oua. Intrucat marimea timpului de pauza este de ordinul a cateva zile, pagubele economice sunt considerabil mai mici decat riscurile. Sulfamidele Sulfamidele sunt substante chimice de sinteza cu larga utilizare in practica medicala. De asemenea ele au un rol important in problematica poluarii mediului. Ca si

antibioticele fac parte din grupa mijloacelor

eficiente de combaterea celor mai periculosi agenti biotici de poluare, germenii patogeni pentru om si pentru animalele domestice. In acelasi timp insa, prin potentialul toxic pot fi insotite de efecte adverse, devenind la randul lor agenti de poluare.

Sulfamidele

au

fost

primii

agenti

chimioterapici folositi sistematic in profilaxia si tratamentul afectiunilor bacteriene la om.

Importanta considerabila a descoperirii lor pentru medicina curativa si profilactica este reflectata in scaderea rapida a morbiditatii si mortalitatii prin boli infectioase. Desi decoperirea antibioticelor le-a redus domeniul de utilizare, sulfamidele sunt folosite pe scara larga si in prezent. Prima sulfamida (Sulfanilamida) a fost

sintetizata in anul 1908, dar efectul antibacterian a fost cunoscut abia prin anul 1930. A aparut astfel un domeniu al chimioterapiei moderne si pe baza unui numar considerabil de lucrari experimentale si chimice s-a trecut la sintetizarea unui numar mare

de derivati ai sulfanilamidei, carora in anul 1937 Consiliul International al Farmaciei si Chimiei le-a atribuit termenul generic de Sulfamide. Au o larga activitate antibacteriana, atat pentru germenii gram-pozitivi cat si pentru cei gram-negativi. Totusi, raportate la greutate,

sulfamidele sunt mult mai putin active decat antibioticele folosite in clinica. Astfel, cresterea bacteriilor foarte sensibile este inhibata la o concentratie de 1:10.000 1:20.000 pentru

sulfamide, pe cand pentru penicilina este suficienta o concentratie de 1:50 milioane, iar pentru streptomicina de 1:0,5 milioane. Mai mult, actiunea antibacteriana a sulfamidei difera de cea a penicilinei prin faptul ca este inhibata de sange, puroi sau alte produse de degradare tisulara. In general, sulfamidele au numai efect bacteriostatic in organism, dar mecanismele de aparare celulara si umorala completeaza

suprimarea infectiei. Ele stimuleaza activitatea leucocoitelor, care prin fagocitoza activa asigura in final si efectul bactericid al sulfamidelor.

Mecanismul actiunii bacteriene a sulfamidelor este cunoscut. Activitatea microorgansimelor este indispensabil legata de prezenta unei substante specifice numita acidul paraaminobenzoic. Intre sulfamide antagonism si aceasta substanta exista un

competitiv, prin care se tulbura

utilizarea normala a acidului paraaminobenzoic de catre bacterii, care-si pierd activitatea si

capacitatea de inmultire. Alt neajuns al sulfamidelor (intalnit de altfel si la antibiotice) se refera la rezistenta pe care o pot capata bacteriile sensibile in urma tratamentului cu sulfamide. Mai mult decat atat, bacteriile devenite rezistente la o sulfamida, sunt rezistente in mod egal la concentratii sulfamide echipotente care poseda ale o tuturor grupare

celorlalte

paraminica si care sunt antagonizate de acidul paraaminobenzoic. In practica, sulfamidele se administreaza de obicei pe cale orala. Absorbtia gastro-intestinala este rapida, incat unele sulfamide se regasesc in urina dupa 30 de minute de la administrare. Ele sunt distribuite in

toate tesuturile si umorile, unde o fractiune redusa sufera modificari metabolice. Se pare ca metabolitii rezultati sunt responsabili de unele reactii toxice generale. Stationarea in tesuturi si umori este mai mare decat la antibiotice, incat eliminarea se face in cateva zile. Eliminarea din organism este completa, in parte ca atare, in parte ca produsi de metabolism. Cea mai mare fractiune se elimina prin urina. De aceea, la bolnavii cu tulburari functionale renale eliminarea este mult mai lenta. Acelasi lucru se intampla si cu depozitele din tesuturile fatului, deoarece sulfamidele traverseaza usor bariera placentara. Retardarea eliminarii este favorizata si de unele insusiri

particulare ale sulfamidelor. Ajunse in cicuitul general ele se combina in parte cu albumina, insusire care creeaza unele implicatii. Pe de o parte fractiunea legata de albumine isi pierde efectul bacteriostatic, dar isi pastreaza potentialul toxic. Pe de alta parte, eliminarea din organism este mult mai lenta decat atunci cand circula in stare libera. Toxicitatea sulfamidelor constituie

principalul obstacol in folosirea lor in clinica. Reactiile secundare nocive pot fi usoare si fara urmari, ori grave si chiar fatale. De aceea utilizarea lor trebuie facuta cu discernamant si sub supraveghere medicala. Marea dificultate

consta in aceea ca nu se cunoaste nici un antidot specific fata de efectele toxice ale sulfamidelor. Pe de alta parte, este dificil de apreciat daca reactiile nedorite sunt produse de sulfamide sau sunt efectele bolii pentru care s-a administrat medicamentul. Complicatiile grave produse de sulfamide

(reactiile cutanate, renale, hepatice, ale maduvei oaselor, sangvine si ale nervilor periferici) trebuie diagnosticate cat mai curand pentru ca administrarea sa poata fi oprita cat mai precoce. Daca la o administrare se inregistreaza reactii secundare

nocive, raspunsul toxic sever creste considerabil la urmatoarea administrare. Toxicitatea cumulativa,

chiar si "la distanta" este specifica sulfamidelor. Incidenta efectelor toxice la sulfadiazina este de 6-8 %, dar in cazul sulfatiazolului se dubleaza, iar la sulfapiridina este de 4 ori mai mare.

La nivelul cailor urinare sunt cele mai frecvente si mai grave complicatii (hematurie, azotemie, oligurie si chiar anurie). Se cunosc 3 tipuri principale de complicatii. Cristaluria este tipul cel mai comun, dar si cel mai grav deoarece lezarea renala cauzeaza repede nefrita toxica. Cristalele se pot depozita in tubii renali, in bazinet, ureter sau vezica. Iritatia si obstructia determina hematuria, albuminuria, cilindruria,

oliguria, anuria si in final moartea. De aceea, examenul repetat al urinei, corelat cu semnele clinice, trebuie ca in caz de necesitate sa impuna oprirea obligatorie a Scaderea Ph-ului tratamentului cu sulfamide. urinei favorizeaza cresterea

concentratiei sulfamidei cu formarea de cristale. Cristaluria poate fi deci prevenita prin alcalinizarea urinei care se poate realiza cu ajutorul

biocarbonatului se sodiu. Nefrita toxica, fara depozite intrarenale de cristale, constituie alta complicatie grava. Prin reactiile inflamatorii puternice, apar necroza si degeneracenta urmate de anurie, uremie si moarte

rapida. Leziunile de hipersensibilitate renala sunt

frecvente si ele se rasfrang si la alte organe sub forma de leziuni vasculare diseminate, tromboflebite sau arterite necrotice. Febra medicamentoasa este mai frecventa in urma administrarii de sulfanilamida si de sulfatiazol si poate fi insotita de eruptie maculo - papulara si de prurit. Atunci cand apare dupa ce febra produsa de boala a cedat, are o crestere brusca si de obicei anunta instalarea unor reactii toxicologice grave. Eruptiile cutanate imbraca forme variate (erizipeloid, petesial, urticariform) si poate fi localizata la fata si extremitati, sau generalizata. De asemenea, dermatita poate fi insotita si de reactii anafilactice grave. Forma cea mai grava este dermatita exfoliativa ce poate deveni fatala. Daca dupa un timp de intrerupere se reia tratamentul cu sulfamide, reactiile toxice reapar cu o gravitate mult mai mare. Sensibilizarea poate dura mai multi ani si nu se cunosc metode eficace de desensibilizare.

Hepatita, desi rara are o evolutie foarte grava. Necroza hepatica in focar este provocata de actiunea toxica directa asupra parenchimului, iar cea difuza de hipersensibilitatea castigata de ficat fata de

sulfamide. Hepatita se instaleaza de obicei in primele 3 zile de la inceputul tratamentului, iar icterul care insoteste formele grave, dupa 10 zile. Efectele toxice se pot constata si la sange. Anemia hemolitica acuta este foarte grava si adesea fatala, dar din fericire apare foarte rar. Numarul eritrocitelor scade brusc cu 2-3 milioane/mmc, iar principalele semne sunt: febra, anemia, leucocitoza, reticulocitoza, hemoglobinemia. Agranulocitoza este rara si apare dupa un tratament indelungat (15-25 zile). Mecanismul ei consta in oprirea maturatiei celulare in maduva oaselor la stadiul de mieloblast. Leziunile vasculare sunt variate cum ar fi: necroze arteriale, periartrita nodoasa, iar in urma reactiilor de hipersensibilizare se constata hiperplazie plasmocitara, eozinofilie si hiperglobulinemie. Ele urobilirubinia, icterul si

sunt insotite adesea de dermatita, agranulocitoza, anemie hemolitica acuta, hepatica, nevrita, astm bronsic. Cianoza este reactia toxica frecventa. Ea se datoreste methemoglobinemiei, dar si unor metaboliti ai sulfamidelor care sunt colorati. Tratamentul indelungat poate avea si efect gusogen, datorita hiperplaziei tiroidiene insotita de hipotiroidism. Cu toate ca efectele secundare toxice sunt numeroase si destul de frecvente, sulfamidele se bucura inca de o foarte larga folosire in practica medicala deoarece au un rol important in profilaxia si tratamentul multor boli bacteriene si virotice. Este indicat insa ca utilizarea lor sa se faca numai pe baza prescriptiei medicale si sub supraveghere atenta. Sulfamidele au o buna stabilitate chimica si o persistenta in tesuturi mai mare decat antibioticele. De aceea "timpul de pauza" de la intreruperea tratamentului si pana la taierea animalului pentru carne trebuie respectat intocmai.

Limitele maxime ale reziduurilor de sulfamide in carne sunt foarte severe si anume 0,1 ppm (0,1

mg/Kg) pentru toate categoriile de sulfamide.

1.3. Deseurile menajere

Marile aglomerari urbane constituie, de asemenea, o sursa importanta de poluare in primul rand prin emisiile de ape reziduale menajere, care au un continut ridicat in materie organica si nutrienti (azot si fosfor). global de Stabilirea continutului

substante organice biodegradabile se

bazeaza pe utilizarea indicelui standardizat CBO5 (consumul biologic de oxigen dupa cinci zile, ce reprezinta numarul de grame de oxigen consumat pentru oxidarea substantelor organice din apa respectiva cu ajutorul microrganismelor, dupa cinci zile, la 18C). Ca modalitate de caracterizare a poluarii raurilor de catre apele menajere orasenesti s-a admis notiunea de 'echivalent persoana', care reprezinta media compusilor organici biodegradabili emisi pe cap de locuitor. Pentru Europa, aceasta marime este de ~54 g CBO5/persoana-zi. Pe baza

volumului mediu de ape uzate emise pe locuitor/zi (~ 150 l/zi) se poate astfel calcula incarcarea medie cu substante organice a apelor menajere, care este de aproximativ 0,33 g/l. Astfel, pentru un oras cu 1,5 milioane de locuitori calculul indica o cantitate de 81 t CBO5 evacuate zilnic in apele receptoare. Incinerarea deseurilor solide constituie si ea o sursa de poluare atmosferica, iar depunerea lor in gropile de gunoi este insotita atat de emisii gazoase cat si de scurgeri in apele subterane. In Elvetia in anii 1960, constatandu-se gradul

mare de poluare a "namolurilor" rezultate din epurarea apelor menajere colectate din marile orase, s-au facut demersuri pentru a fi exportate in Franta. Ulterior autoritatile franceze au interzis importul acestor deseuri. De atunci elvetieni

stocheaza in conditii de siguranta aceste namoluri, asteptand ca cercetarea stiintfica sa creeze

tehnologiile necesare reciclarii si neutralizarii acestor deseuri. Daca s-ar putea extrage elementele chimice ce le compun, aceste deseuri ar deveni o sursa de materii prime foarte valoroasa.

Document Info

A fost util? Daca documentul a fost util si crezi ca merita sa adaugi un link catre el la tine in site Copiaza codul in pagina web a site-ului tau.
<a

Accesari: 4759 Apreciat:

Comenteaz a documentu l: Nu esti inregistrat Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta Creaza cont nou

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2012 )