Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Îndrumător:
Prof. Ing.Căpraru Lili
Absolvent:
Catană Andreea
Ionela
Tema proiectului:
POLUAREA SOLULUI PRIN:
EROZIUNE, ALUNECĂRI,
SĂRĂTURARE, ACIDIFIERE
ŞI
EXCES DE APĂ
Argument
În prezent, apa şi pământul – principalele resurse naturale ale unui stat –
sunt şi mai puternic ameninţate la degradare datorită exploziei noilor tehnologii,
care în unele cazuri sunt aplicate greşit în agricultură, industrie, transporturi şi
urbanizare.
Ceea ce a „creat” natura în milioane de ani, omul a distrus în câteva sute,
datorită acţiunilor sale necugetate, iar posteritatea va judeca aspru această stare
de lucruri.
In ciuda uriaşului proces realizat în industrie şi agricultură, „poluarea
solului şi a apei”, constituie în prezent pericolul cel mai grav şi mai complex din
lume.
Hrana pentru locuitorii Terrei aparţinând speciei Homo sapiens sapiens nu
se mai obţine de mult doar din vânătoare şi pescuit; anual, milioane de ha de
teren sunt cultivate cu diverse soiuri de plante (unele fiind rezultatul cercetărilor
de laborator), iar altele milioane sunt defrişate ori transformate pentru a oferi noi
spaţii agriculturii.
Pentru a proteja trebuie să cunoşti bine ceea ce vrei să protejezi. De aceea
eu mi-am ales această temă. Pe parcursul acestui proiect am reuşit să acumulez
cunoştinţe despre factorii care duc la poluarea și degradarea solului şi metode
care combat acestea. Am învăţat să apreciez corect felul în care un ecosistem
care intră în regim de protecţie, de pildă, va „reacţiona” la noua situaţie pe care
omul o va impune.
Pentru a obţine recolte sigure şi stabile, agricultura are nevoie să
mobilizeze solul.
Solul este un factor regenerabil, dacă se utilizează raţional nu se
epuizează şi nu se degradează. Mai mult, dacă este întreţinut corespunzător
fertilitatea se menţine. Dacă însă este întreţinut necorespunzător, el se poate
degrada progresiv, uneori chiar foarte repede, putând trece la neproductiv şi
chiar la formă de deşert.
Solul este supus la o infinitate de agresiuni şi boli, cu repercursiuni
nefaste asupra caracteristicilor sale fizice, chimice şi biologice, însă cele mai
spectaculoase sunt: eroziunea, torenţialitatea şi sedimentarea care sunt
ireversibile.
Progresul în tehnologia agricolă a făcut ca agricultura să fie în acelaşi
timp „victimă şi vinovată” a poluării. Practic nu este posibilă o agricultură fără
pierderi de sol, iar eforturile făcute pentru conservarea solului nu pot exclude
total procesul de eroziune, însă îl limitează între baremuri permise, fără să
dăuneze dezvoltării agriculturii.
Orice proces sau fenomen natural se creează şi se dezvoltă ca urmare a
unor factori care de regulă acţionează asupra unor condiţii naturale foarte
diferite.
Fertilitatea solului este considerată un fenomen natural, oferind solului
un cadru şi condiţii de a furniza plantelor apă şi substanţe nutritive.
Din literatura de specialitate rezultă că problemele de eroziune a solului
se găsesc totdeauna amintite ca procese care, împreună cu altele, conlucrează la
poluarea mediului înconjurător şi în special la poluarea solului şi a apelor.
Teritoriul României se caracterizează printr-o mare diversitate a
factorilor geomorfologici, hidrologici, de litologie şi pedologie. În acelaşi timp
se semnalează o alternanţă anuală şi sezonieră, pe acelaşi teren, a perioadelor de
uscăciune cu perioade de exces de umiditate. Această diversitate face ca
terenurile agricole să aibă o capacitate de producţii foarte variată şi determină
necesitatea unor numeroase intervenţii asupra unora dintre factorii de mediu.
Producţia agricolă vegetală se realizează prin practicarea unui număr mare de
factori de mediu dintre care principali sunt: lumina, căldura, aerul, apa şi
substanţele nutritive din sol. Insuficienţa sau excesul unuia din factori –
comparativ cu raportul optim – de cele mai multe ori influenţează în mod
negativ calitatea producţiei vegetale, putând duce chiar la compromiterea lor
totală.
De multă vreme se ştie ca, a preveni declanşarea şi desfăşurarea
procesului de eroziune a solului, este mai simplu şi mai ieftin decât a lua măsuri
de stăvilire şi combatere a acestui proces aflat în plină desfăşurare.
Lucrările de însămânţare a solului, făcute acolo unde este astăzi
bolnav, acest pământ „a fost şi continuă să fie o activitate caracterizată prin
măiestrie de chirurg, desfăşurată cu inteligenţa de savant, precizie de bijutier şi
pasiunea de ţăran care-şi iubeşte pământul, pentru a aduce acest pământ la
Rostul lui adevărat pe întreaga suprafaţă agricolă a ţării”. (C. Răuţă - 1987)
CUPRINS
Capitolul I – Introducere
1.1 Noţiuni despre poluare
Bibliografie
Capitolul I
Introducere
1.1 Noţiuni despre poluarea solului
Poluarea reprezintă o modificare dăunătoare pentru om, pentru speciile
din ecosistemele naturale şi artificiale, a factorilor de mediu, ca rezultat al
introducerii în mediu a poluanţilor care reprezintă deşeuri ale activităţii umane.
Solul este un factor ecologic important pentru că:
- se află în strânsă corelaţie cu clima unei regiuni prin configuraţia,natura şi
structura lui;
- de calitatea lui depinde formarea şi protecţia surselor de apă subterane şi de
suprafaţă;
- determină creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei, influenţând astfel în mod direct
alimentaţia omului;
- are rol hotărâtor în amplasarea localităţilor, asigurarea condiţiilor optime de
construcţie a locuinţelor, de dezvoltare socială şi economică a aşezărilor umane.
Poluarea solului este cauzată de :
- pulberi şi gaze nocive din atmosferă, dizolvate de ploaie şi întoarse în sol;
- apele de infiltraţie care impregnează solul cu poluanţi şi îi antrenează în
adâncime;
- râurile poluate care infestează suprafeţele irigate şi inundate;
- deşeurile industriale sau menajere depozitate necorespunzător;
- pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
Principalii poluanţi ai solului sunt :
a) reziduuri solide: deşeuri, gunoaie orăşeneşti, îngrăşăminte chimice,
pesticide, pulberi, prafuri, nămoluri, minereuri neprelucrabile, etc.
b) reziduuri lichide: ape reziduale, precipitaţii naturale care au dizolvat
H2SO4, HF (ploi acide).
c) reziduuri gazoase: gaze rezultate din activitatea industriei miniere:
dioxid de carbon, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat, aerosoli, gaze naturale
(metan, etan, propan,etc.), fenoli, cianuri, etc.
Principalele surse de poluare a solului sunt reziduurile.
Reziduurile solide ocupă suprafeţe mari de teren pentru instalarea halelor
având ca efect acumularea unei mase sordide, urâţirea peisajului, poluarea
aerului şi a apelor subterane, împiedicarea folosirii solului.
Reziduurile lichide impurifică solul prin infiltrarea apelor poluate care se
epurează parţial depunând elemente nocive în sol.
Apele reziduale infiltrate produc modificări importante la suprafaţă şi în
apropierea imediată a suprafeţei (conţinutul chimic, pH-ul, fertilitatea solului)
schimbând astfel în mod nefavorabil mediul de dezvoltare al florei şi faunei.
Petrolul şi apele de la rafinării afectează suprafaţa solului pe care se răspândesc
şi pânza de apă freatică în care se infiltrează. Reziduurile petroliere au
persistenţă îndelungată şi degradează solul pentru perioade lungi. Iazurile de
decantare ocupă suprafeţe mari, reziduurile minerale şi substanţele toxice depuse
în ele în sol sunt greu şi foarte puţin degradabile de microorganisme, iar solul
prin dezvoltare se degradează imediat şi ireversibil.
Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor. Acestea spală
atmosfera de agenţii poluanţi şi îi depun pe sol,dar în acelaşi timp spală şi
solul ,ajutând la vehicularea agenţilor poluanţi spre emisari; ploile favorizează şi
contaminarea în adâncimea solului.
Umiditatea solului depinde şi de vegetaţia care îl acoperă şi de natura
însăşi a solului. Acest lucru este foarte important pentru urmărirea persistenţei
pesticidelor şi îngrăşămintelor artificiale pe terenurile agricole, ele trebuie să
rămână cât mai bine fixate în sol.
O particularitate deosebită a solului o constituie autopurificarea lui. Acest
lucru se realizează datorită prezenţei în sol a unui mare număr de
microorganisme care contribuie la degradarea reziduurilor şi la distrugerea
germenilor patogeni. Alţi factori care contribuie la autopurificare sunt:
temperatura scăzută, umiditatea redusă din straturile superficiale ale solului,
lipsa suportului de hrană, prezenţa germenilor proprii solului, (care formează
flora denumită telurică) etc.
Dintre deteriorările mediului, cele care evidenţiază în mod direct efectele
negative ale activităţilor umane sunt cele legate de greşita administrare a
pământului şi de metode necorespunzătoare folosite în agricultură şi în creşterea
animalelor.
În mod natural, solul este expus permanent procesului de erodare rezultat
al acţiunilor concentrate ale factorilor naturali, în special aerul şi apa, dar şi
variaţiile de temperatură.
Pătrunderea omului în ecosistem şi mai ales activitatea sa îndreptată spre
cultura pământului au condus la o intensificare pronunţată a eroziunii naturale,
prin suprapunerea aşa-numitei eroziuni accelerate, datorată despăduririlor
masive, desţelenirilor necorespunzător efectuate, culturilor cu unelte nepotrivite,
păşunatului excesiv, monoculturilor, etc.
Urmările defrişărilor s-au resimţit nu numai în schimbările de climă ale
regiunilor lipsite de vegetaţie naturală, dar şi în importantele modificări ale
faunei şi florei. Despăduririle reprezintă una din principalele cauze ale
extinderii zonelor aride ale planetei.
Un impact puternic asupra fertilităţii solurilor şi cu efecte favorabile
erodării lor l-a constituit practicarea, pe scară largă, a păşunatului intensiv de
către crescătorii de animale domestice din diversele regiuni ale globului.
Ţinând cont de aceste aspecte se pot adopta ca măsuri pentru protecţia
mediului desecarea, drenarea, fixarea şi stabilizarea terenurilor.
Problemele hidroameliorative ridicate de relief variat, de condiţii
hidrografice, hidrologice şi pedologice foarte diferite de la un loc la altul se pot
rezolva prin lucrări de desecări-drenaje şi combaterea eroziunii solului. Astfel de
probleme se datorează unor condiţii locale ca: inundaţii, exces de apă (periodic
sau permanent), secete frecvente, sărăturarea solurilor, etc.
La noi în ţară există terenuri agricole ce prezintă un exces de umiditate, în
diverse grade şi intensităţi, care se pot grupa astfel:
- terenuri cu exces de umiditate temporar cauzat de precipitaţii;
- terenuri cu exces permanent de umiditate cauzat de apa freatică puţin
adâncă;
- terenuri cu exces de umiditate cauzat de apa de inundaţii sau infiltrate din
râuri.
Sărăturile apar sub formă de petice de diferite mărimi, în cadrul
terenurilor joase cu drenaj natural slab şi cu apă freatică mineralizată, la mică
adâncime.
Terenurile sărăturate nu pot fi în general, cultivate fără măsuri
hidroameliorative şi agrotehnice. Dacă nu li se aplică astfel de măsuri ele sunt
lăsate ca păşuni de foarte slabă calitate.
Drenajul este o lucrare hidrotehnică destinată desecării şi consolidării unui
teren. El devine indispensabil în acţiunea de tehnicizare şi modernizarea
agriculturii în toate zonele globului, fie că este vorba de terenuri cu exces de
umiditate sau exces de umiditate şi săruri, fie că este vorba de terenuri situate în
zonele aride, secetoase, unde introducerea irigaţiilor poate genera salinizări,
tasări, etc.
În masivele irigabile, drenajul este chemat să realizeze un echilibru
corespunzător între conţinutul de apă, săruri, aer şi temperatură.
Sistemul de drenaj previne sau întrerupe procesul de acumulare a sărurilor,
o parte din ele fiind antrenate şi evacuate.
Desecarea înseamnă eliminarea excesului de apă de la suprafaţa terenurilor
joase în vederea cultivării lor sau din motive sanitare profilactice.
Desecarea se realizează prin construirea sistemelor de desecare.
Fixarea şi stabilizarea terenurilor se realizează prin diverse metode în
scopul împiedicării alunecărilor de teren sau protejării împotriva efectelor
negative ale inundaţiilor şi ale torenţilor.
În ceea ce priveşte acţiunea torenţilor se pot efectua lucrări de amenajare
în lungul reţelei torenţiale, care au un rol de consolidare a malurilor şi de
atenuare a debitului solid sau lucrări hidrotehnice.
Pajiştile şi plantaţiile silvice constituie cele mai potrivite folosinţe pentru
valorificarea terenurilor cu alunecări active sau stabilizate temporar, deoarece
favorizează ameliorarea solurilor şi chiar stabilizarea acestor terenuri prin
regularizarea regimului hidric, termic şi prin consolidarea mecanică pe
adâncimea de pătrundere a rădăcinilor. Aceste folosinţe pot asigura un drenaj
biologic eficient, atenuarea formării crăpăturilor şi un sistem de ancoraj prin
rădăcini.
CAPITOLUL II
Solurile acide sunt, prin definiţie, solurile cu reacţie (pH), ale căror valori
sunt mai mici de 7 în scara 0-14. cu unele excepţii (mai ales în cazul coniferelor
şi unor arbuşti), solurile acide sunt considerate soluri sărate sau nefertile. Pe
măsură ce creşte aciditatea, creşte conţinutul de ioni ai elementelor nutritive.
Aciditatea solului se datorează mai multor surse. Una dintre acestea este
disocierea grupărilor funcţionale ale humusului, iar alta este descompunerea
microbiologică a materiei organice. Alte surse ale acidităţii solului sunt
mineralele argiloase silicatice şi hidroxizii de fier şi aluminiu. Sărurile acide,
cum sunt unele îngrăşăminte chimice care sunt supuse proceselor de hidroliză
sau nitrificare, contribuie de asemenea, la acidifierea solului. Compuşii sulfului
care se găsesc în mod obişnuit în mlaştini, cum este cazul unora din Delta
Dunării,contribuie la acidifierea solurilor, după drenarea acestora şi manifestarea
proceselor de oxidare. Fiecare sursă contribuie la acidifierea solului într-un
anumit domeniu de pH şi cu valori diferite. Intensitatea de acidifiere depinde,
într-o anumită măsură de echilibrul care există intre ionii de hidrogen şi de
aluminiu din sol.
În condiţiile intensificării continue a agriculturii, cu folosirea în doze tot
mai mari a îngrăşămintelor minerale cu azot, fiziologic acide, are loc acidifierea
solului, în funcţie de capacitatea de schimb cationic, gradul iniţial de saturaţie cu
baze, diferenţierea texturală a profilului de sol şi permeabilitatea pentru apă a
acestuia, conţinutul de humus şi activitatea biologică. Astfel, se cunosc cazuri
când, prin aplicarea a 100kg/ha azot sub formă de azotat de amoniu sau uree, s-a
redus pH-ul cu 0,4-0,5 unităţi, ceea ce înseamnă că, în timp de 6-8 ani, solurile
cu reacţie slab acidă (pH 5,8-6,8 în apă), care în mod normal, nu necesită
amendare calcică, pot deveni acide în aşa măsură încât recoltele să fie afectate
semnificativ.
Reacţia acidă şi conţinuturile de aluminiu şi mangan mobil, ca şi alte
însuşiri chimice, fizice şi biologice, asociate cu reacţia acidă, limitează
capacitatea de producţie a solurilor şi reduc eficienţa îngrăşămintelor chimice.
Scăderile de recoltă datorite acidităţii solurilor sunt considerabil mai mari (de
două şi de mai multe ori) la culturile leguminoase perene.
În ce priveşte situaţia din ţara noastră, din întreaga suprafaţă agricolă,
studiată agrochimic, aproape două milioane hectare, respectiv circa 1,5 milioane
ha teren arabil, prezintă soluri acide care necesită corectarea acidităţii. Faţă de
ponderea încă mare (cca 20%) a solurilor acide şi de tendinţă ca această pondere
să crească, datorită folosirii îngrăşămintelor cu azot, fiziologic acide, ritmul
actual de amendare a solurilor acide din ţara noastră este nesatisfăcator, acesta
trebuind să crească până la cel puţin 300 ha/an, pentru ca în decurs de 5-6 ani să
se asigure corectarea reacţiei tuturor solurilor în prezent acide, urmând ca, în
continuare, să se aplice amendamente calcaroase, în doze de întreţinere sau
îngrăşăminte bogate în calciu, pentru menţinerea reacţiei solurilor în domeniul
optim, compensarea efectului de acidifiere al îngrăşămintelor cu azot, fiziologic
acide şi mai ales, pentru asigurarea unei eficienţe ridicate a îngrăşămintelor, în
general, şi a celor cu azot în special.
Capitolul III
3.2 Concluzii
3.3 Recomandări
Se recomandă:
- Împădurirea terenurilor cu pantă mai mare de 25%, înierbarea terenurilor
cu pantă mai mică pe curbe de nivel.
- Stabilizarea ravenelor , torenţilor prin plantarea de specii fixatoare de
teren (salcâm, sălcuţă).
- Păşunatul organizat pentru a evita degradarea covorului ierbos.
- Practicarea asolamentului şi a unei agrotehnici antierozionale.
- Captarea izvoarelor de coastă prin drenuri şi canale colectoare pentru a
împiedica apariţia alunecărilor de teren.
- Cultivarea culturilor cu cerinţe mari faţă de umiditate pe terenurile cu
exces de umiditate, iar pe terenurile sărăturate sau acide se vor utiliza culturi
care preferă sau tolerează concentraţia ridicată în săruri sau acizi.
- Evitarea tasării terenului prin lucrări mecanice repetate, lucrarea de arat
va fi însoţită de sacrificare.
- În anii cu precipitaţii abundente se vor construi canale colectoare a apei
în exces care se vor păstra în permanenţă curate şi decolmatate.
- Pentru prevenirea şi combaterea poluării solului prin exces de umiditate,
un rol important, îl au lucrările de hidroamelioraţii, agropedoameliorative şi de
gospodărirea apelor respectiv desecarea şi drenajul. Prin înlăturarea excesului de
umiditate de la suprafaţa solului şi din profilul de sol prin lucrări de desecare –
drenaj, se îmbunătăţeşte aerisirea solului, care are ca efect ameliorarea regimului
termic, se favorizează procesele biochimice de oxidare şi se creează condiţii
normale pentru activitatea microorganismelor din sol. Se îmbunătăţesc, de
asemenea, proprietăţile fizice şi hidrofizice. Astfel, se constată o creştere a
greutăţii volumetrice, o sporire a gradului de aeraţie, o îmbunătăţire a structurii
şi a permeabilităţii solului.
- Efectuarea unei cartări agrochimice a solurilor şi aplicarea de
amendamente şi îngrăşăminte chimice în funcţie de rezultatele cartării pe
terenurile sărăturate şi acidifiate.
- Utilizarea cu precădere a îngrăşămintelor naturale care au rol important
în refacerea însuşirii solului.
Nu se recomandă păşunatul până la fixarea completă a terenurilor.
Bibliografie