Sunteți pe pagina 1din 28

 

                                                                           

Ministerul  Educaţiei, Cercetării


si Tineretului
Inspectoratul Judeţean Vaslui
Grup Şcolar Agricol Puieşti

PROIECT  DE  SPECIALITATE

Calificare : TEHNICIAN ECOLOG SI PROTECŢIA


   CALITĂŢII  MEDILUI

       Îndrumător:
       Prof. Ing.Căpraru Lili  

                                                                                Absolvent:
                                                                 Catană   Andreea
Ionela                                                           

Anul şcolar 2007-2008

Tema proiectului:
POLUAREA SOLULUI PRIN:
EROZIUNE, ALUNECĂRI,
SĂRĂTURARE, ACIDIFIERE
ŞI
EXCES DE APĂ

                               
Argument
          În prezent, apa şi pământul – principalele resurse naturale ale unui stat –
sunt şi mai puternic ameninţate la degradare datorită exploziei noilor tehnologii,
care în unele cazuri sunt aplicate greşit în agricultură, industrie, transporturi şi
urbanizare.
Ceea ce a „creat” natura în milioane de ani, omul a distrus în câteva sute,
datorită acţiunilor sale necugetate, iar posteritatea va judeca aspru această stare
de lucruri.
 In ciuda uriaşului proces realizat în industrie şi agricultură, „poluarea
solului şi a apei”, constituie în prezent pericolul cel mai grav şi mai complex din
lume.
Hrana pentru locuitorii Terrei aparţinând speciei Homo sapiens sapiens nu
se mai obţine de mult doar din vânătoare şi pescuit; anual, milioane de ha de
teren sunt cultivate cu diverse soiuri de plante (unele fiind rezultatul cercetărilor
de laborator), iar altele milioane sunt defrişate ori transformate pentru a oferi noi
spaţii agriculturii.
          Pentru a proteja trebuie să cunoşti bine ceea ce vrei să protejezi. De aceea
eu mi-am ales această temă. Pe parcursul acestui proiect am reuşit să acumulez
cunoştinţe despre factorii care duc la poluarea și degradarea solului şi metode
care combat acestea. Am învăţat să apreciez corect felul în care un ecosistem
care intră în regim de protecţie, de pildă, va „reacţiona” la noua situaţie pe care
omul o va impune.
           Pentru a obţine recolte sigure şi stabile, agricultura are nevoie să
mobilizeze solul.
            Solul este un factor regenerabil, dacă se utilizează raţional nu se
epuizează şi nu se degradează. Mai mult, dacă este întreţinut corespunzător
fertilitatea se menţine. Dacă însă este întreţinut necorespunzător, el se poate
degrada progresiv, uneori chiar foarte repede, putând trece la neproductiv şi
chiar la formă de deşert.
            Solul este supus la o infinitate de agresiuni şi boli, cu repercursiuni
nefaste asupra caracteristicilor sale fizice, chimice şi biologice, însă cele mai
spectaculoase sunt: eroziunea, torenţialitatea şi sedimentarea care sunt
ireversibile.
            Progresul în tehnologia agricolă a făcut ca agricultura să fie în acelaşi
timp „victimă şi vinovată” a poluării. Practic nu este posibilă o agricultură fără
pierderi de sol, iar eforturile făcute pentru conservarea solului nu pot exclude
total procesul de eroziune, însă îl limitează între baremuri permise, fără să
dăuneze dezvoltării agriculturii.
            Orice proces sau fenomen natural se creează şi se dezvoltă ca urmare a
unor factori care de regulă acţionează asupra unor condiţii naturale foarte
diferite.
            Fertilitatea solului este considerată un fenomen natural, oferind solului
un cadru şi condiţii de a furniza plantelor apă şi substanţe nutritive.
            Din literatura de specialitate rezultă că problemele de eroziune a solului
se găsesc totdeauna amintite ca procese care, împreună cu altele, conlucrează la
poluarea mediului înconjurător şi în special la poluarea solului şi a apelor.
            Teritoriul României se caracterizează printr-o mare diversitate a
factorilor geomorfologici, hidrologici, de litologie şi pedologie. În acelaşi timp
se semnalează o alternanţă anuală şi sezonieră, pe acelaşi teren, a perioadelor de
uscăciune cu perioade de exces de umiditate. Această diversitate face ca
terenurile agricole să aibă o capacitate de producţii foarte variată şi determină
necesitatea unor numeroase intervenţii asupra unora dintre factorii de mediu.
Producţia agricolă vegetală se realizează prin practicarea unui număr mare de
factori de mediu dintre care principali sunt: lumina, căldura, aerul, apa şi
substanţele nutritive din sol. Insuficienţa sau excesul unuia din factori –
comparativ cu raportul optim – de cele mai multe ori influenţează în mod
negativ calitatea producţiei vegetale, putând duce chiar la compromiterea lor
totală.
                  De multă vreme se ştie ca, a preveni declanşarea şi desfăşurarea
procesului de eroziune a solului, este mai simplu şi mai ieftin decât a lua măsuri
de stăvilire şi combatere a acestui proces aflat în plină desfăşurare.
                 Lucrările de însămânţare a solului, făcute acolo unde este astăzi
bolnav, acest pământ „a fost şi continuă să fie o activitate caracterizată prin
măiestrie de chirurg, desfăşurată cu inteligenţa de savant, precizie de bijutier şi
pasiunea de ţăran care-şi iubeşte pământul, pentru a aduce  acest pământ la
Rostul lui adevărat pe întreaga suprafaţă agricolă a ţării”. (C. Răuţă - 1987)
         

                                    

                          
                                  CUPRINS
                Capitolul I – Introducere
1.1            Noţiuni despre poluare 

               Capitolul II – Poluarea solului prin eroziune, alunecări,


sărăturare, acidifiere şi exces de apă
        2.1 Poluarea solului prin eroziune
          2.1.1 Eroziunea în suprafaţă
        2.1.2 Eroziunea în adâncime
          2.1.3 Eroziunea eoliană
          2.1.4 Eroziunea produsă de apă
          2.1.5 Eroziunea produsă de om
          2.1.6 Eroziunea şi colmatarea
          2.1.7 Eroziunea şi poluarea chimică
          2.1.8 Consecinţe asupra capacităţii productive a solului
          2.2 Poluarea solului prin alunecări de teren
          2.2.1 Pante şi alunecări de teren
          2.2.2 Scheme de amenajare a terenurilor agricole supuse alunecării
          2.3 Poluarea solului prin sărăturare
          2.3.1 Amenajări pentru ameliorarea terenurilor sărăturate
          2.4 Poluarea solului prin acidifiere
          2.5 Poluarea solului prin exces de apă
          2.5.1 Efectele excesului de apă asupra solului şi plantelor
          2.5.2 Măsuri pentru înlăturarea excesului de apă

                    Capitolul III


          3.1 Norme de tehnică a securităţii muncii
          3.2 Concluzii
          3.3 Recomandări

                    Bibliografie

Capitolul I
Introducere
1.1 Noţiuni despre poluarea solului
           
            Poluarea reprezintă o modificare dăunătoare pentru om, pentru speciile
din ecosistemele naturale şi artificiale, a factorilor de mediu, ca rezultat al
introducerii în mediu a poluanţilor care reprezintă deşeuri ale activităţii umane.
         Solul este un factor ecologic important pentru că:
- se află în strânsă corelaţie cu clima unei regiuni prin configuraţia,natura şi
structura lui;
- de calitatea lui depinde formarea şi protecţia surselor de apă subterane şi de
suprafaţă;
- determină creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei, influenţând astfel în mod direct
alimentaţia omului;
- are rol hotărâtor în amplasarea localităţilor, asigurarea condiţiilor optime de
construcţie a locuinţelor, de dezvoltare socială şi economică a aşezărilor umane.
           Poluarea solului este cauzată de :
- pulberi şi gaze nocive din atmosferă, dizolvate de ploaie şi întoarse în sol;
- apele de infiltraţie care impregnează solul cu poluanţi şi îi antrenează în
adâncime;
- râurile poluate care infestează suprafeţele irigate şi inundate;
- deşeurile industriale sau menajere depozitate necorespunzător;
- pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
          Principalii poluanţi ai solului sunt :
a) reziduuri solide: deşeuri, gunoaie orăşeneşti, îngrăşăminte chimice,
pesticide, pulberi, prafuri, nămoluri, minereuri neprelucrabile, etc.
b) reziduuri lichide: ape reziduale, precipitaţii naturale care au dizolvat
H2SO4, HF (ploi acide).
c) reziduuri gazoase: gaze rezultate din activitatea industriei miniere:
dioxid de carbon, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat, aerosoli, gaze naturale
(metan, etan, propan,etc.), fenoli, cianuri, etc.
          Principalele surse de poluare a solului sunt reziduurile.
Reziduurile solide ocupă suprafeţe mari de teren pentru instalarea halelor
având ca efect acumularea unei mase sordide, urâţirea peisajului, poluarea
aerului şi a apelor subterane, împiedicarea folosirii solului.
Reziduurile lichide impurifică solul prin infiltrarea apelor poluate care se
epurează parţial depunând elemente nocive în sol.
Apele reziduale infiltrate produc modificări importante la suprafaţă şi în
apropierea imediată a suprafeţei (conţinutul chimic, pH-ul, fertilitatea solului)
schimbând astfel în mod nefavorabil mediul de dezvoltare al florei şi faunei.
Petrolul şi apele de la rafinării afectează suprafaţa solului pe care se răspândesc
şi pânza de apă freatică în care se infiltrează. Reziduurile petroliere au
persistenţă îndelungată şi degradează solul pentru perioade lungi. Iazurile de
decantare ocupă suprafeţe mari, reziduurile minerale şi substanţele toxice depuse
în ele în sol sunt greu şi foarte puţin degradabile de microorganisme, iar solul
prin dezvoltare se degradează imediat şi ireversibil.
          Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor. Acestea spală
atmosfera de agenţii poluanţi şi îi depun pe sol,dar în acelaşi timp spală şi
solul ,ajutând la vehicularea agenţilor poluanţi spre emisari; ploile favorizează şi
contaminarea în adâncimea solului.
          Umiditatea solului depinde şi de vegetaţia care îl acoperă şi de natura
însăşi a solului. Acest lucru este foarte important pentru urmărirea persistenţei
pesticidelor şi îngrăşămintelor artificiale pe terenurile agricole, ele trebuie să
rămână cât mai bine fixate în sol.
          O particularitate deosebită a solului o constituie autopurificarea lui. Acest
lucru se realizează datorită prezenţei în sol a unui mare număr de
microorganisme care contribuie la degradarea reziduurilor şi la distrugerea
germenilor patogeni. Alţi factori care contribuie la autopurificare sunt:
temperatura scăzută, umiditatea redusă din straturile superficiale ale solului,
lipsa suportului de hrană, prezenţa germenilor proprii solului, (care formează
flora denumită telurică) etc.
           Dintre deteriorările mediului, cele care evidenţiază în mod direct efectele
negative ale activităţilor umane sunt cele legate de greşita administrare a 
pământului şi de metode necorespunzătoare folosite în agricultură şi în creşterea
animalelor.
          În mod natural, solul este expus permanent procesului de erodare rezultat
al acţiunilor concentrate ale factorilor naturali, în special aerul şi apa, dar şi
variaţiile de temperatură.
          Pătrunderea omului în ecosistem şi mai ales activitatea sa îndreptată spre
cultura pământului au condus la o intensificare pronunţată a eroziunii naturale,
prin suprapunerea  aşa-numitei eroziuni accelerate, datorată despăduririlor
masive, desţelenirilor necorespunzător efectuate, culturilor cu unelte nepotrivite,
păşunatului excesiv, monoculturilor, etc.
          Urmările defrişărilor s-au resimţit nu numai în schimbările de climă ale
regiunilor lipsite de vegetaţie naturală, dar şi în importantele modificări ale
faunei şi florei. Despăduririle reprezintă una din principalele  cauze ale
extinderii zonelor aride ale planetei.
           Un impact puternic asupra fertilităţii solurilor şi cu efecte favorabile
erodării lor l-a constituit practicarea, pe scară largă, a păşunatului intensiv de
către crescătorii de animale domestice din diversele regiuni ale globului.
          Ţinând cont de aceste aspecte se pot adopta ca măsuri  pentru protecţia
mediului desecarea, drenarea, fixarea şi stabilizarea terenurilor.
          Problemele hidroameliorative ridicate de relief variat, de condiţii
hidrografice, hidrologice şi pedologice foarte diferite de la un loc la altul se pot
rezolva prin lucrări de desecări-drenaje şi combaterea eroziunii solului. Astfel de
probleme se datorează unor condiţii locale ca: inundaţii, exces de apă (periodic
sau permanent), secete frecvente, sărăturarea solurilor, etc.
          La noi în ţară există terenuri agricole ce prezintă un exces de umiditate, în
diverse grade şi intensităţi, care se pot grupa astfel:
-                     terenuri cu exces de umiditate temporar cauzat de precipitaţii;
-                     terenuri cu exces permanent de umiditate cauzat de apa freatică puţin
adâncă;
-                     terenuri cu exces de umiditate cauzat de apa de inundaţii sau infiltrate din
râuri.
          Sărăturile apar sub formă de petice de diferite mărimi, în cadrul
terenurilor joase cu drenaj natural slab şi cu apă freatică mineralizată, la mică
adâncime.
          Terenurile sărăturate  nu pot fi în general, cultivate fără măsuri
hidroameliorative şi agrotehnice. Dacă nu li se aplică astfel de măsuri ele sunt
lăsate ca păşuni de foarte slabă calitate.
         Drenajul este o lucrare hidrotehnică destinată desecării şi consolidării unui
teren. El devine indispensabil în acţiunea de tehnicizare şi modernizarea
agriculturii în toate zonele globului, fie că este vorba de terenuri cu exces de
umiditate sau exces de umiditate şi săruri, fie că este vorba de terenuri situate în
zonele aride, secetoase, unde introducerea irigaţiilor poate genera salinizări,
tasări, etc.
          În masivele irigabile, drenajul este chemat să realizeze un echilibru
corespunzător între conţinutul de apă, săruri, aer şi temperatură.
         Sistemul de drenaj previne sau întrerupe procesul de acumulare a sărurilor,
o parte din ele fiind antrenate şi evacuate.
         Desecarea înseamnă eliminarea excesului de apă de la suprafaţa terenurilor
joase în vederea cultivării lor sau din motive sanitare profilactice.
Desecarea se realizează prin construirea sistemelor de desecare.
         Fixarea şi stabilizarea terenurilor se realizează prin diverse metode în
scopul împiedicării alunecărilor de teren sau protejării împotriva efectelor
negative ale inundaţiilor şi ale torenţilor.
          În ceea ce priveşte acţiunea torenţilor se pot efectua lucrări de amenajare
în lungul reţelei torenţiale, care au un rol de consolidare a malurilor şi de
atenuare a debitului solid sau lucrări hidrotehnice.
          Pajiştile şi plantaţiile silvice constituie cele mai potrivite folosinţe pentru
valorificarea terenurilor cu alunecări active sau stabilizate temporar, deoarece
favorizează ameliorarea solurilor şi chiar stabilizarea acestor terenuri prin
regularizarea  regimului hidric, termic şi prin consolidarea  mecanică pe
adâncimea de pătrundere a rădăcinilor. Aceste folosinţe pot asigura un drenaj
biologic eficient, atenuarea formării crăpăturilor şi un sistem de ancoraj prin
rădăcini.

                     

CAPITOLUL II

Poluarea solului prin: eroziune, alunecări, sărăturare, acidifiere şi


exces de apă

 2.1 Poluarea solului prin eroziune


         Eroziunea este o formă de degradare a solului sau a rocilor şi se datorează
acţiunii vântului, ploilor şi omului, care prin lucrări agricole, a distrus textura
solului.
          Eroziunea solului este un proces mecanic care solicită energie. O parte din
această energie este asigurată de ploile în căderea lor.
          Una din cauzele care contribuie la declanşarea procesului de eroziune a
solului, în special pe solurile argiloase, îl constituie procesul de dezintegrare
(contracţie - umflare) a particulelor de sol datorită interacţiunii hidromoleculare
(apă-aer) teorie abordată şi dezvoltată de diferiţi cercetători.
         Procesul de eroziune a solului se caracterizează prin excelenţă cu multiple
şi variate forme de interdependenţă între factorii de cauzalitate şi de aceea apare
necesitatea integrării acestora într-o formă numerică adoptată corespunzător cu
raporturile existente.
         Eroziunea solului nu este numai un proces hidromecanic ci şi fizico-chimic
şi biologic. De aceea rezistenţa unui sol este influenţată de însuşirile fizico-
chimice şi biologice.
         Prognoza procesului de eroziune se poate realiza numai printr-o studiere
amănunţită a proprietăţilor solului şi a rocilor pe care se formează.
         Intensitatea eroziunii este influenţată de caracteristicile morfometrice ale
versanţilor, iar dintre acestea, lungimea de scurgere şi valoarea înclinării sunt
esenţiale.
         Forma versanţilor şi eroziunea determină, de asemenea, o diferenţiere
asupra intensităţii şi mărimii eroziunii.
         Până recent, preocuparea privind eroziunea solului era determinată numai
de pagubele făcute solului însuşi, respectiv pierderea solului şi a productivităţii
acestuia. În prezent, sunt tot mai mult subliniate numeroasele consecinţe ale
procesului de eroziune a solului  şi alunecărilor de teren asupra calităţii mediului
înconjurător, prin pierderea de sol respectiv, a fertilităţii intrinsece; colmatarea
râurilor, locurilor, bazinelor de acumulare, şoselelor, terenurilor din aval,
entrofizarea locurilor, dispariţia vegetaţiei naturale şi cultivate, degradarea
landşaftului natural până la deşertificare. Toate acestea, pe lângă procesul
natural de eroziune, sunt în principal, efectul modului de folosinţă
necorespunzătoare, sistemului incorect de lucrare a solului, ca şi tehnologiilor şi
structurii de plante cultivate.
        Gravitatea fenomenului de eroziune rezultă şi din viteza cu care se
colmatează lacurile de acumulare a apei şi reducerea perioadelor de funcţionare
a hidrocentralelor electrice.
         Prin natura, gravitatea, amploarea, complexitatea şi implicaţiile sale,
poluarea solului prin eroziune şi alunecări are multiple consecinţe negative
asupra solului şi mediului înconjurător.
         
          2.1.1 Eroziunea în suprafaţă
          Pe terenurile în pantă, acţiunea conjugală a picăturilor de ploaie cu a
scurgerilor superficiale determină eroziunea denumită, convenţional în
suprafaţă, prin care se spală treptat stratul superficial de sol favorizând apariţia
şiroirilor, repartizate aproximativ uniform pe întreaga suprafaţă a versantului
afectat de eroziune. Cu timpul, şiroirile pot evolua progresiv, ajungând la
adâncimi de 20-40 centimetri, în acest stadiu fiind denumite rigole.
          Formele eroziunii în suprafaţă afectează solul pe adâncimi reduse, ele
putând fi nivelate prin lucrări superficiale. Lucrările de nivelare sunt necesare şi
se execută de multe ori pe terenurile plane, dar ele sunt obligatorii pe versanţi,
deoarece denivelările sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă, împiedicând
executarea normală a lucrărilor agricole şi contribuie la amplificarea eroziunii
prin concentrarea scurgerilor de apă. Prin nivelare, se corectează micile
mameloane de teren, se astupă micile depresiuni , realizându-se o uniformitate a
suprafeţei versantului.
Lucrările de nivelare se vor executa în concordanţă cu natura solului, grosimea
stratului fertil şi particularităţile rocii mame.
         Uneori, pentru consolidarea suprafeţelor nivelate şi creşterea fertilităţii
solului, se recomandă însămânţarea acestora imediat după nivelare, cu ierburi
perene.
         Obiectivul principal al acţiunilor de prevenire şi combatere a eroziunii în
suprafaţă este reducerea pierderilor de sol, până la limita admisibilă. Pentru
realizarea obiectivului menţionat, se adoptă un complex de măsuri si anume:
- organizarea antierozională  a teritoriului;
- executarea lucrărilor agrotehnice;
- lucrări speciale – hidrotehnice.
         Executarea lucrărilor agrotehnice pe terenurile în pantă trebuie să se facă
paralel cu direcţia curbelor de nivel. Totodată, se stabileşte o structură de culturi
bune protectoare ale solului, amplasate în sisteme de: culturi orientale pe direcţia
curbelor de nivel, culturi în fâşii, culturi cu benzi înierbate. În reducerea
efectului negativ al eroziunii solului, o contribuţie  importantă revine lucrărilor
speciale de combatere şi anume, lucrărilor hidrotehnice. Acestea prezintă
avantajul că exercită o influenţă deosebită asupra procesului de eroziune, fie prin
interceptarea şi dirijarea scurgerilor pe versanţi, fie prin modificarea
microreliefului. Ele ajută, în acelaşi timp la acumularea în sol a unor cantităţi
mai mari de apă, contribuind la o mai bună aprovizionare a plantelor în zonele
cu deficit de umiditate. Prezintă însă, dezavantajul că necesită investiţii ridicate,
proiecte speciale de execuţie, iar pentru realizarea lor în teren sunt necesare,
utilaje complicate şi costisitoare.
         Din categoria lucrărilor hidrotehnice de combatere a eroziunii solului, fac
parte: valurile de pământ, canalele de coastă, debuşeele şi terasele.
Valurile de pământ – sunt alunecări hidrotehnice, care se execută cu
scopul de a intercepta apa care se scurge pe versanţi, determinând fie infiltrarea
acesteia în sol, fie evacuarea excesului către debuşee, determinând astfel
fenomenul de eroziune.
Canalele de coastă – sunt lucrări hidrotehnice de combatere a eroziunii
solului, care se execută pe versanţi cu pante uniforme cu scopul reţinerii
integrale sau regularizării scurgerilor cauzate de ploile torenţiale. Nu se
recomandă în zonele cu alunecări de teren.
Debuşeele. Scurgerea dezordonată a apelor ca urmare a ploilor torenţiale
de lungă durată poate să provoace importante stricăciuni lucrărilor de amenajare
a versanţilor. Pentru a se evita astfel de situaţii la amenajarea terenurilor în
pantă, o atenţie deosebită trebuie acordată reţelei de  evacuare a apelor în exces.
Reţeaua poate fi alcătuită din văi naturale bine înierbate sau împădurite
(debuşeele naturale); când lipsesc acestea se fac canale cu pantă mare, amplasate
pe linia de curgere a apelor (debuşee artificiale).

          2.1.2 Eroziunea în adâncime


          Formaţiunile torenţiale efect al eroziunii în adâncime, sunt de cele mai
evidente ţi uşor de recunoscut. Densitatea şi dimensiunile lor în foarte multe
cazuri impresionante determină mari dificultăţi în adoptarea măsurilor de
stabilizare şi apoi de reintroducere a terenurilor afectate în circuitul productiv.
         Formele eroziunii în adâncime pot fi clasificate astfel:
a)                 Rigola – este formaţiune eroziunii în adâncime care evidenţiază trecerea
de la scurgerea dispersată pe versant la scurgerea concentrată. Are adâncimi
mici şi fundul paralel cu linia (suprafaţa terenului). Taluzurile cu înclinare mare
îi dau în secţiunea transversală, forma de V. Rigolele au amplasare neregulată pe
versant şi nu au legătură directă cu reţeaua hidrografică.
b)                Ogaşul – se evidenţiază mult mai bine decât rigola, mai ales prin
dimensiuni. Ogaşul este considerat şi ca începutul ravenării terenului.
c)                 Ravena – este formaţiune a eroziunii în adâncime cu dimensiunile cele
mai mari (2 metri adâncime,8-50 metri lăţime, lungimea este egală cu cea a
versanţilor pe care se formează). Linia fundului ravenei nu mai este o linie
paralelă cu linia terenului, respectiv suprafaţa terenului, şi este în trepte sau în
profil parabolic.
          Ravenarea terenurilor agricole produce pagube însemnate atât agriculturii
cât şi aşezărilor umane, căilor de comunicaţii, etc.
 c) Torentul – este deosebit de formaţiunile erozionale în adâncime. Torenţii
sunt râuri mici, pâraie, văi caracterizate prin viituri bruşte determinate de ploi
torenţiale sau de topirea zăpezii şi care poartă cantităţi mari de aluviuni grosiere
sau duc ape curate de aluviuni.
         Măsurile şi lucrările de combatere a eroziunii solului trebuie adoptate cu
respectarea unor principii de bază care le asigură eficienţa atât sub aspectul
tehnic cât şi economic. Astfel lucrările de combatere a eroziunii solului trebuie
să aibă la bază studii aprofundate referitoare la agenţii şi factorii care provoacă
eroziunea; lucrările trebuie să se execute în complex şi nu izolat, la executarea
lor să se ţină seama de tehnologiile de cultură deoarece terenurile amenajate,
ocupate de lucrări, trebuie să producă agricol sau silvic. şi lucrările de combatere
a eroziunii solului trebuie adoptate cu respectarea unor principii de bază care le
asigură eficienţa atât sub aspectul tehnic cât şi economic. Astfel lucrările de
combatere a eroziunii solului trebuie să aibă la bază studii aprofundate
referitoare la agenţii şi factorii care provoacă eroziunea; lucrările trebuie să se
execute în complex şi nu izolat, la executarea lor să se ţină seama de
tehnologiile de cultură deoarece terenurile amenajate, ocupate de lucrări, trebuie
să producă agricol sau silvic.

         2.1.3 Eroziunea eoliană


          Eroziunea solului poate fi generată şi de vânt, în special în zonele cu clime
aride, pe soluri slab coezive, prăfoase şi nisipoase şi, în această situaţie procesul
este cunoscut sub denumirea de eroziune eoliană.
           Eroziunea eoliană este produsă de curenţii puternici de aer în mişcare
turbulentă şi se manifestă, în special, în regiunile aride, secetoase.
          Mişcarea aerului are drept urmare încălzirea inegală a scoarţei terestre. Ca
urmare a diferenţelor de temperatură apar şi diferenţe de presiune, care sunt în
generatoare de vânturi.
          Acţiunea eoliană se manifestă sub două forme distincte denumite deflaţie
şi coraziune.
Deflaţia este procesul de spulberare a particulelor de la suprafaţa scoarţei 
solide a Pământului.
         Deflaţia cuprinde două faze distincte:
-                     desprinderea particulelor de suportul natural;
-                     transportul particulelor.
Coroziunea – este procesul de erodare a rocilor de către masele eoliene
încărcate cu particole solide.
          Consecinţele şi efectele eroziunii eoliene sunt:
-                     eroziunea eoliană afectează în special terenurile nisipoase şi solurile cu
structuri fine;
-                     transportarea particulelor de sol pe distanţe mai mari;
-                     pe terenurile nisipoase, depunerea materialului nisipos duce la formarea
dunelor;
-                     la viteze mari şi foarte mici ale vântului se formează avalanşe de nisip şi
furtuni de praf, acestea din urmă circulând la înălţimi şi pe distanţe foarte mari.

          2.1.4 Eroziunea produsă de apă


          Un rol deosebit în viaţa plantelor şi animalelor îl are apa. Apa sub formă
de picături de ploaie, strat care se scurge la suprafaţa terenului poate dezvolta şi
o acţiune mecanică de dislocare, antrenare şi transport a particulelor de sol de pe
terenurile în pantă, proces cunoscut sub denumirea de eroziune a solului.
          Eroziunea provocată de apă poate fi: de suprafaţă – atunci când scurgerea
este dispersată pe toată suprafaţa terenului şi de adâncime – în situaţia  în care
scurgerea este concentrată pe anumite direcţii şi determină formaţiuni torenţiale.
         Din punct de vedere al dinamicii eroziunii produse de apă, se întâlnesc
două tipuri: eroziune latentă şi eroziune accelerată.
Eroziunea latentă are o intensitate redusă, abia perceptibilă, deoarece nu se
constată o reducere a grosimii solului.
Eroziunea accelerată are o intensitate ridicat, procentul de sol dislocat fiind
mult mai mare decât cel de sol format.
          Pentru consolidarea şi ameliorarea terenurilor erodate de apă cea mai
folosită tehnică este cea de împădurire.

          2.1.5 Eroziunea produsă de om


          Prin exploatarea exagerată a pământului (lucrări agricole) şi prin
despădurire, omul contribuie la degradarea ecosistemului prin eroziune,
facilitând procesele de deflaţie şi coraziune.
Astfel, arăturile necorespunzătoare, distrugerea tufărişurilor (care printre
alte efecte benefice, acţionează ca nişte paravane care diminuează forţa
vântului), lipsa lucrărilor de întreţinere a teraselor, compactarea solului prin
folosirea unor utilaje agricole foarte grele duc la erodarea solului.

         2.1.6 Eroziunea solului şi colmatarea


          Particulele de sol detaşate prin eroziune ajung la baza versanţilor.
Materialul fin este transportat de apă în reţeaua hidrografică. Particulele fine
colmatează  cursurile de apă naturale sau artificiale (navigaţii, irigaţii,etc.) şi
bazinele de acumulare a apei; de asemenea, înfundă considerabil sau limitează
funcţionarea canalelor însăşi, mai ales în cazul canalelor pentru irigaţie a căror
colmatare afectează  substanţial exploatarea şi gospodărirea sistemelor de
irigaţie.
          Colmatarea ridică nivelul albiilor râurilor şi fundul bazinelor de
acumulare a apelor, mărind pericolul inundării zonelor din jur, ridicând nivelul
apelor freatice şi înmlăştinînd solurile din zonele respective. De asemenea,
colmatarea reduce durata de funcţionare a construcţiilor de pe cursurile de apă.
O problemă deosebită o constituie colmatarea acumulărilor  de apă pentru
diferite scopuri (alimentări cu apă a aşezărilor umane, industriei hidroenergetice,
etc.), devenind  o problemă mondială.
         Acumulările de apă pentru piscicultură sunt serios afectate de colmatare şi
capacitatea lor a fost redusă în multe ţări.
          Costul dragării canalelor şi râurilor, a unor acumulări de apă este foarte
mare, ridicând costul transportului pe apă şi al apei de consum.
         Formaţiunile torenţiale care transportă pietriş în cursurile navigabile sunt
foarte dăunătoare.
         În unele zone montane, ploile torenţiale pun în mişcare cantităţi imense de
material grosier (pietriş şi chiar bolovăniş) care ameninţă existenţa multor
construcţii şi aşezări umane.
         Valoarea de agrement a terenurilor erodate, mai ales a cursurilor şi
acumulărilor de apă colmatate, este considerabil redusă, iar malurile erodate ale
cursurilor de apă şi bazinelor de apă devin nefavorabile pentru recreere .
          Transportul particulelor de sol prin eroziunea eoliană are efecte
dăunătoare în zonele afectate. Materialele  de sol îndepărtate prin eroziunea
eoliană sunt, adesea, depuse pe vegetaţii  şi aduc pagube construcţiilor,
comunicaţiilor, canalelor, etc.
          Particolele de sol purtate de vânt poluează atmosfera afectând sănătatea
oamenilor şi animalelor care sufăr de boli ale aparatului respirator şi inflamarea
ochilor.

           2.1.7 Eroziunea solului şi poluarea chimică


           Concepţia tradiţională cu privire la procesele eroziunii, adică ideea despre
eroziune ca un factor care distruge solul şi este cauza care duce la colmatarea
cursurilor şi acumulărilor de apă nu este suficient de cuprinzătoare pentru a
permite completa înţelegere a problemei.
          Solul conţine şi receptează(prin chimizarea agriculturii şi silviculturii,
emisii degajări, irigaţii, etc.) cantităţi vaste de substanţe chimice de diferite
tipuri şi cu diferite niveluri de toxicitate. Transportul acestor substanţe, datorită
eroziunii, prezintă un pericol grav pentru întreaga societate, cu atât mai mult cu
cât substanţele chimice se pun foarte uşor în mişcare, iar eroziunea se manifestă
pe suprafeţe mari, din care cauză este foarte dificil să se stabilească şi să se
implementeze măsuri eficiente şi economice de combatere a eroziunii.
          Cele mai frecvente surse ale acestor substanţe chimice sunt îngrăşămintele
chimice şi diferitele pesticide aplicate neraţional în agricultură, ca şi deşeurile şi
reziduurile solide şi lichide industriale, agricole şi menajere degajate pe sau în
sol. Substanţele chimice sunt transportate de la locul aplicării sau depozitării de
apă şi vânt. Aplicarea în cantităţi mai mari a îngrăşămintelor chimice, mai ales
NPK, şi impactul acestei aplicări asupra resurselor de apă pe scară mondială au
determinat o serie o serie de organizaţii ale O.N.U să se ocupe în mod deosebit
de această problemă.
          Evaluarea importanţei poluării apei datorită îngrăşămintelor chimice
îndepărtate prin eroziune depinde de modul de utilizare a apei. Cea mai gravă
problemă o pune poluarea surselor de apă potabilă, deoarece unele substanţe,
cum sunt fosfaţii, nitraţii şi clorurile, acţionează direct asupra organismului
uman şi pot afecta serios sănătatea. Nitraţii, de exemplu, pot provoca la copii o
afecţiune specială – methemoglobinemia. Încă nu există nici un procedeu
economic şi eficient de îndepărtare a fosfaţilor, nitraţilor şi clorurilor din apă. În
cazul apei de irigat o cantitate anumită de azot şi fosfor în apă poate fi
avantajoasă. Industria , cu excepţia industriei alimentare, nu poate să fie afectată
în mod periculos de apa cu concentraţii obişnuite de îngrăşăminte chimice.
         Problema care apare cel mai frecvent, datorită poluării apelor cu elemente
nutritive din sol conţinute în debitul  solid al scurgerilor de suprafaţă ca şi în
soluţie, este efectul asupra echilibrului  biologic în râuri şi lacuri prin provocarea
eutrofizării. Contribuţia eroziunii solului la eutrofizare se datorează faptului că,
odată cu particulele de sol, aduse prin eroziune, se transportă cantităţi mari de
fosfor, acesta fiind elementul cel mai deficitar în ape pentru creşterea algelor şi
altor plante acvatice. Se ştie că aceşti compuşi ai fosforului din sol au stabilitate
redusă în apă şi pot ajunge din sol în apă în cantităţi importante numai odată cu
transportul particulelor solide de sol, deci numai prin eroziune.
          Pesticidele folosite în agricultură sunt sursa principală de poluare a apelor
cu unele produse chimice, foarte adesea toxice. Acest proces este accelerat de
către eroziune. Până în prezent, nu există nici o metodă pentru îndepărtarea  lor
din apă în mod eficient. Pesticidele conferă apei mirosuri şi gusturi neplăcute şi
prezintă pericol pentru sănătatea omului, nu numai prin contact direct, ci şi prin
lanţul trofic.
         Date fiind gravitatea şi amploarea distrugerii solului prin eroziune şi
alunecări, pe plan mondial, se acordă o atenţie deosebită pentru realizarea unei
agriculturi în condiţiile asigurării prevenirii şi combaterii eroziunii şi protecţiei
mediului înconjurător împotriva acestui tip de poluare.
         Procesul de poluare a solului prin eroziune şi alunecări poate fi contracarat
prin protejarea solului cu covor vegetal viu sau mort, ca şi cu obstacole fizice.
Covorul vegetal, dens cu talie joasă, este eficient în reducerea eroziunii prin
impactul apei şi prin spulberare. Pe terenul arabil, lucrările pe curba de nivel,
culturile în fâşii cu sau fără benzi, înierbate şi modificarea pantei prin crearea de
valuri şi terase, cu asolament şi tehnici de cultură corespunzătoare, reprezintă
măsuri eficiente de combatere a eroziunii prin apă. Alte măsuri sunt perdelele de
protecţie şi gardurile de reţinere a materialului purtat de aer, lucrările simple,
biologice şi mecanice pentru protejarea malurilor ravenelor şi râurilor, precum şi
a digurilor. De altfel, rezultatele de cercetare, ca şi din producţie, atât pe plan
mondial cât şi din ţara noastră confirmă aceasta.

2.1.8.Consencinţe asupra capacităţii productive a solului


          Materialul ce se transportă anual de către râuri în oceane, înaintea
intervenţiei omului, se evaluează la 9,3 miliarde tone pe om, iar după intervenţia
omului s-a ajuns la 24 miliarde tone pe om, din care 1% este transportat de vânt.
          Anual în ţara noastră, se pierd, prin eroziune, cca 126 milioane tone de
sol, respectiv 106,6 milioane tone de pe terenul agricol, din care 28 milioane
tone de pe terenul arabil. Zona cea mai puternic afectată de eroziune, cuprinde
dealurile, subcarpaţii Meridionali şi podişul Gotic, urmate de partea centrală a
Moldovei şi vestul podişului Transilvaniei.
          În ce priveşte pierderea de teren agricol, alunecările împreună cu
eroziunea în adâncime, determină scoaterea din cultură a cca 5000 ha teren pe
an. De altfel, şi eroziunea în suprafaţă contribuie la scoaterea din circuitul
agricol a unor terenuri, se înţelege,numai la formele avansate de eroziune şi în
special în cazul solurilor formate pe roci coezive cu capacitate redusă de
dezagregare.
         Un efect al eroziunii solului, direct şi de importanţă capitală, este
îndepărtarea, odată cu solul a unei cantităţi însemnate de materie organică şi
elemente nutritive.
         Eroziunea de suprafaţă afectează evident fertilitatea solului, mai ales când
acţionează asupra orizontului cu humus sau asupra celui de tranziţie. În acest
caz, cercetările din ţara noastră arată că pentru 1 cm de sol erodat se pierd
60kg/ha cereale, dacă se are în vedere o producţie medie de 4000 kg/ha pentru
solurile nerodate.
          Aceste pierderi se pot evita prin respectarea unor reguli, şi anume:
-                     alegerea culturilor şi asolamentelor, trebuie să conducă la o acoperire
bună şi de lungă durată a terenului, în special în perioadele periculoase;
-                     lucrările de arat, semănat, prăşit,etc., trebuie să se execute perpendicular
pe direcţia vântului. Fertilizarea solului, mai ales cu îngrăşăminte chimice,
măreşte conţinutul în humus şi astfel coeziunea particulelor solide face dificilă
antrenarea lor de vânt;
-                     interzicerea amplasării de construcţii şi depozite grele pe terenurile
alunecoase;
-                     interzicerea trasării căilor de comunicaţii pentru vehicule grele;
-                     restricţii, până la interzicerea, privind amplasarea lucrărilor de aducţiune
a apei, de reţinere parţială sau totală a apei pe terenurile alunecoase sau pe cel
învecinate.

2.2 Poluarea solului prin alunecări de teren


        
        Alunecările de teren sunt deplasări naturale ale unor masive de pământ,
cauzate în primul rând de gravitaţie şi de acţiunea apei. În cele mai multe cazuri,
pe suprafaţa terenului alunecos se formează mai multe fronturi de desprindere,
care în plan, au tranşee curbate cu concavitatea în jos, ca şu frontul principal.
Suprafaţa de alunecare delimitează, de regulă, stratul impermeabil rămas
nemişcat de partea superioară; această suprafaţă poate fi în masa rocilor de
acoperire, la baza acestor depozite sau chiar în rocile de bază. În multe cazuri cu
terenuri cu alunecări periodice se întâlnesc mai multe suprafeţe de alunecare la
diferite adâncimi, mişcarea producându-se pe câte una sau mai multe suprafeţe
simultan.
         Factorii care contribuie la producerea alunecărilor pot fi: cauzali –
gravitaţia şi acţiunea apei, acţiunea omului,mişcările tectonice şi seismice; şi
condiţionali – relieful accidentat, plantele mari, alternanţa de straturi permeabile
cu straturi impermeabile înclinate, natura terenurilor, procesele de alterare şi
dezagregare, crăpăturile de pe terenurile alunecoase.
          Tipurile de alunecări pot fi grupate astfel: după starea generală (curgeri
de teren, alunecări propriu-zise şi alunecări cu surpări); după vârstă
(contemporane, vechi şi fosile); după stadiul de evoluţie (potenţiale, în curs de
activare şi active, recente şi stabile temporar).
         În general, valorificarea terenurilor alunecoase trebuie făcută prin folosirea
lor cu culturi care, în condiţii pedologice nefavorabile, create prin alunecare, să
asigure producţii satisfăcătoare, să protejeze şi să amelioreze solul şi să
contribuie la stabilizarea terenului.
         Urmările alunecărilor de teren sunt grave, oricare ar fi cauzele care le
produc. Pe lângă victimele omeneşti, distrug aşezări, degradează solurile şi
terenurile cultivate, afectează vegetaţia forestieră, drumurile, căile ferate,
tuneluri şi baraje, conducte subterane, blocări de văi creând lacuri artificiale,
prăbuşiri de faleze, colmatarea lacurilor de acumulare, distrugerea exploatărilor
miniere,etc.

          2.2.1 Pante şi alunecări de teren


          Studiul pantelor şi al schimbării configuraţiei lor i-a ajutat pe oamenii de
ştiinţă să înţeleagă cum se produc alunecările de teren. S-au descoperit noi date
despre fenomenele naturale care duc la eroziunea solului şi la alunecări de teren,
iar cunoaşterea acestora poate ajuta la prognozarea catastrofelor naturale.
         În timpul alunecărilor de teren rocile se deplasează de-a lungul pantelor pe
distanţe de până la 4 km. Pe pantele abrupte, mai ales când solul este
suprasaturat cu apă, rocile se deplasează cu viteză mare cauzând dezastre
masive.
         Pantele apar în toate regiunile globului. Ele pot fi abrupte sau line,
necultivate sau cultivate şi conferă peisajului varietate şi aduc dovezi despre
modul de formare a reliefurilor.
         Deplasările de mase – sunt deplasările sub influenţa gravitaţiei.
Deplasările se produc când tensiunea din interiorul rocilor şi a solului cresc sau
când frecarea scade. Apa este un factor principal care provoacă deplasarea de
masă. Deplasările mai bruşte sunt cauzate de ploile abundente sau prelungite,
sau de topirea zăpezilor, care se înfiltrează în solul pantelor, slăbind legătura
dintre minerale.
         Avalanşele – sunt alunecări de teren cu viteză foarte mare. Ele pot fi
provocate de vibraţiile cauzate de cutremure, sau chiar împuşcături.
         Căderi de roci şi surpări de sol. Aceasta se petrece atunci când apa se
înfiltrează în crăpăturile rocilor şi apoi îngheaţă. Alunecarea de teren
desemnează orice fel de deplasare bruscă, ce are loc pe o pantă.
          Surpările de pământ implică deplasări de materiale fine, cum ar fi argila
sau şisturile argiloase. Uneori acestea devin atât de saturate cu apa pluvială,încât
cea mai mică vibraţie poate duce la prăbuşirea pantei.
         2.2.2 Scheme de amenajare a terenurilor agricole supuse alunecării  
         Prin amenajarea terenurilor agricole supuse alunecării se urmăreşte
corectarea, reducerea sau chiar înlăturarea influenţei unor factori cauzali şi
condiţionali ai alunecărilor în scopul asigurării condiţiilor de ameliorare şi
valorificare a terenurilor degradate de alunecări.
         Măsurile şi lucrările care pot fi cuprinse într-o schemă de amenajare a
terenurilor agricole alunecoase, în vederea menţinerii sau realizării stabilităţii
terenurilor au rolul funcţional de reducere a forţelor motoare ale alunecărilor şi
de sporire a forţelor de rezistenţă la alunecare.
          Reducerea forţelor motoare ale alunecărilor poate fi făcută prin înlăturarea
suprasarcinilor date de apă, construcţii, depozite, căi de comunicaţie cu vehicole
grele, motoare staţionare,etc. Sporirea forţelor de rezistenţă – frecare interioară,
coeziunea, sprijinul natural al masivelor alunecoase se pot face prin eliminarea
unei părţi, care este în exces, din apa straturilor acvifere, prin diferite procedee
de consolidare a pământurilor, prin apărarea sprijinului natural sau prin sprijiniri
artificiale.
          În zona cu alunecări, schema de amenajare poate cuprinde următoarele
măsuri şi lucrări:
- interzicerea amplasării oricăror construcţii şi depozite grele;
- interzicerea funcţionării motoarelor staţionare;
- înlăturarea suprasarcinilor existente sau, în situaţii forţate de importanţa social-
economică a suprasarcinilor, consolidarea pentru stabilizarea terenului aferent;
- astuparea găurilor cu material bine compactat;
- captarea tuturor izvoarelor existente şi drenarea terenurilor din locurile cu
exces de umiditate;
- şanţuri de evacuare a apei din depresiunile închise care nu se astupă;
           Când sprijinul natural al terenurilor alunecoase este slăbit sau îndepărtat
datorită eroziunii în adâncime sau laterale provocate de curentul din albia
cursurilor permanente sau a celor torenţiale şi când stabilitatea terenului este
periclitată de variaţia nivelului apei din albie sau lac de acumulare, există la
piciorul versantului, atunci se poate aplica de la caz la caz:
- lucrări de consolidare a malurilor albiei prin diverse îmbrăcăminţi;
- lucrări de apărare indirectă a malurilor prin colmatare;
- filtre inverse sub formă de contrabanchete din material drenant, în cazul
malurilor cu izvoare;
- praguri şi baraje pe ravene şi alte formaţiuni ale reţelei torenţiale;
- taluzarea malurilor.
          Terenurile cu alunecări active sau stabilizate temporar, pot fi valorificate
diferenţiat, în funcţie de gradul lor de frământare şi de amenajările aplicate.
Terenurile  foarte frământate se pot valorifica numai prin împădurire. Cele puţin
frământate de alunecări,pot fi valorificate agricol în funcţie de factorii
pedoclimatici locali şi de cerinţele agro-economice. În general, valorificarea
terenurilor alunecoase trebuie făcută prin folosirea lor cu culturi care să asigure
producţie satisfăcătoare, să protejeze şi să amelioreze solul şi să contribuie la
stabilizarea terenului.
         Pajiştile şi plantaţiile silvice constituie cele mai potrivite folosinţe pentru
valorificarea terenurilor cu alunecări active , deoarece favorizează ameliorarea
solurilor. Aceste folosinţe pot asigura un drenaj biologic eficient, atenuarea
formării crăpăturilor şi un sistem de ancoraj prin rădăcini. În prezent, toate
alunecările recente s-au petrecut numai pe terenurile cu alunecări vechi una din
condiţiile favorabile reactivării mişcărilor de teren fiind însăşi existenţă
microreliefului neregulat, caracteristic acestor terenuri.
         Lucrările care trebuie proiectate pentru condiţiile deosebite de funcţionare
pe terenurile agricole alunecoase sunt: lucrările de nivelare-modelare, canale
deschise şi drenuri, la zidurile de sprijin, contrabanchetele şi ancorajele.

  2.3 Poluarea solului prin sărăturare

          Prin sărăturare se înţelege procesul de acumulare atât a sărurilor solubile,


cât şi a sodiului schimbabil în cantitate suficient de mare pentru a dăuna
capacităţii productive a solului. Sărurile includ soluri saline, soluri alcaline şi
soluri atât salinizate cât şi alcaline. Obişnuit, sărăturile apar în zonele aride şi
semiaride ale lumii. În zonele umede, sărurile solubile prezente în sol sau
rezultate în urma proceselor de formare a solului, sunt supuse unui proces de
levigare în profilul de sol, putând ajunge în apele freatice şi de acolo în râuri,
lacuri, mări şi oceane.
         Sărăturarea solurilor poate avea loc sau poate fi accentuată adesea, în
zonele aride şi semiaride în urma introducerii irigaţiei. Toate apele din irigaţii
conţin cantităţi variabile de săruri solubile şi chiar dacă au un conţinut redus,
poate avea loc acumularea de săruri solubile în condiţiile unui sol cu drenaj
deficitar. De asemenea, în condiţiile unei irigaţii neraţionale, cu pierderi de apă
din calele de aducţie, aplicare de norme de udare necorespunzător, fără
asigurarea unui drenaj adecvat, poate avea loc, într-un timp scurt, ridicarea
nivelului apei freatice. Odată ce nivelul apei freatice ajunge la 1-2 m adâncime
de la suprafaţa solului, cantităţi însemnate de apă se ridică prin capilaritate în
zona radiculară a plantelor, de unde se pierd prin evaporare, iar sărurile
dizolvate se acumulează în această zonă. În felul acesta, atât apa freatică cât şi
apa de irigaţie pot să contribuie la fenomenul de salinizare secundară a solului,
ceea ce reprezintă, de altfel, un alt tip de poluare a solului.
          Problema poluării solului prin sărăturare, nu se limitează la o anumită
regiune specifică de pe glob. Este greu de găsit o zonă geografică în care
sistemele de irigaţie să nu aibă anumite probleme legate de poluare prin
sărăturare. Cu toate acestea, în regiunile cu climat arid şi semiarid, problema
este mult mai acută, atât ca răspândire, cât şi ca intensitate a acestui fenomen. În
ţara noastră, fenomenul de poluare a solurilor prin sărăturare se manifestă pe cca
454 mii ha teren agricol, din care cca 274 mii ha teren arabil, iar suprafaţa cu
soluri cu risc potenţial de poluare prin sărăturare, în condiţiile amenajării şi
exploatării necorespunzătoare a irigaţiei,se estimează la aproximativ 1300 mii
ha.
         Salinizarea secundară a solurilor din ţara noastră se datorează următoarelor
cauze:
- ridicarea nivelului apelor freatice mineralizate;
- suspendarea regimului hidric periodic percolativ de salinizare-desalinizare sub
influenţa inundaţiilor cu regim hidro-salin nereversibil;
- intensificarea ascensiunii capilare a apei din pânza freatică prin suprapăşunat,
agrotehnică necorespunzătoare;
- aducerea la suprafaţă a stratelor salifere din adâncime.
Salinizarea secundară a solurilor din ţara noastră poate avea două surse; una
reziduală, ca urmare a influenţei franjei capilare cu apă cu compoziţie chimică şi
alta ca urmare a folosirii apei de irigat cu compoziţie chimică alcalină.
          Efectul dăunător pentru plante al sărurilor solubile în exces în sol este
evident. De asemenea, pentru practica agricolă este important de reţinut faptul
că o slabă dezvoltare a culturilor agricole are loc când conţinutul sodiului
schimbabil este de 10-15% din capacitatea de schimb cationic. La un conţinut de
sodiu schimbabil de 20-35%, plantele agricole sunt puternic afectate. Toxicitatea
sărurilor variază în funcţie de natura cationului şi a anionului respectiv. Limitele
de toxicitate pot fi, însă, mult influenţate de fenomenul antagonismului ionilor
din sol, ca şi de tipul de salinizare sau alţi factori care condiţionează
mecanismele de schimb ionic la interfaţa sol-plantă. În general, în solurile
sărăturate au interacţiuni complexe, de ordin superior, în care se împletesc
efectele de însumare, de sinergism şi de antagonism ale diferiţilor ioni.
          În concluzie, poluarea solurilor prin sărăturare are loc, în principal,
datorită intervenţiei şi activităţii neraţionale a omului, prin executarea
necorespunzătoare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi aplicare de măsuri
agrotehnice neadecvate. La acestea mai contribuie ignorarea legilor care
dirijează echilibrul natural şi evoluţia solurilor, neglijarea sau desconsiderarea
totală a modificărilor hidrologice, hidrochimice şi geochimice care au loc în
teritoriu ca urmare a lucrărilor de hidroameliorare.
         Solurile sărăturoase au compactitate şi coeziune mare, permeabilitate
foarte redusă din care cauză apa bălteşte la suprafaţă chiar şi după ploile mai
mici; conţinutul de săruri uşor solubile este mare, cele mai dăunătoare fiind cele
de potasiu.
         Ameliorarea acestor terenuri reprezintă o cale foarte importantă de sporire
a productivităţii agricole.

          2.3.1 Amenajări pentru ameliorarea terenurilor sărăturate


          Principalele măsuri agrotehnice pe astfel de terenuri sunt următoarele:
        Cultivarea plantelor – care sunt mai tolerante faţă de săruri:sfecla de zahăr,
floarea-soarelui, lucerna, muşeţelul, orezul,secara, grâul, ş.a.
        Lucrările solului. Aceste terenuri fiind compacte, necesită să fie afânate prin
lucrări aplicate mai des, decât pe solurile normale. Adâncimea arăturii trebuie
astfel stabilită încât să nu se aducă la suprafaţă sol cu un conţinut mai mare de
săruri.
        Aplicarea de amendamente este necesară pentru corectarea reacţiei solului.
        Aplicarea îngrăşămintelor. Pe astfel de terenuri sunt necesare îngrăşămintele
organice cât şi cele chimice. Gunoiul de grajd contribuie atât pentru
aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive cât şi pentru a îmbunătăţi
însuşirile fizice ale solului (a spori permeabilitatea).
        Spălarea sărurilor este o măsură foarte importantă. Spălarea se face spre
toamnă când nivelul apei freatice este coborât. O eficacitate maximă se obţine
numai atunci când se corelează aplicarea şi a altor măsuri agrotehnice,cum ar fi
aplicarea gipsului.

 2.4 Poluarea solului prin acidifiere

          Solurile acide sunt, prin definiţie, solurile cu reacţie (pH), ale căror valori
sunt mai mici de 7 în scara 0-14. cu unele excepţii (mai ales în cazul coniferelor
şi unor arbuşti), solurile acide sunt considerate soluri sărate sau nefertile. Pe
măsură ce creşte aciditatea, creşte conţinutul de ioni ai elementelor nutritive.
         Aciditatea solului se datorează mai multor surse. Una dintre acestea este
disocierea grupărilor funcţionale ale humusului, iar alta este descompunerea
microbiologică a materiei organice. Alte surse ale acidităţii solului sunt
mineralele argiloase silicatice şi hidroxizii de fier şi aluminiu. Sărurile acide,
cum sunt unele îngrăşăminte chimice care sunt supuse proceselor de hidroliză
sau nitrificare, contribuie de asemenea, la acidifierea solului. Compuşii sulfului
care se găsesc în mod obişnuit în mlaştini, cum este cazul unora din Delta
Dunării,contribuie la acidifierea solurilor, după drenarea acestora şi manifestarea
proceselor de oxidare. Fiecare sursă contribuie la acidifierea solului într-un
anumit domeniu de pH şi cu valori diferite. Intensitatea de acidifiere depinde,
într-o anumită măsură de echilibrul care există intre ionii de hidrogen şi de
aluminiu din sol.
         În condiţiile intensificării continue a agriculturii, cu folosirea în doze tot
mai mari a îngrăşămintelor minerale cu azot, fiziologic acide, are loc acidifierea
solului, în funcţie de capacitatea de schimb cationic, gradul iniţial de saturaţie cu
baze, diferenţierea texturală a profilului de sol şi permeabilitatea pentru apă a
acestuia, conţinutul de humus şi activitatea biologică. Astfel, se cunosc cazuri
când, prin aplicarea a 100kg/ha azot sub formă de azotat de amoniu sau uree, s-a
redus pH-ul cu 0,4-0,5 unităţi, ceea ce înseamnă că, în timp de 6-8 ani, solurile
cu reacţie slab acidă (pH 5,8-6,8 în apă), care în mod normal, nu necesită
amendare calcică, pot deveni acide în aşa măsură încât recoltele să fie afectate
semnificativ.
          Reacţia acidă şi conţinuturile de aluminiu şi mangan mobil, ca şi alte
însuşiri chimice, fizice şi biologice, asociate cu reacţia acidă, limitează
capacitatea de producţie a solurilor şi reduc eficienţa îngrăşămintelor chimice.
Scăderile de recoltă datorite acidităţii solurilor sunt considerabil mai mari (de
două şi de mai multe ori) la culturile leguminoase perene.
          În ce priveşte situaţia din ţara noastră, din întreaga suprafaţă agricolă,
studiată agrochimic, aproape două milioane hectare, respectiv circa 1,5 milioane
ha teren arabil, prezintă soluri acide care necesită corectarea acidităţii. Faţă de
ponderea încă mare (cca 20%) a solurilor acide şi de tendinţă ca această pondere
să crească, datorită folosirii îngrăşămintelor cu azot, fiziologic acide, ritmul
actual de amendare a solurilor acide din ţara noastră este nesatisfăcator, acesta
trebuind să crească până la cel puţin 300 ha/an, pentru ca în decurs de 5-6 ani să
se asigure corectarea reacţiei tuturor solurilor în prezent acide, urmând ca, în
continuare, să se aplice amendamente calcaroase, în doze de întreţinere sau
îngrăşăminte bogate în calciu, pentru menţinerea reacţiei solurilor în domeniul
optim, compensarea efectului de acidifiere al îngrăşămintelor cu azot, fiziologic
acide şi mai ales, pentru asigurarea  unei eficienţe ridicate a îngrăşămintelor, în
general, şi a celor cu azot în special.

 2.5 Poluarea solului prin exces de apă

         Solul intervine în circuitul hidrologic ca receptor, rezervor şi reglator al


umidităţii, contribuind astfel, la tamponarea excedentelor şi deficitelor periodice
ale bilanţului hidrologic al teritoriului. Prin intermediul solului, se intervine, pe
diferite căi, în reglarea unor elemente de bilanţ hidric, aducându-se aşadar, o
contribuţie importantă la creşterea eficienţei în utilizarea resurselor de apă şi în
acelaşi timp, la sporirea producţiei de biomasă, deci, la intensificarea conversiei
energiei solare de bioenergie, în energie alimentară. Capacitatea maximă a
solului de înmagazinare a apei accesibile plantelor depinde de anumite
caracteristici ale lui, în această privinţă, unul din indicii sintetici ai solului este
volumul edafic util pentru plante, adică volumul de sol accesibil sistemului
radicular al plantelor. Datorită variaţiei teritoriale a solurilor, acest volum nu
este uniform.
          Capacitatea maximă a solului de înmagazinare a apei accesibile plantelor
este, pe teritoriul României, de cca 20 km pătraţi. Orice aport absolut de apă din
precipitaţii sau alte surse (inundaţii, irigaţii), care depăşeşte această valoare, este
excedentar din punctul de vedere al bilanţului hidrologic actual al solului. În
funcţie de varietatea de condiţii privind permeabilitatea solului, relieful, litologia
şi hidrologia, acest excedent de apă poate să treacă în apa freatică prin infiltraţie,
să se scurgă la suprafaţa terenului sau să băltească pe sol, provocând dereglarea
echilibrului normal al bilanţului hidric, fapt care are repercursiuni  atât asupra
landşaftului , mediului înconjurător, cât şi asupra fertilităţii solului, asupra
activităţii economice constituind, de fapt, un factor de poluare a solului.
         Solurile cu exces de umiditate, conţinând un volum foarte mare de apă, au
în mod corespunzător, un grad de aerare mai redus. Aeraţia insuficientă a solului
încetineşte procesele de oxidare şi favorizează procesele anaerobe, fapt care nu
permite descompunerea şi mineralizarea totală a materiei organice, dând naştere
la fenomenul de reducere care au ca rezultat gleizarea şi pseudo-gleizarea
solurilor.
          Solurile cu exces de umiditate sunt mai reci, de aceea nu se pot însămânţa
în epoca optimă, iar lucrările agricole se fac de regulă cu întârziere şi de o
calitate inferioară.

          2.5.1 Efectele excesului de apă asupra solului şi plantelor


          Excesul de umiditate de la suprafaţa solului şi din sol influenţează în mod
nefavorabil atât evoluţia solurilor cât şi creşterea şi dezvoltarea plantelor.
        Datorită excesului prelungit de umiditate în sol, au loc procese chimice şi
biochimice care, în condiţii de anaerobioză, duc la apariţia fenomenelor de
gleizare(influenţa excesului de apă freatică) şi de pseudo-gleizare(sub influenţa
excesului de apă pluvială). În aceste condiţii, pe lângă lipsa de oxigen, apar o
serie de compuşi toxici care inhibă viaţa din sol şi nutriţia plantelor, provocând
pierderi de recoltă, parţiale sau totale.
        Apele revărsate peste maluri cauzează pierderi culturilor agricole şi altor
bunuri materiale aflate pe terenurile limitrofe acestor ape.
        Excesul de apă din sol afectează puternic sistemul radicular al plantelor. Pe
solurile cu nivelul freatic ridicat plantele îşi dezvoltă un sistem radicular
superficial, rădăcinile sunt scurte şi uneori îndreptate spre suprafaţa solului, de
aceea se explorează un volum de sol mai mic, înrăutăţindu-se astfel
aprovizionarea plantelor cu apă şi elemente nutritive, iar vara, când nivelul
freatic coboară, plantele suferă de secetă. Umiditatea excesivă favorizează atacul
diferitelor boli, în special a putregaiului rădăcinilor. Sistemul radicular fiind
puternic afectat de excesul de umiditate, plantele nu se pot dezvolta normal
deoarece absorbţia apei şi a substanţelor nutritive precum şi transpiraţia sunt
reduse, iar fructificarea este stânjenită şi în final producţia se reduce sau se poate
compromite cultura. La exces de umiditate şi apă, plantele pier ca urmare a
lipsei de oxigen.

          2.5.2 Măsuri pentru înlăturarea excesului de umiditate


          Prin înlăturarea excesului de umiditate de la suprafaţa solului şi din
profilul de sol prin lucrări de desecare-drenaj, se îmbunătăţeşte aerisirea solului,
care are ca efect ameliorarea regimului termic, se favorizează procesele
biochimice de oxidare şi se creează condiţii normale
pentru                                                                                                                        
                                       
activitatea microorganismelor din sol.
  Pentru înlăturarea excesului de umiditate se efectuează următoarele lucrări:
a)Desecarea – reprezintă un ansamblu de lucrări hidrotehnice şi măsuri
agropedoameliorative care au drept scop eliminarea apei aflate în exces la
suprafaţa terenului sau pe profilul solului, creând condiţii normale pentru
dezvoltarea plantelor şi desfăşurarea proceselor de producţie.  
        Lucrările hidrotehnice de desecare cuprind reţeaua de canale şi drenuri de
colectare şi evacuare, staţiile de pompare, construcţiile hidrotehnice de reţeaua
de canale şi drenuri, instalaţiile pentru măsurarea nivelurilor şi a debitelor de apă
scurse, instalaţiile de comunicaţii şi automatizare,etc.
Metode de desecare:
- evacuarea apei în exces prin scurgere la suprafaţa terenului
- drenarea apei în exces din stratul radicular al plantelor.
-evacuarea apei prin scurgere la suprafaţa terenului şi
drenarea                                                                                                                    
                 stratului radicular.
- drenarea biologică.
- colmatarea – este procesul prin care se ridică cota terenului în urma aluvionării
acestuia în mod natural sau artificial.
- drenaje frontale – constau din şiruri sau drenuri longitudinale de adâncime,
executate prin diferite soluţii tehnice, ce captează apele infiltrate.
b) Afânarea adâncă – se execută cu maşina de afânat solul.
c) Nivelarea în pantă
d) Modelarea terenului în benzi cu coame. În prima fază se scurge rigola
dintre coame şi apoi de-a lungul acesteia, până la reţeaua de colectare.
                                                                                    
                                                          

                              

Capitolul III

3.1 Norme de tehnică a securităţii muncii

                    Organizarea locului de muncă în condiţii corespunzătoare lucrării ce


urmează a fi efectuate.
                    Purtarea echipamentului de protecţie.
                    Se verifică şi se manevrează corespunzător echipamentul de protecţie.
                    Se interzice joaca în timpul efectuării lucrărilor.
                    Se manevrează cu atenţie materialele utilizate.
                    Respectarea întocmai a etapelor şi operaţiilor în desfăşurarea lucrărilor.
                    Utilizarea numai a materialelor specifice temei.
                    În efectuarea lucrărilor de reamenajare a terenurilor se va respecta
legislaţia de protecţie a mediului înconjurător.
                    Determinarea indicilor calitativi ai apei şi solului se vor efectua cu
personal calificat şi instruit în laboratoarele de specialitate folosind aparatura
corespunzătoare.
                    Efectuarea analizelor de mediu se vor efectua respectând standardele de
mediu care se aplică pe teritoriul ţarii noastre.

                               

3.2 Concluzii

         Eroziunea se produce datorită despăduririlor dezorganizate şi masive,


păşunatului excesiv pe tot parcursul anului, precum şi datorită lipsei
reîmpăduririlor, a reînsămânţării covorului ierbos şi a întreţinerii 
necorespunzătoare a acestora. Pe terenurile agricole practicarea lucrărilor
mecanice pe direcţia deal-vale,a adus la accentuarea eroziunii solului. De
asemenea, degradarea solului se produce datorită trecerilor repetate cu maşini
agricole şi a lipsei îngrăşămintelor organice care îmbunătăţeau însuşirile solului.
          Alunecările de teren sunt deplasări naturale ale unor mase de pământ cu
suprafaţă de mărimi foarte variate, dar în general mici care însă se pot asocia,
rezultând astfel o suprafaţă alunecată mare. Principalele cauze ale alunecărilor
sunt: relieful accidentat, gravitaţia, acţiunea de înmuiere a apei şi activitatea
omului.
          Sărurile în exces fac să crească concentraţia solului şi să reducă
accesibilitatea apei din sol la plantă, iar sodiul dispersează coloizii sodiului, ceea
ce face  ca solul să-şi piardă structura glomerurală , să devină compact, slab
aerat, puţin permeabil, să reţină multă apă şi să se lucreze greu. Reacţia solului
devine bazică. Din această cauză terenurile sărăturate, în general, nu se pot
cultiva şi sunt folosite ca pajişti naturale care dau producţii mici şi de slabă
calitate.
          Reacţia acidă şi conţinuturile de aluminiu şi mangan mobil, ca şi alte
însuşiri chimice, fizice şi biologice, asociate cu reacţia acidă, limitează
capacitatea de producţie a solului şi reduc eficienţa îngrăşămintelor chimice.
          Excesul de apă în sol sau la suprafaţa terenului are efecte defavorabile
asupra plantelor, deoarece împiedică pătrunderea aerului şi menţine o
temperatură scăzută, astfel că rădăcinile nu se dezvoltă şi nu funcţionează
normal, iar în cazul în care această stare persistă se asfixiază şi pier. Prin
urmare, apa în exces nu dăunează plantelor prin ea însăşi, ci prin faptul că
determină o aeraţie insuficientă a solului, urmată de scăderea conţinutului de
oxigen şi de încetinirea activităţilor vitale ale rădăcinilor şi ale
microorganismelor aerobe din sol.
          Ameliorarea şi punerea în valoare a unor terenuri neproductive sau cu
fertilitate naturală scăzută, constituie o categorie specială de măsuri şi de lucrări
specifice unor soluri saline, alcaline, puternic acide, erodate şi cu pericol de
alunecare, a nisipurilor şi a altor soluri improprii în starea lor naturală pentru
folosirea cu eficienţă în agricultură.               

3.3 Recomandări

                Se recomandă:
-                     Împădurirea terenurilor cu pantă mai mare de 25%, înierbarea terenurilor
cu pantă mai mică pe curbe de nivel.
-                     Stabilizarea ravenelor , torenţilor prin plantarea de specii fixatoare de
teren (salcâm, sălcuţă).
-                     Păşunatul organizat pentru a evita degradarea covorului ierbos.
-                     Practicarea asolamentului şi a unei agrotehnici antierozionale.
-                     Captarea izvoarelor de coastă prin drenuri şi canale colectoare pentru a
împiedica apariţia alunecărilor de teren.
-                     Cultivarea culturilor cu cerinţe mari faţă de umiditate pe terenurile cu
exces de umiditate, iar pe terenurile sărăturate sau acide se vor utiliza culturi
care preferă sau tolerează concentraţia ridicată în săruri sau acizi.
-                     Evitarea tasării terenului prin lucrări mecanice repetate, lucrarea de arat
va fi însoţită de sacrificare.
-                     În anii cu precipitaţii abundente se vor construi canale colectoare a apei
în exces care se vor păstra în permanenţă curate şi decolmatate.
-                     Pentru prevenirea şi combaterea poluării solului prin exces de umiditate,
un rol important, îl au lucrările de hidroamelioraţii, agropedoameliorative şi de
gospodărirea apelor respectiv desecarea şi drenajul. Prin înlăturarea excesului de
umiditate de la suprafaţa solului şi din profilul de sol prin lucrări de desecare –
drenaj, se îmbunătăţeşte aerisirea solului, care are ca efect ameliorarea regimului
termic, se favorizează procesele biochimice de oxidare şi se creează condiţii
normale pentru activitatea microorganismelor din sol. Se îmbunătăţesc, de
asemenea, proprietăţile fizice şi hidrofizice. Astfel, se constată o creştere a
greutăţii volumetrice, o sporire a gradului de aeraţie, o îmbunătăţire a structurii
şi a permeabilităţii solului.
-                     Efectuarea unei cartări agrochimice a solurilor şi aplicarea de
amendamente şi îngrăşăminte chimice în funcţie de rezultatele cartării  pe
terenurile sărăturate şi acidifiate.
-                     Utilizarea cu precădere a îngrăşămintelor naturale care au rol important
în refacerea însuşirii solului.
               Nu se recomandă păşunatul până la fixarea completă a terenurilor.

Bibliografie

Răuţă, C., Cârstea, S., - Poluarea şi protecţia mediului înconjurător, Editura


Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1979
Ionescu, A.,  - Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură,
Editura Ceres, Bucureşti, 1982
Ghinea, L.,  - Apărarea naturii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,1978
Răuţă, C., Cârstea, S., Nastea, S., - Principalele criterii de indentificare şi
caracterizare a solurilor poluate şi a surselor de poluare a acstora, Analele ICPA,
volumul 44, Bucureşti, 1980
Răuţă, C.,  - Solul şi apa – factori esenţiali pentru agricultură, Revista
economică, nr. 23, 1981
Moţoc, M., Munteanu, St., Băloiu, V., Stănescu, P., Mihai, Gh.,  - Eroziunea
solului şi metodele de combatere, Editura Ceres, Bucureşti, 1975
Canarache, A., Răuţă, C.,  - Cum putem folosi terenul agricol la potenţialul
maxim, Redacţia de Propagandă Tehnică, M.A.I.A., Bucureşti,1979
Nastea, St. Răuţă, C., Dumitru, M., Cârstea, S., Marin, N., Olaru, V.,Blaga,
Gh., - Recultivarea terenurilor degradate prin activităţi social-economice în R.S.
România, Producţia vegetală – Cereale şi plante tehnice, numărul 7,1980
Răuţă, C., Cârstea, S., Borlan, Z.,  - Situaţia calităţii solurilor cu privire la
reacţie (pH), asigurarea lor cu fosfor şi potasiu mobil şi cu azot la 31 decembrie
1980, Ştiinţa solului, nr. 4
Ciplea, L.I. şi Ciplea, Al.,  - Poluarea mediului ambiant, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1978
Răuţă, C., Cârstea, S.,  - Direcţii şi priorităţi cu privire la protecţia, ameliorarea
ţi valorificarea superioară a resurselor de sol din România, Agricultură,
Alimentaţie, Ambianţă, Cluj-Napoca, 1982
Sandu, Gh., Blănaru, Drăcea, Maria, Răuţă, C.,  - Controlul evoluţiei
solurilor din sistemele de îmbunătăţiri funciare, Editura Ceres, Bucureşti, 1981
Răuţă, C., Botha, V., Buceag, Elena, Păun, Rodica  - Cercetări privind
poluarea solului şi vegetaţiei cu metale grele, Chimizarea agriculturii, volumul I,
IANB – Bucureşti, 1982
Răuţă, C., Cârstea, S., Blănaru, V., Grou, Elvira,  - Agricultura şi protecţia
mediului înconjurător, Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa
Solului, Brăila,

S-ar putea să vă placă și