Sinteza cursuri IF

1. Obiectul şi importanţa lucrărilor de IF.

Suprafaţa agricolă a României însumează cca. 15 mil. Ha (≈63 % din cele 23,839 mil. Ha(care reprezintă suprafaţa totală a
ţării). Datorită diversităţii condiţiilor de relief, climă, sol şi hidrogeologie, pe aproximativ 2/3 din suprafaţa agricolă se manifestă
acţiunea separată sau cumulată a secetei, excesului de umiditate şi eroziunii solului (inclusiv alunecări de teren) Aceste fenomene
provoacă aproape anual pagube importante agriculturii, contribuind implicit la scăderea nivelului de trai din România, mai ales în
această perioadă în care dificultăţi economice se suprapun cu acutizarea schimbărilor climatice la nivel global. Obiectivul general al
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare constă în contracararea efectelor negative ale secetei, excesului de umiditate şi eroziunii solului.
În funcţie de scopul urmărit, lucrările de îmbunătăţiri funciare se grupează în:
- lucrări pentru înlăturarea deficitului de apă din sol prin irigaţii;
- lucrări pentru prevenirea şi combaterea excesului de apă prin;
o regularizarea cursurilor de apă;
o îndiguiri;
o desecări-drenaje.
- lucrări pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului (inclusiv alunecări de teren).
O bună proiectare, execuţie şi exploatare a acestor lucrări creează premize pentru ridicarea fertilităţii solurilor şi folosirea raţională a apei,
prin asigurarea unui regim optim de umiditate şi implicit de aeraţie, temperatură şi nutriţie.
În ultimă instanţă, aplicarea acestor măsuri asigură obţinerea de producţii mari şi stabile în condiţii de protecţie a mediului ambiant. În
spiritul celor prezentate, considerăm că lucrările de îmbunătăţiri funciare constituie fundamentul conceptului modern de dezvoltare durabilă a
agriculturii. Aceste lucrări de îmbunătăţiri funciare au deci un rol extrem de important în intensivizarea agriculturii nu numai datorită implicaţiilor
directe ci şi datorită potenţării implicite a altor factori de producţie cum sunt fertilizarea şi folosirea de soiuri şi hibrizi cu productivitate ridicată.

2. Trăsăturile caracteristice ale lucrărilor de IF.

Lucrările de irigaţii, desecări si combaterea eroziunii solului se deosebesc fundamental de lucrările agricole obişnuite prin
câteva trăsături caracteristice:
1. Au o durată mare de funcţionare (zeci sau chiar sute de ani). Acest lucru impune ca proiectarea, execuţia si exploatarea
acestora sa se facă cu profesionalism deoarece eventualele erori intr-una din etapele enumerate se pot înlătura fie după
casarea lucrărilor, fie cu cheltuieli foarte mari.
2. Necesită investiţii specifice mari la hectar. Pur orientativ, pentru a avea o imagine comparativă între costurile diferitelor
categorii de lucrări de îmbunătăţiri funciare, redăm cu aproximaţie investiţiile medii specifice:
 200 – 3000 Euro/ha pentru amenajări de irigaţii cu udare prin scurgere la suprafaţă sau aspersiune;
 7500 Euro/ha pentru amenajarea orezăriilor;
 1000 - 4000 Euro/ha pentru amenajări de irigaţii prin picurare sau microaspersiune;
 1000 - 1500 Euro/ha pentru lucrări de desecare;
 1500 - 2500 Euro/ha pentru lucrări de drenaj subteran;
 800 - 1000 Euro/ha pentru lucrări de combatere a eroziunii de suprafaţă;
 6000 - 9000 Euro/ha pentru lucrări de terasare a versanţilor.
2. Investiţiile se amortizează într-o perioadă mai lungă în comparaţie cu alte investiţii din agricultură, dar mai rapid decât investiţiile din
industrie. Astfel, în medie, durata de amortizare a acestora este de 10 – 20 ani. Datorită acestui fapt, corelat cu necesitatea si importanta
acestor lucrări, este poate util să amintim ca statele europene subvenţionează cheltuielile aferente acestor amenajări în proporţie de 40 –
90%, in funcţie de specificul zonei şi de prioritatea acestor amenajări.
3. Au un caracter complex. În etapele de proiectare, execuţie si exploatare trebuie să se aibă în vedere totalitatea factorilor naturali, tehnici
şi economici atât pentru stabilirea soluţiilor optime cât si pentru prevenirea degradării mediului natural (în special a solului). Ca urmare a
acestui caracter complex, specialiştii care proiectează, execută şi/sau exploatează aceste lucrări, trebuie sa cunoască în profunzime relaţiile
climă – sol – apă – plantă şi să posede cunoştinţe de hidraulică, hidrologie si hidrogeologie. Domeniile de irigaţii, desecări si combaterea
eroziunii solului vor utiliza de asemenea cunoştinţe de topografie, fizică, meteorologie, pedologie, agrotehnică, fitotehnie, mecanizare etc.
4. Lucrările de îmbunătăţiri funciare trebuie realizate de cele mai multe ori pe teritoriul mai multor exploataţii agricole, caz în care se
constituie în sisteme, fiind necesară o bună cooperare şi sincronizare între proprietarii şi/sau managerii acestora. Atunci când se doreşte un
grad mai mare de independenţă şi flexibilitate , este posibilă şi realizarea unor amenajări locale care însă pot impune uneori cheltuieli
specifice mai ridicate datorită randamentelor mai scăzute. De asemenea, posibilitatea realizării acestor amenajări locale este dictată şi de
amplasamentul suprafeţelor respective. Relativ la cele prezentate, precizăm că lucrările de îmbunătăţiri funciare au eficacitate maximă
atunci când se încadrează armonios în lucrările generale de amenajare a teritoriului pe unităţi naturale, în spiritul conceptului modern de
dezvoltare durabilă.
5. Lucrările de îmbunătăţiri funciare se caracterizează printr-o evoluţie rapidă în concepţia de proiectare a amenajărilor. Spre exemplu, în
ultima jumătate de secol s-a trecut de la irigarea aproape exclusivă prin scurgere la suprafaţă la irigarea prin aspersiune şi/sau
microaspersiune, prin picurare etc.
6. Pe glob, ritmul de creştere a suprafeţelor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare este foarte susţinut. Din păcate, în România, în
perioada de după anul 1990 evoluţia suprafeţelor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare a stagnat datorită conjuncturii social –
economice nefavorabile, înregistrându-se de multe ori chiar pierderi foarte grave în ceea ce priveşte calitatea şi funcţionalitatea acestor
amenajări. Contrastul între situaţia acestei ultime perioade şi cea a deceniului 1980 – 1990 este foarte puternic. Putem astfel aminti că în
perioada 1980 – 1990 ritmul mediu de creştere pentru amenajările de irigaţii a fost de cca. 87 000 ha anual, pentru desecări 70 000 ha anual
 şi pentru combaterea eroziunii solului cca. 60 000 ha anual. Aceste creşteri corespund unui ritm mediu anual de dezvoltare a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare de 1,5% raportat la totalul suprafeţei agricole de 15 mil. ha.
7. Lucrările de îmbunătăţiri funciare contribuie la ridicarea gradului de intensivizare a agriculturii deoarece optimizarea factorului apă
impune, în conformitate cu legea proporţiilor armonice enunţată de Gh. Ionescu Siseşti, dozarea în aceeaşi proporţie şi a celorlalţi factori
de vegetaţie, în scopul sporirii producţiei agricole şi al amortizării într-un timp cât mai scurt a investiţiilor făcute.

Partea I. IRIGAŢII
3. Accesibilitatea apei pentru plante

Apa accesibilă plantelor se află cuprinsă între capacitatea de apă în câmp (Cc) şi coeficientul de ofilire (Co) [4] .
Intervalul dintre Cc şi Co poartă numele de intervalul umidităţii active (I.U.A)

La nivelul capacităţii de apă în câmp, apa este reţinută cu o forţă de sucţiune de 1/3 atmosfere, forţă care creşte la 15 atm
la nivelul coeficientului de ofilire , fapt care indică un grad diferit de accesibilitate a apei pentru plante. Pentru ca plantele să se
dezvolte în condiţii optime, aprovizionarea cu apă trebuie să se facă fără consum mare de energie, deoarece odată cu reducerea
cantităţii de apă accesibilă creşte consumul de energie al plantelor, fapt care stânjeneşte creşterea şi dezvoltarea lor şi duce în final la
diminuarea producţiei. Din aceste considerente, s-au introdus noţiunile de apă uşor accesibilă şi plafon minim.
Plafonul minim marchează limita inferioară a umidităţii uşor accesibile plantelor. Prin urmare, apa uşor accesibilă este
cuprinsă între capacitatea de apă în câmp şi plafonul minim .
Limita inferioară a umidităţii uşor accesibile corespunde unei sucţiuni de 1-2 atm . Producţia cea mai mare, norma de irigare
cea mai mică şi un număr raţional de udări, se pot obţine în cazul irigării la plafonul minim corespunzător unei sucţiuni de 2 atm.
Aplicarea udărilor la o sucţiune de 1 atm nu sporeşte semnificativ producţia, crescând însă numărul de udări şi costul irigaţiei. În
varianta udată la plafonul minim corespunzător unei sucţiuni de 15 atm, producţia se reduce în mod simţitor,.
La acelaşi conţinut de apă accesibilă, forţa de reţinere a apei în sol diferă de la un sol la altul, în funcţie de textură. Dacă se
acceptă plafonul minim corespunzător unei sucţiuni de circa 2 atm , acesta se poate calcula, în funcţie de textura solului, cu relaţiile:
 pmin = Co + 1/3 (Cc – Co), pentru soluri nisipoase uşoare, cu structură în microagregate (10);
 pmin = Co + 1/2 (Cc – Co), pentru soluri cu textură mijlocie şi structură glomerulară (11);
 pmin = Co + 2/3 (Cc – Co) pentru soluri argiloase, cu structură glomerulară
În cazul nisipurilor, valorile ridicate ale plafonului minim se explică prin
limitarea cantităţii de apă care circulă efectiv prin stratul de sol datorită numărului
redus de puncte de contact între particule. Spre exemplu, Mărăcineanu Fl indică în
cazul irigării cartofului timpuriu, pe un sol aluvial luto-nisipos, două valori ale
plafonului minim: 50% din IUA de la răsărit până la începutul fazei de tuberizare şi
70% din IUA, după începutul tuberizării. Prin menţinerea rezervei de apă din sol între
plafonul minim şi capacitatea de apă în câmp pe adâncimea de dezvoltare a masei
principale de rădăcini, plantele vor avea la dispoziţie permanent apă uşor accesibilă şi
un regim de aer favorabil, cuprins între 15-40% din volumul porilor. Reducerea
umidităţii solului până la nivelul coeficientului de ofilire, timp de 1-2 zile în timpul
înspicatului sau polenizării porumbului, poate reduce producţia cu cca. 20%, iar la o
Curbele accesibilităţii apei pentru plante durată a deficitului de 6-8 zile, producţia se poate reduce cu 50%. Reduceri însemnate
se semnalează şi în cazul sfeclei de zahăr, cartofilor etc. Menţinerea nivelului apei din
sol pe adâncimea de udare deasupra plafonului minim, în toată perioada de vegetaţie a culturii, se poate asigura numai dacă momentul
2
declanşării primei udări şi a udărilor după eventualele perioade de întrerupere, se determină astfel încât pe toată suprafaţa ocupată de
o cultură, udarea să se aplice înainte ca rezerva de apă să scadă sub nivelul plafonului minim.
Spre deosebire de culturile de câmp, pentru a asigura producţii mari şi de calitate superioară, plantele legumicole necesită
irigarea la un plafon minim mai ridicat. Spre exemplu, tomatele se recomandă a se iriga la un pmin de 3/4 din IUA pe solurile
medii şi de 1/2 din IUA pe cele uşoare. Varza şi conopida se vor iriga la o umiditate corespunzătoare unei sucţiuni de 0,6-0,7 atm,
iar ceapa de apă, prazul, sfecla roşie, morcovii, pătrunjelul, ridichile, la un plafon foarte apropiat de nivelul capacităţii de apă în
câmp (corespunzător unei sucţiuni de 0,3 atm).

4. Norma de irigare
Norma de irigare (Σm) reprezintă cantitatea de apă necesară pentru irigarea unui hectar cultivat cu o anumită plantă în
perioada de vegetaţie. Norma de irigare variază în limite foarte largi, între 1.500-6.000 m 3/ha, în funcţie de cultură şi zona
pedoclimatică . Valorile normelor de irigare servesc la stabilirea necesarului anual de apă în cadrul fiecărui sistem şi la calcularea
suprafeţelor ce se pot iriga dintr-o anumită sursă de apă.
Pentru a determina consumul total de apă, în cazul în care pe anumite suprafeţe se aplică udări de aprovizionare şi eventual
udări de spălare a sărurilor, la norma de irigare din perioada de vegetaţie se vor însuma norma de aprovizionare şi norma de spălare.
Pentru estimarea normei de irigare nete se poate utiliza ecuaţia bilanţului hidrologic din perioada de vegetaţie:
Σm = ETRO + Rf – Ri – Pv – bilanţ în circuit închis fără aport freatic ;
Σm = ETRO + Rf – Ri – Pv – Af – bilanţ în circuit deschis cu aport freatic;

Norma de irigaţie brută = Σm în care:

ETRO- este consumul de apă din sol prin transpiraţie şi evaporaţie, în condiţii de aprovizionare cu apă în optim (irigare) în
m3/ha;
Rf – rezerva finală a apei din sol¸ în m3/ha;
Ri – rezerva iniţială a apei din sol, în m3/ha;
Pv – suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie > 5 mm, în m3/ha;
Af – aportul freatic, în m3/ha;
ηg – randamentul global al sistemului de irigare.
În prezent sunt disponibile date de consum de apă prin evapotranspiraţie, pentru principalele culturi irigate, pe zone
pedoclimatice. Datele de consum se prezintă pe luni şi sunt exprimate în m3/ha şi zi . Acest mod de exprimare permite folosirea
datelor respective la stabilirea intervalului dintre udări şi la avertizarea aplicării udărilor. În sistemele de irigaţie care se află în
exploatare de mai mulţi ani, valorile orientative ale rezervei finale de apă (din momentul recoltării culturii), şi ale rezervei iniţiale apă
(din perioada de însămânţare), sunt de regulă cunoscute, deoarece au fost determinate anual în cadrul operaţiei de avertizare a
udărilor.
În general, rezerva finală de apă pe terenurile din cadrul sistemelor de irigaţie, depăşeşte pe adâncimea de 1,5 m rezerva de
apă corespunzătoare coeficientului de ofilire în zona de stepă, cu aproximativ:
 1.000 m3/ha după sfecla de zahăr, cartofi târzii şi lucernă;
 700 m3/ha după porumb;
 400 m3/ha după fasole, cartofi timpurii, floarea-soarelui şi grâu de toamnă.
În zone mai umede, valorile sunt mai mari decât cele din zona de stepă cu cca 200 m3/ha.
În cazul bilanţului în circuit deschis, rezerva iniţială corespunde capacităţii de apă în câmp.
Pe solurile fără aport freatic din zona de stepă, în cazul în care acestea nu sunt ocupate cu culturi de toamnă, rezerva iniţială
este situată sub valoarea capacităţii de apă în câmp cu 600-700 m 3/ha. Pe solele cultivate cu grâu de toamnă, căruia i s-a aplicat o
udare de aprovizionare, rezerva iniţială este în medie cu 700-800 m 3/ha mai mică, iar în cazul lucernei este cu 1.000-1.200 m 3/ha mai
mică.
În zonele mai umede, de silvostepă şi tranziţie spre zona fostelor păduri de stejar, se scad din valoarea capacităţii de apă
în câmp valori mai mici, de 400-500 m3/ha, (ajungând în cazul lucernei la 800-900 m3/ha)
Pentru a stabili valoarea precipitaţiilor utile din perioada de vegetaţie (media multianuală, cu asigurarea de 70-80%), se vor
folosi datele de la staţia meteorologică sub a cărui rază de influenţă se află sistemul de irigaţie.
Aportul freatic este influenţat, în primul rând, de adâncimea la care se găseşte apa freatică şi de textura solului, elemente ce
determină raza porilor capilari şi respectiv înălţimea ascensiunii capilare. Prin reducerea razei porilor capilari creşte înălţimea
ascensiunii capilare, dar se reduce debitul capilar. Astfel, prin situarea nivelului freatic la o adâncime medie de 1 m în lunile iunie-
august, norma de irigaţie se recomandă a se reduce la grâu cu 65-70%, la porumb cu 45-80%, iar la lucernă cu 55-90%.
În marea majoritate a cazurilor, irigaţia nu este necesară atunci când nivelul freatic se află la o adâncime mai mică de 1 m,
deoarece umiditatea se menţine permanent deasupra plafonului minim, depăşind uneori chiar şi capacitatea de câmp.
Când nivelul freatic este situat între 1-2 m adâncime, umiditatea scade foarte rar sub plafonul minim, şi numai în stratul
superficial de sol, pe parcursul perioadelor secetoase.
Toate aceste aspecte evidenţiază rolul aportului freatic în aprovizionarea plantelor cu apă, precum şi necesitatea de a stabili
regimul de irigare în funcţie de variaţia nivelului freatic. Astfel, se vor exclude de la irigare solurile în care apa freatică se găseşte în
perioada de vegetaţie la o adâncime de până la 1 m, iar pe cele cu apa freatică situată la un nivel cuprins între 1-2,5 m, se vor reduce
norma de irigaţie şi normele de udare, în aşa fel încât să nu se alimenteze prin irigaţie pânza freatică.

3
 5. Norma de udare din perioada de vegetaţie

Norma de udare din perioada de vegetaţie (m) reprezintă volumul de apă distribuit pe suprafaţa de 1 hectar cultivat cu o
anumită plantă, la o singură udare. Norma de udare se exprimă în m3/ha sau mm coloană de apă şi se determină cu relaţia:
m = 100 H Da (Cc – pmom) (m3/ha)

mbrută = 100 H Da (Cc – pmom) (m3/ha)

în care:
pmom reprezintă provizia momentană de apă din sol, ca medie ponderată pe adâncimea de udare, în procente din greutate,
raportată la greutatea solului uscat. Provizia momentană nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim.
La proiectarea regimului de irigare, provizia momentană se înlocuieşte cu plafonul minim, exprimat tot în procente
din greutatea solului uscat (m=100 H Da(Cc-pmin)), unde ηc – randamentul udării în câmp.
Analizând relaţia de calcul, se observă că prin aplicarea udării se urmăreşte completarea rezervei de apă din sol pe adâncimea
luată în calcul de la nivelul plafonului minim până la nivelul capacităţii de apă în câmp. Nu se recomandă să se distribuie norme de
udare mai mari, deoarece solul nu poate reţine apa peste nivelul capacităţii de apă în câmp şi astfel surplusul s-ar pierde prin percolare
sub adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular. Pe de altă parte, normele de udare mai mici conduc la sporirea numărului de
udări, la cheltuieli mai mari cu aplicarea udărilor, la o înrădăcinare superficială a plantelor şi la udări neuniforme în cazul distribuirii
apei prin scurgere la suprafaţă. Uneori, pentru a uşura organizarea aplicării udărilor prin aspersiune, se impune modificarea normei de
udare calculate, în aşa fel încât să rezulte un număr întreg de cicluri zilnice, respectiv 2-3 mutări/zi ale echipamentului de udare de pe
o poziţie pe alta.
Adâncimea de udare (H) se stabileşte în funcţie de răspândirea masei principale de rădăcini a plantelor ce urmează a fi
irigate, de modul de extragere a apei de către sistemul radicular, de proprietăţile fizice ale solului şi de adâncimea apei freatice .
Astfel, pe solurile subţiri având în substrat un strat de rocă dură (inclusiv pietriş în proporţie de peste 90%), adâncimea de udare nu va
depăşi grosimea stratului de sol, iar pe solurile podzolite sau podzolice sau pe alte soluri cu orizont B argiloiluvial, caracterizat prin
textură fină, densitatea aparentă mare şi permeabilitate foarte redusă, adâncimea de udare nu va depăşi decât cu cel mult 10 cm
adâncimea la care apare orizontul impermeabil.
Pe solurile cu nivelul freatic variind în perioada de vegetaţie între 1-2 m, situaţie frecvent întâlnită în amenajările de irigaţie
din Bărăganul de Nord şi de Sud, se recomandă reducerea adâncimii de udare cu până la 50%.
Pe nisipurile irigate din sudul Olteniei, adâncimea optimă de umectare s-a dovedit a fi de 0,85 m. În cazul acestei adâncimi
de udare, plantele au prezentat un sistem radicular bogat şi profund. Utilizarea unei adâncimi de umectare de 0,5 m, determină o
înrădăcinare superficială a porumbului, cu dispoziţia laterală a rădăcinilor, acesta dezvoltându-se numai în stratul de sol umezit prin
udări. Având în vedere aspectele prezentate, se recomandă următoarele adâncimi medii de udare:
 0,5-0,7 m pentru cerealele păioase, fasole pentru boabe, cartofi;
 0,6-0,8 m pentru porumb, floarea-soarelui, soia, sfeclă de zahăr, bumbac şi lucernă anul I;
 0,8-1,2 m pentru lucernă anii II-IV, pomi, viţă de vie;
 0,3-0,5 m pentru legume, cu excepţia tomatelor la care adâncimea este de 0,5-0,7 m.
Valorile minime se pot utiliza la calculul normei pentru udările care se aplică în primele faze de vegetaţie a culturilor când
sistemul radicular nu este complet dezvoltat.

6. Norma de udare de aprovizionare/rasarire

Norma de udare de aprovizionare (a) se poate aplica toamna sau primăvara timpuriu, în scopul asigurării umidităţii necesare
unei bune pregătiri a terenului, însămânţării, răsăririi şi dezvoltării culturilor în primele faze de vegetaţie. Udarea de aprovizionare
este necesară şi se justifică din punct de vedere economic, atât în zonele secetoase, în care în perioada de iarnă cad puţine precipitaţii,
cât şi în zonele mai umede, dar numai în anii cu toamna şi primăvara secetoase.
Rolul deosebit de important al udării de aprovizionare pentru cerealele de toamn ă se poate demonstra prin faptul că neaplicarea
udării de aprovizionare pentru răsărire, în toamnele secetoase, are acelaşi efect cu un semănat întârziat şi un răsărit în timpul iernii sau
în primăvară. Astfel, în toamnele secetoase, culturile de grâu şi orz neirigate din zona de sud-est a ţării, intră nerăsărite în iarnă,
răsărind abia în primăvară, înregistrându-se următoarele consecinţe:
 reducerea cu 30-40% a densităţii plantelor;
 moartea unor plante încolţite în timpul iernii;
 înrădăcinarea superficială a plantelor şi moartea acestora datorită dezrădăcinării sau a dezvoltării necorespunzătoare a
sistemului radicular;
 o întârziere în dezvoltare de cca 12-14 zile în perioada înspicatului;
 reducerea importantă a producţiei.
Pentru a evita aceste consecinţe, se recomandă ca în anii şi în zonele în care umiditatea în stratul de sol de 0-50 cm se află în toamnă
sub 30% din umiditatea accesibilă să se aplice o udare de aprovizionare, deoarece la umiditatea indicată solul nu poate fi bine lucrat
iar seminţele nu găsesc în stratul de 0-10 cm de la suprafaţă suficientă umiditate pentru răsărire.
Perioade secetoase în lunile august-octombrie se întâlnesc în zonele de câmpie din sudul şi vestul ţării în 30-40% din ani.
Specialiştii în irigaţii recomandă ca mărimea normei de aprovizionare să se stabilească astfel încât însumată cu precipitaţiile din
perioada rece a anului (1.X-1.IV) să aducă rezerva de apă din sol, pe adâncimea de 1-1,5 m, la nivelul capacităţii de apă în câmp , în
aşa fel încât să se asigure înmagazinarea apei din precipitaţiile de iarnă. În acest caz, relaţiile de calcul se prezintă astfel:
a = Ccυ - Rf – 10cPi (m3/ha)
a = 100 H Da (Cc - Rfp) – 10cPi (m3/ha)
4
 abrută = 100 H Da (Cc - Rfp) – 10cPi (m3/ha)
în care:
Cc, Ccv reprezintă capacitatea de apă în câmp exprimată în %, respectiv în m3/ha;
Rf, Rfp – rezerva finală de apă în sol, respectiv provizia momentană de apă înainte de udare în m3/ha, respectiv în %;
Pi – precipitaţiile de iarnă, exprimate în mm;
c – coeficient de înmagazinare a precipitaţiilor de iarnă, cu valori de 0,4-0,7 pentru zona de stepă şi de 0,3-0,5 pentru zone mai
umede;
Da – densitatea aparentă, t/m3;
H – adâncimea de umectare a solului, egală cu 1,5 m pe solurile mijlocii şi grele şi 1 m pe solurile uşoare.
ηc – randamentul udării în câmp.
Prima relaţie se foloseşte când rezervele de apă se exprimă în m3/ha (Cv şi Rf), iar a doua, atunci când sunt exprimate în % din
greutatea solului uscat la 105°C.
Trecerea de la umiditatea exprimată în procente din greutatea solului uscat la 105°C la rezerva de apă din sol în m3/ha (pentru aceeaşi
adâncime de determinare) şi de la rezerva de apă în m3/ha la umiditatea corespunzătoare în % din greutatea solului se face cu
relaţiile:
U (m3/ha) = 100 H Da·U% greutate

În funcţie de adâncimea de umectare a solului, norma de udare de aprovizionare determinată cu una din relaţiile prezentate, poate
înregistra valori relativ mari (de peste 1.000 m 3/ha). Prin aplicarea udării de aprovizionare în aşa fel încât în primăvară rezerva de apă
din sol să ajungă la nivelul capacităţii de câmp, se asigură condiţii optime pentru pregătirea terenului şi dezvoltarea normală a
culturilor de toamnă. Pe suprafeţele respective, prima udare se va aplica cu 10-15 zile mai târziu, iar în anii mai ploioşi nu mai sunt
necesare udări în perioada de vegetaţie a grâului. Efecte favorabile se obţin şi în cazul culturilor de primăvară, deoarece în cazul udării
prin aspersiune, aplicând udarea mai târziu, plantele acoperă mai bine solul şi picăturile de apă nu mai intră în contact direct cu
particulele de sol şi astfel nu se mai formează crusta.
La udarea prin brazde, amânarea deschiderii brazdelor creează premise favorabile pentru aplicarea praşilelor mecanice, deoarece în
momentul deschiderii brazdelor, plantele fiind mai dezvoltate, nu mai sunt distruse prin acoperire cu pământ.
Cu toate acestea, în scopul irigării unor suprafeţe cât mai mari, fitotehnicienii recomandă aplicarea de norme mai mici ale udării de
aprovizionare, de cca 1/4 din norma rezultată din calcul. Se justifică această recomandare prin faptul că structura culturilor irigate nu
asigură o eliberare suficient de timpurie a terenului pentru a putea aplica norme de aprovizionare mai mari.
Udările de răsărire aplicate imediat după semănat, se recomandă a se aplica cu norme mici de udare, corespunzătoare unei adâncimi
de umezire de numai 0,3-0,4 m Udările de răsărire, având valori mici, se pot aplica uniform pe teren, numai prin aspersiune
Udările de aprovizionare, în zonele secetoase, pentru cerealele de toamnă, precum şi pentru culturile care se seamănă primăvara
timpuriu (sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, lucernă) se vor aplica toamna, iar pentru culturile care se seamănă primăvara mai târziu
(soia, porumb), primăvara timpuriu.
În zonele mai umede, udările de aprovizionare s-au dovedit eficiente pentru lucernă şi porumb, precum şi pentru grâu în toamnele
secetoase. Udarea de aprovizionare la lucernă, aplicată toamna, asigură sporuri mari de producţie chiar şi în zonele de tranziţie la zona
forestieră.
Având în vedere eficienţa udărilor de aprovizionare de toamnă, se recomandă aplicarea acestora pe suprafeţe cât mai mari, urmând ca
valoarea normei să se stabilească în funcţie de debitul de apă disponibil şi de posibilităţile de aplicare a udărilor pe suprafeţe cât mai
mari. Norme mici de udare de aprovizionare se vor aplica atunci când nu se dispune de suficientă apă în sursa de alimentare, când sunt
restricţii de energie sau când nu există posibilităţi economice şi organizatorice de aplicare a udării de aprovizionare pe întreaga
suprafaţă.

7. Metode de udare; cerinţe generale

Scopul principal al irigării culturilor, obţinerea de producţii mari, stabile şi eficiente în condiţiile menţinerii sau ridicării
fertilităţii solului, se poate realiza numai prin distribuirea apei la plante în funcţie de cerinţele fiziologice ale acestora, printr-o metodă
de udare adaptată condiţiilor pedoclimatice, hidrogeologice şi orografice locale. O metodă de udare adaptată acestor cerinţe trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii (obiective):
1. să creeze premise pentru obţinerea de producţii mari şi stabile;
2. să asigure distribuirea uniformă a apei la plante
3. să permită distribuirea apei cu un randament ridicat (cu pierderi minime de apă prin percolare în adâncime sau pe la
capătul aval al brazdelor, fâşiilor etc);
4. să necesite un consum minim de energie la distribuirea apei pe teren;
5. să permită obţinerea unei productivităţi ridicate la aplicarea udării, (prin organizare, mecanizare şi automatizare),
precum şi posibilităţi de efectuare mecanizată a tuturor lucrărilor agricole;
6. să prevină modificarea în sens negativ a însuşirilor fizice, hidrofizice şi chimice ale solurilor;
7. să permită însuşirea cu uşurinţă a tehnicii de udare de către muncitorii agricoli.
Obiectivele prezentate scot pregnant în evidenţă rolul deosebit de important pe care-l are alegerea metodei de udare în
obţinerea de producţii mari, în folosirea eficientă a apei de irigaţie, în prevenirea fenomenelor de degradare a solurilor şi, în final, în
ridicarea eficienţei lucrărilor de irigaţii.
În prezent, pe plan mondial, pentru irigarea culturilor se folosesc următoarele metode de udare:
 metoda de udare prin scurgere la suprafaţă prin brazde şi pe fâşii;
 metoda de udare prin submersiune;
5
  metoda de udare prin aspersiune;
 metoda de udare prin revărsare;
 metoda de udare subterană;
 metoda de udare prin picurare.
Ponderea cea mai mare pe plan mondial o deţin metodele de udare prin scurgere la suprafaţă, submersiune şi aspersiune . Cu
excepţia udării prin submersiune, (specifică culturii orezului) şi a udării prin revărsare (specifică pajiştilor naturale), celelalte metode
se pot folosi atât pentru irigarea unor culturi agricole cât şi horticole.

8. Factorii care determină alegerea metodei de udare.

O alegere raţională a metodei de udare impune cunoaşterea şi analizarea tuturor factorilor naturali, tehnici şi economici care
favorizează sau limitează utilizarea uneia sau mai multor metode de udare. Dintre aceşti factori, o importanţă deosebită prezintă
condiţiile orografice, pedologice, hidrogeologice, climatice, calitatea apei de irigat, cultura irigată şi aspectele de ordin economic.
A. Factorii orografici influenţează alegerea metodei şi a elementelor tehnice ale udării prin panta şi microrelieful terenului )
Panta terenului poate stânjeni scurgerea apei pe brazde sau fâşii, sau poate conduce la viteze mari care pot provoca eroziunea solurilor
irigate. Pe de altă parte, microrelieful terenului, prin gradul de frământare, limitează folosirea udării prin scurgerea la suprafaţă,
submersiunea, revărsarea şi udarea subterană.
B. Factorii pedologici influenţează alegerea metodei de udare prin textură, prin capacitatea de înmagazinare a apei în sol,
prin viteza de infiltraţie a apei în sol, prin rezistenţa solului la eroziune, prin intensitatea salinizării şi prin gradul de uniformitate
pedologică . Astfel, pe solurile cu textură mai grosieră (caracterizate printr-o capacitate redusă de înmagazinare a apei), nu sunt
recomandate metodele prin care se distribuie norme mari de udare (scurgere la suprafaţă şi submersiune) . Pe solurile salinizate (sau
cu condiţii potenţiale de salinizare), se recomandă metodele care asigură circulaţia apei pe verticală (aspersiune, submersiune),
precum metodele care asigură menţinerea unui plafon minim ridicat (picurare). Pe solurile neuniforme din punct de vedere pedologic
(mozaicate), picurarea şi aspersiunea asigură o bună uniformitate de udare cu condiţia să se aleagă o intensitate de udare mai mică
decât cea mai redusă viteză de infiltraţie caracteristică suprafeţei amenajate.
C. Condiţiile hidrogeologice, respectiv adâncimea redusă şi gradul ridicat de mineralizare a apei freatice, exclud folosirea
metodelor de udare caracterizate printr-un randament mai scăzut la aplicarea udărilor în câmp.
D. Factorii climatici contribuie la alegerea metodei de udare prin frecvenţa şi intensitatea vântului şi prin regimul
temperaturilor, umidităţii relative şi precipitaţiilor . Viteze ale vântului mai mari de 3,5 m/s, temperaturile ridicate şi umiditatea
relativă scăzută, limitează folosirea aspersiunii, deoarece în astfel de condiţii, pierderile de apă prin evaporaţie vor fi foarte mari. În
zonele mai bogate în precipitaţii, repartizate neuniform în perioada de vegetaţie, nu se recomandă să se folosească metode de udare
prin care se aplică norme mari, deoarece după udări pot apare mai frecvent precipitaţii importante care nu vor mai putea fi
înmagazinate în întregime.
E. Calitatea apei de irigat, prin gradul de mineralizare şi de poluare, indică folosirea anumitor metode de udare. Astfel, la un
grad de mineralizare mai ridicat, pentru a se asigura spălarea sărurilor distribuite odată cu apa de irigat, se vor folosi submersiunea sau
aspersiunea cu norme mari de udare. Pentru a preveni contactul cu plantele irigate, apele uzate şi de canalizare, se vor distribui numai
prin irigare subterană sau prin scurgere la suprafaţă.
F. Cultura irigată, deşi nu are un rol hotărâtor decât în cazul orezului, poate influenţa alegerea metodei de udare, prin
particularităţile agrotehnice şi prin valoare economică. Pentru culturile intensive (pomi, viţă de vie, legume etc), se recomandă şi se
utilizează din ce în ce mai mult, metode de înaltă tehnicitate (picurarea sau microaspersiunea) care necesită însă investiţii specifice
mai mari.
G. Factorii economico-sociali. În general, majoritatea terenurilor îndeplinesc condiţiile tehnice pentru utilizarea mai multor
metode de udare. În asemenea situaţii, rolul decisiv în alegerea metodei de udare revine condiţiilor economice. Astfel, la baza alegerii
metodei de udare va trebui să stea investiţia specifică şi, în special, cheltuielile anuale de exploatare, precum şi valoarea sporului de
producţie ce urmează a se obţine prin irigare. În aceleaşi condiţii economice, se va prefera metoda care conduce la un randament mai
ridicat de folosire a apei şi la o productivitate mai bună la aplicarea udărilor
Dintre factorii sociali, nu trebuie să se neglijeze tradiţia locală cu privire la irigaţie şi existenţa unor resurse umane calificate
corespunzător. Dacă în zonă nu există o experienţă locală, se va prefera (din acest punct de vedere) udarea prin aspersiune sau
picurare], deoarece unii din factorii care contribuie la obţinerea unor udări de calitate corespunzătoare şi la realizarea unei uniformităţi
bune de udare, sunt incluşi în construcţia echipamentului de udare.

9. Udarea prin brazde; avantaje şi dezavantaje; condiţii de folosire.

Utilizare.
Metoda de udare prin brazde se foloseşte la irigarea culturilor prăşitoare, legumelor, pomilor fructiferi şi viţei de vie.
Distribuirea apei la plante se face prin infiltrare laterală şi pe verticală (în perioada în care apa circulă de-a lungul brazdelor deschise
printre rândurile de plante).
Avantaje
Raportat la udarea prin aspersiune, udarea prin brazde prezintă următoarele avantaje:
o cheltuieli de exploatare mai reduse , deoarece consumul de energie necesar pompării apei în cadrul amenajării interioare
este mai mic cu 40-50%, iar numărul de mutări ale echipamentului de udare se reduce de 4-5 ori;
o necesită investiţii mai mici pentru echipamentul de udare;
o se poate folosi la aplicarea udărilor cu ape uzate;
o regimul eolian nu influenţează calitatea udării;
6
 o nu favorizează atacul unor boli (la irigarea legumelor, viţei de vie, pomilor fructiferi), prin faptul că masa foliară nu este
udată şi nici nu contribuie la ridicarea umidităţii relative a aerului;

Infiltrarea apei din brazde pe verticală şi lateral

Dezavantaje
Metodei de udare prin brazde îi sunt proprii şi unele dezavantaje:
 necesită nivelarea capitală a terenului, lucrare costisitoare, care ridică mult investiţia specifică de amenajare;
 randamentul udării în câmp la udarea prin brazde este mai redus în comparaţie cu aspersiunea, variind între 0,6 şi 0,9
(faţă de 0,9 în cazul aspersiunii);
 necesită personal tehnic de exploatare cu calificare mai ridicată şi udători cu experienţă îndelungată sau cunoştinţe de
hidraulică aplicată, motiv pentru care se impune instruirea şi permanentizarea tuturor udătorilor;
 aplicarea necontrolată a udării prin brazde poate conduce la degradarea solurilor prin eroziune, înmlăştinare şi/sau
salinizare.
Condiţii de folosire a udării prin brazde
Udarea prin brazde se poate folosi în următoarele condiţii orografice, pedologice, hidrogeologice şi geotehnice:
 pe terenurile cu microrelief cu grad de frământare redus, cu pante uniforme, cuprinse, în general, între 0,7‰-5‰ ; aceste
condiţii pot asigura la nivelarea capitală un volum de terasamente de maximum 800 m 3/ha (în medie 500 m3/ha). Pentru
culturile agricole prăşitoare, panta maximă a terenului se recomandă a fi de până la 5-8%, iar pentru livezi până la 15%;
 pe solurile profunde, cu capacitate mare de înmagazinare a apei, cu textură mijlocie sau fină, cu drenaj natural bun,
rezistente la eroziune, nesalinizate. Se vor evita solurile argiloase, contractile;
 pe terenurile cu nivel freatic situat la o adâncime mai mare de 3-4 m;
 condiţiile geotehnice nu limitează folosirea metodei de udare prin brazde, cu precizarea că pe terenurile cu strat de löess
sensibil la înmuiere sub greutatea proprie, cu grosimi mai mari de 15 m , se impun măsuri pentru reducerea pierderilor
de apă, pentru ca acestea să nu provoace tasări care ar putea duce la denivelarea suprafeţei terenului.

10. Parametrii care definesc scurgerea apei pe brazde

Pentru a stabili elementele tehnice ale udării pe brazde, este necesar să se cunoască modul de desfăşurare a
fenomenului de scurgere a apei de-a lungul brazdelor şi factorii care-l influenţează.
Scurgerea apei pe brazde reprezintă un caz particular al scurgerii variate, nepermanente, cu reducerea debitului
de-a lungul brazdelor.
Scurgerea este influenţată de numeroşi factori variabili în timp şi spaţiu. Astfel, fenomenul scurgerii poate
diferi substanţial pe acelaşi tip de sol, de la un amplasament la altul, în funcţie de starea solului. Uneori, pe acelaşi
amplasament, scurgerea poate diferi de la un an la altul şi chiar de la o udare la alta în timpul aceluiaşi sezon.
Factorii principali care influenţează scurgerea sunt: debitul de alimentare, viteza de infiltraţie a apei în sol pe
durata scurgerii, panta brazdelor, proprietăţile solului care influenţează viteza de infiltraţie (textura, structura,
proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice), condiţiile hidraulice ale scurgerii (secţiunea şi rugozitatea brazdelor),
durata udării, cultura irigată etc.
Scurgerea este rezultanta a două fenomene complementare (infiltraţia şi regimul de scurgere) şi din acest
motiv, dirijarea fenomenului impune atât cunoaşterea ecuaţiilor vitezei de infiltraţie a apei în sol cât şi a ecuaţiilor
hidraulice ale curgerii apei pe brazde.
La alimentarea brazdelor cu un debit constant (Q), la intervale egale de timp (Δt), apa înaintează cu viteze şi pe
distanţe din ce în ce mai mici pe brazde . Fenomenul se explică prin creşterea suprafeţei totale de infiltraţie şi prin
reducerea debitului de-a lungul brazdei, prin infiltrarea apei în sol.
Dacă se continuă alimentarea cu debit constant a brazdelor, se ajunge la un moment dat în situaţia în care
debitul distribuit se infiltrează în sol pe lungimea brazdei umectate şi, ca urmare, frontul de apă nu mai avansează sau
avansează foarte încet. În momentul respectiv s-a ajuns la limita maximă a lungimii brazdei.
Viteza de avans a apei este influenţată în primul rând de viteza de infiltraţie a apei în sol. Astfel, pe solurile
cu viteză mare de infiltraţie, avansul este foarte redus, apa parcurgând distanţe scurte, în timp ce pe solurile cu viteză
de infiltraţie mai redusă, apa înaintează cu viteză mai mare. Alături de viteza de infiltraţie, avansul apei este influenţat
în mare măsură şi de panta şi rugozitatea brazdelor; prin creşterea pantei, sporeşte substanţial şi viteza de avans, în
timp ce o rugozitate mai mare contribuie la reducerea avansului apei pe brazde.
Reprezentarea grafică a avansului apei pe brazde se face cu ajutorul curbei de avans. Viteza de infiltraţie a apei
în sol, influenţând major fenomenul scurgerii, implicit va influenţa şi elementele tehnice ale udării, în special durata de
udare, lungimea brazdelor şi debitul de alimentare.
Infiltraţia apei în sol se produce sub acţiunea gravitaţiei şi a diferenţei de tensiune (potenţial capilar) care se
creează la începutul infiltraţiei, când în stratul umezit de la suprafaţă tensiunea este zero pentru ca la mică adâncime să

7
fie ridicată. Diferenţa de tensiune se reduce în procesul umezirii solului, infiltraţia producându-se numai sub acţiunea
forţei gravitaţionale.
În procesul infiltrării apei în sol, sub coloana de apă, pe o anumită adâncime, solul este saturat cu apă, formând
aşa-zisa zonă de saturaţie, în care apa se găseşte sub presiune hidrostatică pozitivă, presiune care descreşte, devenind
nulă la nivelul frontului de infiltraţie sau de umezire. Sub frontul de umezire se află zona de difuziune în care
acţionează forţa de sucţiune, presiunea fiind negativă.
Viteza de infiltraţie se reduce odată cu timpul de umectare, de aceea şi frontul de umezire înaintează în
profunzime cu o viteză continuu descrescătoare.
Viteza de infiltraţie este influenţată de o multitudine de factori, cum sunt: umiditatea iniţială a solului, textura,
porozitatea, structura, covorul vegetal, starea suprafeţei solului în momentul umectării, metoda de udare, numărul
udării etc.
În figura următoare se prezintă variaţia vitezei de infiltraţie în timp şi de la o udare la alta, la udarea prin
brazde cu pante de 4,6%, pe un cernoziom tipic (Pleşa I).
Se remarcă reducerea vitezei în timpul aceleiaşi udări şi de la udarea I la a III-a, precum şi stabilizarea vitezei
de infiltraţie după circa trei ore de la începerea udării.

Dinamica şi curbele infiltraţiei Scurgerea apei pe brazde prin avans –

cumulate a apei în sol infiltraţie şi curba de avans rezultată.

11. Aprecierea şi îmbunătăţirea calităţii udării pe brazde

Calitatea udării prin brazde se apreciază în funcţie de uniformitatea distribuirii apei, randamentul udării în câmp, lipsa sau
prezenţa eroziunii şi producţia obţinută de-a lungul brazdelor.
Uniformitatea de udare se poate aprecia prin determinarea adâncimii de umezire a solului de-a lungul brazdelor de udare cu ajutorul
unei vergele din oţel cu diametrul de 5-6 mm şi lungimea de 1,5 m. Adâncimea de umezire se apreciază în funcţie de rezistenţa la
penetrare a vergelei. Determinarea se face la 1-2 zile după udare, din 50 în 50 m de-a lungul brazdelor.
Alt procedeu constă în trasarea curbelor de avans şi de retragere a apei la udarea pe brazde Pe solurile cu o viteză de infiltraţie
uniformă pe lungimea brazdelor, se obţine o udare uniformă pe distanţa pe care cele două curbe sunt aproape paralele, distanţe pe care
apa circulând aproximativ acelaşi timp pe brazde şi cantitatea de apă infiltrată în sol este aproximativ egală.
Precizia de determinare a uniformităţii creşte dacă se apreciază în funcţie de cantitatea de apă înmagazinată în sol după udare sau în
funcţie de producţia obţinută de-a lungul brazdelor.
Datele cu privire la volumele de apă înmagazinate în sol pot fi utilizate şi la determinarea randamentului de udare în câmp.
Pentru a aprecia uniformitatea de udare în funcţie de producţie, se recoltează cultura pe parcele cu lungimea de 25 sau 50 m de-a
lungul brazdelor de udare şi apoi se compară valorile cu producţia medie. Uniformitatea se poate aprecia cu ajutorul coeficientului de
variaţie şi a abaterii standard a producţiei.
Se observă că există o legătură directă între repartiţia umidităţii după udare şi producţia înregistrată, fapt care permite să se aprecieze
uniformitatea de udare în funcţie de producţia înregistrată de-a lungul brazdelor de udare, deoarece în producţie se reflectă influenţa
tuturor udărilor aplicate în perioada de vegetaţie.
Uniformitatea de udare se poate îmbunătăţi prin:
8
  stabilirea elementelor tehnice ale udării în strânsă corelare între ele, pe de o parte, şi proprietăţile solului, pe de altă parte,
cunoscând că o bună corelare între lungimea, panta brazdelor şi debitele de alimentare conduce la o udare uniformă pe toată
lungimea brazdelor;
 întreţinerea nivelării capitale prin nivelarea de exploatare;
 folosirea unui debit iniţial cât mai mare, fără a depăşi însă debitul neeroziv pentru ca brazdele să fie umectate cât mai rapid
pe toată lungimea ;
 folosirea sistemului cu recircularea apei, procedeu care permite utilizarea unui debit mare pe toată durata udării, deoarece
surplusul de apă se captează la capătul aval al brazdelor şi se utilizează în aval sau se repompează în reţeaua de alimentare;
 folosirea de brazde cu secţiunea transversală parabolică şi adâncime redusă pe solurile cu viteza de infiltraţie mică şi pante
mari ale brazdelor, pentru ca apa să înainteze cu viteză ceva mai mică şi să se mărească cantitatea de apă infiltrată în sol
odată cu creşterea perimetrului udat.
Uniformitatea la prima udare se poate îmbunătăţi prin:
 netezirea şi tasarea secţiunii brazdelor în momentul deschiderii cu dispozitive tip obuz ataşate în spatele rariţelor;
 reducerea lungimii brazdelor la jumătate, dacă sistemul de distribuire a apei din cadrul sectorului de irigaţie permite;
 aplicarea primei udări la o umiditate superioară plafonului minim.

. Curbele de avans a apei pe brazde şi curbe

de retragere, la o pantă de 4,6‰, pe un sol
cernoziom tipic.

Randamentul udării în câmp reprezintă principalul indice în funcţie de care se apreciază eficienţa de folosire a apei. Randamentul
mediu de udare se utilizează la planificarea şi distribuire debitelor în sistemele de irigaţie şi la efectuarea de prognoze cu privire la
evoluţia nivelului apei freatice pe terenurile irigate.
Randamentul udării în câmp reprezintă raportul dintre norma medie de udare înmagazinată în sol pe adâncimea de udare şi volumul
de apă distribuit la hectar.
Se poate exprima la unitate sau în procente.
Aprecierea gradului de folosire al apei se mai poate exprima şi prin eficienţa de folosire a apei, care se determină prin raportul între
volumul de apă consumat prin evapotranspiraţie şi volumul de apă distribuit la unitatea de suprafaţă.
Pentru calcularea randamentului udării în câmp, se determină fie norma de udare înmagazinată în sol pe adâncimea de umectare luată
în calcul, fie pierderile de apă prin percolare sub adâncimea de udare şi pierderile de apă care au loc pe la capătul aval al brazdelor de
udare.
Volumul de apă înmagazinat în sol pe adâncimea de udare şi sub această adâncime (volumul pierdut) se calculează pe baza probelor
de umiditate recoltate la 1-2 zile de la aplicarea udării .
Pentru determinări mai precise şi pentru determinarea volumul de apă care se pierde pe la capătul aval al brazdelor se vor folosi
apometre speciale instalate la capătul amonte şi aval al brazdelor.
Randamentul udării este influenţat de gradul de nivelare al terenului, de elementele tehnice ale udării, precum şi de unii factori
subiectivi (în primul rând de calitatea şi de acurateţea tehnică a resursei umane utilizate).
În prezent, când în toate sectoarele de activitate se pune problema reducerii consumului de energie, folosirea cât mai eficientă a
tuturor resurselor, inclusiv a apei şi ridicarea eficienţei economice a tuturor activităţilor, se impune ca şi în cadrul sistemelor de irigaţii
să se stabilească măsuri concrete în acest sens. În cazul udării pe brazde, o sursă importantă pentru reducerea consumului de energie o
constituie îmbunătăţirea randamentului udării în câmp. În cadrul sistemelor se acordă o atenţie mai mare combaterii pierderilor de apă
din reţeaua de canale, neacordându-se atenţia cuvenită prevenirii pierderilor de apă în câmp, la aplicarea udărilor.
Pleşa I, în cercetările efectuate pe cernoziomurile tipic şi cambic din Dobrogea şi pe solul brun-roşcat din centrul Câmpiei Române,
pe brazde lungi de udare, cu panta cuprinsă între 4,2 şi 9‰, a înregistrat randamente care au variat între 70 şi 86%.

9
 12. Elementele tehnice ale udării prin brazde; distanta intre brazde si sectiunea brazdelor;
Calitatea udării pe brazde, respectiv uniformitatea de distribuire a apei de-a lungul brazdelor de udare, randamentul udării în
câmp, productivitatea aplicării udărilor, producţia culturilor agricole şi prevenirea degradării solurilor prin eroziune sau băltiri, sunt
puternic influenţate de elementele tehnice ale udării. De aceea, toţi parametrii tehnici ai udării trebuie să fie stabiliţi în funcţie de
proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice ale solului, de microrelief şi de gradul de nivelare al terenului, de cultura irigată, de
echipamentul de irigare folosit şi de caracteristicile amenajării pentru irigaţie. Elementele tehnice ale udării, fiind influenţate de foarte
mulţi factori (viteza de infiltraţie a apei în sol, gradul de nivelare, rezistenţa solului la eroziune, cultura irigată etc), care diferă de la o
solă la alta, se impune ca în cadrul fiecărei ferme să se stabilească pe baza unor determinări şi observaţii efectuate direct pe teren.
Unele elemente tehnice (debite, lungimea brazdelor, durata de udare) trebuie verificate şi stabilite chiar în perioada de udare.
A. Distanţa între brazdele de udare trebuie în aşa fel stabilită încât să asigure umectarea uniformă a solului pe distanţa dintre
rânduri, densitatea recomandată a culturii respective, posibilitatea de mecanizare a culturilor agricole şi distribuirea apei pe fiecare
brazdă din conductele de udare.
Pentru a se realiza distribuirea uniformă a apei, este necesar ca la stabilirea distanţei dintre brazde să se ţină seama de
distanţa pe care are loc infiltraţia laterală a apei din brazde. Infiltraţia laterală este influenţată în primul rând de textura solului şi de
prezenţa în profilul de sol a unor orizonturi cu permeabilităţi diferite. O influenţă mai redusă o au adâncimea apei din brazde, mărimea
normei de udare şi durata udării.
Pe solurile cu variaţii mici ale texturii de la un orizont la altul, mărimea infiltraţiei laterale depinde de textura solului, valorile
crescând de la solurile cu textură grosieră către cele cu textură fină. Astfel, lăţimea conturului suprafeţei umezite pe solurile nisipoase
este de circa 0,5 m, putând ajunge la 1,2 m pe solurile argiloase.
În funcţie de textura solului, se realizează o distribuire uniformă a apei
pe intervalul dintre rândurile de plante, la distanţe între brazde de :
 0,5 m pe solurile nisipoase ;
 0,6-0,7 m pe solurile nisipo-lutoase;
 0,8 m pe solurile lutoase;
 0,8-1,0 m pe solurile luto-argiloase;
 1,0-1,2 m pe solurile argiloase.
Distanţele indicate se pot mări în cazul existenţei unor pante mici sau
când adâncimea apei în brazdă este mare, precum şi pe solurile cu viteză de
infiltraţie redusă, pe care durata de udare este mai mare.
Pe solurile cu textură semifină
şi fină, care prin fenomenul de
umectare-uscare nu prezintă
crăpături, în cazul culturilor
care se seamănă la distanţe
mai mici de 0,7 m sau în
benzi, brazdele se pot deschide
la al doilea interval. La
definitivarea distanţei între
Conturul de umezire la udarea pe brazde în
cazul solurilor cu diferite texturi.
brazde, în afară de infiltraţia
laterală a apei din brazde, se
va ţine seama de distanţa recomandată prin tehnologiile de cultură intre rândurile
de plante, precum şi de caracteristicile echipamentului de udare. Astfel, se va
alege o distanţă care să asigure o umectare uniformă a solului dar şi executarea
lucrărilor de întreţinere şi recoltare fără dificultăţi. Distanţa aleasă trebuie să fie
egală cu distanţa între orificiile conductei de udare sau un multiplu al acestei
distanţe.
B. Secţiunea transversală a brazdelor, în momentul deschiderii, are forma triunghiulară sau trapezoidală, transformându-se
în timpul udărilor şi după precipitaţii în formă de “U” sau parabolică. Adâncimea brazdelor variază între 15 şi 30 cm], lăţimea la fund
până la 25 cm şi deschiderea la partea superioară de 40 până la 100 cm.
Brazdele de udare folosite la irigarea culturilor de câmp se deschid printre rândurile de plante înaintea primei udări,
deschiderea înlocuind de regulă ultima praşilă mecanică Se obţin brazde cu secţiunea uniformă şi cu rugozitate redusă, când terenul a
fost arat adânc din toamnă, lucrat cu grapa cu discuri în primăvară, iar umiditatea în stratul arabil este de cca 60-75% din intervalul
umidităţii active , pentru ca solul să se reverse după rariţă fără bulgări. Pentru a nu distruge plantele tinere prin acoperirea cu pământ
sau prin rupere, brazdele nu se vor deschide prea devreme dar nici prea târziu. În momentul deschiderii, înălţimea culturilor cu talie
înaltă nu trebuie să depăşească 70-80 cm. Se recomandă ca deschiderea să se facă în zilele şi la orele cu temperatură mai ridicată, când
plantele sunt mai puţin turgescente şi astfel pericolul de distrugere de către tractor şi agregatul de deschis brazde este mai redus.
O bună alegere a utilajelor de deschidere a brazdelor poate crea premise optime pentru aplicarea udărilor.

13. Elementele tehnice ale udării prin brazde; debitul si lungimea brazdelor;
C. Debitul de alimentare al brazdelor de udare
Spre deosebire de secţiune, pantă şi lungimea brazdelor, debitul se poate modifica pe parcursul udării şi de la o udare la alta.
Debitul influenţează direct fenomenul de scurgere şi implicit durata şi randamentul udării în câmp, uniformitatea de distribuire a apei,
gradul de protejare a solului împotriva eroziunii şi productivitatea muncii udătorilor. Debitele de udare pot varia în limite foarte largi,
10
între 0,3 l/s şi 3-4 l/s. Debitele se vor stabili pentru fiecare solă în parte, în funcţie de panta brazdelor de udare, viteza de infiltraţie a
apei în sol şi erodabilitatea solului, lungimea, precum şi forma şi dimensiunile secţiunii brazdelor de udare.
Folosirea unor debite prea mici va avea ca efect o neuniformitate pronunţată de udare datorită unor pierderi mari de apă
prin percolare sub adâncimea de umectare, o productivitate redusă a udătorilor, ca urmare a creşterii duratei de udare şi, în final,
obţinerea unor producţii mici şi neuniforme. Toate acestea se datorează vitezei foarte mici cu care avansează apa pe brazde.
Folosirea unor debite prea mari, mai mari decât debitul maxim neeroziv (Qmn), conduce la eroziuni puternice şi la
pierderi mari de apă pe la capătul aval al brazdelor.
Prin urmare, debitele trebuie stabilite în aşa fel încât să se prevină atât pierderile prin percolare şi pe la capătul aval al
brazdelor, cât şi eroziunea solului.
Debitul optim de alimentare a brazdelor are valori apropiate de debitul maxim neeroziv, pentru perioada de umectare pe
lungimea brazdelor , după care debitul se stabileşte în funcţie de viteza de infiltraţie a apei în sol, urmărind ca debitul distribuit să se
infiltreze în totalitate pe lungimea brazdelor de udare. Deci, o udare uniformă, cu pierderi mici de apă, se poate realiza, de regulă, prin
utilizarea a două debite pe parcursul udării: un debit iniţial (Qi), mare , apropiat de debitul maxim neeroziv, în prima parte a udării,
până când şuvoiul de apă se apropie de capătul aval al brazdelor şi un debit de regim (Qr), cu o valoare mai mică, egală de regulă cu
1/2-1/4 din debitul iniţial , care trebuie să se infiltreze de-a lungul brazdelor şi care se distribuie, până se înmagazinează în sol, norma
medie de udare.
Prin cercetările efectuate, Pleşa şi colab. au demonstrat că pe brazdele lungi de udare ( 300 m), pe solurile cu o viteză medie
de infiltraţie a apei în sol (cernoziomuri), se poate folosi un singur debit de alimentare pe toată durata de udare, în timp ce pe brazdele
cu lungimi mai mici sau soluri cu viteze mici de infiltrare a apei în sol (brun-roşcat) se recomandă folosirea a două debite de
alimentare: iniţial şi de regim.
Marr (1967) recomandă determinarea orientativă a debitului maxim neeroziv, pe solurile cu textură semifină, cu relaţia:

Qmn = , în care:

Ib reprezintă panta brazdelor la ‰.

Pentru solurile cu textură semifină spre fină, orientativ debitul maxim neeroziv se determină cu relaţia 6,7/Ib
Debitul maxim neeroziv nu trebuie să depăşească debitul de capacitate maximă a brazdei sau debitul maxim de transport
(Qmt) care, în cazul unei viteze medii a apei pe brazde, de circa 0,05 m/s, se poate determina cu relaţia:
Qmt ≈ 50 · S în care:
Qmt reprezintă debitul maxim de transport, l/s;
S reprezintă secţiunea transversală a brazdei, m2.
Pe brazdele de udare cu panta sub 3‰, debitul maxim de transport este mai mic decât debitul maxim neeroziv , de aceea,
debitul de alimentare a brazdelor se ia egal cu debitul maxim de transport. Ca urmare, problema eroziunii solului pe brazde se pune
numai când panta acestora depăşeşte limita de cca 3‰.
D. Lungimea brazdelor de udare
Lungimea brazdelor este influenţată de panta acestora, de proprietăţile fizice şi hidrofizice ale solului, de nivelarea terenului
şi de cultura irigată. Pe de altă parte, lungimea brazdelor influenţează randamentul udării, uniformitatea de udare şi producţia
culturilor irigate. Astfel, brazdele cu lungimi şi pante mici asigură distribuirea uniformă a apei, dar conduc la productivităţi reduse ale
udătorilor, în timp ce udarea pe brazde prea lungi nu permite distribuirea uniformă a apei, iar pierderile de apă prin percolare sub
adâncimea de udare sunt mari .
Lungimea optimă a brazdelor de udare se consideră a fi aceea care asigură administrarea normei de udare cu pierderi minime
de apă prin percolare şi pe la capătul aval al brazdelor şi un volum redus de terasamente la nivelarea terenului.
În funcţie de panta brazdelor, nivelarea terenului şi viteza de infiltraţie a apei, lungimea brazdelor de udare poate varia în
general între 100 şi 300 m. Lungimea maximă de 300 m poate fi depăşită numai în cazul unor pante ale brazdelor cuprinse între 4-
9‰, pe soluri cu viteză de infiltraţie mai redusă şi bine nivelate. Astfel, în condiţiile din Dobrogea, Pleşa I a obţinut producţii mari şi
uniforme de porumb, soia şi floarea-soarelui, pentru lungimi ale brazdelor de 325 m (la panta de 9‰), de 375 m (la panta de 8‰), 500
m (la panta de 4,6‰) şi chiar 600 m (la panta de 6,6‰).
În general, panta brazdelor devine un factor limitativ al lungimii, la valori mai mari de 7‰, când pentru a preveni eroziunea,
se impune folosirea de debite mici. În legumicultură, se recomandă pentru irigarea tomatelor prin rigole cu o pantă de 3‰, o lungime
de 250-260 m.

14. Elementele tehnice ale udării prin brazde;panta si durata de udare;

E. Panta longitudinală a brazdelor de udare
Panta brazdelor de udare are un rol decisiv în realizarea unor udări de calitate superioară, deoarece prin influenţa pe care o
are asupra vitezei de infiltraţie şi de circulaţie a apei pe brazde, determină atât lungimea acestora, cât şi debitele de alimentare şi
durata de udare.
Pleşa I, cercetând corelaţia dintre pantă şi celelalte elemente tehnice ale udării, a stabilit că la o creştere a pantei de la 7 la
13,5‰, la un debit de 0,5 l/s, viteza apei pe brazde a crescut de 11 ori. Creşterea vitezei are ca rezultat reducerea perimetrului şi
secţiunii udate a brazdelor şi, implicit, a vitezei de infiltraţie a apei în sol.
În cazul pantei brazdelor de 9‰, prin utilizarea unui debit de 1 l/s, secţiunea udată a fost de numai 37-45 cm 2, ceea ce
reprezintă numai 8-12% din secţiunea totală a brazdei de udare. Reducerea vitezei de infiltraţie conduce la durate mari de udare, la
udări neuniforme şi la randamente de udări în câmp foarte mici.
Cercetătorii sunt de acord că panta longitudinală a brazdelor poate varia între 1‰ şi 12-15‰; valoarea maximă se poate însă
folosi numai pe solurile rezistente la eroziune. Astfel, Pleşa I recomandă ca pantă optimă pentru brazde valorile de 3-7‰, în timp ce
Nicolaescu I indică un interval mai larg, de 2-15‰ iar Boohler recomandă 5‰.
11
 În mod evident, panta terenului are un rol hotărâtor în stabilirea pantei brazdelor de udare. Pe terenurile cu panta mai mică
decât panta maximă admisibilă pentru brazde, pentru a rezulta un volum minim de terasamente la nivelare şi o circulaţie bună a apei,
brazdele se vor trasa paralel cu linia de cea mai mare pantă, panta acestora fiind deci egală cu panta terenului.
Pe terenurile cu panta mai mare decât panta admisibilă pentru brazde (12-15‰), în scopul prevenirii fenomenului de
eroziune la scurgerea apei pe brazde, acestea se vor trasa pe o direcţie puţin înclinată faţă de curbele de nivel .
Panta terenului şi respectiv a brazdelor, precum şi felul culturii imprimă anumite caracteristici brazdelor de udare. Din acest
punct de vedere, brazdele se pot clasifica în:
 brazde cu panta mică, sub 3‰;
 brazde normale, cu panta cuprinsă între 3-15‰;
 brazde de contur.
Brazdele cu panta mică se folosesc pe terenurile cu panta sub 3‰, foarte bine nivelate, pe solurile cu capacitate mare de
înmagazinare a apei. Aceste brazde se pot executa cu secţiune mare, adânci, şi cu deschiderea maximă la partea superioară (permisă
de cultura irigată). Panta redusă permite utilizarea de debite mari, de 3-3,5 l/s şi acumulare în secţiunea brazdei a cca 50% din norma
de udare. Brazdele orizontale sau cu panta foarte mică pot fi alimentate pe la ambele capete.
Brazdele normale se recomanda pe terenurile cu panta cuprinsă între 3-15‰.
Brazdele de contur se folosesc pe terenurile arabile, precum şi în plantaţiile de vii şi pomi, amplasate pe terenuri cu panta
mai mare de 15‰, pe soluri rezistente la eroziune. Se vor evita solurile nisipoase şi cele argiloase contractile. Brazdele de contur se
vor trasa pe o direcţie puţin înclinată faţă de curbele de nivel, asigurându-li-se o pantă de 7-10‰, pentru a fi capabile să evacueze apa
provenite din ploi torenţiale, fără ca apa să treacă dintr-o brazdă în alta. Brazdele de contur, în special cele din livezi şi vii, se vor
executa cu secţiunea transversală mai mare şi cu coama din aval mai înaltă şi mai bine modelată pentru a nu permite trecerea apei în
brazdele din aval. Pe terenurile cu pante mari, în plantaţiile de pomi, brazdele se pot menţine înierbate. Pe aceleaşi terenuri, sub
influenţa forţei gravitaţionale, creşte distanţa pe care are loc infiltraţia apei înspre aval, de aceea brazdele se pot deschide la distanţe
mai mari între ele. În schimb, lungimea brazdelor, precum şi debitul, vor fi mai reduse în comparaţie cu brazdele normale.
F.Durata de udare este influenţată de valoarea debitului distribuit, de viteza de infiltraţie a apei în sol şi de viteza de avans a
apei de-a lungul brazdelor.
La rândul ei, durata de udare influenţează productivitatea muncii udătorilor, uniformitatea de distribuire a apei de-a lungul
brazdelor şi pierderile de apă, respectiv randamentul udării în câmp.
În cazul irigării prin brazde, durata de udare se stabileşte cu o precizie mai redusă decât în cazul aspersiunii, determinarea
necesitând nu numai cunoaşterea elementelor tehnice ale udării, ci şi măsurarea directă a duratei de avans (Ta) necesară apei să
parcurgă lungimea brazdelor de udare.

Durata de udare se poate determina cu relaţiile: Tu =

când se foloseşte un singur debit de alimentare pe toată durata udării;

Tur =

Tur =

când se folosesc două debite de alimentare (Qi şi Qr), în care:

Tu – reprezintă durata de udare cu debit iniţial şi când se foloseşte un singur debit de alimentare, în ore;
Tur – durata de udare cu debit de regim, în ore;
mb – norma brută de udare, în m3/ha;
l – lungimea brazdelor de udare, în m;
d – distanţa dintre brazdele de udare, în m;
Qi, Qr – debitul iniţial, respectiv de regim, în l/s;
Ta – timpul de avans necesar ca apa să ajungă la capătul aval al brazdelor, în ore.
Nicolaescu I, a analizat diferitele situaţii care se pot întâlni la aplicarea udărilor în funcţie de durata de avans a apei pe
brazde, prezentând soluţii practice, pentru fiecare caz în parte.
La aplicarea udărilor pe brazde se pot întâlni trei situaţii distincte, care imprimă anumite particularităţi la organizarea udărilor
şi determinarea duratei de udare.
I. Când durata de udare determinată cu relaţia T u este aproximativ egală (+25%) cu durata de avans(Ta). În acest caz se
foloseşte un singur debit de alimentare (Qi) pe toată durata udării, care se calculează cu relaţia Tu. În această situaţie, când Ta≈Tu, pe
lungimea brazdelor de udare se distribuie norma brută medie de udare, iar când T a este diferit de Tu, norma creşte sau se reduce cu
valoarea raportului Ta/Tu.
Acest caz este cel mai simplu din punct de vedere organizatoric, deoarece nu se modifică debitul de alimentare a brazdelor pe
durata de udare, iar oprirea udării pe un grup de brazde se face când apa a ajuns la capătul aval al brazdelor. Se obţine şi o durată
redusă de udare, elemente care sporesc productivitatea muncii udătorilor. Are dezavantajul repartizării mai puţin uniforme a apei de-a
lungul brazdelor de udare, înregistrându-se în zona amonte pierderi de apă prin percolare sub adâncimea de umezire stabilită, iar în
zona din aval umectarea superficială a solului.
Astfel de situaţii se întâlnesc când se folosesc brazde lungi de udare pe solurile cu viteză mijlocie de infiltrare a apei în sol.
II. Când durata de avans (Ta) este mai mică decât durata de udare (Tu) corespunzătoare distribuirii normei de udare.
Această situaţie se întâlneşte pe solurile cu viteză mică de infiltraţie, pe brazdele scurte sau cu pante mari.
În acest caz, dacă s-ar întrerupe udarea când apa a ajuns la capătul aval al brazdelor, norma distribuită ar fi mai mică decât
cea calculată şi astfel nu s-ar asigura umectarea solului pe adâncimea stabilită şi nici producţiile planificate.

12
 Pentru a distribui norma de udare stabilită şi a înlătura pierderile de apă de la capătul aval al brazdelor, după ce şuvoiul de
apă din brazde s-a apropiat de capătul aval, se continuă udarea, dar cu un debit mai mic (Qr), capabil să se infiltreze pe lungimea
brazdelor.
Durata de udare cu debit de regim se calculează cu relaţia Tur.
În acest caz, se obţine cea mai bună uniformitate de udare. O uniformitate superioară se înregistrează numai dacă se foloseşte
sistemul cu recircularea apei, în care situaţie se utilizează pe toată durata de udare debitul iniţial, iar surplusul de apă care se scurge la
capătul aval al brazdelor se repompează în sistem.
Debitul de regim reprezintă aproximativ 1/2 din Qi pe solurile cu textură mijlocie până la 1/4 Qi pe solurile cu textură fină.
Valoarea debitului de regim mai depinde şi de lungimea brazdelor, de numărul udării, de aceea trebuie să se stabilească prin observaţii
directe în momentul aplicării udărilor.
În acest sens, udătorul, la aplicarea udării pe primul grup de brazde dintr-o solă cu aceleaşi condiţii de sol, pantă şi lungime,
când apa s-a apropiat de capătul aval al brazdelor, reduce debitul la jumătate, urmărind dacă în noua situaţie debitul distribuit se
infiltrează în totalitate pe lungimea brazdelor. Dacă debitul se infiltrează în totalitate pe lungimea brazdelor, se continuă udarea un
timp egal cu Tur. Dacă debitul este prea mare, se reduce debitul iniţial la 1/3 sau chiar 1/4.
Ori de câte ori se folosesc două debite de alimentare pe durata udării mai multor grupuri de brazde udate simultan, durata

totală a udării (T) cu debit iniţial şi de regim se poate determina cu relaţia: T =

III. Când timpul de avans (T a) pentru ca apa să ajungă la capătul aval al brazdelor este mai mare decât durata de udare
determinată cu relaţia Tu (fig.6.8).
Asemenea situaţii se întâlnesc când lungimea brazdelor nu s-a corelat cu panta acestora şi cu viteza de infiltraţie a apei în sol,
când se prevăd lungimi mari chiar şi pe pante mici ale brazdelor (0,1-0,3%). Acest caz se întâlneşte destul de frecvent la aplicarea
primei udări, când datorită rugozităţii mai pronunţate a secţiunii brazdelor şi a vitezei de infiltraţie mai mari, apa avansează de-a
lungul brazdelor cu viteză foarte mică.
În astfel de cazuri se poate alege una din soluţiile:
a – se întrerupe udarea după trecerea timpului (Tu), respectiv distribuirea normei de udare calculată;
b – se continuă udarea până când apa ajunge la capătul aval al brazdelor;
c – se reduce lungimea brazdelor, dacă schema hidrotehnică permite.
În primele două cazuri, uniformitatea udării este nesatisfăcătoare. În primul caz, nu se asigură umectarea întregii suprafeţe, ca
urmare şi producţia se reduce în mod simţitor.
În ambele cazuri, în special în al doilea, se înregistrează pierderi mari de apă prin percolare sub adâncimea de udare, în
treimea sau jumătatea amonte a brazdelor de udare, deoarece norma de udare distribuită (md) este mai mare decât cea calculată cu o

valoare egală cu raportul dintre Ta şi Tu, respectiv: md = mb

Aceste pierderi sporesc cheltuielile de udare şi implicit consumul de energie cu pomparea apei. Pierderile de apă pot
contribui în timp la degradarea solului prin înmlăştinare sau salinizare secundară.
Creşterea duratei de udare, pe de altă parte duce la prelungirea ciclului de udare, fapt care nu mai permite respectarea
intervalului dintre udări, a regimului de irigare stabilit.
Aceste neajunsuri se înlătură prin:
 stabilirea încă din faza de proiectare a lungimii brazdelor de udare;
 reducerea lungimii brazdelor în timpul exploatării, dacă schema hidrotehnică permite, în care caz se recalculează durata de udare;
 reducerea la jumătate, dacă schema hidrotehnică permite, a lungimii brazdelor de udare. La udările următoare se renunţă la
utilizarea conductelor de transport;
 utilizarea la deschiderea brazdelor, a unor dispozitive pentru tasarea şi netezirea secţiunii brazdelor, în scopul reducerii rugozităţii
şi a sporirii vitezei de avans a apei.;
 deschiderea brazdelor cu câtva timp înainte de aplicarea primei udări, pentru ca până la prima udare, în cazul în care cad
precipitaţii să se micşoreze rugozitatea brazdelor. Aplicarea primei udări la o umiditate superioară plafonului minim, deoarece apa
înaintează mai repede la un conţinut mai ridicat de umiditate.


15. Metoda de udare prin aspersiune; condiţii de folosire; avantaje şi dezavantaje.

Definiţie: Udarea prin aspersiune se realizează prin pulverizarea apei în atmosferă, sub presiune, cu ajutorul unor dispozitive
(aspersoare, microaspersoare şi duze) şi revenirea acesteia pe suprafaţa solului sau a plantelor sub formă de picături.
Clasificare
Principial, sistemele de irigare prin aspersiune pot fi cu acoperire integrală (clasice) şi sisteme localizate
(microaspersiune).
Conform unui al doilea criteriu, se deosebesc sisteme de irigare prin aspersiune, cu deplasarea aripilor de ploaie sau a
instalaţiilor (cel mai frecvent întâlnite) şi sisteme fixe de irigare prin aspersiune (caz mai rar întâlnit în domeniul agriculturii; se
folosesc frecvent în amenajările de irigaţii din zonele de agrement udate cu ajutorul aspersoarelor telescopice – Pop Up – sau a
microaspersoarelor, precum şi în unele amenajări horticole irigate prin microaspersiune).
Avantajele aspersiunii
Aspersiunea a cunoscut în ultimele decenii o dezvoltare foarte rapidă, pe de o parte datorită perfecţionării şi diversificării
echipamentelor de udare, a trecerii de la mutarea manuală la mutarea mecanizată a aripilor de ploaie (mai ales datorită apariţiei
instalaţiilor autodeplasabile complet sau cvasicomplet automatizate), iar pe de altă parte, ca urmare a avantajelor deosebite pe care le
13
prezintă această metodă. Prin utilizarea pe suprafeţe din ce în ce mai mari a instalaţiilor de aspersiune autodeplasabile transversal ( tip
IAT – 300 sau IATF - 300) şi cu pivot central (tip IAP – 450), principalul dezavantaj legat de mutarea manuală poate fi înlăturat.
Metoda de udare prin aspersiune îndeplineşte principalele condiţii cerute unei metode corespunzătoare de udare. Astfel,
asigură distribuirea apei destul de uniform pe teren, cu pierderi minime de apă şi de teren şi cu un consum redus de forţă de muncă.
Principalele avantaje ale aspersiunii sunt următoarele:
1. permite controlul riguros al volumelor de apă distribuite, deci permite aplicarea de norme mici de udare, prin controlul
strict al duratei de udare;
2. pierderile de apă la aplicarea udării sunt mici, asigurând un randament ridicat al udării în câmp (circa 0,9) , economia de
apă faţă de udarea prin scurgere la suprafaţă fiind de cel puţin 15-30%; când se folosesc instalaţii cu tehnicitate ridicată,
randamentul poate tinde chiar către valoarea 1;
3. se poate folosi şi pe terenurile cu microrelief frământat deoarece nu necesită lucrări costisitoare de nivelare ; suprafaţa
scoasă din cultură este redusă, iar lipsa canalelor, rigolelor, brazdelor sau fâşiilor uşurează mecanizarea lucrărilor
agricole;
4. se poate folosi pe toate tipurile de sol şi pentru udarea tuturor culturilor;
5. în general, nu necesită un grad ridicat de calificare din partea udătorilor, instruirea putându-se face într-un timp scurt;
deoarece unii din factorii care contribuie la realizarea unei uniformităţi bune de udare sunt incluşi în construcţia
echipamentului de udare, se poate realiza o udare de calitate corespunzătoare cerinţelor chiar şi fără o practică
îndelungată în aplicarea udărilor; precizăm însă, în mod firesc, necesitatea unei instruiri specifice în cazul folosirii unor
instalaţii de udare cu tehnicitate ridicată, ce înglobează dispozitive moderne de programare şi automatizare;
6. prin folosirea instalaţiilor cu grad ridicat de mecanizare şi automatizare, se asigură productivităţi ridicate la aplicarea
udărilor;
7. automatizarea distribuirii apei se face mult mai uşor decât în cazul udării prin scurgerea la suprafaţă;
8. poate fi folosită multilateral la distribuirea îngrăşămintelor, pesticidelor, combaterea îngheţurilor târzii şi la spălarea
sărurilor din profilul de sol, la umectări de răsărire şi stimulare a efectului erbicid etc;
Metoda de udare prin aspersiune are însă şi unele dezavantaje, mai importante fiind următoarele:
1. cheltuielile de exploatare sunt mai mari în comparaţie cu metoda de udare prin scurgere la suprafaţă, deoarece pentru
realizarea unei presiuni mai ridicate, consumul de energie poate creşte cu cca 40-50% (faţă de cel impus în cazul
metodei de udare prin scurgere la suprafaţă);
2. se utilizează materiale energointensive (aluminiu, oţel, mase plastice etc) pentru echipamentul de udare;
3. în condiţii de viteză a vântului mai mare de 3,5 m/s, nu se mai asigură o uniformitate de udare] satisfăcătoare;
4. aplicată pe un sol cu textură fină, neacoperit cu vegetaţie, folosind aspersoare care nu pulverizează bine jetul, cu
intensităţi şi picături mari, se favorizează distrugerea agregatelor structurale şi formarea crustei;
5. poate favoriza atacul unor boli criptogamice ca urmare a ridicării umidităţii atmosferice şi a împroşcării plantelor cu apă
încărcată cu pământ;
6. mutarea manuală a aripilor de udare este o operaţie grea şi neplăcută, în special la culturile cu talie înaltă;
7. în timpul funcţionării agregatelor şi aspersoarelor se pot ivi defecţiuni tehnice (pene de motor, înfundarea duzelor,
oprirea sau desprinderea aspersoarelor etc.).

Condiţii de folosire a udării prin aspersiune

Metoda de udare prin aspersiune se poate folosi:
 pe toate tipurile de sol, de la nisipuri la solurile cu textură fină;
 atât pe terenurile plane cât şi pe cele cu microrelief frământat;
 pe terenurile cu apă freatică aflată la adâncimi mici;
 pe solurile salinizate;
 pe solurile superficiale, care necesită aplicarea de norme mici de udare la intervale scurte de timp;
 pe solurile neuniforme din punct de vedere textural, pe care se poate distribui uniform apa numai prin aspersiune sau
picurare, cu condiţia să se aleagă un aspersor care să asigure o intensitate de udare mai mică decât viteza minimă de
infiltraţie a apei în sol.
Aspersiunea este indicată şi în zonele unde nu există o tradiţie, o experienţă îndelungată la aplicarea udărilor prin alte
metode.
Pentru a se asigura distribuirea apei prin aspersiune este necesar să se transporte apa de la sursă până la instalaţiile de udare şi
să se realizeze presiunea necesară de funcţionare a aspersoarelor. Pornind de la sursa de apă, într-un sistem de irigaţie prin aspersiune
se pot întâlni: canale de aducţiune, staţii de pompare şi de punere sub presiune sau agregate de pompare, conducte sub presiune,
instalaţii de udare, aspersoare şi diverse piese anexe.

16. Indicii calitativ-funcţionali ai aspersoarelor

Indicii aspersoarelor (debit, rază de stropire, intensitate de udare, fineţea ploii) se pot determina prin măsurători directe sau cu
ajutorul unor relaţii de calcul.
În funcţie de raza de acţiune (stropire) se stabileşte schema de udare.
Schema de udare precizează distanţa dintre aspersoare pe aripă (d1) şi distanţa dintre două poziţii succesive ale aripilor de
ploaie (d2). În funcţie de valorile d1 şi d2 şi a poziţiei aspersoarelor de pe două aripi alăturate, schemele de udare rezultate pot fi în
pătrat, în dreptunghi sau în triunghi.
Cele mai simple şi cele mai utilizate scheme sunt cele în pătrat şi dreptunghi. Schema în dreptunghi este indicată pentru
zonele în care vânturile au o direcţie stabilă[, în care caz se recomandă ca latura lungă a dreptunghiului să se amplaseze paralel cu
14
direcţia vântului. Dacă vântul bate paralel cu aripa de udare, pentru a nu rămâne suprafeţe neudate se va reduce distanţa d2 dintre două
poziţii succesive ale aripilor de udare.
Schema în triunghi se realizează când d1=d2, însă primul aspersor se amplasează alternativ pe aripile de udare, la d1/2 şi d1.
Acest mod de amplasare este mai dificil şi de aceea schema de lucru în triunghi se foloseşte mai rar, deşi asigură cea mai bună
uniformitate de udare.
La stabilirea schemelor de udare, distanţele d1 şi d2 se vor alege în aşa fel încât să reprezinte maxim 65% din diametrul udat.
În condiţii de vânt, pentru a nu se reduce uniformitatea de udare, gradul de suprapunere a razelor de udare va creşte o dată cu viteza
vântului, distanţa dintre aspersoare reprezentând:
 60% din diametrul udat la viteze până la 2,5m/s;
 50% din diametrul udat la viteze cuprinse între 2,5 şi 5,0m/s;
 30% din diametrul udat la viteze peste 5,0m/s.
Cele mai utilizate distanţe (d1, d2) şi scheme de udare pentru diferite aspersoare sunt:
aspersorul ASJ - 1M (sau echivalente) 18x18m; 18x24m;
aspersorul ASM - 1 (sau echivalente) 24x24m; 24x30m;
aspersorul ASM – 2 (sau echivalente) 30x30m; 30x36m;
aspersorul ASM - 3 (sau echivalente) 24x24m; 24x30m
aspersorul ARS - 2 (sau echivalente) 36x36m; 36x42m.
Intensitatea ploii sau pluviometria reprezintă cantitatea de apă distribuită de aspersoare în cadrul schemei de udare, în
unitatea de timp . Se exprimă în mm/oră sau mm/minut.
Intensitatea de udare este influenţată de caracteristicile constructive ale aspersorului, de presiunea de funcţionare, diametrul
duzei, schema de udare şi condiţiile atmosferice.
Înălţimea stratului de apă care cade pe sol timp de o oră poartă numele de intensitatea medie orară. Intensitatea medie orară

(it) se calculează cu relaţia: (mm/h)

în care:
Qasp - este debitul aspersorului, în m3/oră;
ηc - randamentul udării în câmp;
d1, d2 - distanţa dintre aspersoare şi respectiv aripi, în m.
Valorile intensităţii pentru diferite scheme de udare şi presiuni de lucru se prezintă în tabelele (6.2 - 6.4).
Pentru condiţiile climatice şi aspersoarele folosite cel mai frecvent, randamentul mediu în câmp este de 0,9. S-au avut în
vedere numai pierderile de apă prin evaporare în timpul udării, cu o valoare medie de 10% din debitul distribuit (pentru duze cu
diametrul mai mic de 10mm).
Intensitatea medie orară reală (i r) se determină pe teren în timpul funcţionării aspersoarelor , în schema de udare, prin
amplasarea unor pluviometre (se pot folosi orice fel de recipiente de formă cilindrică sau paralelipiped drept) într-un caroiaj între cele
4 aspersoare din schema de udare. Intensitatea ploii se stabileşte prin măsurarea înălţimii stratului de apă din pluviometre şi raportarea
ei la unitatea de timp, sau se măsoară volumul de apă (ml) cu ajutorul unor cilindri gradaţi, care apoi se raportează la suprafaţa
recipientului şi unitatea de timp.
Intensitatea medie reală se foloseşte la determinarea duratei de udare.
Durata udării (t) reprezintă timpul de funcţionare a unei aripi într-o poziţie de udare, necesar pentru aplicarea normei de

udare: (ore)

în care:
m - este norma de udare, în m3/ha;
ir - intensitatea medie orară, în mm/oră.
Un aspersor ideal trebuie să realizeze o intensitate a cărei valoare să crească continuu cu valori mici de la periferia jetului
către aspersor. Aceste tipuri de aspersoare realizează o uniformitate bună atunci când schemele de lucru se stabilesc corect, în funcţie
de repartizarea intensităţii pe rază. Prin suprapunerile obţinute se realizează o uniformitate bună de distribuire a apei pe teren.
Intensitatea, precum şi uniformitatea de udare, sunt în mare măsură influenţate de presiunea de lucru şi de duza folosită.
Astfel, când aspersorul funcţionează la o presiune prea joasă, se obţin picături mari şi o distribuire neuniformă a apei. Când presiunea
este prea ridicată, jetul aspersorului este pulverizat în picături prea mici care sunt repartizate în jurul aspersorului. În plus, distribuţia
apei este puternic influenţată de vânt. Funcţionarea la presiunea de lucru recomandată asigură o distribuire normală a apei.
Intensitatea instantanee (is) sau intensitatea pe rotaţie, corespunde înălţimii ploii realizată la o rotaţie completă a
aspersorului. Se determină prin raportul dintre intensitatea medie orară reală (ir) şi numărul de rotaţii al aspersorului pe oră.
Fineţea ploii indică gradul de pulverizare a jetului de apă de către aspersor, expresia numerică a fineţii ploii fiind dată de
diametrul picăturilor de apă. Se recomandă ca mărimea picăturilor să fie cuprinsă între 0,5 şi 1 mm. Picăturile cu diametrul mai mic
de 0,5 mm conduc la pierderi mari de apă prin evaporaţie şi la influenţe mai puternice ale vântului, iar cele mai mari de 1 mm pot
afecta plantele sensibile. O dată cu creşterea diametrului, creşte şi crusta care se formează pe solurile cu textură semifină şi fină, fapt
care contribuie la reducerea vitezei de infiltraţie a apei în sol. Pe solurile argiloase, la diametrul picăturilor de 1 mm, după 15 minute
de la începerea udării, viteza de infiltraţie s-a redus cu 10%, în timp ce la diametrul de 2 mm, viteza de infiltraţie s-a redus cu 40%.
Prin măsurători directe, diametrul picăturilor se determină cu mari dificultăţi, de aceea s-au stabilit relaţii care permit determinarea
indirectă a fineţii ploii. Fineţea ploii se poate aprecia în funcţie de valoarea coeficientului de pulverizare.
Coeficientul de pulverizare (Kp) se determină cu relaţia: , în care:
d - este diametrul duzei, în mm;
15
 h - presiunea apei la aspersor, în mCA;
Aprecierea ploii după acest coeficient se face astfel:
Kp > 0,5 - ploaie grosieră, indicată pe solurile cu textură grosieră şi culturi furajere perene;
Kp=0,3-0,5 - ploaie mijlocie, recomandată pentru culturile de câmp, pe solurile cu textură mijlocie - fină;
Kp<0,3 - ploaie fină, indicată pentru toate solurile şi culturile, chiar şi pentru cele sensibile: flori, legume, tutun etc.
Fineţea ploii unui aspersor se poate îmbunătăţii prin folosirea de duze cu diametrul mai mic sau prin ridicarea presiunii de
regim.
Uniformitatea de udare reprezintă indicele care influenţează în cea mai mare măsură calitatea udării, randamentul udării în
câmp, precum şi uniformitatea producţiei şi sporurile de producţie obţinute prin irigare.
Uniformitatea de udare se recomandă să se determine la funcţionarea aspersoarelor în schema de udare, prin instalarea de
cutii pluviometrice în colţurile carourilor care pot avea latura de 2-4m.
După aplicarea udării se măsoară cantitatea de apă din fiecare pluviometru.
Valori ale coeficientului de uniformitate mai mari de 85% indică o uniformitate foarte bună de udare, cele cup rinse între 75
şi 85% o uniformitate medie, între 65-75% o uniformitate slabă şi sub 65% o uniformitate nesatisfăcătoare.
În cazul culturilor cu distanţa mai mare între rânduri (pomi, viţa de vie), se admite un coeficient de uniformitate mai redus,
de 80% la distanţa între rânduri cuprinsă între 2 şi 4 m, 75% la 4-6 m şi chiar 65% la distanţe mai mari de 6 m.
Alegerea tipului de aspersor, a duzei, presiunii de funcţionare şi a schemei de udare, sau numai a duzei şi schemei,
trebuie să se facă în funcţie de următorii factori principali:
 intensitatea de udare realizată de aspersor la funcţionarea în schemă;
 viteza de infiltraţie a apei în sol, panta terenului, cultura irigată şi gradul de acoperire a solului de către plante;
 presiunea disponibilă la hidrant;
 fineţea ploii şi uniformitatea de udare;
 intensitatea şi frecvenţa vântului;
 obţinerea unui număr întreg de mutări ale aripii (1-3 mutări pe zi).
Pentru a asigura o uniformitate bună de udare trebuie ca apa aspersată să se infiltreze în totalitate în sol, să nu producă
scurgeri sau băltiri la suprafaţa solului. Această condiţie de bază se realizează când intensitatea de udare realizată de aspersor la
funcţionarea în schemă este egală sau mai mică decât viteza de infiltraţie stabilizată a apei în sol.
Valorile vitezei de infiltraţie stabilizate sunt influenţate de foarte mulţi factori, rol hotărâtor având însă textura, starea
structurală a solului, porozitatea şi gradul de acoperire cu vegetaţie.
Solurile acoperite cu vegetaţie permit folosirea unei intensităţi mai mari cu 10-15% decât cele neacoperite.
Pe terenurile în pantă, apa, sub influenţa forţei gravitaţionale, are tendinţa să se scurgă pe linia de cea mai mare pantă şi de
aceea intensitatea de udare recomandată pentru solul respectiv se va reduce cu următoarele valori:
 pe terenurile cu pantă cuprinsă între 5 şi 8% cu 20%;
 pe terenurile cu panta cuprinsă între 9 şi 12% cu 40%;
 pe terenurile cu panta cuprinsă între 13 şi 20% cu 60%;
 pe terenurile cu panta mai mare de 20%cu 75%.

17. Metoda de udare prin picurare; condiţii de folosire; avantaje şi dezavantaje.

Metoda de udare prin picurare este originară din Israel, fiind relativ nouă (datează de cca 55 ani). Această metodă de udare constă în
distribuirea apei pe teren în mod lent, sub formă de picături. Face parte din categoria irigaţiei localizate, metodă ce se caracterizează
prin aceea că apa distribuită pe teren umectează numai o parte din suprafaţa solului, rămânând în intervalul dintre rânduri şi chiar pe
rând porţiuni neumezite.
În cadrul metodei de udare prin picurare apa este distribuită punctual la nivelul solului cu un debit redus şi presiune practic nulă cu
ajutorul picurătoarelor sau a microtuburilor capilare. Eficacitatea apei distribuite punctual depinde în mod esenţial de condiţiile în care
se face difuzia ei în sol (pe verticală dar mai ales pe orizontală). În consecinţă este absolut necesară cunoaşterea repartiţiei apei în sol
în raport cu zona de dezvoltare a rădăcinilor plantelor irigate. Această cunoaştere este cu atât mai importantă cu cât prin picurare
există şi posibilitatea administrării de îngrăşăminte odată cu apa de irigaţie.
Metoda foloseşte instalaţii alcătuite dintr–o reţea de conducte din material plastic (amplasate subteran sau la suprafaţa terenului)
prevăzute cu dispozitive speciale de picurare, la anumite distanţe, în funcţie de planta ce se irigă.
Această metodă poate fi practicată în mai multe moduri:
1. Din punct de vedere al distribuţiei apei se pot întâlni:
– distribuţia apei la fiecare plantă cu un picurător (simplu sau multiplu) sau cu mai multe picurătoare:
– distribuţia apei la fiecare rând de plante, care se poate realiza cu picurătoare dispuse uniform, distribuite pe o linie sau chiar două
linii de picurătoare la un rând. Există şi posibilitatea utilizării de tuburi perforate ce alimentează rigole, trasate în lungul
rândurilor de plante (metoda de udare prin rampe perforate)
2. Din punct de vedere al tipului de echipament de udare şi al distribuţiei apei se pot întâlni:
– amenajări cu întregul echipament fix (la plantaţii viti-pomicole şi în sere), cu udare continuă sau discontinuă în timp;
– amenajări cu echipamentul mobil (linii de picurare şi conducte secundare).
O tendinţă a folosirii polivalente a irigaţiei se remarcă şi la udarea prin picurare, instalaţia cuprinzând un recipient de fertilizare, care
poate fi utilizat şi pentru protecţia fitosanitară.
Se remarcă faptul că la udarea prin picurare cantităţile de îngrăşăminte aplicate sunt mult mai reduse, faţă de cantităţile folosite la
udarea prin brazde sau aspersiune Specialiştii apreciază o reducere a cheltuielilor de 2 - 3 ori. La fel, consumul de produse fitosanitare
se reduce semnificativ la metoda de udare prin picurare.

16
Amenajarea interioară pentru irigaţia prin picurare poate avea întreaga reţea fixă (la plantaţii vitipomicole, în sere şi solarii) sau o
parte din echipament – conductele de udare - mobilă. Costul amenajării în cea de-a doua variantă poate fi comparabil cu cel al
amenajărilor de irigaţie prin aspersiune sau brazde, iar cazul amenajărilor în totalitate fixe, costul se ridică la valori ce pot depăşi de 5
- 10 ori valoarea unei amenajări clasice.
Preţurile sunt în strânsă concordanţă cu lungimea conductelor pe suprafaţa de un hectar şi cu instalaţiile de filtrare a apei. Valoarea
dispozitivelor de filtrare a apei se estimează la 10 - 15% din valoarea investiţiei totale.
Avantaje şi dezavantaje ale metodei de udare prin picurare
Metoda de udare prin picurare prezintă următoarele avantaje:
În raport cu planta:
- aparatul foliar nu este udat, ceea ce limitează posibilitatea de transmitere a germenilor patogeni;
- nu se spală produsele fitosanitare administrate foliar;
- nu se creează depozite saline la suprafaţa plantelor;
- nu se înregistrează o răcire bruscă a organelor aeriene ale plantelor deci nu mai intervin restricţii în ceea ce priveşte
programul orar de aplicare a udărilor;
- referitor la înflorire, polenizarea se produce în condiţii mai bune şi în consecinţă producţia va fi mai ridicată;
- fructele sunt mai puţin sensibile la putregaiul de tip Botrytis;
- aportul de apă, fiind lent şi regulat, sistemul radicular nu mai este supus unor răciri bruşte care sunt frecvent
responsabile de stressul hidric;
- solul poate fi menţinut relativ constant la un nivel al umidităţii optim pentru plante.
În raport cu solul:
- în principiu o irigaţie prin picurare bine condusă nu trebuie să conducă în sol la atingerea capacităţii de saturaţie, ceea ce
evită degradarea structurii şi migrarea elementelor fine, menţinând astfel o bună aerare a stratului arabil;
- se evită fenomenele de tasare a solului;
- se evită împroşcarea plantelor cu particule de sol, micşorând astfel riscurile contaminării fungice sau bacteriene;
În raport cu alte metode de irigare:
- prin această metodă se înregistrează o reducere importantă a pierderilor prin evaporaţie, pierderile prin percolare nefiind
întotdeauna uşor de stopat;
- metoda utilizează presiuni foarte scăzute, ceea ce se traduce în economie de energie necesară pompării;
- este puţin pretenţioasă la condiţiile de sol, relief, regim hidrologic putând fi folosită pe terenuri cu pante mari, denivelate
sau cu nivel freatic ridicat;
- poate folosi apă cu un grad mai ridicat de mineralizare, ţinând cont de faptul că nu intră în contact direct cu planta;
- automatizarea udărilor se realizează cu cea mai mare uşurinţă şi cu cele mai mici costuri în comparaţie cu alte metode de
udare;
În raport cu alţi factori de producţie:
- terenul rămâne tot timpul accesibil, funcţionarea acestui sistem fiind independentă de celelalte operaţii de întreţinere a
culturilor;
- în cazul sistemului de cultură acoperit cu folie din material plastic, irigaţia prin picurare este singura metodă aplicabilă;
- permite aplicarea odată cu apa de irigaţie a unor produse de fertilizare lichide sau uşor solubile.
În raport cu factorul uman:
- reduce la maximum forţa de muncă necesară;
Principalele dezavantaje ale metodei de udare prin picurare sunt următoarele:
- investiţie specifică ridicată;
- fragilitate ridicată la aplicarea lucrărilor de întreţinere;
- fiabilitate redusă a amenajării (cca 10 ani);
- pericolul înfundării picurătoarelor datorat fie unei filtrări defectuoase a apei, fie compuşilor chimici care prin
precipitarea se depun pe pereţii conductelor şi ai orificiilor picurătoarelor;
- anumite soluri, foarte sărace în particule argiloase şi prăfoase (sub 10%) nu permit o difuzie laterală suficientă,
extinderea laterală a bulbului de umezire rămânând foarte redusă. În măsura în care irigaţia localizată este indicată în
aceste cazuri de către alţi factori, se va recurge la microaspersiune;
- în momentul înfiinţării culturii irigaţia prin picurare poate fi insuficientă pentru umezirea întregii suprafeţe. În aceste
cazuri, irigaţia prin picurare se va aplica după utilizarea temporară a aspersiunii (cazul culturilor de căpşuni);
aspersiunea va fi aplicată fie prin intermediu microaspersoarelor, fie prin intermediul aspersoarelor clasice, intensitatea
de udare neputând depăşi 3-4 mm/oră;

18. Prezentare generală instalaţia de udare prin picurare. FARA ACEST SUBIECT

Componenţa unei instalaţii de irigare prin picurare

O instalaţie de irigare prin picurare se compune din următoarele părţi: ansamblul frontal, conducte de transport (sau de distribuţie),
conductele de udare şi dispozitivele de picurare. În cele ce urmează se vor face referiri pe scurt la componenţa instalaţiei de irigare
prin picurare IUP-1, de fabricaţie românească, precizând însă că aceste instalaţii sunt disponibile într-o gamă din ce în ce mai
diversificată, acestea fiind oferite şi pe piaţa românească de către numeroşi furnizori de echipamente de irigaţii, în multiple variante
constructive.
Ansamblul frontal are rolul de a asigura protecţia şi controlul calităţii apei, măsurarea şi reglarea presiunii şi volumelor de apă
distribuite în reţea etc. Este format din: racordul la antenă prevăzut cu vană apometru, manometru, limitatoare de presiune şi de debit,
furtun de legătură la rezervorul de îngrăşăminte lichide, filtre, dispozitive de automatizare etc.:
17
  Apometrul măsoară debitul sau volumul de apă intrat în reţea;
Instalaţia IUP – 1 este prevăzută cu apometru + vană contorimetru şi vană hidraulică cu site;
 Manometrul indică permanent presiunea de lucru;
 Limitatoarele de presiune şi de debit menţin în avalul secţiunii de amplasare a lor o presiune şi un debit de mărimi
aproape constante;
Instalaţia IUP – 1 este prevăzută cu un regulator de presiune (Dn=100mm) pentru limitarea presiunii la maxim 2,5 daN/cm 2 când se
montează în amonte şi maxim 1,2 daN/cm2 când se montează în aval.
 Rezervorul cu îngrăşăminte lichide asigură distribuirea substanţelor fertilizante pentru suprafaţa irigată;
Instalaţia IUP – 1 este prevăzută cu un rezervor de îngrăşăminte chimice de 100 l, dimensionat pentru PN 10 daN/cm 2. Racordul la
intrarea apei în dispozitiv se face înaintea filtrului gravimetric, iar introducerea soluţiei în reţea, în amonte de filtrul cu sită. Pierderea
de sarcină este în acest fel de 0,2 – 3 mCA.
 Filtrele separă suspensiile minerale sau organice prezente în apă prevenind astfel pericolul de înfundare a picurătoarelor.
Instalaţia IUP – 1 este prevăzută cu un filtru gravimetric şi un filtru cu sită.
Filtrul gravimetric este constituit dintr-un rezervor cu diametrul de 700 mm şi înălţimea de 1700 mm. Existând mai multe fracţiuni
granulare, apa circulă de la pietriş spre nisip. Procentele între diversele fracţiuni granulare sunt cu aproximaţie următoarele:
 nisip d=1-3 mm – 150 dm2;
 pietriş d=4-8 mm – 120 dm2;
 pietriş d=10-15 mm – 9 dm2;
Filtrul cu sită este alcătuit dintr-o sită dublă cu ochiuri de 0,315 x 0,2 mm, din inox, alamă sau
poliamidă. Debitul asigurat este de 4-6 l/s la o presiune nominală de 6 daN/cm 2. Filtrul cu sită
asigură reţinerea fracţiunilor minerale trecute prin filtrul cu nisip şi pietriş.
Conductele de transport (sau de distribuţie sunt confecţionate din material plastic (PVC rigid
pentru conductele subterane şi PVC plastifiat pentru conductele pozate la suprafaţă); au un
diametru de 50–125 mm; alimentează cu apă conductele de udare.
Conductele de udare reprezintă elementele active ale instalaţiei de udare prin picurare. Sunt
Schema de principiu confecţionate din polietilenă şi amplasate la suprafaţa terenului. În mod curent au diametrul de
a ansamblului frontal 12; 16; 20 şi 25 mm şi rezistă până la presiunea de 4.0 daN/cm 2 (presiunea minimă de lucru este
Legendă
de 0.3 – 1 daN/cm2).
1-antenă; 2-vană; 3-debitmetru;
4-manometru; 5-limitatoare de presiune şi Conductele de udare sunt prevăzute cu dispozitive de picurare, montate la anumite distanţe, în
debit; 6-rezervor de îngrăşăminte; 7-filtre. raport de planta care se irigă.
Dispozitivele de picurare (picurătoarele) preiau apa din conductele de udare şi o distribuie
plantelor. Au rolul de a reduce presiunea apei de la aproximativ 1 daN/cm 2, la fenomenul de
picurare.
Sunt de mai multe tipuri constructive: picurătoare cu traseu lung (elicoidal, şicanat sau sub formă de microtuburi), picurătoare cu
traseu scurt, picurătoare autoreglabile, ciclonice, cu impuls etc.
Picurătoarele autoreglabile menţin aproximativ acelaşi debit de apă pe toată durata udării indiferent de variaţiile presiunii apei din
reţea.
Pentru a realiza udări de calitate picurătoarele trebuie să îndeplinească mai multe condiţii între care două sunt absolut obligatorii şi
anume:
 să realizeze debite mici, continui şi constante;
 să aibă rezistenţă bună la înfundare.
Diametrele orificiilor picurătoarelor trebuie să fie de la 0.4 la 2 mm. Diametrele mai mici de 0,7 mm sunt sensibile la înfundare, cele
cuprinse între 0.7–1,2 mm au o sensibilitate medie la înfundare, iar diametrele mai mari de 1,2 mm sunt puţin sensibile la înfundare.
Amenajările de tip mobil sunt utilizate la irigarea culturilor legumicole. Se compun dintr–o conductă de transport cu ø = 20 mm şi
conducte de udare cu ø= 16 mm.
Conducta de transport poate avea două ramificaţii (fiecare în lungime de cca 216 m), dispuse la o distanţă de 90 m, iar conducta de
udare are o lungime de 45 m.
Fiecare ramificaţie a conductei de transport este prevăzută din 24 în 24 m cu racorduri scurte prevăzute cu robinete la care se cuplează
conductele de udare.
Se precizează că aceste dimensiuni sunt date cu titlu de exemplu, în practică ele trebuind adaptate la configuraţia suprafeţei de
amenajat.
Amenajările de tip fix, specifice pomilor fructiferi şi viţei de vie, sunt asemănătoare celor mobile cu deosebirea că toate elementele
instalaţiei rămân fixe pe teren în întreaga perioadă de vegetaţie.
Alegerea tipului de picurătoare
Ca o caracteristică esenţială, toate părţile componente ale unui picurător sunt fixe.
Disiparea presiunii este obţinută cu ajutorul unor elemente constructive diferite care asigură pierderi de presiune şi deci reducerea
curgerii apei la fenomenul de picurare. Aceste pierderi de presiune pot fi asigurate:
- prin frecare - mărirea lungimii circuitului printr-un traseu elicoidal, şicanarea traseului sau micşorarea foarte accentuată
a secţiunii cum este cazul microtuburilor capilare;
- prin turbulenţă, pentru picurătoarele clasice (care nu sunt autoregulatoare), în cazul cărora debitul variază odată cu
presiunea;
- prin deformarea unei membrane situate pe traseul picurătorului sau la ieşire, cum este cazul picurătoarelor autoreglabile
la care debitul rămâne aproape constant pentru plaja de presiuni uzuale (între 1 şi 4 bari).
Debitul nominal al picurătorului este specificat pentru presiunea de 1 bar. În cazul culturilor legumicole, se utilizează în general
picurătoare cu debitul de 2 l/oră . Picurătoarele cu debit de 4 l/oră se utilizează cu precădere în plantaţiile pomicole şi viticole. Deşi se
produc şi picurătoare cu debite mai mari (până la 12 l/oră) acestea se folosesc foarte rar.
18
În ceea ce priveşte montajul picurătoarelor pe conductele de udare, acesta se poate face fie în linie, fie în derivaţie.
 Picurătoarele în linie sunt montate de obicei de către furnizor, fie prin inserţie în conductă fie în cursul extruderii. Această
variantă conduce la economie de manoperă şi la posibilitatea instalării mecanizate a conductelor de udare.
 Picurătoarele în derivaţie sunt amplasate pe conducta de udare de către utilizator, ceea ce conduce la un plus de manoperă dar
permite poziţionarea picurătoarelor adaptate strict la condiţiile specifice.
În ceea ce priveşte calităţile intrinseci ale picurătoarelor, interesează în mod deosebit coeficientul de variaţie Cv, care este dependent
de tehnologia de fabricaţie, fiind cu atât mai important cu cât traseul apei este mai lung.
În ceea ce priveşte uniformitatea udării, se recomandă ca atunci când folosind picurătoare clasice se obţin variaţii de debit mai mici de
10% între punctul cel mai favorizat şi punctul cel mai defavorizat, să nu se recurgă la utilizarea picurătoarelor autoreglabile. Alegerea
va depinde de forma suprafeţei amenajării şi configuraţia terenului, atunci când panta nu depăşeşte 4% putându-se utiliza picurătoare
clasice. La pante mai mari de 4% se recomandă folosirea picurătoarelor autoregulatoare.

19.Elementele tehnice ale udării prin picurare.

Suprafaţa elementară de udare

Acest element este direct dependent de culturile care se udă. Din această cauză, la fiecare plantă trebuie să fie prevăzute picurătoare
cu debite astfel calculate încât să conducă la acoperirea necesarului de apă. Prin picurarea la baza tulpinii sau de la oarecare înălţime
se creează în sol un bulb de umectare, datorită mişcării tridimensionale a apei. Acest bulb de umectare este de anumite forme şi
mărimi, care depind de textura solului, debitul picurătorului, umiditatea solului, timpul de udare. Diametrul bulbului de umectare are
următoarele valori orientative, în funcţie de textura solului:
 sol uşor (nisipos) 0,40 – 0,80 m;
 sol lutos 0,60 – 1,20 m;
 sol argilos 1,00 – 2,00 m.
Spre deosebire de sistemele cu picurătoare, rampele perforate debitează apă într–o rigolă de o anumită lungime. Distanţa dintre rampe
se ia egală cu distanţa dintre rândurile de plante şi variază în funcţie de culturi: 1,2 – 1,8 m, 6 m şi 4 – 8 m (legume, viţă-de-vie şi
respectiv pomi).
Debitul unui picurător – qp (debitul elementar).
Fiecare plantă primeşte, cu ajutorul sistemului de udare prin picurare, apa necesară dezvoltării ei. La conductele de udare, debitul se
calculează astfel încât în timpul de udare să se poată distribui norma de udare cerută de plantă şi determinată anterior prin diferite
metode. De obicei, fiecărei plante îi corespunde un picurător (la legume), dar sunt cazuri când pentru a satisface necesarul de apă sunt
necesare mai multe picurătoare (la pomi). Pentru un picurător, debitul elementar atinge valori de 1 – 12 l/h (frecvent 2–4 l/h), astfel
încât udarea să se facă numai sub formă de picături. Pe o conductă de udare, debitul picurătoarelor variază în funcţie de presiune,
astfel încât la capătul amonte debitul este mai mare şi descreşte treptat spre aval, încercându-se totuşi să se distribuie, cu ajutorul
picurătoarelor, un debit uniform. La conductele perforate, debitul elementar este mai mare, ajungând până la valori de 70 l/h.
În cazul acestei metode se realizează condiţiile udării prin brazde, dar cu randament mult mai bun al udării şi un control riguros al
distribuţiei apei.
Distanţa dintre picurătoare (dp).
Pentru umezirea unei fâşii continui, distanţa dintre picurătoare este în funcţie de raza de umectare a picurătoarelor, iar aceasta depinde
la rândul ei de mărimea debitului de picurare şi de textura solului.
Distanţa între picurătoare are valori între 0,20–2,00 m, fiind direct proporţională cu debitul picurătorului şi cu creşterea conţinutului
de argilă fizică al solului şi corelată cu distanţa dintre plante.
Deoarece distanţa dintre picurătoare este indisolubil legată de repartiţia apei în sol, în cele ce urmează se vor prezenta câteva aspecte
referitoare la această problemă.
Apa care pătrunde în sol, fiind distribuită sub formă de picături, va fi supusă acţiunii a două forţe:
1. Potenţialul gravitaţional care se exercită pe direcţie verticală descendentă;
2. Potenţialul matricial (forţele de sucţiune) care urmare a gradientului umidităţii solului se exercită în diverse direcţii
depinzând de zonele de consum de apă în raport cu zonele aprovizionate.
Rezultatul acestor forţe conduce la constituirea în jurul punctului de picurare a unui volum de sol umidificat numit bulb de umezire.
Se cere ca sistemul de irigare prin picurare să fie astfel conceput încât bulbul de umezire să se formeze în zona de dezvoltare al
rădăcinilor plantei. Se poate considera însă în acelaşi timp că mai ales în cazul culturilor anuale, sistemul radicular al plantei va avea
tendinţa de dezvoltare în zona bulbului de umezire. Aceste interacţiuni nu pot fi cuantificate cu suficientă precizie decât ţinând cont de
numeroşi parametri ce caracterizează o situaţie concretă. În consecinţă, nu se pot elabora reguli cu aplicabilitate totală în orice situaţie.
Eficacitatea udării prin picurare este direct legată de parametrii solului:
- textura; difuzia laterală va fi cu atât mai dezvoltată cu cât solul va conţine o proporţie mai mare de particule fine;
- structura ; solurile cu o structură discontinuă, cu fisuri şi crăpături, cu un procent ridicat de argilă gonflabilă, nu asigură
o bună difuzie laterală a apei. Prin reglarea densităţii picurătoarelor şi a timpilor de udare se pot regla temporar aceste
neajunsuri dar această modalitate de rezolvare a problemei nu este recomandabilă;
- starea de umiditate a solului; solul trebuie menţinut la un nivel al umidităţii care să faciliteze difuzia laterală.
Se cunoaşte că la metoda de udare prin picurare, îngrăşămintele solubile sunt dizolvate şi distribuite pe teren odată cu apa de irigat.
Din această cauză, studiul repartiţiei apei în sol se referă şi la studiul distribuţiei sărurilor pe profilul solului.
Concentraţia în săruri solubile, inclusiv cele aduse prin fertilizare, are tendinţa de creştere graduală, dacă conţinutul de sare din sol sau
apă este ridicat. Această tendinţă se remarcă în punctul superior de contact al fronturilor de umezire, iar mişcarea descendentă a apei
are tendinţa de filtrare a unei părţi din surplusul de săruri. Dacă capacitatea de infiltraţie a sărurilor este mare şi mişcarea laterală a
apei este redusă (solul nisipos), devine esenţială o micşorare a spaţiului dintre picurătoare.
19
Pentru că azotul şi fosforul nu sunt egal solubilizate, nu pot fi uniform distribuite în sol deoarece mişcarea fosforului împreună cu apa
este limitată în timp ce azotul se mişcă uşor.
Metoda de udare prin picurare se foloseşte pentru a asigura plantelor o cantitate de apă la intervale scurte, uneori chiar zilnice. Se
împiedică, în acest fel, acumularea de săruri în sol şi creşterea tensiunii osmotice în intervalul dintre udări. Astfel udarea prin picurare
permite folosirea apei cu un anumit grad de salinitate.
Distanţa între picurătoare în funcţie de debit şi de textura solului
Debitul (l/h) Distanţa între picurătoare (m) la textura
Grosieră Mijlocie Fină
1,5 0,20 0,50 0,90
2 0,30 0,70 1,00
4 0,60 1,00 1,30
8 1,00 1,30 1,70
12 1,30 1,60 2,00
Pentru umectarea la plantă, distanţa între picurătoare se ia egală cu distanţa dintre plante pe rând.
Numărul de picurătoare la o plantă (Np).
Se stabileşte în funcţie de consumul de apă al plantelor, de densitatea de plantare şi de felul culturii:
 pentru viţa de vie 1 – 4 picurătoare (frecvent 2) la fiecare butuc ;
 pentru pomi fructiferi 1 – 10 picurătoare (frecvent 4) la fiecare pom .
Distanţa dintre picurător şi tulpina pomilor sau arbuştilor trebuie să fie egală cu raza de umectare a picurătorului. Distanţa mai mică
de 50% din această rază provoacă dereglări în dezvoltarea rădăcinilor plantelor. Pentru culturile semănate în rânduri dese (culturi
anuale de câmp şi seră) trebuie evitată amplasarea picurătorului lângă plantă deoarece zona saturată ce se formează în imediata
apropiere a picurătorului este dăunătoare rădăcinilor care îşi pierd în acest mediu funcţia de absorbţie.
Distanţa dintre conductele de udare (dcu).
La viţa de vie şi la pomii fructiferi, distanţa între conductele de udare este de obicei egală cu distanţa între rânduri.
La legume, distanţa între conductele de udare poate să fie de 1,4 – 3 m la castraveţi, tomate, fasole, varză şi de 1,6 – 1,8 m la salată,
ridichi, ceapă, verdeţuri etc.
Lungimea conductei de udare (Lcu)
Se stabileşte în funcţie de lungimea parcelei ocupată de cultură şi de condiţiile încadrării în pierderile de sarcină admise (Criteriul
Christiansen: pierderile de presiune să nu ducă la o depăşire a diferenţei de 10% între debitele amonte şi aval).
Lungimea conductei de udare este cuprinsă, de regulă, între 50 şi 200 m.
Durata udării prin picurare (tp).
Se determină cu formula: , în care:
tp – este durata udării prin picurare, în h;
m – norma de udare, în mm col. apă;
dcu – distanţa între conductele de udare;
dp – distanţa între picurătoare, în m;
qp – debitul unui picurător, în l/h.

20
 Partea II-a. Desecare - Drenaj

19. Excesul de umiditate pe terenurile agricole; sursele şi factorii favorizanţi.

Apa din sol se consideră a fi în exces atunci când contribuie la reducerea producţiei culturilor agricole, prin stânjenirea
dezvoltării plantelor şi prin reducerea capacităţii sistemului radicular de absorbţie pentru apă şi pentru substanţe nutritive.
Din punct de vedere tehnic, se consideră că un sol suferă de exces de umiditate atunci când conţinutul de apă din sol
depăşeşte capacitatea de câmp pentru apă. Se poate folosi de asemenea ca referenţial pentru aprecierea manifestării excesului de
umiditate, volumul minim de aer care asigură condiţii normale de respiraţie rădăcinilor plantelor şi microorganismelor aerobe, volum
care corespunde în general unui procent 10-15 % din volumul total al solului.Din punct de vedere pedogenetic, sunt considerate soluri
cu exces de umiditate cele pe care se întâlnesc procese de pseudogleizare, de gleizare sau de amfigleizare.
Excesul de umiditate afectează în România o suprafaţă de circa 5 milioane hectare, repartizată pe toate folosinţele agricole.
Excesul de umiditate se manifestă mai puternic pe terenurile relativ plane, cu pante mici, sub 1-3 %, cu microdepresiuni locale, cu
soluri argilo-iluviale podzolite şi podzolice, caracterizate printr-un conţinut mare de argilă. În zona umedă, excesul de umiditate poate
să apară chiar şi pe versanţii cu pante mai mici, în prezenţa unor schimbări de pantă, soluri cu drenaj intern foarte slab, izvoare de
coastă etc.
Pe aceste terenuri, în anii mai bogaţi în precipitaţii se înregistrează frecvent exces de umiditate la suprafaţa solului datorită în
special precipitaţiilor căzute în perioada rece a anului (noiembrie – martie), precum şi datorită precipitaţiilor mai abundente din luna
mai şi început de iunie. Apa provenită din precipitaţii, neavând posibilităţi de scurgere la suprafaţa terenului şi nici de pătrundere în
straturile mai profunde ale solului, se acumulează în stratul arabil producând chiar băltiri în zonele depresionare.
Excesul apare frecvent la sfârşitul iernii şi se menţine până primăvara târziu, iar în anii ploioşi, până vara. În depresiuni poate
să se menţină cvasi permanent.
Înlăturarea apei în exces de la suprafaţa solului şi din profilul de sol se poate realiza pe cale naturală sau artificială.
Drenajul natural al solului se realizează când condiţiile de relief, de sol şi hidrogeologice ce caracterizează un anumit
teritoriu, asigură menţinerea nivelului apei freatice la adâncimi mai mari decât adâncimea critică de înmlăştinare sau salinizare a
solului. Prin drenaj natural, apa din precipitaţii sau din irigaţii, aflată la un anumit moment dat în exces la suprafaţa solului sau în
profilul de sol, este înlăturată într-un timp relativ scurt, fie prin scurgere la suprafaţă sau prin profilul de sol (drenaj natural extern
influenţat de relief prin formele specifice, prin gradul de frământare şi panta terenului, etc), fie prin infiltraţie în adâncime (drenaj
natural intern determinat de permeabilitatea solului şi subsolului, de succesiunea straturilor, înclinarea acestora etc.).
Drenajul artificial de suprafaţă este necesar pentru înlăturarea apelor stagnate de la suprafaţa solului sau din partea superioară
a profilului de sol, iar drenajul artificial subteran se face în scopul coborârii nivelului apei freatice la o adâncime de la care să nu
influenţeze în mod negativ dezvoltarea plantelor şi evoluţia solurilor.
Drenajul sau desecarea de suprafaţă se realizează printr-o reţea de canale deschise de colectare şi evacuare, prin lucrări de
nivelare în pantă sau modelare a terenului, prin drenaj cârtiţă, prin lucrări agrotehnice adecvate şi prin adâncirea reţelei hidrografice
de colectare a apelor.
Drenajul subteran se realizează prin intermediul unei reţele de drenuri absorbante sau puţuri şi o reţea de canale de colectare
şi evacuare a apei din drenuri.

Sursele de apă şi factorii care favorizează formarea excesului de umiditate.

Precipitaţiile abundente, apa freatică cu nivelul ridicat, apa râurilor în perioada de inundaţie şi apa de irigaţie în exces
constituie principalele surse de apă care contribuie la formarea excesului de umiditate pe teritoriul ţării noastre.
Factorii care favorizează formarea excesului de umiditate de la suprafaţa solului sau din profilul de sol se împart în factori
naturali şi antropici. Dintre factorii naturali, cei mai importanţi sunt: clima, relieful, hidrografia, hidrogeologia şi condiţiile pedo-
litologice. Factorii antropici cuprind intervenţiile omului prin care se modifică în sens negativ bilanţul apei pe un anumit teritoriu.
La formarea excesului de apă pe un anumit teritoriu contribuie prin asociere mai mulţi factori şi surse de apă.
1.1.Clima, prin elementele sale principale: precipitaţii, temperatură şi evapotranspiraţie, constituie factorul cu ponderea cea
mai mare în formarea excesului de umiditate.
În funcţie de aceşti factori, teritoriul ţării noastre a fost împărţit în trei zone climatice: umedă, subumedă şi secetoasă.

21
 Sursele de apă care pot favoriza formarea excesului de umiditate:
1 – precipitaţiile căzute pe suprafaţa afectată de exces; 2 - precipitaţiile căzute pe zonele limitrofe înalte;
3 – apa freatică situată la mică adâncime; 4 – apa freatică din zonele limitrofe; 5 – apele de infiltraţie
prin şi pe sub dig; 6 – apele de irigaţie în exces.

Valorile elementelor climatice pe zone de umiditate

Evapotranspiraţia potenţială anuală,

Zona climatică Temperatura anuală 0C Precipitaţii anuale, mm
mm
Umedă 4-9 1 000-600 550-700
Subumedă 8-11 700-450 650-750
Secetoasă 10-11,5 550-350 700-800

Zona umedă se caracterizează printr-un regim hidric excedentar, datorită faptului că precipitaţiile depăşesc evapotranspiraţia
în aproape tot timpul anului, cu excepţia lunilor iulie şi august.
Zona subumedă se caracterizează printr-un regim hidric periodic percolativ, precipitaţiile depăşind evapotranspiraţia, de
regulă numai în perioada noiembrie-aprilie. În această zonă excesul de umiditate apare pe terenurile cu drenaj natural slab în perioada
rece a anului.
Zona secetoasă se caracterizează printr-o cantitate de precipitaţii mai mică decât evapotranspiraţia, cu excepţia perioadelor
ploioase de la sfârşit de vară şi început de primăvară, când pe terenurile cu drenaj slab poate să apară în anii ploioşi un exces temporar
de umiditate.
Precipitaţiile constituie principala sursă pentru majoritatea suprafeţelor cu exces de umiditate din ţara noastră.
Precipitaţiile contribuie la formarea excesului de apă nu atât prin cantitatea medie multianuală, care numai în zona umedă
depăşeşte evapotranspiraţia potenţială anuală, ci prin variaţia mare a regimului precipitaţiilor de la un an la altul, iar în cursul aceluiaşi
an de la un sezon la altul şi de la o lună la alta. În majoritatea zonelor din ţara noastră excesul de apă apare în anii ploioşi, care în
ultimul secol s-au înregistrat o dată la circa 16 ani, cu o durată de 2-4 ani; de aceea anii ploioşi reprezintă circa 20 % din numărul total
de ani
Ultima perioadă ploioasă s-a înregistrat în anii 1969-1973, când excesul de precipitaţii, însumat pe întregul interval, a depăşit
cu 1000 mm media multianuală a precipitaţiilor. Ca urmare, suprafaţa afectată de exces de umiditate a depăşit 8 milioane hectare,
producând pagube mari în primul rând în sectorul agricol dar şi în alte sectoare ale economiei.
Calculele de asigurări au evidenţiat faptul că astfel de perioade ploioase apar numai o dată sau de două ori într-o sută de ani.
Un rol hotărâtor în formarea excesului de apă îl are şi perioada în care cad precipitaţiile. Astfel, precipitaţiile care cad în
perioada rece a anului (noiembrie-aprilie), datorită evapotranspiraţiei şi temperaturilor reduse, conduc la un excedent de apă în sol
chiar în cazul unor cantităţi nu prea mari de precipitaţii. Acelaşi efect îl au şi precipitaţiile care cad în intervale scurte de timp. În
condiţiile ţării noastre precipitaţiile însumate care cad în 1-5 zile consecutive pot depăşi 150 mm.
1.2.Relieful terenului, depresionar sau plat, puţin fragmentat, cu pante mici, sub 1-2 %, cu drenaj extern defectuos,
caracteristic luncilor şi câmpiilor joase, unor terase şi câmpuri înalte, în special din Câmpia de Vest, din Câmpia Siretului, din unele
zone de câmpie din Muntenia şi Oltenia, favorizează stagnarea sau scurgerea apei cu viteze foarte mici, umezirea excesivă a solului şi
implicit formarea excesului de umiditate, fie la suprafaţa solului, fie în profilul de sol.
Situaţii deosebite se întâlnesc în câmpiile loessice în care s-au format crovuri şi în fostele funduri de lacuri din incintele
îndiguite.
În aceste formaţii de relief, în perioadele mai bogate în precipitaţii se acumulează apă care bălteşte la suprafaţa solului.
Astfel, în anii foarte ploioşi şi mai ales în cazul succesiunii a 2-3 ani ploioşi, bălţile formate în crovuri şi microdepresiuni acoperă
peste 25 % din suprafaţa terenurilor agricole din Câmpia Vlăsiei de la Nord de Bucureşti şi din Câmpia Burnazului, din apropierea
oraşului Giurgiu .
Relieful mai favorizează formarea excesului de apă în zonele de trecere bruscă de la o pantă mare a versanţilor la o pantă
redusă, situaţie frecvent întâlnită la noi în ţară.
1.3.Reţeaua hidrografică, prin densitate şi adâncime, influenţează drenajul natural al terenurilor vecine şi indirect mărimea
şi intensitatea excesului de apă. Reţeaua hidrografică puţin adâncă, colmatată, uneori cu patul albiei mai ridicat decât terenurile
limitrofe, situaţie întâlnită în special în Câmpia de Vest şi podişul Bârladului, favorizează formarea excesului de umiditate. Drenaj
natural nesatisfăcător se întâlneşte şi în teritoriile cu reţea hidrografică rară, în aşa zisele interfluvii unde în perioadele ploioase se
acumulează apă. Caracteristică din acest punct de vedere este zona din Câmpia Română, cuprinsă între Argeş şi Siret, zonă în care în
anii 1972-1973 s-au format adevărate lacuri ( Câmpia Pogoanele – Buzău ).
1.4.Hidrogeologia anumitor teritorii, caracterizată prin situarea apei freatice în apropierea suprafeţei solului precum şi
circulaţia cu viteză redusă a acesteia, favorizează formarea excesului de umiditate în profilul de sol sau chiar băltiri temporare ale apei
la suprafaţa solului în anii ploioşi, prin formarea unor straturi suprafreatice. Astfel de straturi apar frecvent pe solurile pseudogleice

22
din zona premontană a judeţului Suceava, la adâncimea de 0,4-0,7 m. Stratul suprafreatic se formează începând cu luna martie la
topirea zăpezii sau din luna mai când cad ploi abundente şi durează până în luna iunie sau iulie. Apa freatică se află la o adâncime de
6-12 m.
1.5.Caracteristicile pedolitologice influenţează în mare măsură drenajul intern al solului. Astfel, cu cât solul este mai
argilos, mai greu, cu atât drenajul intern este mai redus iar excesul de umiditate mai frecvent, cu o durată mai mare şi poate să apară
chiar şi la cantităţi mai reduse de precipitaţii.
Pe de altă parte, condiţiile pedologice amplifică de cele mai multe ori efectele altor factori naturali sau artificiali.
Alături de textură, un rol în formarea excesului îl au alcătuirea litologică de la suprafaţă şi succesiunea straturilor pe profilul
de sol.
Oprea şi colab., 1974, arată că pe aproape toate solurile cu exces de umiditate se înregistrează, la adâncimea de 0,4-0,6 m, un
strat cu permeabilitate redusă, format prin acumularea fracţiunilor argiloase spălate din partea superioară a profilului de sol. În anii
ploioşi, deasupra acestor straturi se formează uneori straturi suprafreatice.
2.Factorii antropici. Omul, prin exploatarea neraţională a amenajărilor pentru irigaţii, printr-o agrotehnică
necorespunzătoare şi printr-o serie de lucrări de acumulare şi barare a scurgerilor poate contribui la formarea excesului de umiditate,
iar prin lucrări de drenaj la eliminarea acestuia.
Acţiunile mai importante prin care omul contribuie la formarea excesului de apă sunt strâns legate de:
 introducerea irigaţiilor în zonele cu nivelul freatic ridicat, fără a se lua măsuri pentru reducerea la maxim a pierderilor de
apă din reţea şi câmp în aşa fel încât să nu se contribuie la alimentarea apei freatice;
 aplicarea neraţională a irigaţiei, cu pierderi mari de apă în câmp şi pe reţea, pe solurile cu drenaj intern redus şi fără
scurgere de suprafaţă;
 executarea de acumulări în zona de şes, cu caracter agro-piscicol sau complex, care prin nivelul hidrostatic ridicat pot
favoriza infiltraţii puternice în zonele limitrofe cu cote mai joase, conducând la înmlăştinarea şi/sau salinizarea acestora;
 bararea scurgerilor de suprafaţă prin executarea de ramblee de căi de comunicaţie, situaţie întâlnită pe autostrada
Bucureşti – Piteşti;
 reducerea permeabilităţii solurilor prin executarea lucrărilor agricole la umidităţi ridicate sau cu utilaje care produc o
tasare puternică a solului.

21. Efectele excesului de umiditate asupra solului şi plantelor.

Efecte la nivelul solului.
Excesul de umiditate de la suprafaţa solului şi din sol influenţează în mod negativ atât evoluţia solurilor cât şi creşterea şi
dezvoltarea plantelor. Astfel, pe solurile cu exces de umiditate volumul de apă din sol fiind foarte ridicat, se reduce în mod
corespunzător gradul de aerare a solului. Aeraţia insuficientă a solului încetineşte procesele de oxidare şi favorizează procese
bacteriene anaerobe, fapt care nu asigură descompunerea şi mineralizarea totală a materiei organice, dând naştere la fenomene de
reducere care au ca rezultat gleizarea şi pseudogleizarea solurilor.
Procesul de gleizare se întâlneşte pe solurile în care excesul de umiditate se datorează apei freatice aflată la mică adâncime.
Dacă apa freatică este moderat sau puternic mineralizată, în zonele secetoasă şi subumedă, procesul de gleizare este însoţit şi de
salinizarea sau alcalizarea solului.
Când excesul de umiditate se datorează acumulării apei din precipitaţii în profilul de sol deasupra unui orizont impermeabil
are loc pseudogleizarea solului.
Procesele de gleizare şi pseudogleizare provoacă compactarea excesivă a solului, fapt care reduce în mare măsură
permeabilitatea acestuia.
Compactarea solurilor cu exces de umiditate se datorează şi degradării structurii, fenomen înregistrat pe solurile cu apa
freatică la 0,40-0,60 m adâncime .
Pe de altă parte, fenomenele de reducere exercită o influenţă defavorabilă asupra compuşilor asimilabili ai azotului,
fosforului. fierului şi sulfului care sunt imobilizaţi sub formă de compuşi organici insolubili în apă şi deci inaccesibili plantelor.
Astfel, fosfaţii asimilabili se fixează sub formă de fosfaţi de fier, aluminiu şi mangan, iar nitraţii nu numai că nu se formează, ci chiar
dispar total atât prin folosirea azotului nitric de către microorganismele anaerobe, cât şi prin reducerea lor până la azot elementar.
Un bun drenaj favorizează descompunerea materiei organice de către microorganismele aerobe, fenomen care are ca rezultat
formarea de compuşi de N şi P asimilabili de către plante.
Goor, 1974, arată că atunci când nivelul freatic se află la 150 cm adâncime, azotul asigurat de sol se ridică la 150 kg N pe
hectar, în timp ce la adâncimea apei freatice de 40 cm, cantitatea de azot se reduce la 60 kg pe hectar. Se precizează că pentru
coborârea nivelului freatic cu 1 cm se câştigă 1 kg N/ha.
Solurile cu exces de umiditate sunt mai reci, deoarece apa necesită de 5 ori mai multă căldură pentru a-şi ridica temperatura
decât un sol uscat. Deci, un sol cu circa 50 % umiditate necesită de 2,5 ori mai multă căldură pentru a se încălzi decât un sol uscat.
Răcirea se mai produce şi ca urmare a evaporării mult mai intense. Din această cauză, aceste soluri nu se pot însămânţa în epoca
optimă iar lucrările de pregătire a terenului şi de întreţinere a culturilor se fac cu întârziere şi de o calitate inferioară.
Efecte la nivelul plantelor.
Înrăutăţirea aeraţiei solului influenţează în mod nefavorabil nu numai proprietăţile solului ci şi creşterea şi dezvoltarea
plantelor.
Apa în exces nu permite înlocuirea CO2 format de rădăcinile plantelor sau alte organisme de către oxigenul din atmosferă.
Lipsa oxigenului stânjeneşte dezvoltarea sistemului radicular, reduce capacitatea de absorbţie pentru apă şi substanţe nutritive a
solului. Cel mai puternic este afectat sistemul radicular. Cele mai multe plante nu-şi dezvoltă sistemul radicular sub nivelul apei
freatice. Dacă nivelul apei freatice este ridicat, plantele îşi dezvoltă un sistem radicular superficial, rădăcinile sunt mai scurte şi uneori
îndreptate înspre suprafaţa solului, de aceea sistemul radicular explorează un volum mai mic de sol, înrăutăţindu-se aprovizionarea
23
plantelor cu elemente nutritive, iar vara, când nivelul apei freatice scade, pot suferi chiar şi de secetă. Această situaţie se întâlneşte
frecvent în condiţiile ţării noastre, deoarece nivelul apei freatice este ridicat la sfârşitul primăverii şi începutul verii, când plantele în
condiţii normale îşi dezvoltă sistemul radicular şi scade vara, când plantele încep să sufere de lipsă de apă şi astfel producţia se
reduce.
Fluctuarea nivelului apei freatice afectează şi mai serios sistemul radicular, deoarece prin ridicarea nivelului apei se
îndepărtează oxigenul din spaţiul lacunar şi se acumulează bioxidul de carbon, fapt care face ca respiraţia rădăcinilor să devină din
aerobă anaerobă şi ca urmare în sol se acumulează produse toxice iar sistemul radicular se dezvoltă anormal sau poate chiar pieri.
Condiţiile excesive de umiditate favorizează atacul diferitelor boli ale rădăcinilor, în special a putregaiului rădăcinilor.
Sistemul radicular fiind puternic afectat de excesul de umiditate, plantele nu se pot dezvolta normal deoarece absorbţia apei
şi a substanţelor nutritive precum şi transpiraţia sunt reduse, iar fructificarea este stânjenită şi în final producţia se reduce sau se poate
compromite total cultura.

22. Elementele reţelei de desecare.

Desecarea (drenajul de suprafaţă) se realizează în principal prin intermediul unei reţele de canale deschise trasate şi
dimensionate astfel încât să capteze şi să evacueze în timp util excesul de umiditate, indiferent de sursa acestuia: precipitaţii, scurgeri
de pe terenurile vecine, apa freatică, irigaţii, infiltraţii prin şi pe sub diguri etc.Lucrările pentru captarea şi evacuarea apelor în exces
sunt alcătuite din reţele de canale şi construcţiile hidrotehnice aferente acestora.
Reţelele de canale se compun din:
- canale colectoare sau terţiare (Cc);
- canale de transport şi evacuare secundare (Ces) şi principale (Cep);
- canale de intercepţie sau canale colectoare de centură (Ci);

Schema generală a sistemului de desecare-drenaj cu canale deschise:

ct – canale terţiare; Cs – canale secundare; CP – canale principale; Ci – canal pentru preluarea infiltraţiilor prin şi pe sub dig; Cc – canal de centură; CC – canal
colector.

Schema reţelei de canale, tipurile de canale şi trasarea acestora se realizează în funcţie de :

- mărimea suprafeţei desecate;
- sursa şi mărimea excesului de apă;
- relieful suprafeţei desecate;
- folosinţa şi sistematizarea teritoriului;
- reţeaua de canale de irigaţie.

Trasarea reţelei de canale de colectare şi evacuare a apelor în exces

1.Reţeaua de colectare şi evacuare a apelor în exces provenite din precipitaţiile căzute direct pe suprafaţa de desecat
1.1. Canalele colectoare sau terţiare având rolul de a intercepta apa care se scurge la suprafaţa terenului, se vor trasa
aproape perpendicular pe direcţia de scurgere a apelor, cu o mică înclinare faţă de direcţia curbelor de nivel, în aşa fel încât să li se li
se asigure o pantă de minimum 0,5 ‰. Ori de câte ori este posibil, canalele terţiare vor traversa zonele depresionare joase ( crovuri,
japşe ) în care stagnează apa.
Evacuarea apei din microdepresiunile situate între canalele de regularizare se va face cu ajutorul unor şanţuri sau rigole cu
caracter provizoriu. Acestea se execută cu secţiunea triunghiulară cu taluzurile dulci, de 1/4 - 1/8, pentru a putea fi traversate de
maşinile şi utilajele agricole.
La trasarea reţelei de canale terţiare se va urmări nu numai interceptarea apelor de scurgere ci şi obţinerea unor sole care să
permită executarea mecanizată a tuturor lucrărilor agricole. Pentru a rezulta sole dreptunghiulare, canalele terţiare se vor trasa paralel
între ele, la o distanţă de minimum 250 m, de regulă 400-500 m, cu o lungime de 800-1 500 m. Distanţa dintre canalele terţiare de
regularizare depinde de viteza de scurgere a apei la suprafaţa solului şi de durata admisă de stagnare a apei.

Coeficienţi de scurgere
24
 Caracteristicile solului Panta terenului

Conţinut în mică medie mare

Permeabilitate
argilă (0,01) (0,01-0,05) (0,05)
1 Permeabilitate mare < 10% 0,10-0,20 0,15-0,25 0,20-0,30
2 Suficient permeabil 10-20% 0,15-0,25 0,20-0,30 0,25-0,40
3 Insuficient permeabil 20-40% 0,20-0,30 0,25-0,45 0,35-0,60
4 Slab permeabil 40-60% 0,25-0,40 0,30-0,60 0,50-0,75
5 Impermeabil Sol îngheţat 0,30-0,60 0,40-0,75 0,80-0,95

1.2. Canalele de transport şi evacuare (secundare şi principale) se vor trasa în aşa fel încât să primească apa din canalele de
ordin inferior şi s-o evacueze în canalele de ordin superior. Aceste canale se trasează pe cotele joase ale terenului, urmărind văile,
vâlcelele şi chiar depresiunile, căutându-se înregistrarea a cât mai puţine frânturi pe traseul acestora.
În scopul prevenirii colmatării sau eroziunii în zona de descărcare a canalelor de ordin inferior în cele de ordin superior,
primele se vor trasa sub unghi de circa 60. Atunci când canalele colectoare de ordin inferior sunt trasate perpendicular pe cele de
ordin superior şi apare pericolul eroziunii malului, racordarea de capăt se va face sub forma unei curbe cu raza egală cu 5 B în
terenurile coezive şi 10 B în cele necoezive, B reprezentând lăţimea la partea superioară a canalului.
În zonele cu direcţia de scurgere bine pronunţată, situaţie în care canalele terţiare se trasează perpendicular pe direcţia de
scurgere, canalele secundare se vor trasa pe linia de cea mai mare pantă pentru a prelua apa din canalele terţiare. Distanţa dintre
canalele secundare este egală cu lungimea canalelor terţiare la funcţionarea unilaterală (circa 1500m), iar la funcţionarea bilaterală –
care se va adopta ori de câte ori situaţia din teren o permite – distanţa se va dubla, putând ajunge la 3 000 m. Lungimea canalelor
secundare variază între 1 500 şi 3 000 m, stabilindu-se în funcţie de panta terenului, avându-se în vedere evitarea executării unor
canale cu adâncimi mari.
2.Reţeaua de colectare a apelor din precipitaţiile căzute în zona versanţilor limitrofi perimetrului desecat – drenat şi
care se scurg spre suprafaţa de desecat.
Reţeaua de canale este formată din canale colectoare de centură, care se trasează paralel cu latura dinspre amonte a suprafeţei
de drenat şi care se racordează la reţeaua de canale de transport şi evacuare. Canalele colectoare de centură se amplasează la o
distanţă de 50...400 m de la piciorul versantului, în funcţie de panta terenului şi pericolul colmatării prin eroziune precum şi în funcţie
de organizarea teritoriului agricol. Lungimea maximă a canalelor colectoare de centură este de 1 500 m. La lungimi mai mari,
acestea se separă în tronsoane care se racordează fiecare la cel mai apropiat canal de transport şi evacuare.
Canalele colectoare de centură prezintă unele particularităţi de construcţie. Astfel, taluzul amonte–cel care primeşte apa–se
execută cu o înclinare mai mică, în medie de ½, iar cel din aval cu înclinarea de 1/1,5 . Pentru a nu se eroda taluzul amonte se poate
înierba.
Dacă există şi un aport de ape freatice spre suprafaţa desecată, caz frecvent întâlnit la piciorul teraselor joase spre luncile
râurilor, canalul colector de centură poate intercepta atât apele de suprafaţă cât şi cele subterane aflate la o adâncime de 1,5-2 m. În
acest caz canalul îndeplineşte şi rolul unui dren de intercepţie.
3.Reţeaua de colectare a apelor de infiltraţie prin şi pe sub dig
Colectarea şi evacuarea apelor de infiltraţie prin şi pe sub dig se face prin canale deschise sau drenuri de intercepţie dispuse
paralel cu digul de apărare a suprafeţei de desecat, la 20...100 m, în funcţie de caracteristicile geotehnice, astfel încât să nu fie
periclitată stabilitatea digului. Adâncimea canalelor se stabileşte în funcţie de permeabilitatea, grosimea şi succesiunea straturilor.
Astfel, în zonele cu terenuri permeabile pe adâncimi mari, canalele se vor executa cu o adâncime de 1,0-2,0 m, în aşa fel încât să
capteze tot debitul infiltrat. Pe terenurile slab permeabile sau impermeabile se vor executa canale cu adâncimi mici pentru a capta
debitul superficial. Debitul de infiltrare în acest caz va fi captat de reţeaua de canale care se trasează la limita grindului. Dacă în zona
de intercepţie, stratul impermeabil are grosimi mici (circa 1,0 m) canalele se vor proiecta cu cota fundului deasupra stratului
permeabil, pentru a nu crea afuieri în zona digului.
4.Reţeaua de colectare a apelor în exces de pe terenurile irigate
Pe terenurile irigate, la formarea excesului de apă contribuie atât apa din precipitaţii cât şi apa pierdută prin infiltraţie din
reţeaua de canale precum şi apa pierdută în câmp la aplicarea udărilor. În acest caz, reţeaua de colectare trebuie să capteze şi să
evacueze de pe teren, pe lângă apa în exces şi surplusul de debit din reţeaua de irigaţie apărut în timpul unor eventuale defecţiuni de
exploatare, descărcări de debite din canale etc. Reţeaua de canale în acest caz se amplasează la limita sectoarelor irigate, de regulă
perpendicular pe canalele distribuitoare de sector.
5.Reţeaua de colectare a apelor în exces de la amenajările piscicole.
Se compune dintr-un canal de centură amplasat paralel cu conturul amenajării piscicole care preia debitele de infiltraţie,
protejând terenurile limitrofe împotriva înmlăştinării şi/sau salinizării.

23. Tipuri de drenuri şi drenaj.

Drenajul, în funcţie de modul de captare, conducere şi evacuare a apei în exces, se clasifică în drenaj orizontal, drenaj
vertical şi drenaj mixt.
1.Drenajul orizontal constă dintr-o reţea de drenuri absorbante şi colectoare care captează şi transportă apa gravitaţional în
canale deschise de evacuare sau direct în emisar.
25
 La rândul său, drenajul orizontal, în funcţie de materialele şi tipurile de drenuri folosite se împarte în:
 drenaj din drenuri din materiale locale;
 drenaj cu tuburi din ceramică şi beton;
 drenaj cu tuburi din mase plastice

Interdependenţa între adâncimea şi distanţa între drenuri.

1.1.Drenajul orizontal din materiale locale.

Acest tip de drenaj constă dintr-o reţea de şanţuri înguste şi adânci a căror cavitate se umple la partea inferioară cu materiale
filtrante sau se lasă liberă. Cavitatea drenantă a şanţului se poate realiza din fascine, bolovani, lespezi sau piatră spartă. Cantitatea
mare de material filtrant şi costul ridicat al transportului impun folosirea drenajului din materiale locale numai în zonele unde
materialele respective se găsesc din abundenţă, lemnul sau piatra rezultând din lucrările de defrişare sau desţelenire.

1.2. Drenajul cu drenuri din tuburi din ceramică sau beton.

Drenajul cu drenuri din tuburi este fără îndoială cel mai bun tip de drenaj de adâncime. Tuburile de drenaj trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să prezinte durată de funcţionare îndelungată;
- să fie nealterabile la acţiunea agenţilor chimici din sol;
- să evite formarea depunerilor în interiorul secţiunii;
- să nu sufere deteriorări pe durata transportului;
- să nu necesite cheltuieli mari.
Reţeaua de drenuri absorbante se realizează prin aşezarea, cap la cap, în şanţurile de drenaj, a tuburilor din ceramică, beton
sau mase plastice.
Apa circulă către drenuri datorită gradientului hidraulic care se creează prin
coborârea nivelului apei în zona de amplasare a drenului. Mişcarea apei are loc după legile
scurgerii prin medii poroase şi intră în drenurile din ceramică şi beton prin rosturile, de
1-2mm, dintre capetele tuburilor de drenaj. Drenurile din ceramică sunt contraindicate în
solurile turboase iar cele din beton în solurile cu un conţinut ridicat de acizi humici, sulfaţi,
apă acidulată cu bioxid de carbon, cloruri sau carbonaţi. Deoarece în astfel de condiţii este
atacat cimentul din compoziţia betonului, tuburile se degradează, reducându-se foarte mult
durata de funcţionare.
Dren cu tuburi din ceramică Principalul neajuns al drenajului cu tuburi din ceramică sau beton, se datorează
posibilităţilor de reducere sau astupare a secţiunii ca urmare a depunerii sedimentelor de nisip
fin sau argilă, depozitelor feruginoase sau calcaroase. Astuparea se mai poate produce şi prin pătrunderea rădăcinilor de arbori sau
arbuşti, în special plop. De aceea, când se traversează perdele din arbori sau arbuşti, se recomandă să se cimenteze rosturile sau să se
folosească conducte din plastic fără orificii. Cimentarea drenurilor se face de către compuşii fierului, cum sunt sulfaţii de fier sau
mangan. Fierul solubil (Fe++), din apa subterană care se scurge prin dren, în contact cu aerul din drenuri se oxidează şi se transformă
în Fe+++, se produce precipitarea şi formarea de compuşi insolubili. Precipitarea este influenţată şi de activitatea bacteriană, de pH şi
temperatură. Fenomenul are loc în solurile slab aerate, de aceea după intrarea în funcţiune a drenajului, intensitatea fenomenului se
reduce, cu excepţia zonelor foarte umede.
Tuburile din ceramică se confecţionează cu diametrul interior de 50, 70, 80 şi 100 mm pentru drenurile absorbante [263] şi
125, 150, 200 şi 250 mm pentru drenurile colectoare, grosimea pereţilor de 8-30mm şi lungimea de 330mm pentru diametre până la
125 mm şi de 500-800 mm pentru diametre mai marii. Tuburile din ceramică de calitate bună dau prin lovire un sunet clar iar la
îmbibarea cu apă greutatea acestora creşte numai cu 15%. Este de dorit, de asemenea, ca suprafaţa inferioară să fie netedă, deci
coeficientul de rugozitate cât mai redus.
Drenurile din tuburi din beton au caracteristici constructive asemănătoare cu cele ale drenurilor din ceramică, putându-se
confecţiona şi cu diametre mai mari.
1.3. Drenajul cu drenuri din mase plastice
Drenurile din material plastic au început să fie folosite din anul 1960, cucerind an de an o pondere tot mai mare, datorită
avantajelor pe care le prezintă. Astfel, se asigură o mai bună continuitate a şirului de drenuri, instalarea mecanizat se face mai uşor,
productivitatea fiind mai mare şi ca urmare costul mai redus. Drenurile din plastic se confecţionează din PVC şi polietilenă, fiind şi
mai ieftine. În schimb sunt mai puţin rezistente la lovire în special la temperaturi joase, în apropiere de zero grade.
În tuburile din mase plastice apa intră prin fantele sau orificiile cu care sunt prevăzute aceste conducte.
Constructiv, tuburile de drenaj, pot fi rigide, cu perete neted (lise) şi tuburi flexibile cu perete ondulat (tuburi riflate).

26
 Tuburile lise, rigide, se confecţionează cu lungimi care nu depăşesc de regulă 5 m şi sunt prevăzute cu fante pentru
pătrunderea apei şi mufă la unul din capete pentru a se realiza îmbinarea în timpul pozării Tuburile riflate se livrează în colaci cu
lungimi de 50-250m şi diametre de 50, 80 şi 110 mm. Tuburile se înfăşoară pe un tambur cu diametrul interior de circa 0,8m.
Tuburile riflate se confecţionează cu riflurile dispuse inelar sau în spirală. Tuburile riflate au pereţii cu o grosime mai mică
de aceea necesită un consum mai redus de material plastic şi ca atare sunt mai ieftine. Cu toate acestea au o mai mare rezistenţă la
presiunea exterioară dacă orificiile sunt prevăzute în şănţuleţele dintre rifluri. Dezavantajul acestor tuburi se datorează rezistenţei
hidraulice de intrare mult mai mari în comparaţie cu cele lise. De aceea necesită, pentru acelaşi debit, un diametru cu 25% mai mare.
2.Drenajul vertical sau prin puţuri se compune dintr-o serie de puţuri absorbante şi colectoare, care asigură coborârea
nivelului apei freatice din raza de acţiune prin colectarea şi evacuarea apei în exces. Evacuarea apei în exces se poate face
gravitaţional, în straturile acvifere libere, profunde sau prin pompare.
Evacuarea apelor colectate de puţurile absorbante în profunzime se realizează pe cale gravitaţională, numai dacă există un
strat acvifer permanent cu nivel liber la mică adâncime, cu o grosime mare şi permeabilitate ridicată. Drenajul prin puţuri absorbante
are o serie de dezavantaje, de aceea folosirea acestuia în agricultură la coborârea nivelului freatic se face pe scară redusă. Astfel,
necesită o investiţie ridicată, un consum mare de energie în exploatare, iar eficacitatea se reduce prin colmatarea stratului filtrant şi a
stratului acvifer din jurul fundului puţului. Pe de altă parte, prin folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, erbicidelor şi
insecto-fungicidelor, apa de drenaj se încarcă cu o parte din aceste substanţe, care ajung în stratul acvifer şi-l poluează. Poluarea
apelor subterane este deosebit de dăunătoare deoarece apa din straturile acvifere nu va mai putea fi utilizată pentru alimentarea cu apă
potabilă a centrelor populate şi nici a complexelor zootehnice.
Coborârea nivelului apei freatice prin puţuri cu pomparea apei se poate utiliza numai atunci când apa pompată se foloseşte la
irigaţii, când înălţimea de pompare nu este mare, iar debitul stratului acvifer este ridicat. În restul situaţiilor, costul ridicat al pompării
apei nu justifică recomandarea acestei metode.
3.Drenajul mixt reprezintă o combinaţie între drenajul orizontal şi cel vertical, aplicând fiecare tip pe suprafeţele cele mai
favorabile, în funcţie de eficacitatea şi costurile de execuţie şi exploatare.

24. Drenajul orizontal; scheme de amplasare a reţelei de drenaj.

Pentru captarea apei freatice elementele reţelei de regularizare (drenurile absorbante) se amplasează în plan sub formă de
şiruri paralele la distanţe egale, perpendicular sau sub un anumit unghi faţă de colector.

Amplasarea reţelei de drenuri

Amplasarea reţelei de drenuri faţă de linia de cea mai mare pantă se poate face după trei scheme: longitudinală, transversală
şi intermediară.
1.Schema longitudinală constă în amplasarea reţelei de drenuri absorbante paralel cu linia de cea mai mare pantă,
colectoarele fiind trasate aproximativ paralel cu direcţia curbelor de nivel [270]. Acest mod de amplasare este indicat pe terenurile cu
pante mici, sub 4‰, deoarece în felul acesta se asigură pantă de scurgere pentru apa din drenuri. Dacă pe terenurile cu pante mici nu
s-ar amplasa drenurile pe linia de cea mai mare pantă, ar trebui fie să se niveleze terenul în pantă pe direcţia drenurilor, fie să se
asigure acestora pantă din construcţie, prin sporirea adâncimii către capătul aval, ambele soluţii fiind costisitoare.

Schema longitudinală de amplasare a Schema transversală de amplasare a

drenurilor. drenurilor.

27
 2.Schema transversală se foloseşte pe terenurile cu panta mai mare de 8-10‰ , fapt care permite ca drenurile absorbante să
se amplaseze aproape paralel cu direcţia generală a curbelor de nivel, având grije să li se asigure panta necesară scurgerii
gravitaţionale a apei. În această schemă colectoarele se amplasează paralel cu linia de cea mai mare pantă. Datorită pantei mai mari a
terenului şi amplasării drenurilor perpendicular pe direcţia de scurgere a apei, aceasta circulă sub influenţa forţei gravitaţionale cu o
viteză mai mare către drenuri, sporind capacitatea de captare şi eficienţa acestora. Din aceste considerente distanţa dintre drenuri, în
comparaţie cu schema longitudinală, se poate mări cu 20-25 %.
3.Schema intermediară se foloseşte pe terenurile cu pante cuprinse între 4 şi 8‰, de aceea şi amplasarea reţelei de drenuri
absorbante se va face sub un unghi de 300-600 faţă de direcţia generală a curbelor de nivelb.

Drenurile se pot descărca în colectori închişi, în care caz drenajul se numeşte indirect şi direct în cazul în care drenurile se
descarcă în canale deschise. Drenajul direct este indicat pe terenurile cu pante foarte mici, unde capacitatea de transport a colectorilor
închişi este redusă.
Lungimea drenurilor absorbante se stabileşte în funcţie de panta şi diametrul acestora şi variază între 100 şi 150 m la pante
mai mici de 3 ‰ şi 100-250 m la pante cuprinse între 3‰ şi 10‰ .
Lungimea colectorilor închişi se poate alege între 1000 şi 2000 m cu cămine de vizită la distanţa de 150-200 m

25. Drenajul cârtiţă; elemente tehnice şi execuţie.

Costul ridicat al drenajului cu tuburi a impus căutarea unor metode mai economice pentru eliminarea excesului de umiditate
din stratul superior de sol, metode care să folosească o cantitate cât mai mică de materiale şi care să permită o mecanizare totală. Aşa
s-a ajuns la drenajul cârtiţă, care constă dintr-o serie de galerii executate cu pluguri speciale-pluguri cârtiţă – care înlocuiesc drenurile
absorbante. Acest tip de drenaj se poate folosi numai pe solurile cu textură fină (argiloase, argilo-lutoase sau luto-argiloase), cu un
conţinut de argilă de 35-40 % şi de nisip de cel mult 20%, cu porozitatea de aeraţie sub 10-12 % din volumul total al solului precum şi
pe solurile turboase.
Pentru a permite formarea galeriilor, a le asigura o stabilitate mare şi pentru ale mări durata de funcţionare, solurile pe care se
execută drenajul cârtiţă trebuie să aibă o anumită plasticitate.
Pentru a stabili dacă un sol se pretează pentru drenaj cârtiţă, se recoltează o probă de pământ de la adâncimea de amplasare a
galeriilor, se modelează din pământul respectiv o bilă cu diametrul de 5-7 cm, care se introduce apoi intr-un vas cu apă unde se ţine
timp de 12-14 ore. Dacă după acest timp bila nu se deformează înseamnă că solul respectiv se pretează pentru drenaj cârtiţă .
Solul trebuie să aibă o textură uniformă pe lungimea galeriilor, căci altfel la trecerea prin zone mai nisipoase galeriile se
prăbuşesc şi se înfundă.
Terenul pe care urmează să se execute drenaj cârtiţă trebuie să aibă o pantă uniformă şi cu o valoare care să permită
circulaţia apei prin galerii, pantă care de regulă este egală cu panta galeriilor.
Specialiştii cehi recomandă drenajul cârtiţă pe terenurile cu straturile subarabile puţin permeabile, K≤0,25 m/zi, slab aerate,
cu porozitatea totală mai mică de 45 %, porozitatea de aeraţie sub 10-15 % şi cu porii mai mari de 0,3 mm diametru în proporţie de
20 % din volumul total al solului.

Formarea crăpăturilor şi fisurilor la realizarea

galeriilor cârtiţă pe un sol greu.
Rolul drenajului cârtiţă este de a înlătura excesul de apă de la
suprafaţa solului şi din partea superioară a profilului de sol. Drenajul cârtiţă asigură evacuarea mai rapidă a excesului de umiditate
decât drenajul cu tuburi deoarece apa care se scurge la suprafaţa solului şi cea din profilul de sol circulă către galerii, în principal, prin
tăietura verticală lăsată de cuţitul plugului, care are o lăţime de 2-3 cm şi care chiar dacă se astupă în orizontul arabil se menţine în
stratul subarabil, asigurând atât scurgerea mai rapidă a apei cât şi o aerisire mai bună a solului. Viteza de infiltrare şi circulaţia apei se
îmbunătăţesc şi datorită fisurilor şi crăpăturilor care se formează în jurul galeriei în momentul deschiderii acesteia.

Elementele tehnice ale drenajului cârtiţă

Elementele tehnice ale drenajului cârtiţă (distanţa dintre galerii, adâncimea, diametrul, panta, lungimea) se stabilesc în
funcţie de proprietăţile solului, condiţiile hidrogeologice, panta şi categoria de folosinţă a terenului, condiţiile litologice şi
hidrogeologice.
1.Adâncimea drenurilor cârtiţă recomandată în literatura de specialitate este cuprinsă între 0,45 şi 0,60 m Pentru a proteja
galeriile împotriva degradării de către utilajele agricole grele, pentru a le feri de uscăciune şi eventual îngheţ, acestea se recomandă să
se execute la adâncimi cât mai apropiate de limita maximă. În plus, numărul fisurilor şi deci eficienţa drenajului cresc o dată cu
adâncimea, la fel ca şi durata de funcţionare, dar trebuie avut în vedere că în acelaşi timp creşte şi costul lucrării.
Pe solurile podzolice drenurile cârtiţă se execută la adâncimi mai mici, circa 0,40 m, pentru a rămâne deasupra orizontului
impermeabil. Pe solurile cu conţinut ridicat de materie organică adâncimea poate creşte la 0,8 m.
2.Distanţa dintre drenurile cârtiţă variază între 2 şi 12 m, în funcţie de adâncimea drenurilor, proprietăţile solului şi panta
terenului. Pe terenurile bine nivelate, cu panta suficient de mare pentru a asigura scurgerea apei şi pe solurile pe care se produc fisuri
pe distanţe mai mari, se poate folosi distanţa maximă de 5 m. Pe solurile organice, distanţa între galerii poate ajunge la 10-12 m.

28
 3.Diametrul galeriei cârtiţă se alege de 7-10 cm pentru solurile minerale şi 12-15 cm în cazul solurilor bogate în materie
organică. Lăţimea fantei lăsată de cuţitul vertical pe care este fixat drenorul nu trebuie să depăşească 2-2,5 cm.
4.Panta galeriilor cârtiţă se alege în aşa fel încât apa colectată să se scurgă spre colector cu o viteză care să nu producă
degradarea galeriilor prin eroziune, dar nici să nu stagneze în galerii, pentru că în această situaţie pereţii se înmoaie şi se surpă. Panta
galeriilor poate varia între 0,5 şi 1 % (panta minimă) până la maximum 4 la 7 %. Dacă panta terenului este cuprinsă între limitele
prezentate, se va alege pentru drenuri o pantă egală cu cea a terenului. Dacă panta terenului depăşeşte pe cea a drenurilor, acestea se
vor trasa în aşa fel încât să nu se depăşească panta maximă. Panta optimă este de 1-2%.
5.Lungimea drenurilor cârtiţă se stabileşte în special în funcţie de panta terenului şi natura solului]. Se recomandă lungimi de
100-150 m la pante ale terenului mai mari de 5 %, 150-200 m la pante de 2-4 % şi 30-75 m la pante mai mici de 1 %.

Execuţia drenajului cârtiţă

După ce se stabilesc elementele tehnice ale drenajului cârtiţă, pe un plan de situaţie la scara 1:1000 sau 1:500, cu echidistanţa
între curbele de nivel de 0,1 sau 0,2 m, se trasează reţeaua de drenuri. Pe terenurile cu panta mai mică decât panta maximă admisibilă
pentru drenaj, drenurile se trasează pe linia de cea mai mare pantă, iar pe cele cu pante mai mari sub un unghi faţă de curbele de nivel,
în aşa fel încât să li se asigure o pantă optimă. Dacă terenul este lipsit de pantă, atunci se impune fie nivelarea în pantă, fie modelarea
terenului în două pante, cu formarea unei coame în zona centrală dintre canalele colectoare. Pentru a nu rezulta volume mari de
terasamente, cu ocazia modelării, se va reduce lungimea drenurilor până la 50 m.

Modelarea terenului în două pante şi amplasarea drenurilor cârtiţă

Descărcarea drenurilor cârtiţă se poate face direct în canalele colectoare deschise, în care caz gurile de descărcare se
consolidează cu ajutorul unor tuburi din material plastic cu lungimea de 1,5 m, din care 1,0 m se introduce în galerie.
Intr-o altă variantă, apa din drenurile cârtiţă se descarcă în canalele colectoare prin intermediul unor drenuri colectoare
tubulare amplasate în tranşee drenante, cu adâncimea de 0,8-1,1 m, la distanţa de 30-100 m Această variantă este mai costisitoare dar
dă siguranţă mai mare în exploatare.
Execuţia drenajului cârtiţă se începe cu o nivelare generală a terenului în direcţia canalelor de colectare după care se trece la
săparea canalelor colectoare. Deschiderea galeriilor cârtiţă se face cu pluguri cârtiţă care sunt formate dintr-un grindei puternic(1),
prevăzut cu o bârsă în formă de cuţit (2) la extremitatea căreia se află fixată o piesă numită drenor (3), de care se prinde o altă piesă –
dilatatorul(4). În unele variante s-a renunţat la drenor, lărgitorul fiind legat cu cablu direct de cuţit. Drenorul are, de regulă, o formă cu
partea anterioară de tip conic.
Plugurile cârtiţă perfecţionate sunt prevăzute cu dispozitive pentru reglarea adâncimii de lucru cu comandă manuală sau
automată şi deci cu posibilităţi de a asigura galeriei o pantă continuă, chiar dacă terenul prezintă unele denivelări. Dacă se folosesc
pluguri fără dispozitive de reglare a adâncimii, pentru a se realiza galerii cu o pantă continuă, se impune ca în prealabil să se niveleze
terenul pe direcţia drenurilor.
Deschiderea galeriilor se face din canalele de colectare din aval către amonte sau coama dintre cele două canale colectoare,
dacă s-a efectuat modelarea în două pante. La întoarcere tractorul merge în gol.
Importanţă deosebită are şi alegerea momentului de executare a galeriilor. Rezultate bune se obţin când solul la adâncimea de
amplasare a galeriilor este umed iar la suprafaţă zvântat. În condiţiile climatice de la noi din ţară, epoca optimă de deschidere a
galeriilor corespunde perioadei de vară şi început de toamnă.
După executarea drenurilor cârtiţă se recomandă ca terenul să se lucreze cu grapa cu discuri sau să se efectueze o arătură
superficială transversal pe direcţia galeriilor în scopul închiderii fantelor lăsate de cuţitul plugului, pentru ca să nu se înfunde drenurile
cu materialele transportate de apă în timpul ploilor căzute după deschiderea drenurilor.
Durata de funcţionare a drenurilor cârtiţă este de 2-3 ani în solurile minerale arabile şi 3-5 ani în cele înţelenite

Plug de drenaj cârtiţă

29