UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS” GALATI

FACULTATEA DE INGINERIE BRAILA

IMBUNATATIRI FUNCIARE

CURS PENTRU SPECIALIZAREA DE AGRICULTURA

1
 OBIECTUL DISCIPLINEI DE ÎMBUNĂTĂȚIRI FUNCIARE. IMPORTANȚA,
ISTORICUL ȘI SITUAȚIA LUCRÎĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂȚIRI FUNCIARE
1.1. Obiectul disciplinei de îmbunătățiri funciare
Prin îmbunătățiri funciare, se înțeleg lucrările de tehnică agricolă care au drept scop
punerea cât mai deplină în valoare a capacității de producție a terenurilor, ridicarea fertilității
pământurilor slab productive, darea în producție agricolă a unor suprafețe cât mai mari de
terenuri agricole neproductive, prevenirea și combaterea unor fenomene naturale care
influențează negativ productivitatea terenurilor agricole. (IF Pleșa, 1967).
După scopul urmărit, lucrările de îmbunătățiri funciare se clasifică în:
- Lucrări pentru înlăturarea deficitului de apă din sol prin irigații;
- Lucrări pentru prevenirea și combaterea excesului dăunător de apă prin:
o Regularizarea cursurilor de apă;
o Îndiguiri;
o Desecări și drenaje;
- Lucrări pentru prevenirea și combaterea eroziunii solului, prin amenajarea terenurilor
agricole în pantă;
- Lucrări pentru ridicarea fertilității solurilor slab productive și luarea în
cultură a unor terenuri neproductive prin:
o Ameliorarea terenurilor sărăturate și amendarea solurilor acide;
o Defrișarea și curățarea terenurilor;
o Nivelarea și modelarea terenurilor.
Prin urmare, prin aplicarea izolată sau în complex a lucrărilor de
îmbunătățiri funciare, se creează premise pentru ridicarea fertilității solului și folosirea rațională
a apei prin asigurarea unui regim optim de umiditate și implicit de aerație, temperatură și nutriție.
În ultimă instanță, printr-o justă proiectare, execuție și exploatare a lucrărilor de îmbunătățiri
funciare și a terenurilor amenajate, se asigură ridicarea fertilității actuale a solului, obținerea de
recolte mari și constante.
Lucrările de îmbunătățiri funciare, în special cele de irigații, au rol primordial în sporirea
producției și dezvoltarea intensivă a agriculturii, deoarece se cunoaște că prin aplicarea irigației
producția sporește nu numai datorită reglării regimului de apă din sol, ci și prin faptul că prin
irigare se asigură valorificarea superioară și ridicarea eficienței economice și a altor factori de
producție: îngrășăminte, semințe de soiuri intensive, hibrizi intensivi etc. De asemenea se pot
obține pe aceeași suprafață două culturi pe an.

1.2. Trăsăturile caracteristice ale lucrărilor de îmbunătățiri funciare

Lucrările de îmbunătățiri funciare se deosebesc fundamental de lucrările agricole
obișnuite prin câteva trăsături caracteristice.
Aceste lucrări au o durată mare de funcționare, de zeci și chiar sute de ani (îndiguiri, desecări,
drenaje).
- Cer investiții specifice mari pentru îndiguiri, defrișări și destufizări.
- Cer investiții mari pentru desecări cu canale deschise și drenaj închis,
pentru irigații cu canale deschise din pământ și udare prin scurgere la suprafață dar și
amenajarea de conducte îngropate și udarea prin aspersiune.
- Investițiile se amortizează într-o perioadă mai mare în comparație cu
alte investiții din agricultură;
- Au caracter complex deoarece proiectarea, execuția și exploatarea
trebuie să aibă în vedere complexul factorilor naturali și economici, atât la alegerea soluției
optime pentru valorificarea solului și a apei cât și în timpul exploatării, pentru a preveni
degradarea solului pe terenurile amenajate prin inmlăștinare sau sărăturare.
Nu se poate concepe proiectarea și proiectarea și exploatarea rațională a lucrărilor de
îmbunătățiri funciare fără a poseda cunoștințe temeinice atât biologice cât și tehnice. Astfel, un
specialist în îmbunătățiri funciare trebuie să cunoască în profunzime relațiile climă – sol – apă –
plantă, să posede cunoștințe de hidraulică și hidrologie. Disciplina de îmbunătățiri funciare va

2
folosi în prezentarea diferitelor aspecte specifice, cunoștințele însușite la disciplinele de
topografie, fizică și meteorologie, pedologie, agrotehnică, fitotehnie, mecanizare etc.
- Lucrările de îmbunătățiri funciare se mai caracterizează printr-o
evoluție rapidă a concepțiilor asupra amenajărilor. Astfel s-a trecut rapid de la tipul tradițional de
amenajare a terenului pentru irigație cu canale de pământ neimpermeabilizate, la sisteme
automatizate cu canale căptușite, cu conducte îngropate cu funcționare la înaltă presiune și
udarea prin aspersiune, de la udarea tradițională prin scurgere la suprafață, la udarea prin
aspersiune și chiar picurare.

• Principalele noțiuni de Îmbunătățiri Funciare

• Amenajare de îmbunătățiri funciare
• Amenajarea de desecare și drenaj
• Sistem de desecare și drenaj
• Amenajare de irigații
• Sistem de irigații
• Lucrări de combatere a eroziunii solului
• Lucrări de regularizare a cursurilor de apă
• Amenajare de îmbunătățiri funciare – o rețea de sisteme de irigații, sisteme de
desecare și drenaj și lucrări de apărare împotriva inundațiilor sau de combatere a
eroziunii solului, care deservește o suprafață de teren definită și care include terenul,
clădirile, echipamentul, drumurile de acces și infrastructura aferentă, necesare pentru a
exploata, întreține și repara amenajarea și sistemele componente.
• Amenajarea de desecare și drenaj – o rețea la scară mare de structuri, pompe, canale și
conducte, care poate fi folosită pentru a transporta apa de la unul sau mai multe sisteme
de desecare și drenaj către un curs natural de apă și care cuprinde terenul, clădirile,
drumurile de acces și infrastructura aferentă, necesare pentru a exploata, întreține și
repara atât amenajarea cât și sistemele componente.
• Sistem de desecare și drenaj – o rețea hidraulică distinctă de conducte, canale, structuri
și pompe care pot fi folosite pentru a evacua apa în exces de pe o suprafață de teren
definită și a o transporta la unul sau mai multe puncte specifice și care cuprinde terenul,
clădirile, echipamentul, drumurile de acces și infrastructura aferentă, necesare pentru a
exploata, întreține și repara sistemul.
• Amenajare de irigații – o rețea la scară mare de structuri, pompe, canale și conducte,
care poate fi folosită pentru a preleva apa din resursele autorizate de apă și a o distribui
pentru irigații unuia sau mai multor sisteme de irigații și care cuprinde terenul, clădirile,
echipamentul, drumurile de acces și infrastructura aferente, necesare pentru a exploata,
întreține și repara amenajarea.
• Sistem de irigații – o rețea hidraulică distinctă de structuri, pompe, canale, conducte care
pot fi folosite pentru a preleva și/sau transporta apa, a distribui și a aplica apa pentru
irigații pe o suprafață de teren definită și care cuprinde terenul, clădirile, echipamentul fix
sau mobil, drumurile de acces și infrastructura aferente, necesare pentru a exploata, a
întreține și a repara sistemul.
• Lucrări de combatere a eroziunii solului – cuprind formarea, construirea conform
conturului, structurarea și lucrările solului, precum și construcția, întreținerea și
reparațiile infrastructurii temporare și permanente astfel încât să reducă sau să se
oprească eroziunea și degradarea solului, cuprinzând lucrările pentru protecția solului,
regularizarea scurgerii apelor pe versanți, corectarea torenților și stabilizarea nisipurilor
mișcătoare, amenajări silvice de perdele forestiere de protecție a terenurilor agricole și
plantații pentru combaterea eroziunii solului.
• Lucrări de regularizare a cursurilor de apă – amenajarea albiilor cursurilor de apă
constând în profilări ale albiei, devieri ale cursurilor de apă, consolidari de maluri și alte
asemenea lucrări pentru combaterea efectelor economice și sociale nefavorabile și
redarea agriculturii și circuitului economic a unor terenuri afectate de inundații și
eroziune a solului.
3
 Obiectivele lucrărilor de Îmbunătățiri Funciare
-Combaterea inundatțiilor, prevenirea inundațiilor prin îndiguiri.
-Combaterea secetei și deșertificării prin aplicarea irigațiilor.
-Combaterea excesului temporar și permanent de umiditate prin lucrări de desecare și
drenaj.
-Prevenirea și combaterea eroziunii solului prin lucrări de combatere a eroziunii solului.
-Ameliorarea sărăturilor prin aplicarea udărilor de spălare, drenaj și lucrări agro-pedo-
ameliorative.
-Regularizarea și corecția cursurilor naturale de apă și utilizarea unor surse locale de apă.
-Plantarea perdelelor de protecție.

Istoricul lucrărilor de îmbunătățiri funciare și situația acestora pe plan mondial

Importanța lucrărilor de îmbunătățiri funciare ca mijloc de sporire și asigurare a
producției agricole și uneori ca o condiție necesară pentru obținerea ei, a fost cunoscută din
timpuri îndepărtate.
Pe plan mondial cu 5 000 de ani in urma sunt mentionate lucrari hidroameliorative. Ion
Ionescu de la Brad descrie in anul 1850, ca exista la noi in tara amenajari antierozionale pe
aproximativ 2 300 000 de ha de terenuri agricole.
In anul 1911 s-a infiintat primul serviciu de Imbunatatiri Funciare, avandu-l ca director pe
inginerul Anghel Saligny.
Potentialul agricol la noi in tara este de 15 000 000 ha, din care potential arabil de 5 500 000
ha, iar potentialul irigabil de 7 000 000 ha.
Irigatia se aplica in: Campia Romana, Dobrogea, Campia Moldava, Banat, Campia de Vest,
Transilvania.
Exista in tara noastra 32 000 statii de pompare, avand un debit instalat de
14 000 mc/an, consumul energetic este de 9931 kwora/an. Pentru irigatii se folosesc 3800 GW
ore pentru o suprafata de 3 200 000 ha drenaj se foloseste 2.28 kw/ora.

NOȚIUNI DE HIDRAULICĂ

Hidraulica este știința care se ocupă cu studiul legilor de echilibru și de mișcare a

lichidelor, din punct de vedere al aplicațiilor lor în tehnică.
Hidraulica împreună cu hidrologia și hidrometria au un larg câmp de aplicație în
domeniul lucrărilor de îmbunătățiri funciare. Rezolvarea corespunzătoare a problemelor de
îmbunătățiri funciare implică cunoașterea modului de circulație a apei la suprafața solului și în
sol, a legilor mișcării apei, în scopul dirijării acesteia în interesul cunoașterii necontenite a
fertilității solului și sporirii producției agricole.
Calculul și dimensionarea canalelor deschise, a drenurilor, conductelor forțate, a
construcțiilor pentru măsurarea debitelor au la bază cunoștințe de hidraulică.
Hidraulica se împarte în două mari ramuri și anume: hidrostatica, care studiază legile de
echilibru ale lichidelor în repaus și hidrodinamica care se ocupă cu studiul mișcării lichidelor.
Noțiuni de hidrostatică
Hidrostatica are ca obiect studiul lichidelor care se găsesc în stare de repaus în vederea
deducerii legilor fundamentale cărora se supun aceste lichide, indicându-se în același timp
aplicațiile practice ale acestor legi.
Aplicațiile hidrostaticii în tehnică sunt numeroase. În lucrările de îmbunătățiri funciare,
cunoașterea presiunilor care acționează asupra diverselor construcții hidrotehnice (stăvilare,
baraje) stă la baza calculelor de dimensionarea acestora.
În vederea studierii legilor fundamentale ale hidrostaticii este necesară precizarea, în
primul rând a forțelor care acționează asupra lichidelor în repaus. Aceste forțe sunt:
- Forțe de suprafață care acționează pe suprafețele exterioare ale lichidului (presiunea
atmosferică și alte presiuni exterioare).
4
 - Forțe interioare, care acționează în fiecare punct al masei lichidului și care au o
acțiune reciprocă între particulele lichidului (forțele din greutatea particulelor
lichidului și forțele de presiune interioară).
Hidrostatica studiază în special forțele de presiune interioară, dând formule de calcul
pentru determinarea acestora, deoarece celelalte sunt, în general cunoscute.
Presiunea hidrostatică. În cazul lichidelor în interiorul acestora, în fiecare punct se exercită o
forță, care este rezultanta forțelor exterioare ce acționează la suprafața liberă a lichidului și
greutatea lichidului respectiv.
Forțele interioare care acționează asupra unui lichid sunt determinate de mărimea,
direcția, sensul și punctul lor de aplicație.
Forțele elementare care acționează în interiorul unui lichid pe unitatea de suprafață se numesc
presiuni hidrostatice (p) și se măsoară în kgf/cm2 sau tf/m2.
Forța totală, rezultată din însumarea tuturor presiunilor hidrostatice ce acționează pe o
anumită suprafață (S), poartă numele de forță hidrostatică(P). Între presiunea hidrostatică și forța
hidrostatică există următoarea legătură:
P=ʃ(S)pdS (1.1)

p=lim (1.2)
Forța P acționează mereu după o direcție normală la suprafața considerată. În jurul unui
punct presiunile hidrostatice sunt egale ca mărime, indiferent de direcția după care acționează.
Ecuația fundamentală a hidrostaticii. Din interiorul unui lichid se separă un volum
elementar de lichid de formă prismatică. Pentru a înlocui efectul lichidului îndepărtat se introduc
forțele care țin în echilibru volumul elementar respectiv. Având în vedere că forțele de presiune
hidrostatică pe fețele prismei reprezintă produsul dintre presiuni și suprafețele respective pe care
acționează, iar rezultatele acestor forțe pe cele trei direcții trebuie să fie nule, deoarece elementul
de volum este în echilibru, rezultă că:
Px1Sx – px2Sx = 0 (1.3)
Py1Sy – py2Sy = 0 (1.4)
Pz1Sz – pz2Sz – G = 0 (1.5)
Din ecuațiile 1.3 și 1.4 rezultă:
Px1 = Px2 (1.6)
și
py1 = py2 (1.7)
Iar din ecuația 1.5 rezultă:
(pz1 – pz2)Sz - ɣSz x Z = 0 (1.8)
Când volumul respectiv de lichid are fața superioară la suprafața liberă a lichidului din
care a fost izolat, presiunea pz2, reprezintă cgiar presiunea exterioară (p0) iar pz1 este presiunea (p)
într-un punct din interiorul lichidului, situat la distanța Z (egală cu h) de suprafața liberă.
În acest caz, ecuația 1.8 devine:
P – p0 - ɣ x Z = 0 (1.9)
Sau:
P = p0 + ɣh (1.10)
În ecuația 1.10 termenul p0 reprezintă presiunea de suprafață liberă a lichidului, iar ɣh
presiunea exercitată de coloana de lichid de înălțime h. Suma acestor presiuni reprezintă
presiunea absolută (p).
În practică interesează în special presiunea hidrostatică într-un punct oarecare din masa
lichidului, fără a lua în considerare presiunea atmosferică. Aceasta poartă numele de presiune
relativă (pr) și e dată de relația:
Pr = ɣh (1.11)
Din ecuația 1.11 reprezintă ecuația fundamentală a hodrostaticii și ea are numeroase
aplicații practice în diverse probleme privind determinarea presiunilor în interiorul lichidelor.

5
 Determinarea forțelor hidrostatice. Prin forța hidrostatică se înțelege rezultanta
presiunilor exercitate de un lichid în repauspe un perete solid. În calculul forțelor hidrostatice se
are în vedere forma peretelui, care poate fi plană sau curbă.
În cazul pereților plani, presiunile care apasă asupra lor sunt paralele între ele și
perpendiculare pe suprafața de acțiune, crescând proporțional cu adâncimea. Ele pot fi deci
reprezentate grafic printr-o serie de segmenți perpendiculari pe perete, având lungimea egală cu
ɣH și care prin însumare duc la o rezultantă unică.
Presupunând pe un perete de formă dreptunghiulară, cu lungimea (b) și înălțimea apei (H)
în fața lui, un element de suprafață (dS), de înălțime (dh) și lungime egală cu a peretelui (b), aflat
la adâncimea (h) față de nivelul liber al apei, pe această suprafață elementară se exercită forța:
dF = p x dS = ɣ x h x dS (1.12)
Forța totală (F) se obține prin însumarea forțelor elementare (dF) pe întreaga suprafață
(S):
2
=F (1.13)

Noțiuni de hidrodinamică
Legile mișcării apei în albii deschise, în conducte sub presiune, orificii și ajutaje au cele
mai largi aplicații în lucrările de îmbunătățiri funciare, în dimensionarea acestora.
Mișcarea unui lichid reprezintă mișcarea unui sistem continuu de particule lichide de
forme și mărimi diferite, care se poate desfășura într-un spațiu finit, delimitat de pereții solizi, în
suprafețe discontinuitate în același lichid sau în alte fluide.
În orice sistem, canal sau conductă, orificiu sau ajutaj, capacitatea de transport sau debitul
(Q) depinde de suprafața secțiunii (ω) și de viteza apei:
Q=ωxV (1.14)
Această relație constituie ecuația de bază a hidrodinamicii, numită ecuația de continuitate
a debitului și ea rezultă din aplicarea principiului conservării masei în cazul mișcării lichidelor:
Ω1V1 = ω2V2 = .........= ω x V = Q = const. (1.15)
Din această relație rezultă că într-un regim de mișcare permanent, debitul este același în
toate secțiunile unui traseu (ω1, ω2), iar vitezele medii V1, V2....) sunt invers proporționale cu
suprafețele secțiunilor de scurgere:
= (1.16)
Dacă prin aplicarea principiului conservării masei în cazul mișcării lichidelor a rezultat
prima ecuație de bază a hidrodinamicii, din aplicarea principiului conservării energiei rezultă a
doua ecuație fundamentală a hidrodinamicii, ecuația lui Bernoulli.
Ecuația lui Bernoulli poate fi enunțată astfel: suma celor trei înălțimi: de poziție, de
presiune și cinetică esre constantă pentru toate particulele unui fir de curent.
Această constantă se notează cu H și se numește sarcină hidrodinamică. Dacă deasupra
planului orizontal de referință se ridică verticale pe care se reprezintă, la scara înălțimilor,
segmente proporționale cu valorile Z, p / ɣ și V2 / 2g se obține linia presiunilor numită și linie
piezometrică și linia sarcinilor hidrodinamice, numită și linie de energie. (fig.1)
Aceasta este interpretarea geometrică a ecuației lui Bernoulli.
Interpretarea din punct de vedere energetic a acestei ecuații este următoarea:
Z reprezintă energia specifică de poziție, adică energia pe care o posedă o particulă de
lichid situată la distanța Z față de planul de referință, energie raportată la unitatea de greutate.
P / ɣ - energia specifică corespunzătoare presiunii.

6
 Figura 1 – Interpretarea geometrică a ecuației lui Bernoulli în cazul lichidelor ideale
Suma termenilor Z+ p/ɣ reprezintă energia specifică potențială, adică energia potențială
a unei particule de lichid care are greutatea egală cu unitatea.
Termenul v2// 2g reprezintă energia specifică cinetică a particulei adică energia cinetică
raportată la unitatea de greutate:
mv2 / 2 : G = mv2 / 2 x mg = v2 / 2g ( 1.17)
Sensul energetic al ecuației lui Bertoulli este următorul: în cazul mișcării permanente a
unui lichid perfect, energia specifică totală, formată din energia specifică potențială și energia
cinetică, este constantă de-a lungul unui fir de curent.
Ecuația lui Bernoulli în cazul mișcării lichidelor reale.
La mișcarea lichidelor reale (compresibile și cu vâscozitate) apar forțe tangențiale care se
opun mișcării lichidului. În acest caz sarcina hidrodinamică (H) nu mai este constantă, ci se
reduce ca mărime de-a lungul unui fir de curent. Această reducere, înregistrată între două
secțiuni succesive, se numește pierdere de sarcină (hr).
Ecuația lui Bernoulli în cazul mișcării permanente a lichidelor reale, devine:
Z1 + p1/ɣ + v21 / 2g = Z2 + p2/ɣ + v22 / 2g + hr (1.18)
Reprezentând grafic ecuația lui Bernoulli pentru un lichid real linia de energie nu mai este
orizontală, ci o curbă cu o anumită înclinare în sensul de scurgere a lichidului. Va apărea în plus
un segment care reprezintă pierderea de sarcină hr.
Raportul între pierderea de sarcină între două secțiuni și distanța între aceste secțiuni se
numește pantă hidraulică (j) a curentului. În cazul mișcării uniforme, aceasta este dată de relația:

J= = = hr/L (1.19)
Hr = Ic + L
În care Z – reprezintă energia specifică de poziție;
H – energia specifică datorită presiunii sau înălțimii coloanei de apă;
V2/ 2g – energia cinetică specifică a masei (înălțimea cinetică);
L – lungimea canaluluyi;
Ic – panta canalului

Aplicațiile practicii ale hidraulicii

Calculul hidraulic și dimensionarea canalelor. În lucrările de îmbunătățiri funciare,
canalele au un rol important ele servind la transportul apei în diferite situații: irigații, desecări,
alimentări cu apă etc.
Clasificarea canalelor. După scopul pentru care se construiesc se deosebesc:
- Canale de irigații, care au rolul de a aduce apa de la sursă la terenul irigat, distribuind-
o plantelor;
- Canale de desecare, cu rolul de evacuare a excesului de apă de pe teritoriu, în vederea
ameliorării acestuia;
- Canale pentru alimentarea cu apă potabilă a centrelor populate;
- Canale de coastă ( de nivel) folosite în lucrările de combatere a eroziunii solului,
După forma secțiunii transversale, acestea se împart în:
- Canale cu secțiune trapezoidală;
7
 - Canale cu secțiune triunghiulară;
- Canale cu secțiune rectangulară;
- Canale cu secțiune parabolică;
- Canale cu secțiune semicirculară.
După modul de execuție canalele se împart în:
- Canale executate în debleu (săpătură);
- Canale executate în rambleu (umflătură);
- Canale executate în semirambleu – semidebleu.
Majoritatea canalelor folosite în lucrările de îmbunătățiri funciare sunt construite din
pământ și au secțiune trapezoidală.
Elementele unui canal. Elementele geometrice și hidraulice ale canalelor sunt
următoarele:
- Lățimea la fund a canalului
- Adâncimea apei în canal
- Coeficientul taluzului
- Garda sau înălțimea de siguranță
- Adâncimea canalului;
- Secțiunea udată;
- Suprafața secțiunii transversale ocupată de apă;
- Perimetrul udat (P)
- Raza hidraulică (R)
- Panta fundului canalului;
- Coeficientul de rugozitate;
- Viteza medie a apei în canal;
- Debitul canalului.

Notiuni de hidrologie

Hidrologia este stiinta care se ocupa cu studiul apelor globului pamantesc. Ea studiaza
proprietatile apelor, precum si legile care dirijeaza distributia lor, modificarile cantitative si
calitative, influenta reciproca cu ceilalti factori naturali, precum si prognoza evolutiei
elementelor hidrologice.
In ceea ce priveste imbunatatirile funciare, intereseaza in mod deosebit datele
hidrologice, deoarece prin aceste lucrari se cauta a se obtine modificari ale regimului hidrologic,
a fenomenelor hidrologice in general, determinate in primul rand de necesitatea utilizarii
rationale a teritoriului si a apei.
Hidrologia se imparte in trei parti principale> hidrologia generala, hidrografia si
hidrometria.
Hidrologia generala studiaza caracteristicile si legile generale ale apelor de la suprafata
scoartei terestre.
Hidrografia este ramura hidrologiei care are ca domeniu studiul si descrierea factorilor
geomorfologici (bazine hidrografice, vai, alibi etc), a cursurilor de apa si lacurilor dintr-un
anumit teritoriu.
Hidrometria are ca obiect de studiul si descrierea metodelor de masurare, inregistrare si
prelucrare a datelor hidrologice.
Circuitul apei in natura
Apele existente la suprafata uscatului, marilor si oceanelor se afla intr-un echilibru
relative, datorita faptului ca se gasesc intr-un circuit continuu> hidrosfera, atmosfera, hidrosfera,
denumit circuitul apei in natura.
Ca aspect general, pe suprafata uscatului, marilor si oceanelor cand precipitatiile foarte
variabile in timp si spatiu, dar cu anumite periodicitati pentru diferite zone. Aceste ape ajunse la
suprafata solului determina o serie de fenomene specifice si anume> o parte se scurge la
suprafata solului, iar alta se infiltreaza in adancime. In paralel apar si alte fenomene cum ar fi
8
umezirea solului, scurgeri subterane, evaporatie, condensare etc.
In principiu, circulatia apei in natura poate fi diferentiata in doua circuite, unul la
suprafata marilor si oceanelor si altul la suprafata uscatului. In primul caz are lor un process de
evaporare la suprafata apei, iar vaporii de apa rezultati ridicandu-se in atmosfera si condensandu-
se, revin inapoi sub forma de precipitatii. In al doilea caz, o mare parte din vaporii de apa
rezultati din evaporatia la suprafata marilor si oceanelor este dusa de curentii de aer deasupra
continentelor, unde impreuna cu vaporii de apa rezultati din fenomenele de evaporatie si
transpiratie de la suprafata solului, apelor de suprafata si vegetatiei, prin condensare si apoi prin
precipitatii revin la suprafata uscatului. O parte din aceste ape revenite la suprafata uscatului
ajung inapoi in mari si oceane prin fenomene de scurgere la suprafata si subterana.
Acesta este aspectul general al circuitului apei in natura, insa in ceea ce priveste
distributia fenomenelor in timp si spatiu exista mari diferentieri, din care cauza apar zone foarte
umede, umede si aride.
Lucrarile de imbunatatiri funciare impreuna cu celelalte masuri agrofitotehnice,
organizarea teritoriului etc., tind sa modifice, intr-o anumita masura, unele caractere naturale ale
acestor fenomene in functie de cerintele agriculturii, mediului si in ultima analiza a vietii pe
pamant.
Pentru a se putea intelege mai bine felul cum se produce circuitul apei in natura, in
legatura directa cu rolul lucrarilor de imbunatatiri funciare, se vor analiza principalii factor ice-l
determina.
Precipitatiile. In atmosfera se gasesc vapori de apa, rezultati din evaporatia la suporafata
apei si a solului precum si din fenomenele de transpiratie, care condensandu-se formeaza apa ce
cade sub forma de precipitatii. De asemenea, o parte din vaporii de apa se condenseaza chiar la
suprafata solului sub forma de roua, bruma, chiciura. Precipitatiile pot cadea sub forma de
ploaie, zapada, grindina. Ele influenteaza in mod diferit asupra solului, vegetatiei, scurgerii si
infiltratiei.
Dintre acestea ploaia are o influenta directa si imediata asupra acestor factori, in schimb
influenta zapezii se manifesta prin durata acoperirii, grosimea stratului de zapada si prin
intensitatea topirii.
Precipitatiile atmosferice reprezinta sursa naturala de aprovizionare cu apa a solului.
Repartitia neuniforma a lor asociata si cu caracteristicile altor factori naturali (temperature,
insusirile solului etc.), fac ca sa existe zone cu cantitati de precipitatii suficiente in raport cu
nevoile plantelor si a vietii pe pamant, precum si zone cu cantitati de precipitatii excessive sau
foarte reduse.
Precipitatiile se caracterizeaza prin cantitatea de apa (in mm) si perioada de timp (durata)
in care s-au produs (exprimate in unitati de timp). Raportul intre aceste doua elemente determina
ceea ce se numeste intensitatea ploii, care are un rol important in formarea scurgerii si infiltratiei
si in acelasi timp in evolutia unor forme de degradare a solului.
Intensitatea ploii se poate exprima in mm/minut sau in l/s.ha si este data de relatiile:
I= P/t
Is = 166,7 p/t
In care:
I este intensitatea precipitatiilor in mm/minut;
P – cantitatea de precipitatii, in mm;
t– durata ploii, in minute;
Is – intensitatea ploii in l/s.ha
Paralel cu intensitatea si durata trebuie studiata si frecventa cu care se repeat anumite ploi.
Din punct de vedere al intensitatii, ploile pot fi de durata si sub forma de averse. Primele
se caracterizeaza prin intensitate mica, durata mare si acopera de obicei suprafete mari, iar
aversele prin cantitati mari in perioade de timp scurte si acopera suprafete de teren relative mici.
Ploile care depasesc o anumita intensitate medie intr-un interval de timp dat sunt numite
ploi torentiale si studiul lor are o importanta deosebita in proiectarea lucrarilor de regularizare a
scurgerii si de combatere a eroziunii solului.
Cantitatea cea mai mare de apa cazuta intr-o anumita zona in 24 de ore reprezinta
9
precipitatiile maxime zilnice iar aceste valori se iau in considerare la calculul debitelor maxime
pe cale indirecta.
Precipitatiile ajung la suprafata solului sub forma de picaturi (care au in medie diametrul
de 2 – 5 mm) cazand cu o viteza de 2 – 8 m/s. viteza de cadere si marimea picaturilor au o
influenta deosebita asupra fenomenelor de tasare, infiltarre, scurgere si eroziune.
Precipitatiile, prezentand o mare variabilitate de timp, pot fi caracterizate din punct de
vedere al variatiei zilnice si anuale. Prelucrarea lor se poate referi la precipitatiile lunare, anuale,
ploi torentiale, ploi maxime cazute in 24 ore, mediile precipitatiilor lunare sau anuale dintr-un sir
de ani.
In ceea ce priveste frecventa ploilor, se calculeaza valorile cu o anumita asigurare in
functie de lucrarile de imbunatatiri funciare considerate.
Asigurarea poate fi definite ca probabilitatea, exprimata in procente, de realizare intr-un
interval de timp dat a unor fenomene: precipitatii, debite etc.
Infiltratia este procesul prin care apa patrunde prin suprafata solului in profilul de sol.
Procesul de infiltratie al apei in sol este rezultatul actiunii combinate al fortelor gravitationale,
capilare, de adsorbtie si al presiunii hidrostatice.
Infiltratia este una din fazele ciclului hidrologic asupra careia se poate intervene in mare
masura, in scopul maririi vitezei de infiltratie a apei in sol. Prin marirea infiltratiei apei in sol se
asigura, in regiunile secetoase recolte sporite, in timp ce pe terenurile in panta infiltratia mai
ridicata reduce scurgerile de suprafata si in felul acesta se diminueaza eroziunea solului. In plus,
se asigura aprovizionarea apelor subterane, cursurilor de apa, a lacurilor etc.
Infiltratia se exprima in inaltime coloana de apa infiltrate in sol in unitatea de timp, de
exemplu mm/h sau cm/h.
Infiltratia este influentata de: proprietatile fizice si chimice ale solului, acoperirea
terenului si starea suprafetei solului inainte de inceperea ploii, umiditatea initiala a solului,
intensitatea si durata ploii, temperature solului si a apei si panta terenului.
Viteza de infiltratie a apei depinde in mare masura de textura solului, de gradul de
agregare sau structura solului si de modul de aranjare a particulelor si agregatelor. Toti acesti
factori influenteaza porozitatea solului. Aceasta reprezinta un alt indice in functie de care se
poate aprecia viteza de infiltratie.
In general, infiltratie creste odata cu diametrul porilor de la suprafata solului, deci viteza
de infiltratie cea mai mar4e se obtine pe solurile cu textura grosiera si scade catre solurile cu
textura fina. Solurile argiloase prin umezire isi maresc volumul prin fenomenul de gonflare,
reducandu-se astfel porozitatea si viteza de infiltratie a apei in sol.
Infiltratia mai depinde si de continutul in materie organica a stratului superior al solului
ca si de prezenta unor orizonturi impermeabile.
Acoperirea terenului si starea suprafetei solului inainte de inceperea ploii au o influenta
deosebita asupra infiltratiei apei in sol.
Infiltratia este puternic influentata de gradul de acoperire cu vegetatie si de tipul de
vegetatie, in sensul ca un teren acoperit cu vegetatie protejeaza solul de picaturile ploii, ca
urmare, nu se mai formeaza crusta si astfel infiltratia se mentine ridicata.
Viteza de infiltratie a apei creste odata cu intensitatea ploii pana la o anumita marime a
picaturilor, de la care efectul distructiv asupra solului duce la reducerea infiltratiei. Acest
fenomen nu se observa pe terenurile acoperite cu vegetatie incheiata.
Durata ploii, de asemenea, influenteaza viteza de infiltratie, ea reducandu-se odata cu
cresterea acesteia.
Temperature solului si a apei influenteaza in mai mica masura viteza de infiltratie.
Panta terenului are o influenta mai mare asupra infiltratiei pana la valoarea de 2%, la
pante mai mari de 2% influenta nu este semnificativa.
Evaporatia si transpiratia – evapotranspiratia. O veriga importanta in circuitul apei in
natura il reprezinta procesul de evaporare, care in conditii naturale se produce tot timpul anului.
Evaporatia este un process fizic natural conditionat in primul rand de temperature si de
gradul de saturare al atmosferei cu vapori de apa.
Evaporatia dintr-o zona data, reprezinta cantitatea totala de apa evaporate de pe suprafata
10
solului, vegetatiei si luciilor de apa si se poate exprima prin grosimea in mm a stratului de apa
evaporate in unitatea de timp.
Cunoasterea evaporatiei de la suprafata apei permite determinarea pierderilor de apa prin
evaporatie din lacurile de acumulare, canelele de irigatii etc.
Evapotranspiratia la suprafata apei se poate determina pe cale directa prin masuratori cu
ajutorul unor plute evaporimetrice, sau pe cale indirecta folosind diferite formule de calcul ce iau
in considerare principalii factori determinanti.
Pentru arealul tarii noastre se recomanda urmatoarea formula de calcul a evaporatiei la
suprafata lacurilor:
E = Adα
in care:
E – evaporatia in mm pe luna
A – parametru (24-36)
d – deficit de umiditate medie lunara (mm)
α – parametru cu valori de 0,70 pentru campii, 0,75 pentru dealuri si podis si 0,80 pentru
Delta Dunarii, 0,85 pentru regiuni montane.
Evaporatia la suprafata solului. In procesul de evaporare la suprafata solului, un rol
important il au radiatia solara, precipitatiile si vantul. In functie de umiditatea solului procesul de
evaporatie cuprinde trei stadii in cazul solurilor cu o umiditate ridicata. In primul stadiu
evaporatia este puternica si continua fiind determinate de factorii meteorologici externi. Dupa o
anumita perioada de timp afluxul apei din straturile mai adanci se reduce determinand si o
reducere a evaporatiei pana cand solul se usuca. In ultimul stadiu evaporatia va depinde de
cresterea umiditatii prin circulatia apei din adancime spre suprafata. Evaporatia la suprafata
solului se poate masura cu evaporimetre speciale.
Apa pierduta prin evaporare la suprafata solului este considerate ca un consum
neproductiv in cazul cand se raporteaza la o suprafata de teren ocupata cu o anumita cultura.
Transpiratia are un rol important in circuitul apei in natura, deoarece datorita ei o parte
din precipitatii intrand in circuitul plantei revin in atmosfera. Transpiratia depinde de diferenta
dintre presiunea vaporilor din stomata si atmosfera inconjuratoare, aceasta diferenta fiind o
masura a energiei necesare pentru trecerea apei din tesutul frunzelor in atmosfera.
Transpiratia este influentata de stadiul de dezvoltare a plantelor, temperature, vant,
umiditatea solului in zona stratului active de sol. Acest consum de apa este considerat un consum
productive, deoarece el asigura cresterea si dezvoltarea plantelor. El se exprima prin coeficientul
de transpiratie, care reprezinta cantitatea de apa consumata pentru a sintetiza un gram de
substanta uscata.
Evapotranspiratia. Un interes deosebit pentru agriculturq in general si pentru irigatii –
desecari in special, il reprezinta evaporarea la suprafata solului (E) si consumul de apa prin
transpiratie (T). deoarece consumul productive prin transpiratie impreuna cu cel neproductiv prin
evaporatie la suprafata solului reprezinta consumul efectiv de apa de pe o suprafata data in
procesul cresterii plantelor pana la obtinerea productiei corespunzatoare, s-a convenit ca acest
consum total sa fie numit evapotranspiratie (ET).
Evapotranspiratia va atinge valori maxime atunci cand plantele de pe o suprafata data vor
fi aprovizionate cu apa in conditii optime. In aceste conditii evapotranspiratia capata valori
potentiale de a asigura productii foarte mari. Evapotranspiratia corespunzatoare acestor conditii
in cazul unui covor vegetal incheiat si active a fost denumita evapotranspiratie potentiala (ETP).
Acest lucru este posibil numai in cazul unei alimentary cu apa corespunzatoare cerintelor
plantelor pentru toate fazele de vegetatie, consumul de apa la care o anumita cultura asigura o
productie maxima poarta numele de evapotranspiratie reala maxima (ETRM).
Evapotranspiratia se exprima in mm coloana de apa si variaza in zonele de stepa si
silvostepa intre 400 – 900 mm.
Factorii principali care influenteaza evapotranspiratia sunt> energia radianta, temperature
aerului, deficitul de saturatie, gradul de aprovizionare cu apa, insusirile solului si caracteristicile
plantelor.
Evaporația se poate determina prin metode directe, folosind diverse aparate, și indirecte
11
folosind diverse formule de calcul.
Rezultate corespunzătoare pentru țara noastră s-au obținut prin folosirea formulei lui
Thornthwaite:
ETP = 1,6 (10T/l)αK
în care:
ETP – evapotranspirația potențială lunară în cm;
t – temperatura medie lunară, în oC;
K – coeficient de corecție în funcție de latitudine
I – suma celor 12 indici lunari (i) care se obțin din relația:
i = (t/5)1,514
Coeficienții de corecție sunt stabiliți de ISCIF pentru principalele culturi de câmp irigate
pe zone pedoclimatice.
Scurgerea. O parte din apele din precipitații nefiind reținute nici de sol și nici de plante,
se scurg la suprafața solului și ajung în pâraie și râuri, care se varsă mai departe în lacuri, mări și
oceane. In acest mod această apă reprezintă o verigă în cadrul circuitului apei în natură. Apa care
se scurge la suprafața solului are un rol important în formarea debitelor apelor curgătoare,
alimentarea lacurilor, dar în același timp are și efecte negative pri fenomenele de eroziune ce le
provoacă.
Fenomenul scurgerii la suprafata solului, care are loc din momentul cand intensitatea
precipitatiilor depaseste viteza de infiltratie a apei in sol si pan ace apele ajung in rauri, este
influentat de factori climatici, relief, sol, vegetatie si de factorul om.
Scurgerea pe versanti poate fi caracterizata prin urmatorii parametrii: coeficientul de
scurgere (Ks), scurgerea medie specifica, timpul de concentrare, viteza de scurgere.
Coeficientul de scurgere reprezinta raportul dintre volumul scurgerii (Vs) de pe o
suprafata data si pentru o perioada de timp considerate (luna, sezon, an etc.) si volumul
precipitatiilor (Vp) din aceeasi perioada si de pe aceeasi suprafata
Ks = Vs/Vp
Valoarea coeficientului Ks este deci subunitara si depinde de durata si intensitatea ploilor,
panta versantilor, natura solului, modul de folosinta etc. In tabelul 1 se dau valorile medii ale
coeficientului de scurgere dupa Richards si Frevert, in functie de modul de folosinta, natura
solurilor sip anta.
Tabel 1
Valoarea coeficientului de scurgere (dupa Richards si Frevert, 1955)
Modul de Textura solului
folosinta a Panta (%) Luto-nisipoasa Lutoasa si argiloasa
terenului Nisipo-lutoasa luto-argiloasa
0-5 0.10 0.30 0.40
Padure 5-10 0.25 0.35 0.50
10-30 0.30 0.50 0.60
0-5 0.10 0.30 0.40
Pasune 5-10 0.16 0.36 0.55
10-30 0.22 0.42 0.60
0-5 0.30 0.50 0.60
Teren cultivat 5-10 0.40 1060 0.70
10-30 0.52 0.72 0.80

Motoc pentru a stabili gradul de protectie al solului ocupat cu diferite culture, a

determinat coeficientul de scurgere, gradul de turbureala a apei si stratul de apa scurs dupa o
ploaie de 39 mm, urmata de o alta ploaie de 37 mm la o panta medie de 7% (table 2). Din acest
tabel rezulta foarte clar influenta modului de folosinta a terenului asupra coeficientului de
scurgere si a eroziunii.
Tabel 2
Coeficientul de scurgere și gradul de tulbureală (după M. Moțoc)
Planta cultivate Stratul de apa Coeficientul de Valoarea Gradul de
12
 scurs in mm scirgere relative a tulbureala g/l
coeficientului
de scurgere
Porumb 30.20 0.47 100 100
Cartof 26.8 0.41 87 35
Grau de 10.4 0.16 34 10
toamna
Ierburi anul II 9.3 0.14 30 5
Ogor negru 18.8 0.29 61 141
Porumb pe 19.0 0.29 61 41
curba de nivel
Cartof mulcit 19.0 0.29 61 24

Coeficientii de scurgere se pot determina prin relatia de calcul indicate, in cazul in care
pentru suprafata studiata exista valori Vs si Vp, iar daca nu se dispune de aceste date, coeficientii
de scurgere se pot extrage din lucrari de specialitate.
Scurgerea medie specifica sau modul de scurgere reprezinta volumul de apa scurs de pe
suprafata de 1 km2 in unitatea de timp (l/skm2). In tabelul 3 este indicate scurgerea medie
specifica in tara noastra in functie de relief.
Tabel3
Scurgerea medie specifica in Romania dupa zona de relief
Zona Altitudinea Scurgerea specifica l/s km2
Munti inalti 1800-2500 15-50
Munti 800-1200 10-15
Dealuri 500-800 3-12
Coline 300-500 2-5
Ses 0-300 0.5-2

Timpul de concentrare reprezinta timpul necesar apei de scurgere pentru a ajunge de la

locul de formare pana la locul considerat pe talveg, iar in cazul lucrarilor de pe versanti, timpul
necesar scurgerii pentru a ajunge de la o lucrare la alta. Timpul de concentrare (tc) depinde de
lungimea versantului sau a bazinului, de viteza apei si se determina cu relatia:
Tc = L/3,6V (ore)
In care:
L – lungimea de apa, in km:
V – viteza apei, in m/s;
l – distanta in metri de la locul de formare a scurgerii pana la punctual considerat.
Timpul de concentrare se foloseste la stabilirea duratei ploii de calcul in dimensionarea
lucrarilor de combatere a eroziunii solului.
Viteza de scurgere a apei pe versanti (V) se poate determina folosind formula Kosteakov:
V= radical din m2cKIL,
In care:
M – coefficient cu valoare 1 pentru scurgerea laminara si 2 pentru scurgerea tulburenta:
i- panta terenului:
Ks – coefficient de scurgere:
I – intensitatea precipitatiilor in m/s
L – lungimea versantului in m.
NOTIUNI DE HIDROGRAFIE
1. Rețeau hidrografică
Apele din precipitații cât și cele din izvoare provenite din apele subterane și care se scurg
la suprafața pământului, se descarcă în văi, pârâie, rauri, fluvii și lacuri permanente sau
temporare. Fiecare râu sau lac își colectează apele de pe o anumită suprafață care poartă numele
de bazin de recepție sau bazin hidrografic.
Bazinul hidrografic este delimitat de o linie imaginară numită cumpăna apelor. Aceasta
13
linie unește punctele cele mai înalte separând bazinele hidrografice între ele. Delimitarea se face
pe planuri sau hărți prevazute cu curbe de nivel.
Rețeaua hidrografică este alcătuită din totalitatea firelor de apă permanente sau
temporare, naturale sau artificiale.
Densitatea rețelei hidrografice (D) depinde de natura rocilor, relief, precipitații, modul de
folosire al terenului, lucrări hidroameliorative și se exprimă prin raportul între lungimea în km a
tuturor cursurilor de apa de pe suprafata bazinului hidrografic respective (∑L) si suprafata
bazinului (S):
D= ∑L/S (km/km2)
Cursurile de apa care s-au format pe vai se prezinta sub forma de alibi relative inguste si
adanci, numite alibi minore, prin care se scurg debitele mici si mijlocii. Albia minora din zona de
campie prezinta in plan un aspect sinuos, iar sinuozitatile poarta numele de meander. Linia
imaginara continua care uneste punctele cele mai joase ale albiei minore reprezinta talvegul.
Cursul de apa in profil longitudinal prezinta trei sectoare conventionale: cursul superior, mijlociu
si inferior.
2. elemente de hidrografia raurilor
Regimul nivelurilor râurilor. Unul dintre cele mai importante elemente ale regimului
râurilor îl reprezintă nivelul adică înălțimea suprafeței luciului de apă deasupra unui plan
convențional considerat cota ,,0”.
Nivelurile variază în limite foarte largi, deosebindu-se limite de variații de la variații
zilnice până la variații multianuale. Factorul fundamental care determină variația nivelurilor este
debitul, iar ca factori secundari se menționează remuul, eroziunea, colmatarea etc.
Nivelul apei poate fi apreciat și prin noțiunea de hidrograd (Hg), o unitate de măsură
locală pentru înălțimea apelor egală cu a zecea parte din diferența dintre nivelul maxim (Hmax)
și nivelul minim (Hmin):
Hg= Hmax – Hmin / 10
Această noțiune permite să se aprecieze momentul când sunt de așteptat viituri (peste Hg
= 7) și niveluri maxime (Hg = 9). Viiturile sunt creșteri bruște ale nivelurilor datorate unor ploi
torențiale sau a altor cauze.
Regimul debitelor râurilor. Debitele râurilor prezintă variații foarte mari în timp și
spațiu, determinate de regimul de alimentare și condițiile naturale. Aceasta a impus stabilirea
unor limite care să precizeze debitele caracteristice necesare a se lua în considerare pentru studii
sau dimensionari în lucrări hidrotehnice, ameliorative etc.
Debitele caracteristice utilizate în diversele calcule hidrologice sunt:
- debitul maxim istoric (Qmax ist) reprezintă cel mai mare debit înregistrat.
- Debitul maxim mediu (Qmax med) reprezintă media debitelor maxime anuale;
- Debitul maxim anual (Qmax an) reprezintă debitul cel mai mare înregistrat în cursul
unui an;
- Debitul mediu anual (Qm an)
- Debitul modul (Q0) – reprezintă media aritmetică a debitelor medii anuale pe o
perioadă lungă de ani consecutive;
- Debitul mediu pe o perioadă limitată de timp (lună, perioada de vegetație);
- Debitul minim (Qmin) este cel mai mic debit înregistrat într-un an;
- Debitul minim minimorum (Qmin min) este cel mai mic debit înregistrat pe o
perioadă lungă de timp.
NOȚIUNI DE HIDROMETRIE
Hidrometria reprezintă un capitol al hidrologiei care se ocupă cu măsurarea și
înregistrarea datelor hidrologice.
Măsurătorile se efectuează la posture fixe instalate pe râuri (stații hidrometrice) și
urmăresc stabilirea următoarelor elemente: nivelurile, care-s cele mai importante observații și
care se înregistrează zilnic, panta suprafeței apei, temperature, prelevare de probe de apă, debite
etc. Pe râuri mai mari se amplasează mai multe posture care formează împreună rețeaua
hidrografică.

14
 Repartiția vitezelor în secțiune. În diversele calculi necesare în hidrologie se folosește
de obicei pentru viteza apei, viteza medie. Măsurând însă viteza pe o secțiune vertical la diferite
adâncimi se constată că ea variază astfel: viteza la suprafață (Vs) deși este mai mare ca viteza
medie (Vm) este totuși mai mica decât viteza maxima (Vmax). Viteza de fond (Vf) foarte mica
în apropierea pereților albiei, trebuie să devină zero în pătura aderentă la pereți. Determinând
numai viteza de suprafață, se pot deduce celelalte viteze prin calcul:
Vm = 0,825 Vs
Vmax = 1,29 Vs = 1,513 Vm
Viteza de curgere a apei pe râuri și canale se determină pe cale direct cu ajutorul
instrumentelor de diferite tipuri ca flotoare, morișcă hidraulică etc.
Corelația între niveluri și debite. Determinând la stația hidrometrică debite Q1,Q2…Qn
corespunzătoare nivelurilor H1, H2…Hn și trecându-le pe un graphic, se obțin o serie de puncte,
având o oarecare împrăștiere. Reprezentând graphic Q = f (H), se obține o curbă care de obicei
are convexitatea orientate spre ordonată (axa nivelurilor). Pentru orice stație hidrometrică pentru
care s-a întocmit o cheie hidrometrică se poate stabili debitul corespunzător unui nivel citit într-
un anumit moment fără a face măsurători.

INDIGUIREA CURSURILOR DE APA

1.1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE FORMAREA, CARACTERISTICILE

LUNCILOR ȘI REGIMUL HIDROLOGIC AL CURSURILOR DE APĂ

1.1.1. Caracterele genetice şi morfologice ale luncilor

Lunca sau albia majoră este partea mai înaltă a albiei unui curs de apă, prin care se scurg
apele mari ale acestuia. Ea se întinde, de regulă, de o parte si de alta a albiei minore, până la
versantul văii sau pînă la fruntea terasei. De cele mai multe ori, aceste limite coincid cu limita
atinsă de apele revărsate cele mai mari, denumită limită de inundabilitate.
Lunca, constituie unitatea morfologică cea mai recentă din albia cursului de apă, formată
pe seama sedimentelor aluvionare, sub acţiunea combinată a forţelor de eroziune, transport şi
depunere ale apei curgătoare.
Lunca este inundată periodic prin revărsarea apelor mari, când are loc procesul de
aluvionare.
Materialul aluvionar adus de ape este sortat după mărimea fracţiunilor componente, pe
diverse sectoare şi zone ale luncii: materialul grosier (pietriş, nisip mare) se depune aproape în
totalitate în sectorul superior şi mijlociu al cursului de apă, în timp ce în sectorul inferior ajunge
numai materialul prăfos şi mâlos mai fin.
Pe acelaşi sector al luncii, aluviunile grosiere se depun în imediata vecinătate a malului,
unde curentul îşi micşorează brusc viteza, formând aşa-numitul grind de mal (dunele litorale), în
timp ce aluviunile fine sînt transportate în zonele mai joase din interiorul luncii şi spre capătul
din aval al sectorului luncii.

1.1.2 Regimul hidrologic al cursurilor de apă

Cunoașterea regimului hidrologic al cursului de apă adiacent zonei îndiguite, constituie

element esențial la proiectarea lucrărilor de îndiguire.
Studiul regimului nivelurilor, debitelor, vitezelor apei și aluviunilor transportate, au la bază
observații pe durate mari de timp, în stațiile hidrologice situate pe traseul cursurilor de apă.
Hidrograful unui curs de apă -graficul nivelurilor produse pe durata unui an - în medie
multianuală prezintă poziții ridicate ale nivelurilor la viituri și coborâte la etiaj.
Se numeşte viitură creşterea apreciabilă, într-un interval de timp relativ scurt, a
15
debitului şi nivelului unui curs de apă. Această creştere este determinată de coincidenţa
nefavorabilă a unui complex de factori care determină volume deosebite de apă provenită din
afluxul meteoric, exprimat prin mărimea scurgerilor şi viteza de colectare a acestora.
Principalii factori determinanți ai viiturilor sunt:
- cantitatea, durata, distribuţia în timp şi spaţiu a precipitaţiilor ;
- mărimea forma şi panta generală a bazinului hidrografic ;
- permeabilitatea momentană şi starea de umiditate a solului;
- extinderea şi gradul de dezvoltare a vegetaţiei;
- mărimea pierderilor de apă prin evaporaţie şi transpiraţie ;
- prezenţa şi grosimea stratului de zăpada;
- capacitatea momentană de scurgere a reţelei hidrografice şi de reţinere
şi înmagazinare a luncilor, etc.
Etiajul constituie perioada în care apele cursului se situează la pozițiile cele mai joase, se
dispun în albia minoră, iar lățimea cursului de apă atinge valorile cele mai reduse.
Cauza producerii nivelului de etiaj o constituie scăderea smnificativă a debitului de apă în
condițiile diminuării aportului de apă provenit din bazinul de recepție prin diminuarea
precipitațiilor și reducerea alimentărilor freatice.
Nivelurile de viitură se produc în general în perioada martie – iunie, când intervin
alimentări substanțiale de apă din topirea zăpezilor și din precipitații. Sunt ani în care se produc
două sau chiar trei viituri, în funcție de condițiile climatice de pe cuprinsul bazinului hidrografic
al cursului de apă.
Durata și viteza viiturilor diferă după mărimea bazinelor de recepție.
La râurile mici viiturile sunt de scurtă durată, se produc cu repeziciune și pot produce
dezastre după ploi torențiale de excepție în bazinele de recepție.
La râurile mari și la fluvii, apele se adună mai încet, viiturile având astfel durate mai mari
și viteze de propagare mai reduse.
Nivelurile de etiaj se produc către sfârșitul verii și în toamnă, perioada august – noiembrie,
când aportul de apă din precipitații și din pânza freatică este redus, iar consumul apei de plante în
bazinul de recepție este ridicat.

1 2. ELEMENTELE COMPONENTE ALE ÎNDIGUIRILOR ȘI

CLASIFICAREA DIGURILOR

1.2.1. Elementele componente ale îndiguirilor

Digurile sunt construcţii caracterizate prin trasee lungi în raport cu înălţimea, care
formează fronturi de apărare a terenurilor, centrelor populate şi a altor obiective, împotriva
inundaţiilor.
După condiţiile specifice de funcţionare a digurilor, se deosebesc : diguri fluviale, diguri
maritime şi diguri ale lacurilor de acumulare sau ale lacurilor naturale.
Digurile fluviale se execută de-a lungul albiei minore a cursului de apă, pe unul sau
ambele maluri, în scopul protejării luncilor şi câmpiilor joase împotriva revărsarilor. Ele stau
sub presiunea apei periodic, pe durata viiturilor - uneori şi pe timpul zăpoarelor de gheaţă şi
anume de la câteva zile pe rîurile mici, la 1- 2 luni, uneori chiar mai mult, în cazul râurilor mari
şi al fluviilor.
Digurile maritime sînt destinate apărării terenurilor litorale contra curenţilor fluxului
şi a deferlării valurilor produse de vînt (deferlare - revărsarea valului, urmată de spargerea şi
împrăştierea lui). Ele se găsesc sub acţiunea apei un timp relativ scurt, însă foarte frecvent.
Digurile lacurilor de acumulare apără de inundaţii terenurile din jurul acestora împotriva
apelor supraînălţate prin barare. Ele stau sub presiunea apei acumulate un timp îndelungat şi
adeseori, la presiuni mari.
Pentru ţara noastră, prezintă un interes mai mare digurile fluviale. În mod obişnuit, ele
sînt diguri de pământ construite din materialul întîlnit în lungul traseului. În mai mică măsură
16
interesează şi digurile lacurilor de acumulare, construite de asemenea din pămînt, dar completate
de regulă cu lucrări speciale de protecţie şi de interceptare a apelor de infiltraţie în şi pe sub
dig.
Îndiguirile fluviale cuprind un ansamblu de construcţii, instalaţii şi amenajări care
au drept scop să stăvilească inundarea luncii şi să permită desfăşurarea normală a activităţilor
economice în zona îndiguită, pe timpul apelor mari. În afară de construcţia de apărare propriu-
zisă, care este digul, o îndiguire mai implică de regulă lucrări pentru protecţia digului
(consolidări, perdele forestiere de protecţia împotriva valurilor şi gheţurilor șa.), lucrări pentru
dirijarea şi asigurarea circulaţiei (rampe de trecere, peste dig, bariere, eventual drumuri de
acces, etc.), diverse amenajări care deservesc acţiunile de întreţinere şi exploatare a
îndiguirii (clădiri, depozite de materiale de apărare, instalaţii de telecomunicaţii, etc).
În cazul îndiguirilor cu scop agricol, mai sînt necesare adeseori lucrări de amenajare a
terenului, ca de exemplu astuparea albiilor părăsite, nivelarea gropilor de împrumut de la
construcţia digului, defrişarea arboretelor nevaloroase şi a stufărişurilor şi altele.
La o îndiguire fluvială se deosebesc: o zonă interioară şi o zonă exterioară.
Zona interioară sau incinta îndiguită – fig.1.1 este suprafaţa de teren apărată de diguri
împotriva apelor de inundaţie. Taluzul dinspre incintă al digului este denumit taluz interior.

Fig. 1.1. – Zonele îndiguirii fluviale

Zona exterioară sau zona dig-mal este fîşia de teren rămasă în regim de inundaţie între
dig şi malul albiei minore. Taluzul dinspre apă al digului este denumit taluz exterior.

1.2.2. Clasificarea digurilor fluviale

Digurile fluviale pot fi clasificate după diferite criterii dintre care principale sînt :
amplasarea în plan faţă de cursul de apă şi importanţa îndiguirii pentru economia de apă şi
pentru economia naţională.
După amplasarea în plan, se deosebesc diguri longitudinale sau transversale, diguri
închise sau deschise, diguri de remuu, diguri de separare a folosinţelor terenului. Acest mod
de clasificare dă, în acelaşi timp, indicaţii asupra funcţiunii digurilor:
- digurile longitudinale – fig. 1.2 sînt trasate de-a lungul malurilor (1), paralel cu cursul de
apă principal, stăvilind revărsarea acestuia ;

17
 A – îndiguire închisă ; B – îndiguire deschisă

Fig. 1.2 – Diferite tipuri de diguri fluviale

- digurile transversale (2) sînt orientate aproximativ perpendicular pe direcţia cursului de

apa, făcând legătura între digurile longitudinale şi terasa neinundabilă. Dacă digurile
transversale împart o unitate în subunităţi (compartimente), sînt denumite diguri de
compartimentare (3) ;
- digurile închise (A) sînt acelea care se racordează la ambele capete la terasa neinundabilă,
izolând complet incinta de apele revărsate. Dacă aceste diguri înconjoară terenul apărat pe toate
laturile ca în cazul insulelor şi al deltelor sînt denumite diguri circulare sau diguri inel (4).
Uneori, digurile circulare apără numai centre gospodăreşti situate in zone inundabile ori
suprafeţe restrînse, constituind faza iniţială de îndiguire a teritoriului respectiv;
-digurile deschise (B) la capătul din aval, se folosesc numai cu totul excepţional sau doar ca
o primă fază, atunci cînd închiderea în aval ridică dificultăţi constructive (de exemplu, la
traversarea unor bălţi adînci) ori este prea costisitoare. Utilizarea lot este indicată atunci cînd
panta rîului este mare, astfel că apele ce pătrund prin aval inundă numai o zona limitată, de
regulă bălţi piscicole şi păşuni;
- digurile de remuu (5) sînt trasate pe malurile afluenţilor, de la confluenţă unde se
racordează cu digul longitudinal de pe cursul principal şi pînă la limita amonte a remuului;
- digurile de separare a folosinţelor (6) se întâlnesc în interiorul incintelor cu folosinţă
mixtă, agropiscicolă sau agrostuficolă, care reclamă menţinerea unor niveluri de apă ridicate o
perioadă din an, pe suprafeţele amenajate piscicol sau stuficol.
Clasificarea după importanţă a îndiguirilor se face pe baza criteriilor standardizate de
clasificare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare în 5 clase (I - V) . Criteriile avute în vedere la
clasificare sînt :
- durata de funcţionare, potrivit căreia lucrările pot fi permanente sau provizorii;
- însemnătatea funcţională a lucrărilor în cadrul unui complex hidroameliorativ, potrivit
căreia lucrările pot fi principale sau secundare;
- importanţa economică şi socială a lucrării.
În clasificarea îndiguirilor se folosesc adeseori noţiunile de submersibilitate şi
insubmersibilitate.
Digurile submersibile sînt dimensionate astfel încît să fie depăşite numai de ape mari cu o
anumita probabilitate de producere, obişnuit o dată la 10 ani sau chiar o dată la 5 ani (debit
maxim de calcul cu asigurare 10%, respectiv 20%). Submersibilitatea unei îndiguiri este admisă
fie din considerente de cost, fie pentru a folosi capacitatea de înmagazinare a incintei respective
în scopul atenuării viiturilor de scurtă durată.
Digurile insumersibile se dimensionează obişnuit la debitul maxim de calcul cu
asigurarea de 1-2%. Denumirea de ,,insubmersibil" are caracter convenţional, deoarece digurile
dimensionate la asigurarea de 1-2% sînt şi ele deversate la debite ce depăşesc această asigurare.

1.3. TRASAREA DIGURILOR

1.3.1. Criteriile principale privind traseul digurilor

Trasarea unei lucrări de îndiguire precizează gândirea proiectantului privind

soluțiile cele mai eficiente privind traseele de parcurs și condițiile de fundație.
La stabilirea traseului în plan al digurilor se ţine seama de o serie de criterii, atît tehnice
cît şi economice.
în general, traseul digului trebuie să îndeplinească trei condiţii (criterii) principale şi

18
anume: hidraulice, geotehnice şi economice.

1.3.1.1. Criteriul hidraulic

Criteriul hidraulic, prevede ca traseul digului să fie astfel ales, încît să aducă modificări
de mică însemnătate faţă de situaţia anterioară în regimul debitelor lichide şi solide ale cursului
de apă şi să nu cauzeze o înrăutăţire sensibilă a condiţiilor anterioare de curgere a apelor mari.
Digurile longitudinale creează o încorsetare apreciabilă a albiei majore, determinând
modificări ale regimului natural de scurgere a viiturii. Adeseori linia curentului principal este
puternic deviată, mai ales pe sectoarele meandrate ale cursului de apă. Datorită acestor influenţe,
îndiguirile fluviale reprezintă totodată lucrări de regularizare a albiei majore - lucrări de
regularizare a albiei râului la ape mari.

1.3.1.2. Criteriul geotehnic

Criteriul geotehnic stabilește ca digul să fie amplasat pe un teren de fundaţie cît mai
corespunzător.
În general, digurile se pot amplasa pe majoritatea terenurilor întâlnite în luncile rîurilor.
Trebuie evitate însă terenurile de fundaţie cu condiţii geotehnice nefavorabile, cum sînt terenurile
turboase şi mâloase slabe sau pământurile de consistenţă curgătoare, cu multe substanţe organice,
atunci cînd au grosimi mari, iar îndepărtarea lor de pe ampriză ar fi prea costisitoare. De
asemenea, este recomandabil ca în zonele cu privaluri dese şi bălţi să se studieze şi alte trasee
mai favorabile.

1.3.1.3. Criteriul economic

Potrivit criteriului economic, traseul ales trebuie să asigure scoaterea de sub inundaţii a
unei suprafeţe cît mai mari de teren din albia majoră, iar volumul de lucrări, deci de investiţii şi
cheltuielile de întreţinere şi exploatare a digurilor, raportate la unitatea de suprafaţă apărată de
inundaţii, să fie cît mai mici.
Pentru ca volumul terasamentelor digului să fie minim, traseul lui va trebui să urmărească
cele mai înalte cote ale terenului, care în general se găsesc de-a lungul grindului de mal,
respectându-se în acest fel „criteriul punctelor obligate”.
La trasarea digului, se ţine seama şi de necesitatea ca materialul de construcţie a
terasamentului să poată fi asigurat din zona dig-mal, evitându-se transporturile costisitoare de la
distanţe mari ori amplasarea gropilor de împrumut în incinta apărată.

1.3.2. Condițiile terenului de fundație la diguri

Traseele îndiguirilor fluviale urmăresc, în mod curent, grindurile de mal cu cote înalte şi
caracteristici geotehnice corespunzătoare pentru fundarea digurilor.
Fiind formate de regulă pe grosimi de 3-5 m de la suprafaţă, din pământuri nisipoase
argiloase nemîloase, aceste terenuri au o capacitate portantă acoperitoare faţă de dimensiunile
uzuale ale digurilor fluviale, independent de conformaţia terenului în adâncime.
Presiunile admisibile ale pământurilor nemîloase din lunci au valori cuprinse obişnuit
între 1,20 şi 1,80 kg/cm2, în timp ce presiunile unitare la baza digului rămân sub 1,0 kg/cm2. De
asemenea, valorile coeficientului de infiltraţie al acestor terenuri sunt cuprinse, în cele mai
multe cazuri, între limite admisibile.
Terenurile necorespunzătoare (soluri mâloase, locuri cu turbă groasă, nisipuri etc.) se
evită pe cât posibil. Albiile părăsite, ochiurile de apă, se vor lăsa unde este cazul, în zona dig-
mal.
Există cazuri însă când traseul digului străbate în mod obligat zone cu terenuri
19
necorespunzătoare pentru fundare, fie în ce priveşte capacitatea portantă, fie ca permeabilitate.

1- dig ; 2 – banchete ; 3- piloți de nisip ; 4 – turbă ; 5 – teren rezistent

Fig.1.3. - Dig sprijinit pe piloți de nisip în terenuri turboase

Astfel, la traversarea bălţilor, a albiilor părăsite sau a privalurilor mari, se întâlnesc

pămînturi mâloase cu caracteristici mecanice foarte slabe (unghiul de frecare interioară ф
apropiat de zero, coeziunea de 1,5-3,0 t/m2). Capacitatea portantă a acestor pămînturi rezultă din
stabilitatea ansamblului dig-teren de fundaţie.
În general, aceste terenuri asigură capacitatea portantă dacă digul se proiectează cu
taluzuri suficient de dulci (1/4-1/5) pentru a mări suprafața de fundare și reduce astfel presiunea
specifică pe acesta.

1 – umplutura de pamant ; 2 – turba ; 3 – teren rezistent

Fig.1.4. – Dig construit pe turbă de consistență nestabilă

în cazul terenurilor turboase, cu consistență și stabilitate redusă, se fac decopertări dacă

stratul este subțire (1,0-1,5 m) sau se folosesc soluții tehnice specifice când stratul de turbă este
gros.
Astfel se poate executa fundația sprijinită pe piloți de nisip – fig. 1.3 sau fudații adânci, la
adâncimi la care se realizează un echilibru între presiunea digului pe fundație și reacția pasivă a
terenului turbos –fig. 1.4

1.4. DIMENSIONAREA DIGURILOR

Dimensionarea digurilor de pămînt comportă două operaţii principale si anume: trasarea

profilului longitudinal şi stabilirea elementelor secţiunii transversale.
Dimensiunile digului pe tot traseul, se proiectează astfel încât, în condiţiile producerii
nivelului maxim de calcul şi a duratei maxime admise a undei de viitură, să se asigure condițiile :
- digul să nu fie deversat de ape ;
- masa de pamînt să echilibreze cu o siguranţă suficientă (obişnuit de 3- 5 ori) presiunea
laterală a apei ;

20
 - valurile să nu spele coronamentul şi să nu erodeze taluzul exterior ;
- apele ce se infiltrează prin corpul digului și pe sub dig să nu pericliteze stabilitatea
terasamentului prin înmuiere, surparea taluzurilor sau antrenarea particulelor solide.

1.4.1. Distanţa între diguri

O problemă de bază în proiectarea îndiguirilor este stabilirea distanţei între diguri, atunci
cînd cursul de apă se îndiguieşte pe ambele maluri, respectiv stabilirea distanţei între digul de pe
un mal şi terasa înaltă de pe malul opus, atunci cînd cursul se îndiguieste pe un singur mal.
Această distanţă se determină prin calcul, urmărindu-se ca să nu rezulte supraînălţări
primejdioase ale nivelurilor maxime, iar viteza curentului să nu depăşească valorile admise
pentru neerodare, ca urmare a îngustării excesive a albiei minore. Trebuie evitat însă de a alege
nejustificat o distanţă mai mare decît cea impusă de condiţia hidraulică, pentru a nu se diminua
suprafaţa ce se scoate de sub inundaţii.
La stabilirea distanței între diguri se au în vedere criteriile :
● Valorile distanţei între diguri şi ale supraînălţării nivelului maxim sînt mărimi
invers proporţionale, supraînălţarea nivelului fiind cu atât mai mare cu cît distanta între diguri
(sau între un dig şi terasa de pe malul opus) se alege mai mică si invers.
Determinarea acestor două mărimi se poate face prin încercări succesive, dând anumite
valori uneia dintre ele şi calculînd pe cea de-a doua, pînă cînd se obţin pentru amîndouă, valori
admisibile. Mai frecvent, se stabileşte în prealabil o valoare admisibilă a supraînălţării în funcţie
de condiţiile de curgere din sectorul respectiv şi de cotele de apărare a unor obiective aflate sub
influenţa nivelurilor supraînălţate (aşezări omeneşti, amenajări portuare, poduri, îndiguiri etc.).
În cazul cînd distanţa ce rezultă nu este corespunzătoare - fie că este prea mare, fie că pe traseul
respectiv sînt condiţii geotehnice nefavorabile ori cote ale terenului prea coborîte - se modifică în
sensul dorit una din valori, recalculându-se cea de a doua, ş.a.m.d.
● La stabilirea distanţei între diguri trebuie ţinut seama ca zona dig-mal să aibă o
lăţime suficientă pentru amplasarea gropilor de împrumut, cât şi a perdelei forestiere de
protecţie (acolo unde este necesară).
● În sectoarele unde malurile prezintă eroziuni active, distanţa dig mal se stabileşte
ţinînd seama de viteza medie anuală de înaintare a albiei minore, astfel ca digul să nu fie
periclitat un anumit număr de ani care se stabileşte pe considerente tehnico- economice. În cazul
când viteza de înaintare a albiei minore este mare, se impune să se studieze comparativ şi soluţia
de consolidare a malului.
● Cu caracter orientativ, se arată că, pentru îndiguirile din ţara noastră distanţa dig-
mal se ia în mod obişnuit de 250-300 m. la Dunăre şi de 50-200 m. pe celelalte cursuri de apă,
putînd să scadă la circa 25 m. si chiar mai puţin în cazul îndiguirilor de interes local pe rîurile
mici.

1.4.2. Înălţimea digurilor. Trasarea profilului longitudinal

1.4.2.1. Stabilirea nivelului maxim de calcul

Trasarea profilului longitudinal constă, în stabilirea cotelor coronamentului , respectiv a

înălţimii digului deasupra terenului, pe toată lungimea digului, urmărind traseul proiectat.
Cotele coronamentului digului se stabilesc în funcţie de nivelul maxim de calcul al apei,
în diverse secţiuni din lungul traseului.
Nivelul maxim de calcul Nc într-o secţiune dată a albiei este nivelul corespunzător
debitului maxim cu asigurarea de calcul admisă, în regim îndiguit.
Acesta se obţine însumând la nivelul maxim cu asigurarea de calcul aleasă - Nmax ,
realizat în situaţia dinainte de îndiguire, valoarea supraînălţării - X , provocată de încorsetarea
albiei în diverse secțiuni ale traseului :
21
 Nc = Nmax + X
Pentru stabilirea valorilor nivelului maxim Nmax, se folosesc staţiile hidrometrice din zonă
la care există observaţii de durată asupra nivelurilor şi debitelor râului, completându-se cu
diverse observaţii hidrometrice expediţionare sau staţionar-temporare pe sectorul îndiguit, acolo
unde este cazul. Valorile supraînălţării X a nivelului se calculează pentru secţiunile alese, cu
metoda expusă anterior.

Nmax – nivel maxim inițial ; Nc – nivelul maxim de calcul ; Nv – nivel maxim de verificare ; Cc –
cota de calcul a coronamentului ;
hv – înălțimea de ridicare a valului pe taluz ; hs – înalțimea suplimentară de siguranță ; Hdig –
înalțimea digului

Fig. 1.5. – Elemente de calcul ale înălțimii digului

Linia nivelurilor maxime de calcul Nc se trasează delimitînd în lungul îndiguirii sectoare

de rîu pe parcursul cărora aceasta păstrează o înclinare aproximativ uniformă, sectoare care în
general se suprapun cu sectoarele delimitate de secţiunile alese pentru calculul supraînălţării
nivelului prin încorsetare (fig. 1.5).
Linia nivelurilor maxime de calcul se determină atît pentru sectorul îndiguit, cît şi pentru
sectoarele din amonte şi aval ale rîului, trasîndu-se curbele de remuu de racordare la linia
suprafeţei libere iniţiale.
Linia caronamentului se trasează paralelă cu linia nivelurilor maxime de calcul.
Cota de calcul Cc a coronamentului se obţine adăugând la nivelul maxim de calcul Nc
înălţimea de siguranţă, denumită şi gardă.
Înălţimea de siguranţă se compune din înălţimea de ridicare a valului hv pe taluzul
digului (denumită şi gardă normală) şi din înălţimea suplimentară de siguranţă hs (gardă
suplimentară).
Cota de calcul a coronamentului astfel obţinută se compară cu nivelul maxim de
verificare Nv şi se adoptă drept cotă a coronamentului, valoarea cea mai mare dintre acestea
două valori.
Cuta coronamentului se măsoară la muchia sa exterioară.
Diferenţa dintre cota coronamentului şi cota terenului natural reprezintă înălţimea
digului- Hdig în punctul respectiv.

1.4.2.2. Înălţimea de ridicare a valurilor pe taluz (hv).

22
 Valurile se formează sub acţiunea vântului asupra suprafeţei libere a apei. Impulsurile
periodice date de vînt provoacă o mişcare oscilatorie locală a apei de la suprafaţă, fără a avea loc
o deplasare a masei de apă.
Valurile sînt cu atit mai înalte cu cît viteza vîntului este mai mare, luciul de apă de pe
direcţia vântului mai întins şi stratul de apă mai adînc.
Elementele valului de vînt sunt (fig.1.6) :

Fig. 1.6. Determinarea înălțimii de ridicare a valului pe taluz

- lungimea valului 2L, respectiv distanţa pe orizontală între două valuri succesive
(măsurată între două creste sau adîncituri);
- înălţimea valului 2hv, dată de distanţa pe verticală între creasta şi adîncitura valului;
- perioada valului 2T este intervalul de timp între trecerea prin acelaşi punct a două
creste sau adîncituri succesive;
- viteza de propagare v cu care se deplasează pe orizontală creasta valului.
Dintre elementele valului de vînt, pentru dimensionarea digurilor interesează înălţimea hv
la care se ridică valul deasupra nivelului static al apei. Această înălţime este aproximativ egală cu
jumătate din înălţimea totală 2hv, a valului (în realitate ajunge la 55% din 2hv).

a - înălțimea inițială a valului ; hf – înălțimea finală a valului ; l – lățimea

perdelei forestiere ; d – distanța de
amplasare a perdelei față de dig

Fig. 1.7. – Reducerea înălțimii valului prin plantații forestiere de protecție

Valurile acţionează asupra digului prin forţa cu care izbesc în mod repetat, provocînd
dislocarea granulelor de pămînt de pe taluzul exterior, urmată de erodarea progresivă a
rambleului.
În momentul spargerii de dig, valul se rostogoleşte pe taluz, ridicându-se la o înălţime h’v
a cărei valoare depinde de înălţimea valului, ca şi de înclinarea taluzului şi de rugozitatea lui.
Înălţimea de ridicare a valului pe taluz h'v se compune din înălţimea valului deasupra
23
nivelului static al apei şi din înălţimea de rostogolire a valului pe taluz. Această înălţime se poate
calcula, pentru condiţiile îndiguirilor fluviale, cu formula Djunkovski:

1
h’v = 3,2 k . 2hv . tgα = 3,2. 2hv .
m

în care:
2hv este înălţimea totală a valului;
α - unghiul de înclinare a taluzului faţa de orinzontală (l:m este tangenta unghiului de
înclinare a taluzului) ;
k - coeficient care depinde de rugozitatea suprafeţei taluzului, avînd valorile :
- taluz înierbat - 0,9;
- pereu de piatră - 1,0;
- pereu de beton - 1,25 ;
- anrocamente din piatră spartă - 0,72;
- anrocamente din pietre diferite - 0,77;
- anrocamente din pietre rotunde - 0,82.
în vederea reducerii efectului valurilor asupra integrității conformației digului se folosesc
soluții tehnice care :
- diminuează efectul distructiv direct al valului asupra taluzului, prin lucrări specifice ce
se efectuează pe taluz ;
- acționează indirect, prin stoparea și diminuarea efectului valurilor înainte de a ajunge la
taluz, prin plantații de perdele de protecție în zona dig-mal (fig. 1.7).
Efectul de atenuare asupra valurilor exercitat de perdelele de protecție, depinde de
distanța de amplasare a perdelei față de dig, lățimea perdelei și densitatea arborilor din perdea.
Lățimea perdelei ce asigură o atenuare totală a vântului este de 50 – 150 m, în funcție de
densitatea arborilor din perdea.

1.4.2.3. Înălţimea suplimentară de siguranţă

Înălţimea suplimentară de siguranţă (hs), constituie o rezervă pentru eventuala

supraînălţare a patului albiei prin împotmolire, pentru supraînălţarea nivelului apei în coturi pe
malul concav şi pentru aproximaţiile aferente metodelor de calcul folosite la determinarea
elementelor care stau la baza dimensionării digului.
înălțimea suplimentară se justifică şi prin necesitatea de a feri coronamentul de înmuiere pe
timpul apelor mari, ceea ce ar îngreuna circulaţia şi lucrările de intervenţie pentru apărarea
digului. În mod obişnuit, înălţimea suplimentară de siguranţă se adoptă de 0,2-0.5 m.
Cota de calcul a coronamentului Cc obţinută prin însumarea la nivelul maxim de calcul
Nc a gărzii normale h’v şi a gărzii suplimentare hs. reprezintă cota de apărare a îndiguirii

Cc = Nc + h’v +hs

1.4.3. Elementele profilului transversal al digului

Proiectarea profilului transversal al digului comportă stabilirea următoarelor elemente :

- lăţimea la coronament;
- înclinarea taluzurilor;
- necesitatea şi tipul amenajărilor de combatere a infiltraţiilor (drenaj, banchete
interioare) ;
- necesitatea, tipul şi limitele consolidărilor.
Elementele profilului transversal al digului se stabilesc ţinînd seama de:
- importanţa (clasa) îndiguirii;
24
 -condiţiile de funcţionare ( dig submersibil sau însubmersibil) şi de exploatare (
dig carosabil sau necarosabil);
- durata apelor mari şi mărimea presiunii apei;
- condiţiile geologice-geotehnice ale terenului de fundaţie;
- materialele locale de construcţie;
- condiţiile şi metodele de execuţie a lucrărilor.
Practica de milenii a dovedit că, pentru digurile fluviale de pămînt, profilul transversal de
formă trapezoidală cu baza lată satisface condiţiile de stabilitate şi rezistenţă ce li se cer şi,
totodată, corespunde nevoilor de exploatare şi de apărare pe timpul nivelurilor ridicate.
Profilul transversal poate avea o formă trapezoidală simplă sau trapezoidală compusă (fie
cu taluzuri frînte, în mai multe pante, fie cu banchetă interioară). Elementele geometrice ale
profilului transversal sînt prezentate în fig. 1.8.

AB – taluz exterior ; B și C – muchiile coronamentului exterioară și interioară ; BC –

coronament ; CD – taluz interior ;
AD – baza (ampriza, talpa) ; FG – platforma banchetei

Fig. 1.8. Profil transversal de formă trapezoidală compusă

Lăţimea coronamentului este în funcţie de categoria digurilor şi de cerinţele de

exploatare (circulaţie accidentală sau permanentă, lucrări de intervenţie necesare pe timpul
apelor mari, etc). Ea se stabileşte pe baza experienţei cîştigate la îndiguirile similare şi variază
între 2,0-6,0 m. În cazul în care digul este carosabil, lăţimea coronamentului depinde de
categoria drumului respectiv.
Pentru îndiguirile din ţara noastră, lăţimile recomandabile sînt:
- pe Dunăre 4,0 - 6,0 m;
- pe rîurile interioare mari 3,0-5,0 m;
- pe râurile interioare mijlocii şi mici 2,5 - 3,0 m.
Înclinarea taluzurilor se alege astfel încât acestea să-şi păstreze stabilitatea în diferite
condiţii de funcţionare şi exploatare. Înclinarea se stabileşte diferenţiat pentru taluzul exterior
(amonte) şi interior (aval) în funcţie de forţele care acţionează asupra taluzului şi condiţiile de
infiltraţie, de înălţimea digului, materialul de construcţie, terenul de fundaţie, condiţiile de
execuţie şi exploatare.

Tabelul 1.1
înclinarea taluzelor în funcție de textura pământului de construcție a digului
Categoria pământurilor de construcție a digului
Taluzul Nisipuri Nisipuri argiloase,
Luturi Argile
fine, prafuri prafuri argiloase
Taluz exterior 1:3 1:3 1:3 1:3
Taluz Diguri la Dunăre 1 : 3,5 1:3 1:3 1 : 2,5
interior Diguri la râuri 1:2 1:2 1:2 1 : 1,5
interioare

Pentru digurile cu înălțimi până la 3 m, așezate pe pământuri coezive, se pot adopta fără a
mai face calcule de stabilitate valori ale înclinării taluzelor în funcție de materialul pământos de
construcție folosit – tabel 1.1.

25
 1.5. INFILTRAŢIA APEI PRIN DIGURILE DE PĂMÂNT

1.5.1. Forma și poziția curbei de infiltrație

Una din cauzele care duc la slăbirea rezistenţei digurilor şi a barajelor de pământ, putând
provoca chiar ruperea lor sub presiunea coloanei de apă reţinută, o constituie infiltraţia apei din
râu prin corpul lucrării şi prin terenul de fundaţie.
Pâmîntul din care se construiesc digurile este, într-o măsură mai mare sau mai mică,
întotdeauna permeabil. Din această cauză, pe timpul nivelurilor ridicate în râu, ia naştere un
curent lent de infiltraţie prin corpul digului, dinspre taluzul exterior (amonte) către taluzul
interior (aval). Chiar şi pămînturile cele mai argiloase şi mai compacte nu pot opune o rezistenţă
totală curentului de infiltraţie.
Curentul de infiltraţie prin corpul digului îşi pierde treptat din energie datorită
rezistenţelor pe care le întâmpînă, astfel că zona umezită îşi reduce continuu înălţimea către
taluzul interior. Faţa superioară a stratului umezit poartă denumirea de suprafaţa de depresiune
sau suprafaţă liberă de curgere a apei de infiltraţie. Linia după care un plan vertical
intersectează suprafaţa de depresiune poartă denumirea de curbă de depresiune sau curbă de
infiltraţie .

Curbă de infiltrație: I- în afara corpului digului II- în interiorul corpului

digului
Fig. 1.9 - Forma generală a curbei de infiltrație
printr-un dig de pământ omogen

Forma şi poziţia curbei de infiltrație (fig. 1.9) depinde, pe de o parte, de regimul

nivelurilor coloanei de apă reţinute, iar pe de alta, de caracteristicile geotehnice ale materialului
din corpul digului şi din terenul de fundaţie.
Cînd viitura este de scurta durată, iar materialul de construcţie are o permeabilitate
normală, curentul de infiltraţie nu are timpul necesar de a străbate corpul digului şi a da naştere
unei curgeri de regim, curba de depresiune va rămîne în interiorul secţiunii.
Dacă nivelurile în rîu se menţin ridicate pe o durată mai lungă, după un timp, care
depinde de natura materialului de construcţie şi de gradul de compactare a terasamentului, se
realizează o curgere de regim a apei infiltrate; în unele situaţii (material de construcţie a digului
are permeabilitate mai mare decît a terenului de fundaţie, secţiune transversală îngustă), curentul
de infiltraţie poate chiar să apară pe taluzul interior, la o anumită înălţime a0, faţă de suprafaţa
terenului.
Studiul infiltraţiilor prin diguri se referă in principal la următoarele probleme:
- construirea curbei de depresiune, respectiv a suprafeţei libere de curgere a apei de
infiltraţie prin corpul digului;
- determinarea debitului de infiltraţie prin dig şi pe sub dig, ca şi a timpului necesar
curentului de infiltraţie pentru a străbate terasamentul;
- dimensionarea eventualelor lucrări ce apar necesare pentru combaterea infiltraţiilor
sau pentru drenarea apelor de infiltraţie.
Curba de depresiune se stabileşte pentru lucrările mai importante, cu diverse metode
bazate pe aplicarea unor calcule hidraulice aproximative .

26
I - pentru pământuri argiloase (înclinare 1 : 5- 1 : 6) ; II – pentru pământuri nisipoase (înclinare 1
: 7- 1 : 8)

Fig. 1.8. – Determinarea orientativă a poziției curbei de infiltrație prin digurile de pământ

Pentru calcule preliminare, sau în cazul lucrărilor de mai mică importanţă, poziţia curbei
de infiltrație se determină, asimilînd-o cu o linie dreaptă, avînd înclinarea 1:5-1:6 pentru
pămînturile argiloase şi 1:7-1:8 pentru cele nisipoase.
Operaţia se efectuează grafic (fig. 1.8) luând originea curbei de infiltrație (depresiune) în
punctul de intersecţie al nivelului maxim de râu cu talazul exterior. Secţiunea transversală a
digului trebuie să cuprindă curba de infiltrație astfel determinată.

1.5.2. Soluții tehnice de combatere a infiltrațiilor periculoase

prin corpul digului

Apa infiltrată reduce frecarea internă dintre particulele de pământ, micşorînd rezistenţa
la tăiere a materialului şi influenţînd defavorabil condiţiile de stabilitate. Starea de saturaţie
creată, constitue o situaţie critică pentru stabilitatea taluzului interior, putînd determina
alunecarea (ruperea) acestuia.
Uneori, viteza curentului de infiltraţie prin dig sau prin terenul de fundaţie, creşte în aşa
măsură încât ajunge să antreneze particulele solide, dînd naştere la izvoare noroioase (erupţii de
noroi) la baza taluzului interior. Dacă antrenarea particulelor (eroziunea internă) progresează în
lungul curentului de infiltraţie, spre taluzul amonte, se pot forma galerii din ce în ce mai largi,
prin care apa se scurge rapid, provocînd în final prăbuşirea terasamentului.
La proiectarea şi execuţia digurilor trebuie urmărit să se prevină astfel de fenomene
periculoase, în primul rînd prin evitarea folosirii materialelor de construcţie şi a terenurilor de
fundaţie necorespunzătoare. Realizarea acestei cerinţe este uneori greu de îndeplinit, dat fiind
marea variaţie a condiţiilor geotehnice de-a lungul traseului digului, în luncile rîurilor. De aceea,
atunci cînd apar astfel de situații urmează să se prevadă măsuri speciale de etanşare pentru
combaterea infiltraţiilor sau măsuri de drenare, în vederea realizării unor parametri ai curgerii
de infiltraţie în limite admisibile.
În general, se urmăreşte ca în cazul viiturii cu durata cea mai lungă secţiunea digului să
cuprindă curba de depresiune în întregime, astfel ca înălţimea de ieşire a0 pe taluzul aval să
îndeplinească condiţia:
a0 ≤ (0,10-0,15) . H
în care, H este înălţimea maximă de reţinere a apei din faţa digului.
De asemenea, se urmăreşte ca vitezele curentului de infiltraţie să nu provoace eroziuni
interne şi deformaţii periculoase, ori debite mari de infiltraţie.
Dacă din studiul infiltraţiilor se constată că dimensiunile secţiunii transversale alese sînt
insuficiente pentru a acoperi cu eficacitate curba de infiltraţie, se recurge la prelungirea căii de
infiltraţie.
Prelungirea căii de infiltraţie se realizează cel mai simplu prin lărgirea secţiunii
transversale a digului, alegând un taluz interior cu înclinare mai mică (1:4-1:5). În cazul cînd
digul are înălţime mare şi apare necesitatea sporirii stabilităţii talazului interior, se poate executa
o banchetă a cărei lăţime se alege în funcţie de necesitatea acoperirii curbei de infiltraţie.
Platforma banchetei se aşază la 1-2 m sub nivelul maxim al apelor reţinute, dîndu-i-se o uşoară
înclinare transversală spre incintă, pentru a asigura scurgerea rapidă a apelor de precipitaţii.
27
1 – sâmbure ; 2 – ecran pe taluzul exterior

Fig. 1.9. – Combaterea infiltrațiilor prin digurile de pământ cu ajutorul pereților de

etanșare

Dacă materialul de construcţie este foarte permeabil, ceea ce duce la formarea unui
curent de infiltraţie cu debit bogat şi viteze peste limita de antrenare a particulelor fine, se
recurge la amenajări de combatere a infiltraţiilor. În acest scop, se prevede în corpul digului un
perete de etanşare din material cu permeabilitate redusă (argilă), dispus sub formă de sîmbure
(nucleu) central sau de ecran pe taluzul exterior (fig. 1.9).
Prezenţa unei zone practic impermeabile în corpul digului modifică condiţiile curgerii de
infiltraţie în cuprinsul nucleului sau ecranului de etanşare, curba de depresiune are un gradient
hidraulic (pantă hidraulică) mult mai mare decît în restul digului, din cauza permeabilităţii
reduse a nucleului argilos.

1.5.3. Combaterea infiltrațiilor prin digurile fundate pe

terenuri necorespunzătoare

Terenurile nisipoase foarte permeabile prilejuiesc infiltraţii puternice pe sub dig, care pot
da naştere la eroziuni interne periculoase în cazul în care materialul are coeziunea slabă, iar
viteza curentului de infiltraţie depăşeşte limita de antrenare. în acest caz, se iau măsuri de
combatere a infiltraţiilor. Dacă stratul nisipos nu este gros, se întretaie curentul de infiltraţie
printr-o perdea (diafragmă) de etanșare, care se încastrează în stratul slab permeabil de dedesubt
(fig. 1.10, a). In cazul în care şi materialul de construcţie a digului are permeabilitate mare,
perdeaua de etansare se prelungeşte şi în corpul digului, pînă la nivelul apelor maxime.

1 – diafragmă de etanșare încastrată în stratul impermeabil ; 1 – strat impermeabil ; 2 – strat

permeabil ; 3 – diafragma de etanșare ;
b – prelungirea căii de infiltrație prin terenul de fundație ; 1 – diafragmă impermeabilă ; 2 –
28
lărgirea secțiunii digului ; 3 – sâmbure central prelungit în amonte cu un covor impermeabil

Fig. 1.10. – Combaterea infiltrațiilor prin terenul de fundație

Dacă însă stratul permeabil din fundaţie este adînc, se recurge la lucrări de prelungire a
căii de infiltraţie, în vederea reducerii vitezei şi debitului curentului subteran la valori admisibile.
Prelungirea căii de infiltraţie se poate realiza în principal prin următoarele măsuri (fig. 1.10, b) :
- executarea unei perdele (diafragme) impermeabile pînă la o anumită adâncime sub talpa
digului (1) ; se consideră că 1,0 m de adîncime a perdelei impermeabile lungeşte cu circa 3,0 m
drumul parcurs de apă, echivalînd deci cu 3,0 m de lăţime a bazei digului;
- lărgirea secţiunii digului prin micşorarea înclinării taluzurilor sau prevederea unei
banchete pe taluzul interior (2) ;
- dacă şi materialul din dig este foarte permeabil, în unele situaţii se poate recurge la un
sîmbure central prelungit spre amonte cu un covor impermeabil (3).
Dar şi terenurile de fundaţie impermeabile impun luarea unor măsuri speciale dacă digul
este construit din material permeabil şi stă timp îndelungat sub sarcina unei coloane înalte de apă.
Din cauza capacităţii slabe de drenare exercitata de terenul de fundaţie, curba de infiltraţie ia o
poziţie prea ridicată în corpul digului şi iese pe taluzul interior la o înălţime mai mare de 0,10-
0,15 din înălţimea digului.
Pentru a preveni înmuierea terasamentului sau antrenarea particulelor fine din taluz, se
recurge la lucrări de drenaj în vederea coboririi curbei de infiltraţie şi menţinerii ei în interiorul
secţiunii digului (fig. 1.11).
Drenarea se realizează, de obicei, cu ajutorul unui dren orizontal din material filtrant,
aşezat la baza taluzului aval (1). Drenul funcţionează ca un filtru invers şi se execută din piatră
spartă, care se îmbracă pe laturile ce vin în contact cu pămîntul cu un strat de pietriş, urmat de
unul din nisip (materialul cu granulaţia cea mai mică vine în contact cu pămîntul, iar celelalte
materiale se succed în ordinea granulaţiei crescânde, în sensul curentului de infiltraţie). Atunci
cînd se urmăreşte menţinerea în stare uscată a bazei taluzului interior, se execută un dren de talpă
(2) din material filtrant sau tuburi îmbrăcate într-un filtru invers din pietriş şi nisip.

1 – prismă de drenaj din material filtrant la baza taluzului aval ; 2 – dren de talpă, din tuburi ; 3 –
curbă de infiltrație ; 1a ; 1b ; 1c – diverse tipuri de prisme de drenaj ; 1d – detaliu de alcătuire a
prismei din material filtrant (4 – piatră spartă ; 5 – strat de pietriș de 10-15 cm grosime ; 6 – strat
de nisip de 10 cm)

Fig. 1.11. – Coborârea curbei de infiltrație prin drenaj

în ambele cazuri, drenurile se dimensionează astfel ca să colecteze şi să conducă cu

uşurinţă debitul de infiltraţie şi să asigure coborîrea convenabilă a curbei de infiltraţie.
Terenurile necorespunzătoare ca fundaţie pentru diguri, reprezintă în mod obişnuit,
29
sectoare restrînse ca lungime sau chiar puncte izolate, însă fiecare din acestea, dacă nu este tratat
în mod corespunzător, constituie un loc expus degradărilor şi pune în pericol întreaga incinta
îndiguită. De aceea, în cadrul studiilor geotehnice se identifică cu grijă punctele dificile şi se
studiază aprofundat, elaborându-se atunci cînd este cazul, proiecte separate pentru traversarea
acestor sectoare.

1.6. EXECUTAREA LUCRARILOR DE INDIGUIRE

Procesul tehnologic al execuţiei digurilor de pămînt cuprinde o serie de operaţii care, în

esenţa, se pot grupa astfel:
- operaţii preliminare de amplasare (trasare) pe teren a lucrărilor şi de pregătire a
amprizei digului şi a gropilor de împrumut;
- săparea, transportul şi aşezarea în operă a pămîntului, inclusiv compactarea lui;
- finisarea lucrărilor.
O problemă specială o constituie alegerea materialului pentru construcţia digurilor de
pămînt.

1.6.1. Transpunerea în execuție a proiectului de îndiguire

Aplicarea în execuție a proiectului de îndiguire constă în poziționarea în fiecare punct de

pe traseul pichetat, a parametrilor geometrici ai lucrării, așa cum rezultă din profilele
longitudinale realizate (fig.1.12) și tabelele cu calculațiile de secțiuni și volume de săpătură
(tabel 1.2), în vederea executării lucrărilor terasiere.
Elementele geometrice și calculațiile de volume ale unui tronson de dig
Tabelul 1.2
Nr. Cote (m) înălțime Secțiuni (mp) Distanța Volume (mc)
punct Teren Corona- dig (m) în Media a două între Parțiale Cumulate
ment dreptul secțiuni secțiuni
punctului succesive (m)
Ct Cc H= Ct- Cc S S  S2 D V1…Vn V=V1+…Vn
Sm = 1
2
1 10,20 13,00 2,80 30,80 30,09
2 10,30 13,02 2,72 29,38 32,27 100 3009 3009
3 10,01 13,04 3,03 35,15 36,84 100 3227 6236
4 9,85 13,06 3,21 38,52 38,18 100 3684 9920
5 9,90 13,08 3,18 37,84 37,21 100 3818 13738
10,00 13,10 3,10 36,58 80 2977 16715
Total 480 16715

Pe profilul longitudinal al digului – document tehnic de bază al lucrării – se prezintă linia

coronamentului, linia apelor maxime, luate în calcul la proiectare, linia terenului – fig. 1.12
(corespunzătoare datelor din tabel 1.2).
în subsolul graficului se trec valorile topografice ale punctelor din teren : număr punct,
cota terenului, cota apelor maxime de calcul, cota coronamentului, înălțimea digului, parametrii
curbelor de racordare ai aliniamentelor .
Se trec de asemenea calculațiile de secțiuni (valori punctuale și medii) precum și
calculațiile de volume parțiale pe tronsoane și volume cumulate.
Calculațiile din profile constau în determinări de :
- înălțimi ale digului (H) în punctele de pe traseu cu relația :

30
 H = Cc-Ct , în care : Cc – cota coronamentului (m)
Ct – cota terenului (m)
- secțiuni prin dig în formă de trapez cu elementele : baza mare – fundația digului (B),
baza mică(b) - lățimea coronamentului (c), taluzele- înclinarea laturilor digului – spre apă (1/m1)
și spre incintă (1/m2). Calculele se efectuează cu relația :

Bb m xH  c  m1 xH  c H 2 (m1  m2 )
S= xH  2 xH =  cxH
2 2 2
Pentru fiecare tronson de dig de 50-100 m se determină secțiunea medie (Sm) între
punctele de capăt cu relația :

S1  S 2
Sm = , unde S1 – secțiunea în capul amonte al tronsonului
2
S2 - secțiunea în capul aval al tronsonului

Volumele de terasamente se determină parțial (Vp), pe tronsoane de dig cu relația :

Vp = Sm . D, unde Sm – secțiunea medie pe tronsonul de calcul
D – lungimea tronsonului de calcul (50-100 m)

Volumele cumulate rezultă din totalizarea acumulării volumelor parțiale, pogresiv de la

punctul de cap al digului până la punctul final.

Fig. 1.12 – Profil longitudinal prin dig

Amplasarea lucrărilor în teren constă în materializarea pe teren a punctelor care

definesc traseul şi conturul lor, potrivit planurilor şi desenelor de execuţie din proiect.
Pornind de la reperii şi bornele instalate cu ocazia studiilor topografice, se identifică mai
întîi traseul lucrării şi se marchează axa digului. Se folosesc balize sau jaloane distanţate la 300-
500 m între ele, după care se pichetează cu țăruși din 50 în 50 m.
După pichetarea axei, se reface nivelmentul pe traseu și se întocmește profilul
longitudinal de execuție. Apoi se marchează, în dreptul fiecărui țăruș de pe axă, lățimea
amprizei digului (piciorul taluzului interior și exterior).
Pregătirea amprizei digului şi a gropilor de împrumut cuprinde ca operaţii principale
defrişarea arborilor, îndepărtarea bolovanilor, a stratului vegetal etc, precum şi mobilizarea
fundaţiei digului.
Stratul arabil, avînd un conţinut ridicat de materii organice, se îndepărtează de pe ampriza
31
digului, iar acolo unde este necesar, şi de pe ampriza gropilor de împrumut, pe o adîncime de 10-
20 cm. Această operaţie se execută cu ajutorul buldozerelor în cazul adîncimilor mici, sau al
screperelor pentru adîncimi mai mari.
Mobilizarea amprizei digului se face cu pluguri obişnuite, la o adîncime de 20-25 cm, ori
cu scarificatoare la adîncimi mai mari. Prin aceasta se asigură înfrăţirea pămîntului din fundaţie
cu cel din corpul digului, evitînd formarea unui plan de separaţie ce ar favoriza infiltrarea apei
sau alunecarea digului. în acelaşi scop, se recurge la săparea unor şănţuleţe longitudinale.
După pregătirea amprizei, se procedează la materializarea în plan vertical a conturului
secţiunii digului prin şabloane de lemn, fixe sau mobile.

1.6.2. Materialul folosit la construcția digurilor

Materialul folosit în mod obişnuit la construcţia digurilor fluviale este pămîntul care se
găseşte in lungul traseului, la o distanţă mică de locul unde urmează a fi pus în operă şi în condiţii
care permit mecanizarea completă a proceselor de excavare, transport şi aşezare in corpul digului.
Pentru a putea fi utilizat la construcţia digurilor, pămîntul trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii, dintre care principale sînt:
- compactare suficientă pentru realizarea etanşeităţii digului;
- rezistenţă la tăiere corespunzătoare, pentru a asigura o bună stabilitate a terasamentelor;
- stabilitate contra acţiunii hidrodinamice a apei chiar şi în cazul realizării gradientului
hidraulic maxim;
- plasticitate suficientă pentru a putea acoperi deformaţiile care se produc fără ca să
apară fisuri.
în general, pot fi utilizate ca material de construcţie a digurilor aproape toate pămînturile
de natură minerală ce se întîlnesc frecvent în luncile rîurilor.
Compactarea terasamentelor se poate realiza cu diverse utilaje de compresare, care
acționează prin rostogolire (cilindri compresori, vehicule, etc.), prin batere (maiuri, plăci
compresoare) sau prin vibrare (plăci vibratoare, etc.).
Terasamentul se compactează în straturi succesive, a căror grosime variază în funcție de
presiunea unitară exercitată de utilajul de compactare și de numărul de treceri sau loviri
succesive.

1.6.3. Executarea terasamentelor digului

Executarea terasamentelor digului comportă operații de săpare, transport și așezare a

pământului în corpul digului, precum și operații de finisare a rambleului.
Săparea, transportul și așezarea pământului în dig sunt operațiile cu ponderea cea mai
mare din volumul lucrărilor de îndiguire. Ele se execută de obicei mecanizat, folosind diverse
tipuri de utilaje, în funcție de secțiunea digului, distanța de transport și dotarea unităților de
execuție.
Cea mai largă utilizare o au screperele care sapă pământul din gropi de împrumut, îl
transportă și îl depun sub forma de straturi în corpul digului.
Pâmîntul din gropile de împrumut amplasate în zona dig-mal se sapă, de obicei, pînă la
adîncimea de 60-80 cm, în acest fel terenul poate fi ulterior plantat cu specii forestiere. Dacă sînt
situate în incinta de îndiguit, gropile de împrumut nu trebuie săpate mai adinci de 0,4-0,5 m,
pentru a putea fi arate şi menţinute în cultură după exploatarea lor.
Pământul descărcat în dig se împrăștie în straturi uniforme cu ajutorul grederelor și
buldozerelor. Straturile se compactează cu ajutorul tăvălugilor picior de oaie, sau prin circulația
utilajelor terasiere ; efectul de compactare obținut în cazul organizării judicioase a circulației
screperelor este de 40-70 tm/mc.
După ce digul a căpătat forma proiectată ca secțiune și înălțime, se procedează la
finisarea taluzurilor și coronamentului. Denivelările mai pronunțate se rectifică cu ajutorul
32
screperelor.
Finisarea propriu-zisă, pentru realizarea unor suprafețe cât mai plane, se execută cu
ajutorul autogrederelor, grederelor și buldozerelor. în unele cazuri, finisarea mecanică se
completează cu o politură executată manual, în special la diguri cu secțiuni mici.

1.7. MASURI ȘI LUCRARI DE PROTEJARE ȘI CONSOLIDARE

A DIGURILOR

In afară de construcţia de bază, care este digul de pămînt, lucrările de îndiguire mai
cuprind diverse construcţii şi amenajări pentru protecţia şi consolidarea digului, construcţii anexe
şi auxiliare. Ele au scopul să asigure în bune condiţii apărarea contra inundaţiilor şi să permită
desfăşurarea normală a activităţilor de producție. Aceste lucrări se pot grupa astfel: lucrări cu
caracter special asigurând protejarea şi consolidarea digului şi lucrări pentru deservirea
circulaţiei, supravegherea şi întreţinerea digului.

1.7.1. Lucrări de protejare a digului

Lucrările de protejare a digului au rolul de a preveni degradarea taluzurilor şi

coronamentului provocată de diverşi factori, între care agenţii atmosferici, acţiunea apei şi a
corpurilor plutitoare. Ele pot fi grupate în lucrări de protejare directă (de consolidare) şi de
protejare indirectă a digului.
- protejarea directă (consolidarea) se realizează prin diverse lucrări de consolidare a
taluzului şi a bazei taluzului, cum sînt: înierbarea, anrocamentele şi diverse îmbrăcăminţi din
piatră, beton sau din alte materiale. Tipul de consolidare se alege în funcţie de : caracterul
torenţial al precipitaţiilor, tăria vîntului, forţa de antrenare a apei şi concentrarea curenţilor la
coturi, mărimea valurilor şi caracteristicile plutitorilor. De asemenea, acesta depinde de natura
pămîntului din corpul digului şi de resursele de materiale locale de construcţie, alegându-se tipul
cel mai corespunzător din punct de vedere tehnic şi economic ;
- protejarea indirectă a digului se realizează prin lucrări executate în zona dig-mal, cu
scopul de a micşora forţa de eroziune a apei şi a sloiurilor. Cele mai bune rezultate le dau
plantaţiile (perdelele) forestiere de protecţie, care reduc viteza curentului şi atenuează valurile
înainte de a ajunge la dig, constituind totodată un obstacol în calea sloiurilor de gheaţa. Pentru
abaterea curentului apei de la dig, pe sectoarele fără plantaţii, se poate recurge la pinteni
(epiuri) din pămînt sau piatră, pentru dirijarea curenților apei.
Cea mai răspîndită măsura de protejare a taluzurilor şi coronamentului constă în
consolidarea lor prin înierbare. Înierbarea se realizează de obicei prin însămînţarea digului cu
amestecuri de ierburi. Speciile folosite trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă un sistem radicular superficial însă viguros, care să fixeze bine solul;
-să aibă durată de vegetaţie şi longevitate mare şi să formeze un covor bine încheiat;
- să suporte condiţii vitrege de sol şi climă ;
- să reziste la inundaţii îndelungate, cît şi la secetă.
Amestecul de ierburi se stabileşte în funcţie de climatul zonei şi natura pămîntului din
care este construit digul, alegîndu-se specii cu perioade de vegetaţie diferite, care asigură covorul
verde o perioadă cît mai lunga din an : pir, zîzanie, păiuş, ghizdei, sparcetă, trifoi, sulfină şi
altele.
Pentru sporirea fertilităţii, suprafaţa digului se poate acoperi cu pământ vegetal ori se
administrează îngrăşăminte.

33
Fig. 1.13. – Consolidarea taluzului cu brazde de iarbă

Pe sectoare scurte, în cazul cînd însămînţarea nu asigură un covor erbaceu bine încheiat,
sau în punctele critice unde se cere o protecţie mai puternică a taluzurilor, se recurge la
brăzduire.
Brazdele se aşază, în mod obişnuit, pe lat (fig. 1.13, a), acoperind întreaga suprafaţă sau -
pentru economie - sub formă de benzi încrucişate (fig. 1.13, c), între care rămîn carouri ce se
însămînţează. O consolidare mai puternică a bazei taluzului se poate obţine prin aşezarea
brazdelor pe muchie (fig. 1.13, b).

1.7.2. Lucrări de consolidare a digului

În cazul cînd măsurile de protecţie arătate mai sus nu sînt suficiente pentru taluzul
exterior, se recurge la consolidări mai rezistente. Tipul de consolidare se alege, în cazul unui
curent puternic, ţinîndu-se seama de vitezele maxime ale apei care nu provoacă, eroziunea.
Pentru tipurile de consolidare folosite frecvent, valorile vitezelor maxime de neerodare
Valorile mai mici ale vitezei corespund adâncimii medii a curentului pînă la 0,5-0,6 m, iar
cele mai mari la adîncimea de 3,0 m şi mai mult. Valorile intermediare se determină prin
interpolare.
La consolidările din piatră, valorile vitezei corespund pietrei cu dimensiuni de 15 cm.
Prin mărirea dimensiunilor pietrei, valorile vitezei cresc cu 0,5 m/s pentru fiecare 5 cm. În cazul
eroziunii prin valuri, tipul de consolidare sau protecţie se alege în funcţie de înălţimea valurilor,
potrivit valorilor prezentate în tabelul 1.3.
Soluții de consolidare a taluzului în fncție de înățimea valului Tabelul 1.3
Tipul de consolidare a taluzului exterior Înălţimea valului care nu provoacă eroziuni,
(m)
Plantaţii de arbuşti şi lăstărişuri (în fâşii de 30-
40 m sau mai late) 0,4 - 0,5
Perdele forestiere bine încheiate (în lăţime de
65 m sau mai mult) 0,5 - 1,0
Pereu de piatră 0,5 - 1,0
Anrocamente din piatră nesortată 1,5 - 2,0
Consolidări din beton ≥ 2,0

Tipurile de consolidări din piatră folosite în mod obişnuit pentru protejarea talazului
exterior al digului sînt: anrocamentele din piatra nesortată, anrocamentele din piatra sortată,
pavajul de piatră (dintr-un strat sau din două straturi), pereu zidit din piatră.

34
a – cu pereu de piatră ; b – cu dale de beton ; c – căptușeală din beton parabolică ; 1 – pereu de
piatră ; 2 – dale de beton ; 3 – strat filtrant

Fig. 1.14. – Soluții de consolidarea taluzului

La toate tipurile de pavaj sau pereu zidit, blocurile de piatră se aşază pe un strat (pat)
filtrant, a cărui alcătuire se alege în funcţie de caracteristicile granulometrice ale materialului din
corpul digului şi de dimensiunile blocurilor. De obicei se aşterne un strat de nisip granulat de 10
cm, în contact cu pâmîntul, iar peste acesta un strat de 15 cm piatră spartă.
Baza pereului se încastrează bine în terenul de fundaţie, pentru a nu se putea deplasa
prin alunecare (fig. 1.14).
Îmbracăminţile din beton se utilizează acolo unde sînt mai economice decât cele din
piatră, sau în situaţii speciale la solicitări deosebite.
Cele mai des utilizate sînt dalele din beton simplu cu dimensiuni medii de 80 x 60 x 10
cm, aşezate în reţea şi nelegate între ele pentru a se adapta mai bine la tasarea terasamentului, sau
dalele din beton armat prefabricate cu dimensiuni medii de 110 x 60 x 8 cm.
Ca şi pereul din piatră, dalele se aşază pe un pat de balast. Rosturile dintre dale se astupă
cu bitum, în acest fel realizîndu-se o legătură elastică şi etanşe în acelaşi timp.
Nu este indicată căptuşirea digului cu un strat continuu de beton, din cauză că acestea se
fisurează în urma tasării digului (ori trebuie dimensionat mai puternic, ceea ce îl face prea
scump).
Folosirea îmbrăcăminţilor de piatră şi beton etanşe permite mărirea înclinării taluzului la
1:2 şi chiar mai mult.
Calităţi deosebit de bune prezintă îmbrăcăminţile de asfalt şi bitum, turnate direct pe
taluz într-un strat cu grosimea de 5 - 10 cm care, pe lîngă avantajul de a fi elastice şi flexibile,
asigură o bună impermeabilizare a digului, iar în cazul refacerii sau redimensionării pot fi
recuperate.
Bune rezultate dau şi imbrăcăminţile din beton cu profil parabolic înclinat la aproximativ
45°, realizate din fîşii verticale separate prin rosturi distanţate la 1,0-1,5 m, îmbrăcăminţi care
rezistă foarte bine la loviturile valurilor şi la presiunea gheţurilor.

Fig. 1.16. – Zid de apărare din beton armat

Lucrările cu caracter special cuprind diverse construcţii care apar necesare de la caz la
caz, cum sunt zidurile de apărare. Acestea se folosesc pe unele sectoare unde nu este posibilă
execuţia digurilor de pămînt cu secţiune lată, ca de exemplu la traversarea oraşelor, sau unde
coronamentul digului nu poate fi înălţat la cota proiectată din lipsă de spaţiu ori de pâmînt etc.
35
 Zidurile de apărare se execută, de obicei, sub forma de pereţi subţiri verticali din beton
armat, cu talpă de reazem (fig. 1.16).

1.8. LUCRARI ȘI INSTALAȚII ANEXE

Lucrările şi instalaţiile anexe se grupează în două categorii principale : lucrări pentru

deservirea circulaţiei în zona digului şi lucrări pentru supravegherea şi întreţinerea digului.
Lucrările pentru deservirea circulaţiei în zona digului au drept scop asigurarea
legăturilor de circulaţie între incinta indiguită şi zona exterioară, cît şi circulaţia legată de
întreţinerea digului şi de apărare pe timpul apelor mari.
În punctele unde digul întretaie drumuri, se construiesc rampe de traversare.
Se construiesc de asemenea, din loc în loc, rampe de acces pe dig, necesare activităţii de
întreţinere şi de apărare.
Rampele se construiesc cu lăţimea căii de 4 - 5 m, panta de 1:10 - 1:20 şi înclinarea
taluzurilor de 1:2 - 1:2,5. Rampa interioară se trasează, în mod obişnuit, perpendicular pe dig, iar
rampa exterioară sub un unghi de 45° spre aval sau chiar lipită de taluz (fig. 1.15). În caz de
circulaţie intensă, rampele se pietruiesc.
Pentru a împiedica circulaţia abuzivă pe coronamentul digului, de o parte şi de alta a
rampei se instalează bariere cu închizători.

Fig. 1.15. – Rampă de trecere peste dig

Lucrările şi instalaţiile pentru supravegherea şi întreţinerea digului constau din centre

gospodăreşti (sedii de secţie, cantoane) cu depozite de materiale de apărare, unelte şi carburanţi,
platforme pentru vehicule etc.
Telecomunicaţiile între sediul de secţie şi personalul operativ se asigură prin radiotelefon
sau prin instalaţii telefonice.
Ca instalaţii anexe se mai prevăd mire hidrometrice în puncte caracteristice din lungul
digului, pentru înregistrarea nivelurilor apei, borne kilometrice şi reperi altimetrici de control,
bariere pentru oprirea circulaţiei vehiculelor pe coronament sau pe bancheta digului şi altele.

1.9. ÎNTREȚINEREA ȘI APĂRAREA DIGURILOR

Digurile şi celelalte construcţii aferente îndiguirii sînt supuse permanent acţiunii

distructive a apelor revărsate, gheţurilor, agenţilor atmosferici, vieţuitoarelor etc, care tind să le
degradeze şi să le slăbească treptat rezistența, ajungând chiar la scoaterea lor totală din funcțiune.
Pentru prevenirea şi remedierea acestor situaţii, trebuie dusă o acţiune sistematica de
întreţinere şi reparare a degradărilor survenite, iar periodic să se intervină cu lucrări de reparaţii
capitale.

36
 1.9.1. Lucrările de întreţinere

Lucrările de întreţinere au drept scop să menţină intactă capacitatea de apărare împotriva

apelor de inundaţie. Ele constau, în principal, din întreţinerea terasamentelor digului, a lucrărilor
de consolidare a taluzurilor şi coronamentului (covorul de iarbă, pereurile), a lucrărilor de artă
din corpul digului şi a instalaţiilor auxiliare, precum şi de îngrijirea şi exploatarea
corespunzătoare a plantaţiilor forestiere de protecţie.
întreţinerea terasamentelor digului comportă în principal:
- repararea coronamentului degradat din cauza circulaţiei intense, cu deosebire pe timp
umed, ca şi din cauza spulberării prin vînt, constînd din nivelarea şleaurilor, completarea şeilor,
refacerea bombamentului, etc.,pentru readucerea la cota şi lăţimea proiectată ;
- astuparea cu pămînt bine bătut a crăpăturilor ivite în taluzuri, a şiroirilor provocate de
ploi şi eroziunilor cauzate de valuri sau gheţuri precum şi a galeriilor săpate de diverşi dăunători
animali (cîrtiţe, şoareci, vulpi, etc). Dăunătorii animali se combat prin otrăvire sau astuparea
galeriilor. îtreținerea covorului de iarbă se face prin cosiri repetate, completate cu lucrări de
reînsâmînţare şi suprasămînţare a suprafeţelor dezgolite ori cu covorul de iarbă neîncheiat.
Totodată, se distrug buruienile şi vegetaţia lemnoasă crescute pe dig care, din cauza rădăcinilor
groase şi adânci, creează goluri în terasament, favorizînd infiltraţia.
Exploatarea plantaţiilor forestiere de protecţie se face în fîşii înguste longitudinale, nu
pe toată lăţimea, pentru a nu lipsi digul complet de protecţie.
Sălciile se taie ,,în scaun" la circa 1 m sub nivelul apelor maxime. Eventualele goluri în
perdea se completează prin plantarea de puieţi sau butaşi.

1.9.2. Lucrările de apărare la apele mari

Lucrările de apărare la apele mari de revărsare în timpul viiturilor au scopul să prevină

degradarea, ruperea sau depăşirea digului, iar în cazul cînd acestea s-au produs, să localizeze
inundaţiile pe o suprafaţă cît mai restrînsă. Aceste măsuri se referă în principal la apărarea
împotriva valurilor, a infiltraţiilor periculoase, a înmuierii şi alunecării digului, sau împotriva
apelor ce depăşesc coronamentul digului.
Acţiunea dinamică a valurilor se manifestă prin dislocarea particulelor de pămînt de pe
taluzul exterior, urmată de erodarea progresivă a rambleului. Pentru a preîntîmpina eroziunile - în
lipsa plantaţiilor de protecţie şi a lucrărilor de consolidare a taluzurilor - pe timpul apelor mari,
se recurge la lucrări provizorii de protecţie, avînd rolul de a reduce la minimum amplitudinea
valurilor şi a intercepta loviturile acestora printr-un perete rezistent.
Amplitudinea valurilor poate fi micşorată prin dispozitive plutitoare ancorate pe taluz
(fig. 1.16), constînd din saltele de fascine (a), suluri sau plute de nuiele (b), etc.

1 – sul de fascine ; 2 – plută de fascine ; 3 – prăjină ; 4. – odgon ; 5 – bolovan

Fig. 1.16. – Micșorarea amplitudinii valurilor prin plutitori ancorați de taluz
37
 Interceptarea şocului valurilor se face prin diverse lucrări provizorii, care pot fi aşezate
culcat pe taluz sau vertical. în primul caz se folosesc sisteme flexibile formate din pachetaje de
nuiele, saltele de fascine etc, care acopăr taluzul pe zona lovită frecvent de valuri. Aceste
sisteme dau rezultate bune, însă necesită cantităţi mari de materiale şi timp îndelungat pentru
confecţionare, din care cauză se folosesc numai pe lungimi reduse, în sectoarele atacate puternic
de valuri.

1 – suluri de fascine ; 2 – clește

Fig. 1.17 – Fascine prinse în clește pentru apărarea digurilor contra valurilor
Sistemele verticale constau din pereţi rigizi sau semirigizi fixaţi pe taluz.
Dacă taluzul este intact, se folosesc cleionaje, cilindri de nuiele şi fascinaje prinse în
cleşte (fig. 1.17), sau pereţi de scînduri. Dacă nu s-au luat măsuri din timp şi taluzul a fost în
parte erodat, se construiesc garduri din pari şi nuiele, în spatele cărora se îndeasă gunoi de grajd
sau pămînt amestecat cu paie, bălării etc, ori saci umpluţi cu pămînt sau nisip.
Erupţiile de noroi şi izvoarele care apar la baza taluzului interior sau in apropierea lui (în
albii moarte, japşe, gropi de împrumut) se înlătură imediat ce îşi fac apariţia. Mijlocul cel mai
simplu şi rapid constă în construirea în jurul gropii de erupţie a unui dig de izolare din pămînt
sau din saci umpluţi cu pămînt, care creează o contra presiune prin stratul de apă ce se
acumulează.
Apărarea împotriva înmuierii şi alunecării digului se realizează prin lucrări de oprire a
infiltraţiilor puternice, eventual de reducere a lor în aşa măsură încît să se preîntîmpine spălarea
particulelor de pămînt. Oprirea infiltraţiilor se face astupînd locul prin care se produce infiltrarea
apelor pe taluzul exterior (nu a punctului de ieşire pe talazul interior). Se folosesc, pentru
intervenţii rapide, saci umpluţi cu pămînt sau prelate impermeabile care se întind şi fxsează pe
taluz prin lestare cu pietre ori cu saci de nisip. Infiltraţiile pe sectoare mari se opresc prin baterea
unor pereţi de palplanşe - de lemn sau metalice - în spatele cărora se pun saci cu pămînt, sau
pămînt amestecat cu gunoi de grajd, paie etc. Dacă taluzul interior este ameninţat cu alunecarea,
se construieşte o banchetă largă ori se lestează la bază cu saci cu pămînt.
Apărarea împotriva apelor care depăşesc coronamentul se realizează prin lucrări
provizorii de supraînălţare a digului (fig. 1.18).

38
a – din pământ protejat împotriva valurilor ; 1 – pari distanțați la 50 cm ; 2 – nuiele ; 3 – paie ; 4
– pământ ;
b – din panouri de scânduri etanșeizate cu prelate ; 1 – panouri ; 2 – prelată ; 3 - balast

Fig. 1.18. – Diguleț pentru supraînălțarea digului

în acest scop, se construiesc pe coronament, în apropierea muchiei exterioare, diguleţe

din pămînt (a) cu material luat din incintă. Protejarea diguleţelor împotriva valurilor - unde
există acest pericol - se face cu pachetaje de nuiele sau pereţi de scîndură, în cazul cînd se
dispune de material lemnos. Se pot folosi în acelaşi scop panouri de scîndură etanşeizate cu
prelate (b), ori batardouri cu pereţi din scîndură sau din lese de nuiele şi umplutura de pămînt.

1.9.3. Supraînălțarea și redimensionarea digurilor

Supraînălțarea și redimensionarea digurilor devin necesare după un număr oarecare de

ani, datorită tasării treptate a terasamentelor, erodării coronamentului şi taluzurilor, ori a
colmatării albiei încorsetate a cursului de apă urmată de supraînălţarea nivelurilor maxime.
Uneori supraînălţarea sau redimensionarea digului sînt determinate de necesitatea măririi
siguranţei de apărare împotriva inundaţiilor (încadrarea îndiguirii într-o clasă de importanţă
superioară, cerută de intensivizarea continuă a agriculturii sau de dezvoltarea aşezărilor omeneşti
şi a activităţilor economice pe teritoriul apărat), fie de modificări importante intervenite în
regimul hidrologic al cursului de apă. Uneori apare situația, ridicării nivelului maxim cu
asigurarea de calcul adoptată, prin bararea cursului de apă, sau prin dezatenuarea undei de
viitură în urma scoaterii de sub inundaţii a unor noi suprafeţe situate în amonte de
îndiguirea respectivă.

39
 PARTEA II-a REGULARIZAREA CURSURILOR DE APă

2. 1. PROBLEME AMELIORATIVE ALE REGULARIZăRII

CURSURILOR DE APă

Cursurile de apă sunt rezultatul unui proces complex în care au intervenit factori
geologici, climatici, biologici, s.a.
Cursurile de apă suferă modificări de albii în decursul timpului datorită curenților ce
determină procese de eroziune si depunere a materialului aluvionar, mai ales în albii ușor
erodabile, determinând astfel efecte negative asupra terenurilor agricole și localităților.
Lucrarile de regularizare a albiilor râurilor limitează aceste efecte dăunătoare, le dirijează,
modifică configurația albiei in conformitate cu cerințele diferitelor folosințe.

2.1.1. Elementele albiei unui curs de apa

Albia unui curs de apă este partea din fundul sau patul unei văi care este ocupată permanent
sau temporar de apă. La cursurile de apă cu albia stabilizată se diferențiază distinct o albie
majoră și o albie minoră.
Albia minoră reprezintă porțiunea din albia cursului de apă (zona cea mai joasă a văii) cu
maluri bine conturate și care asigură scurgerea apelor mici și medii
Albia majoră este porțiunea văii cursului de apă care asigură scurgerea apelor mari.
Talvegul unui curs de apă este linia fundului văii, ce prezintă astfel cotele cele mai joase.
Firul apei este locul geometric al punctelor cu cele mai mari viteze de scurgere din diferite
secțiuni de scurgere ale albiei.

2.1.2. Distribuția curenților în albie

în albiile relativ rectilinii curenții de suprafață sunt dirijați către centrul râului
și fund, erodând astfel pe linia mediană.
In albiile sinuase, curenții de apă bat în malul concav, sub efectul forțelor centrifuge și
gravitației îl erod adâncind și fundul, se redirecționează către malul convex reducânduli-se viteza
și depunând materialul aluvionar. Procesul de eroziune și depunere a aluviunilor este mai intens
la viituri când sunt debite foarte mari.
Tendința de lungire a albiei în coturile concave determină reducerea pantelor hidraulice,
reducerea vitezelor, stoparea erodărilor si înpotmolirea acestora.
Acesta este sistemul de formare a meandrelor specific râurilor de șes, proces declanșat
când lungimea curbelor depășește 1,5D , D fiind distanța dintre doua curbe succesive (fig. 2.1).

40
Fig. 2.1 – Schema formării meandrelor și străpungerii coturilor

După gradul de stabilitate a albiei râurile se categorisesc în:

- râuri rătăcitoare râuri care prezintă un mare grad de instabilitate;
- râuri nestabile râuri care prezintă modificări relativ mici ale albiei;
- râuri stabile râuri cu albii săpate în terenuri coezive și cu grad ridicat de stabilitate

2.1.3. Obiectivele lucrărilor de regularizare a albiilor râurilor

Lucrările de regularizare trebuie să asigure stabilitatea traseului albiei cu evitarea

erodărilor la maluri, transportul și nedepunerea aluviunilor, creșterea vitezei de scurgere,
redirijarea curenților în vederea protejării terenurilor agricole, localităților, construcțiilor,
asigurarea irigației după caz.
în vederea întocmirii documentațiilor de proiectare sunt necesare o serie de
studii dintre care amintim:
- debitele care produc modificări în albie – debitele maxime cu asigurare de
10 – 20% (debite ce se repetă o dată la 5 – 10 ani);
- sectoarele stabile existente și caracteristicile acestora (curbe line, aliniamente scurte între
curbe, pante de scurgere și viteze uniforme) și care vor fi sectoare model;
- nivelul de regularizare cerut (minim, mediu sau maxim);
- sectiunile de regularizare dirijate, simetrice (trapezoidale, parabolice) pe tronsoanele în
aliniament și asimetrice pe tronsoanele curbe;
- traseul de regularizare, respectiv fîșia de albie cu malurile secțiunilor de regularizare
proiectate.

2.2. TIPURI DE LUCRăRI DE REGULARIZARE A ALBIEI

Principiul constructiv al lucrărilor de regularizare a albiei constă în asigurarea unui

echilibru hidrodinamic în albie prin dirijarea si controlul proceselor de albie utilizând energia
cursului de apă.
Albia regularizată prezintă următoarele elemente (fig. 2.2):
- porțiuni de maluri nemodificate sau ușor rectificate (1);
- porțiuni de maluri consolidate prin lucrări de apărare (2);
- lucrări de dirijare a curenților amplasate în albie, dispuse longitudinal (3)
sau transversal (4);
- străpungeri de coturi (5).

41
Fig. 2.2. – Schema cu tipurile de lucrări de regularizare

Lucrările de regularizare folosesc elemente de construcție elastice adaptabile

la deformațiile albiei, din materiale locale.

2.2.1. Studiul mișcării aluviunilor

în vederea proiectării lucrărilor de regularizare a albiilor este foarte important de cunoscut

în afara debitului apei și parametrii regimului aluviunar respectiv:
- debitul solid – Qs (kg/s) – cantitatea de aluviuni ce trece printr-o secțiune a râului pe
unitate de timp - secunda;
- debitul solid specific – qs (kg/s) – reprezintă debitul solid ce trece pe unitate de lățime a
albiei la un moment dat;
- turbiditatea apei scurse – s (kg/m3) – cantitatea de material în suspensie ce trece prin
secțiunea de analizat într-un m3 de apă la un moment dat;
- stocul anual solid – R (m3,t) – cantitatea totală de aluviuni ce trece printr-o secțiune în
decursul uni an.
Calitativ aluviunile sunt determinate prin diametru (granulometria) și compozi-
ția mineralogică.
Aluviunile sunt transportate odată cu masa de lichid, fie în suspensie, fie târâte
prin alunecare sau rostogolire.
Pentru râurile de câmpie, cca 90 – 95% din totalul materialului aluvionar cu diametre  <
0,05 mm sunt transportate în suspensie.
Forța de antrenare a materialului de pe fundul albiei ()se calculeaza cu relația:

 (kgf/m2) . R. I unde:

- – greutatea specifică a apei (t/m3);
- R (m) – raza hidraulică, care este aproximativ egală cu h (adâncimea râului) la albiile
largi;
- I (%) - panta cursului de apa

2.2.2. Elementele albiei regularizate

Nivelul de regularizare – corespunde nivelului pentru care se dimensionează lucrările de

regularizare și poate fi – nivelul apelor mici menite să acopere cerințele de irigație, alimentări cu
apă, navigație sau nivelul apelor mari aferente lucrărilor de apărare a malurilor, diguri,
construcții.
Secțiunea de regularizare - poate fi unică cu formă trapezoidală sau parabolică când
variațiile de debit sunt mici, sau dublu etajat, albia centrală asigurând scurgerea debitelor mici și
mijlocii iar cea superioară debitul maxim.
S-au stabilit relații morfometrice care corelează elementele hidraulcice ale cursului
regularizat cu forma secțiunii, relații rezultate din practica inginerească.
Traseul de regularizare comportă stabilirea formei in plan a malurilor albiei regularizate in
stransă legatură cu profilul longitudinal.
Tot din experiența practică au rezultat unele corelații ale traseului regularizat (fig. 2.3) astfel
:
- lungimea curbelor să corespundă aproximativ cu lungimea razei de curbură;
- unghiurile la centru ale curbelor să se încadreze aproximativ la valori de 50 – 100 g;
42
 - mărimea razei de curbură este satisfăcătoare la valori de (5 – 6).B, B fiind lățimea albiei
la oglinda apei pentru debitul de calcul;

Fig. 2.3. – Schema unui traseu stabil de albie minoră regularizată

- lungimea aliniamentelor situate între două curbe să aibă valori de aproximativ 1  2 B;

- sectorul regularizat să se sprijine pe maluri puternice la ambele capete;
- lucrările grele nu se execută continuu pe sectorul regularizat ci numai în sectoare critice,
în rest se menține situația naturală cu lucrări simple sau provizorii;
- este importantă intervenția prin lucrări în albia principală, lucrările în albia majoră fiind
cu rol de sprijin.
Profilul longitudinal de regularizare trebuie astfel proiectat spre a nu modifica esențial
regimul de scurgere existent pe rîu.

2.3. MATERIALE șI ELEMENTE DE CONSTRUCțIE

FOLOSITE LA LUCRăRILE DE REGULARIZARE

2.3.1. Materiale folosite in lucrarile de regularizare

In lucrările de regularizare se folosesc materiale naturale locale: pământ, piatră, lemn și

artificiale ca betonul, materiale bituminoase, materiale plastice. Acestea au calitatea de a rezista
la solicitări specifice lucrărilor hidrotehnice, în primul rând la acțiunea de eroziune și dizolvare a
apei, la presiuni statice și dinamice ale apei și gheții, la temperaturi ridicate și umiditate.
Pământul – este folosit ca material de umplutură, indicate fiind argilele nisipoase (50 – 60%
nisip), argilele, pământul amestecat cu pietriș. Se evită pământurile mâloase, cele cu conținut
ridicat de materie organică sau săruri solubile.
Piatra – folosită la alcătuirea corpului lucrării ca anrocament, balast pentru incărcarea
elementelor executate din nuiele și crengi, imbrăcăminte pentru protecția suprafețelor. Se
folosește ca piatră de râu (pietriș, balast), ca piatră de carieră, ca piatră brută sau piatră spartă.
Calitățile cerute pietrei sunt: rezistența la acțiunea agenților atmosferice, duritatea, greutatea
specifică mare(1,6 – 2,0 t/m3)
Lemnul – se folosește ca lemn rotund și semnirotund util confecționării tărusilor,
parilor,căsoaielor, sau ca nuiele sau arbori intregi.
Sunt preferate esențele tari la construcțiile supuse variațiilor de umiditate și uscăciune (fag,
stejar). Nuielele sunt utilizate la confecționarea fascinelor, gardurilor, pachetajelor. Cel mai bun
material îl furnizează diversele varietăți de salcie rezistentă la umiditate și geruri.
Materiale de legat – nuiele tinere, franghii, sîrmă arsă ș.a.
Betonul, betonul armat – se folosește ca materiale turnate in piese monolit sau la
confecționarea elementelor prefabricate (plăci, blocuri). Aceste materiale trebuie să prezinte
compactitate, rezistență mare, permeabilitate redusă.
Materiale bituminoase – se folosesc ca imbrăcăminte de protecție la canale, diguri sau ca
masticuri (amestec de bitum topit cu diverse fibre) pentru astuparea rosturilor la pereuri.
Materiale plastice – se folosec sub forma de folii,frînghii, benzi din P.V.C. și polietilenă
pentru impermeabilizarea suprafeței, legarea elementelor de construcție, ș.a.

2.3.2. Elemente de construcție în lucrările de regularizare

43
 Fascinele (fig.2.3.1) – sunt mănunchiuri de nuiele cu diametre de 12 – 30 cm, lungimi de 4
– 12m, legate cu sârma din loc în loc (25 – 35cm) și utilizate ca elemente de protecție a
malurilor.
Fascine lestate (fig. 2.3.2) – sunt suluri cilindrice cu diametre de 0,6 – 1,0m, lungi de 4 –
10m, confecționate dintr-un inveliș de nuiele și un miez de pietre, legate cu sârmă la distanțe de
50 – 70 cm. La diametre de 1,5 – 1,7m , invelișul de nuiele e inlocuit prin suluri de fascine cu
 10 – 12cm.

Fig. 2.4. – Confectionarea fascinelor

Pachetaje de nuiele sau fascine – fig. 2.6 sunt stive alcătuite din straturi suprapuse de nuiele
sau fascine incărcate cu piatră, protejate uneori la partea superioară cu pavaj de dale sau piatră.

Fig. 2.5. – Fascine lestate

Saltele de fascine (fig. 2.7) – sunt confecționate din fascine așezate alăturat în unul sau
două straturi, suprapuse, cu diametre de 15 – 20 cm, puse între două grătare (cadre) din fascine și
legate cu sârmă sau funii gudronate. Grătarul inferior impiedică alunecarea saltelei pe taluz, iar
cel superior servește pentru așezarea incărcăturii de scufundare (piatră, pietriș). Au dimensiuni:
grosime 0,5 – 0,6m; lățime 8 –12m; lungime 40 – 50m. La Dunăre dimensiunile se majorează:
grosimea 1m, suprafața 30 / 60m. Se utilizează pentru apărarea malurilor contra eroziunii sub
nivelul apelor mici (pentru a evita putrezirea).

Fig. 2.6. – Pachetaj de nuiele Fig. 2.7. – Saltea de fascine

Căsoaiele (fig. 2.8) – sunt cutii cu pereții din lemn rotund, confecționate direct pe
amplasament și umplute cu bolovani, piatră spartă, pietriș sau pământ.
Căsoaiele se recomandă pe râurile cu caracter torențial. Au formă paralelipipedică –
simplă sau cu profil in trepte orientate spre curent. Se fixează la colțuri prin piloți bătuți în
pământ iar grinzile se leagă prin îmbinare.
44
 Fig. 2.8. – Căsoaie de lemn

Caprele (fig. 2.9) – se executa din lemn rotund, bare de fier sau beton armat, de obicei in
forma de piramida cu varful in sus. Dupa instalarea pe amplasament se incarca cu fascine, piatra,
nuiele cu pamant, se solidarizeaza intre ele si se leaga de mal cu prajini, bare fier, cabluri.
Se folosesc la lucrari exigente, cand baterea pilotilor e dificila.

Fig. 2.9. – Capre de lemn Fig.2.10. – Gabioanele din plasă

de sârmă

Gabioanele (fig. 2.10) – sunt cutii din plasă de sârmă arsă sau zincată, de formă
paralelipipedică cu dimensiunile 1.1.2 m (2.1. 0,25 m sau 4.3. 0,5 m). în lucrare gabioanele se
suprapun incrucișat și se consolidează cu legături de sârmă. Pentru că au ofoarte bună stabilitate
se folosesc în apele torențiale.
Elemente prefabricate: blocuri de beton, plăci prefabricate , tetrapozi si capre din beton
armat pentru protejarea taluzelor și digurilor maritime.

2.4. LUCRĂRI DE APĂRARE DIRECTĂ A MALURILOR

Lucrările de apărare directă a malurilor se amplasează direct pe malul destabilizat asigurând

protecție la solicitările de afuiere și eroziune provocate de curenții de apă, valuri, gheață și
flotanți.

2.4.1. Clasificare, elemente, materiale de execuție la lucrările de

apărare directă a malurilor

în funcție de importanța materialelor folosite și durata de serviciu, lucrările de apărare pot fi

de tip ușor (din materiale ușoare) sau de tip masiv (din materiale grele), definitive (de lungă
durată) sau provizorii (de durată limitată).
O lucrare de apărare a malurilor este compusă din două elemente principale:
 fundația – porțiunea cea mai importantă a lucrării, asigurând stabilitate la alunecare și
controlînd afuierile (antrenările) de materiale din patul cursului de apă. Este alcatuită din
elemente de construcție masive (gabioane, fascine lestate, căsoaie, ș.a.)
 apărarea propriuzisă – care imbracă taluzul și care în funcție de regimul hidrologic al
cursului de apă și al solicitărilor la care e supusă poate fi ușoară (înierbare, brăzduire, nuiele,
ș.a.) sau masivă (peree, saltele din beton, fascine, ș.a.).
45
 Sunt trei zone în albie în care solicitările cursului de apă, asupra malurilor și în mod
corespunzător și conformațiile lucrărilor sunt diferite:
 zona inferioară a malului, situată sub apele medii, este porțiunea mai puțin stabilă și cea
mai solicitată, lucrarea de apărare având conformația cea mai robustă, respectiv fundația și
corpul inferior executate din anrocamente, gabioane, fascine lestate, ș.a.
 zona mijlocie, cuprinsă între nivelul apelor medii și cele mari ordinare, în care se
manifestă efectul distructiv al curenților și corpurilor plutitoare asupra apărării propriu-zise,
impune utilizarea unor îmbrăcăminți de mal robuste (peree, îmbrăcăminte de nuiele) ;
 zona superioară, situată deasupra apelor mari ordinare, în care intervin solicitări mai
slabe, ales din partea agenților atmosferici, îmbracămintea taluzului malurilor fiind mai puțin
solicitată, protecția ușoară – bilogică este satisfăcătoare.
Fundațiile lucrărilor de apărare sunt rigide (nedeformabile) pe funduri de curs de apă
stabile, asigurând stabilitatea intregii lucrări, sau sunt elastice pe funduri de apă instabile (cu
procese de afuiere), mulându-se pe suprafața deformată a fundului fară a periclita integritatea
lucrării de apărare.
Malurile apărate se taluzează la pante apropiate de ale taluzului natural și se acoperă cu
îmbrăcăminți din diverse materiale, stabilizate pe taluz prin trepte de infrățire (de întrepătrundere
între materialele îmbrăcăminții și mal) sau țăruși de fixare.
în situația scurgerilor de apă subterană pe taluz, imbrăcămințile se instalează pe filtre
inverse. Filtrul invers este construit din materiale cu granulație diferită (nisip, pietris, piatră
spartă), dispuse în trei straturi succesive, astfel ca diametrul mediu al particulelor unui strat sa nu
fie mai mare decât de trei ori diametrul mediu al particulelor din stratul precedent. Stratul cu
particulele cele mai mici se așează pe taluz, iar stratul cu particulele cele mai mari la exterior,
imediat sub imbrăcămintea de apărare.
îmbrăcămințile taluzurilor pot fi:
 îmbrăcăminți vegetale sau biologice: înierbare, brăzduire (acoperire cu brazde de iarbă de
dimensiuni 25 x 25cm, 30x 50cm dispuse pe lățime sau în straturi suprapuse), plantare (salcie,
plop, arin)
 îmbrăcăminți din material lemnos (panouri din nuiele, suluri de fascine, gărdulețe, șa).
 îmbrăcăminți de piatră (anrocamente, peree, șa.), beton (dale, plăci turnate pe loc),
bitum.

2.4.2. Lucrări de apărare pe funduri stabilizate

în situația fundurilor stabile ale cursurilor de apă, conformația lucrărilor de apărare a

malurilor diferă după regimul hidrologic al apelor.
Astfel în situația apelor mari de scurtă durată protecția malurilor se asigură prin imbrăcăminți
ușoare, biologice și din material lemnos – fig. 2.11. a, b, c iar în situația apelor mari de lungă
durată prin imbrăcăminți mai robuste (peree) – fig. 2.11.d.

46
Fig. 2.11. – Apărări de maluri pe funduri stabile
a, b, c – în cazul apelor mari de scurtă durată
d – în cazul apelor mari de lunga durată

2.4.3. Lucrări de apărare pe funduri instabile

în condițiile executării lucrărilor de apărare a malurilor pe funduri instabile datorită

curenților foarte puternici și a existenței materialelor ușor afuiabile, fundațiile se execută din
saltele de nuiele, suluri de fascine, gobioane și anrocamente în diverse dispozitive constructive și
dimensiuni – fig. 2.12.

Fig. 2.12. – Lucrări de apărare de mal pe fund instabil

Aceste fundații fiind elastice, se mulează permanent pe conformația fundului instabil și

asigură astfel siguranță la acțiunea curenților asupra construcției .
Pentru apărarea propriu-zisă a malului, se pot folosi aceleași tipuri de lucrări care s-au
folosit în cazul fundurilor stabile, însă sunt de preferat pereele de piatră, saltelele din plăci de
beton și alte lucrări elastice care nu se deteriorează în cazul deplasării elementului de fundație.

2. 5. LUCRARI DE APARARARE INDIRECTA A MALURILOR

Acest tip de lucrări asigură apărarea malurilor supuse eroziunii indirect, prin lucrări in albia
cursului de apă, care schimbă configurația malurilor prin modificarea regimului aluvionărilor în
urma redirijării curenților de apă
Din punct de vedere cnstructiv lucrările de apărare indirectă a malurilor se categorisesc în:
 lucrări de tip ușor, care au o durată scurtă de funcționare și sunt executate din materiale
locale
 lucrări de tip masiv utilizând constrcuții din beton, zidărie, piatră, saltele de fascine sau
beton și care au o durată mare de funcționare.
în funcție de acțiunea lucrării asupra curentului apei acestea se categorisesc in:
 lucrări cu caracter activ, care modifică curenții de apă în funcție de necesități. Dintre
lucrările acestei categorii precizăm: epiurile, panourile mobile.
 lucrări cu caracter pasiv care asigură modificări ale configurației malurilor fără a
modifica caracteristicile curenților de apă. în această categorie intră digurile de apărare.

2.5.1. Lucrări de regularizare de tip ușor

Lucrările de regularizare de tip ușor sunt lucrări ușoare, executate din materiale lemnoase
de proveniență locală, scufundate în apă, care reduc viteza și redirecționează curenții cu efect
eroziv asupra malurilor. In această categorie intră arborii scufundați, sulurile de fascine ancorate,
47
panourile confecționate din nuiele, fascine sau scânduri – fig. 2.13

Fig. 2.13. – Lucrări de regularizare a albiei de tip usor

Panourile din lemn pot fi:

 panouri oscilante – fixate la unul din capete, ori sus deasupra apei, ori jos la fundul apei.
 panouri fixe – panouri fixate atât sus cât și jos și care dirijează de obicei curenții de apă
în zona prizelor.

2 5.2. Lucrări de regularizare de tip masiv

în această categorie intră lucrări de regularizare robuste care stăvilesc și diminuează curenții
puternici ai apei: diguri longitudinale, epiurile, pragurile de fund.
Digurile longitudinale de dirijare se construiesc în albia minoră sau mijlocie a cursului de
apă, paralel cu direcția curentului, având rolul de îngustare a albiei sau rectificării malurilor
erodate, de care sunt legate pe întregul traseu sau numai la capete.
Digurile longitudinale cel mai adesea sunt submersibile, având cota coronamentului cu
0,5m deasupra nivelului de regularizare,iar taluzul spre uscat fiind bine consolidat.
Configurația în plan – fig. 2.14 atestă sistemul de șicanare a curenților prin ferestre și traverse de
colmatare, în scopul asigurării unui regim de aluvionare favorabil rectificării ulterioare a albi ei.

48
 Fig. 2.14. – Schema de amplasare a digurilor de dirijare
Datorită creșterii vitezei și forței de antrenare a apei pe tronsoanele amenajate cu diguri
de dirijare, corpul acestora este construit din materiale masive (piatră, fascine, balast, nisip) și
elastice, pentru a se mula pe terenul de fundare ce suferă modificări – fig. 2.15.

Fig. 2.15 – Secțiuni prin diguri de dirijare din diferite materiale

Epiurile (pintenii) sunt construcții amplasate transversal ori înclinat pe curent, cu unul din
capete încastrat în mal iar cu celălalt capăt situat aproximativ pe linia de regularizare – fig. 2.16.
Principiul de funcționare al epiurilor constă în procesele de afuiere (săpare a fundului) si
depunere a aluviunilor, ce se manifestă datorită modificărilor regimului hidrologic al cursului
apei, creerea de remu în amonte și mici căderi în aval la creșterea apelor în perioada viiturilor.

Fig. 2.16. – Epiuri (pinteni)

49
 Procesul se accelerează după depășirea coronamentului la apele din primavară, zonele de
afuiere se extind pe spațiile dintre pinteni iar depunerile se manifestă activ în zone dispuse spre
mal.
Epiurile se amplasează în serie sub formă de câmpuri, pe unul din maluri sau pe
amândouă, cu orientări perpendiculare pe curent, inclinate către aval (efect mai redus) sau
înclinate spre amonte (cele mai active).
Distanța dintre epiuri -L si lungimea epiului -l se aleg astfel încât curentul să nu
intersecteze malul cu epiul următor, condiția cerută fiind ca L 4l, L având valori mai mici pe
malul concav, respectiv L = (1,52,5)  l.
Constructiv câmpurile de epiuri se execută intr-o primă etapă mai scurte și mai rare,
urmând a se definitiva ulterior.
Un epiu are secțiunea trapezoidală (a unui dig), cu taluze 1/1–1/2 în amonte și 1/2-1/4 în
aval, are o rădăcina bine încastrată în mal pe 5–10 m (pentru siguranța de a nu fi spălat de ape și
scos din funcțiune), un corp și capul mai lățit – fig. 2.17.

Fig. 2.17 – Părțile componente ale epiului

Epiurile sunt executate din garduri de nuiele imbrăcate în anrcamente așezate pe pat de nuiele
pe râurile mici și construcții din materiale masive: gabioane, suluri de fascine, piatră, pe râurile
mari – fig. 2.18.

Fig. 2.18. – Tipuri constructive de epiuri

50
 Pragurile de fund sunt construcții, care au rolul de a consolida și reduce panta în zona de
fund, afectată de afuieri pe râurile repezi.
Pragurile se execută transversal pe curent pe toată lățimea albiei, sînt bine încastrate în
maluri, au uneori o formă curbă în plan cu concavitatea spre aval și o pantă ușoară spre firul văii.
Materialele de execuție a pragurilor de fund sunt aceleași ca la digurile de dirijare sau
epiuri.

2.6. STRAPUNGERILE ( TAIERILE ) DE COTURI

Străpungerile (tăierile) de coturi sunt lucrări inginerești efectuate în scopul creșterii vitezei
apei și capacității de transport a albiei sau pentru protecția obiectivelor economice de meandrele
periculoase. Uneori această lucrare se realizează în mod natural datorită tendinței meandrelor de
a se deplasa spre aval.
Tăierile de coturi pot fi simple sau duble.Tăierile simple se referă la un singur cot tăiat,
suficient pentru lucrarea de regularizare, iar cele duble, respectiv tăierea a două coturi, sînt
necesare în situația unor rîuri cu porțiuni foarte sinuoase.
în urma tăierilor de coturi, trseele sinuose și lungi se scurtează, vitezele de scurgere a apei în
albie se majorează, iar regimul de eroziune și aluvionare se ameliorează.

Fig. 2.19. - Tăiere de cot

Sunt două metode de realizare a străpungerilor:

- se escavează albia nouă la dimensiunile definitive;
- se sapă un canal de lățime mică - canal de străpungere, cu lățimea inițială
( 1/3 - 1/7) B care va fi lărgit la lățimea necesară de către cursul de apă - fig. 2.19.
Albia veche se izolează prin diguri de inchidere.

PARTEA III- a COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI

3.1. CARACTERIZAREA șI PROBLEMELE AMELIORATIVE

ALE EROZIUNII SOLULUI

3.1.1. Definirea și clasificarea proceselor de eroziunea a solului

3.1.1.1. Definirea procesului de eroziune a solului

51
 Procesul de eroziune a solului este un proces natural declanșat odată cu formarea litosferei
și care contribuie la modelarea scorței terestre. Procesul constă în desprinderea, antrenarea,
transportul și depunerea particolelor de sol și rocă la distanțe mari, în rîuri, mări și oceane.
Eroziunea solului se desfășoară sub acțiunea agenților naturali, apa și aerul în mișcare
posesori ai unor energii cinetice deosebit de mari.
Pierderile de sol în urma procesului de eroziune ating valori impresionante, pe plan global
situîndu-se la nivelul de 1,34 t/ha.an, în țara noastră acesta fiind mai ridicat, respectiv 1,89
t/ha.an.
Suprafața ocupată cu soluri erodate de pe teritoriul României ocupă cca. 5,3 milioane
ha (1,2 milioane ha puternic afectate), reprezentând 33 % din suprafața agricolă a țării, arabilul
fiind grevat într-o proporție de 20 % .
Zonele cele mai afectate de procese de eroziune sînt teritoriile cu relief accidentat din
podișul Moldovenesc, podișul Transilvaniei, podișul Dobrogea, podișul Mehedinți.
în domeniul ameliorării solurilor afectate de procese de eroziune au avut preocupări și s-au
s-au afirmat francezii în lucrări de corecții de torenți, rușii în studiul solului, italienii în
construcții inginerești specifice.
La noi în perioada 1965-1990 s-au realizat importante lucrări ameliorative de combatere a
eroziunii solului pe o suprafață de cca. 2,2 milioane. După 1990, pericolul manifestării eroziunii
solului s-a amplificat datorită fărămițării proprietăților, proces imcompatibil cu cerința de lucrări
ameliorative.

3.1.1.2. Clasificarea proceselor de eroziune a solului

Sînt mai multe puncte de vedere de clasificare. Din punct de vedere istoric se poate vorbi
de :
 Eroziune geologică veche – eroziune naturală ce s-a manifestat în decursul erelor
geologice
 Eroziune geologică actuală - eroziune normală ce se desfășoară în timpurile actuale

După agenții procesului de eroziune:

 Eroziunea produsă de apă - pluvială, fluvială, maritimă, ghețari, ș.a.
 Eroziunea produsă de vînt – eoliană
După localizarea procesului de eroziune :
 Eroziune de suprafață care poate fi prin scurgere dispersată sau scurgere concentrată
 Eroziune de adîncime
După intensitatea eroziunii :
 Eroziune normală - eroziune desfășurată lent
 Eroziune accelerată - eroziune antropică, se desfășoară alert, pierderile de sol depășind
refacerile acestuia. Se manifestă în urma defrișărilor de păduri, desțelenirii pajiștilor, lucrărilor
pămîntului în lungul pantei, pășunatului nerațional.

3.1.2. Mecanismul proceselor de eroziune a solului datorită apei

3.1.2.1. Eroziunea prin picături (impact, împroșcare)

Eroziunea prin picături este determinată de energia cinetică a picăturilor de ploaie, care în
mod firesc este determinată de masa picăturilor, deci de diametrul acestora și de viteza la
contactul cu solul.
La impact se produce desprinderea și dezagregarea agregatelor de sol în fracțiunile
constituiente (și datorită reacției elasice a aerului din porii agregatelor), fracțiunile fiind antrenate
de apa de scurgere pe terenurile în pantă (nu și pe cele plane). Eroziunea prin picături se
manifestă singură doar la începutul ploii după care este combinată cu cea de scurgere. Se

52
manifestă mai accentuat pe teren descoperit.

3.1.2.2. Eroziunea de suprafață

Eroziunea de suprafață se întâlnește pe arii extinse ale versantului și afectează partea

superioară a profilului de sol. După modul de manifestare se deosebesc două forme ale eroziunii
de suprafață: prin scurgere dispersată și prin scurgere concentrată
3.1.2.2.1 Eroziunea de suprafață prin scurgere dispersată (eroziune laminară, ablație) se
produce cu scurgere laminară (lină) a apei pe versant sub forma unui strat subțire. Sînt antrenate
particolele de sol dezagregate de impactul picăturilor de ploaie sau particole dislocate prin
energia apei de scugere.
Fenomenul scurgerii apei pe versant este ilustrat în fig. 3.1.
Forța de greutate – G a picăturii de apă pe versant se descompune în componentele F1 –
paralelă cu linia versantului, forță asigurînd circulația apei în lungul versantului și forța de
frecare Ffr avînd ca mărime produsul F2 .  , F2 fiind componenta normală pe linia versantului
iar -  coeficientul de frecare al picăturii pe versant .
Picătura de apă se scurge pe versant dacă F1 depășește în valoare forța Ffr , situație
depinzând de panta versantului și rugozitatea acestuia.
Se poate astfel induce ideea că efectul plantei (specii bune protectoare) și a dispunerii
acestora într-un sistem ameliorativ (cultivare în fâșii, cu benzi înierbate, ș.a.), reflectă implicarea
tehnologului în majorarea forței Ffr care să compenseze într-o anumită măsură forța F1 de
deplasare a apei de scurgere cu efect eroziv.

Fig. 3.1 - Mecanismul scurgerii dipersate a apei pe versant

Eroziunea prin scurgere dispersată acționează uniform pe suprafața solului, se sesizează

greu și numai când producțiile scad alarmant datorită secătuirii orizontului superior fertil, sau
cînd stratele inferioare ale solului apar la zi.
Efectul de transport al materialului solid la eroziunea prin scurgere dispersată este accentuat
la începutul ploii torențiale cînd solul nu e bine umezit și particolele nu sînt coezive, precum și
după umezirea deplină cînd scade infiltrația apei și se accentuează scurgerea apei pe versant.
Măsura intensității eroziunii solului după Zachar D. -1982 , citat de I. Pleșa, se prezintă în
tabelul 3.1.

Tabel 3.1
Intensitatea eroziunii în funcție de solul erodat

Clase de intensitate a Sol erodat

eroziunii Volum erodat (m3/ha.an) Strat erodat (mm/an)
Neapreciabilă  0,5  0,05
Slabă 0,5 - 5 0,05 - 0,5
Moderată 5 - 15 0.5 - 1,5
Puternică 15 - 50 1,5 - 5,0
Foarte puternică 50 - 200 5,0 - 20,0
Catastrofice  200  20,0

53
 3.1.2.2.2 Eroziunea de suprafață prin scurgere concentrată

în anumite condiții specifice, de ploi torențiale, microrelief frămîntat, intervenții antropice

nefaste (drumuri pe versanți necorelate cu panta, lucrări agricole greșite, ș.a.), scurgerile
dispersate se transformă în scurgeri concentrate
Procesul se manifestă prin apariția pe suprafața versantului a unor rigole (șiroaie), cu o
mare densitate, instabile ca traseu, adânci de până la 5 cm în primele faze, putând ajunge la 20-
30 cm. Această formă de eroziune de suprafață este denumită eroziune prin șiroire (liniară sau
prin rigole), se întâlnește frecvent pe terenurile proaspăt lucrate și se controlează prin
intervenții cu utilajele agricole.

3.1.2.3. Eroziunea în adîncime (prin ravinare)

Eroziunea în adîncime este o formă a eroziunii prin scurgere concentrată, se manifestă la

pante mari ale versanților, în condiții de torențialitate ridicată a precipitațiilor, rezistență redusă
la eroziune a solului și intervenții antropice greșite favorizând concentrarea apelor de scurgere.
Formațiunile eroziunii în adîncime (rigole mari, ogașe, ravene, torenți) au o extindere mare pe
verticală, scot suprafețe mari din circuitul agricol, deranjează activitățile agricole și reclamă
costuri mari pentru ameliorare.

3.1.3. Efectul eroziunii asupra mediului

Procesul de eroziunea are drept consecință esențială scăderea fertilității solului datorită
modificărilor profunde ale însușirilor fizice, hidrofizice, chimice și microbiologice.

3.1.3.1.Modificarea însușirilor chimice ale solului

Modificarea însușirilor chimice ale solului este determinată de îndepărtarea orizontului cu

humus, având drept consecință reducerea însemnată a conținutului de azot și într-o măsură mai
mică a P-ului și K-lui, care au altă distribuție pe profilul solului.
Determinări experimentale atestă că eroziunea unui strat de 1 cm sol cernoziomic,
înseamnă pierderi de 150 t/ha sol, respectiv 6 t humus (210 kg azot, 12 kg P și 25 kg K.)
Eroziunea moderată a solului contribuie la reducerea rezervei de humus cu 48 %, iar
eroziunea puternică cu până la 83 %. Pe solurile afectate moderat fosforul se reduce cu 29 % ,
iar pe puternic și foarte puternic erodat, cu 60 %.
Un alt efect al procesului de eroziune îl constituie creșterea conținutului de carbonați de 1,5
– 3,2 ori odată cu apariția orizonturilor inferioare la zi.
Reducerea substanțială a elementelor nutritive din soluri în procesul de eroziune reclamă ca
cerință tehnologice esențială fertilizarea ameliorativă.

3.1.3.2. Modificarea însușirilor fizice și hidrofizice ale solului

în solurile afectate de procese de eroziune se produc o seamă de modificări ale

caracteristicilor fizice:
 Stabilitatea hidrică structurală a solului, în lipsa humusului, se reduce de la 90 % pe
solul cernoziomic din Câmpia Transilvaniei, neafectat, la 60 % pe solul moderat și 56 % pe solul
puternic erodat
 Caracteristicile texturale se modifică prin :
- spălatul și transportul particolelor fine argiloase din stratele superioare
54
 - orizonturile inferioare apar la zi
- au loc depuneri de materiale aluvionare rezultate din eroziune în zonele
aval
 Procentajului de argilă din stratul 0–20 cm se reduce pe un cernoziom cambic cu 17
% și cu 34 % pe un sol brun roșcat
 Densitatea aparentă în stratele din partea superioară a profilului de sol crește cu 7–
30 %
Dintre modificările caracteristicilor hidrofizice precizăm :
 Corelat cu modificările texturale și structurale au loc descreșteri ale valorilor
capacității de câmp, coeficientului de ofilire, intervalului umidității active și astfel reducerea
accesibilității apei pentru plantă.
Pe un cernoziom cambic puternic erodat, apa accesibilă din stratul 0-1 m se reduce cu 800
m3/ha aingînd astfel 40 % din nivelul solului neafectat.
 Permeabilitatea pentru apă a solului se reduce substanțial avînd drept consecință
majorarea scurgerilor
Degradarea indicilor hidrofizici se corelează nefavorabil cu seceta climatică, efectul
sinergic determinînd accentuarea secetei solului.

3.1.3.3. Modificarea randamentelor agricole

Producțiile pe solurile erodate se situează la nivele în limitele de la 40-50 % la 90 % din
producțiile obținute pe solurile neafectate, în funcție de intensitatea degradării ca urmare a
înrăutățirii însușirilor fizice, hidrofizice, chimice și microbiologice,

3.1.3.4. Alte efecte ale eroziunii asupra mediului

 Formațiunile eroziunii de adîncime (ogașe, ravene, torenți) reduc suprafața arabilă.
 Apele de scurgere de pe versanții erodați determină viituri ale cursurilor de apă
deosebit de proeminente, cu un volum mare de aluviuni și cu putere mare distructivă asupra
așezărilor omenești.
 Eroziunea solului determină colmatarea lacurilor de acumulare care adună apele de
scurgere încărcate cu aluviuni de pe versanții erodați
 Solurile erodate influiențează nefavorabil exploatarea agricolă prin îngreunarea
desfășurării lucrărilor mecanice pe ansamblu și mai cu seamă a lucrărilor solului.
 Regimul hidrologic al apelor de suprafață și subterană se înrăutățește.
 Eroziunea solului determină poluarea cursurilor de apă cu produse chimice de spălare
N, P, K și pesticide, cunoscîndu-se că mai mult de 50 % din aluviunile rîurilor sînt provenite de
pe versanți
 Eroziunea eoliană este responsabilă de poluarea aerului

3.1.4. Factorii care determină eroziunea solului

Principalii factori care determină și influiențează intensitatea proceselor de eroziune a

solului produse de apă sunt : precipitațiile, relieful, solul, vegetația și bine înțeles - omul.

3.1.4.1. Factorul precipitații

Precipitațiile reprezintă factorul cel mai important al eroziunii solului. O serie de

55
caracteristici precizează măsura efectului acestora în procesul de eroziune.
Gradul de torențialitate este caracteristica sintetică a operaționalității precipita- țiilor asupra
solului, care se exprimă prin cîteva particularități.
Intensitatea ploii reprezintă valoarea unitară a mărimii acesteia și se exprimă în mm/min.
Intensitatea depinde de mărimea precipitației și poziția nucleului torențial maxim.
Așa cum rezultă din tabelul 3.2 , există o strînsă corelație între durata și intensitatea
precipitației. Cu cît durata precipitației torențiale este mai mare cu atât intensitatea acesteia este
mai redusă.

Tabel 3.2
Stabilirea ploii torențiale în funcție de durată și intensitate

Durata 1-5 6-15 16-30 31-45 46-60 61-120 121-180 180

(min)
Intensitate( 1,0 O,8 0,6 0,5 0,4 0,3 0,2 0,1
mm/min)

Pe baza determinărilor în teren a rezultat că dau scurgeri precipitațiile a căror intensitate

depășește 0,5 mm/min și au o valoare cantitativă de peste 10 mm.
Agresivitatea pluvială (erozivitatea) caracterizează intensitatea procesului eroziv pe care îl
determină precipitația și este determinată de suma energiilor de impact a picăturilor și de
transport a scurgerilor rezultate.
Tipul ploii, legat de poziția nucleului torențial, indică situarea acestuia la început, mijloc
sau sfîrșit, precum și diferențierea efectelor produse.
Repartizarea sezonieră a precipitațiilor determină măsura efectului eroziv asupra solului.
Sezonul critic este sezonul de vară (IV – VIII), perioadă în care în România se produc 70 % din
ploile torețiale. în această perioadă solul rămâne descoperit după recoltatul cerealelor păioase
fiind susceptibil la eroziune. Se recomandă să se efectueze doar arăturile pentru însămînțările de
toamnă, restul suprafețelor rămănînd a fi arate mai tîrziu, spre sfîrșitul toamnei.
Indicele de erozivitate (Ie) stabilit de americanul Wischmeier exprimă forța erozivă a
precipitațiilor pe baza relației :

Ie = Ec . I30 unde :

Ec – energia cinetică totală a ploii (deimpact a picăturilor și de scurgere) exprimată în

joule/mm ploaie/m2
I30 – intensitatea medie pe 30 minute a nucleului torențial maxim (mm/oră)
Suma indicilor de erozivitate a ploilor unui an reprezintă indexul anual de erozivitate al
teritoriului respectiv.
Zăpada are efect deosebit de puternic în procesul de eroziune în momentul topirii
acesteia pe fond de sol înghețat.

3.1.4.2 Factorul relief

Elementele reliefului care concură la manifestarea procesului de eroziune a solului sînt :

panta, lungimea, forma și expoziția versantului.
Panta versantului este elementul care determină viteza și debitul corespunzător scurgerilor pe
versant.
Viteza apei pe versant (V) exprimată prin relația lui Chezy :

V = C . (R . I)1/2 în care :

56
 C – coeficientul lui Chezy
R – raza hidraulică (m)
I – panta versantului
precizează că la creșteri ale pantei de patru ori, viteza apei se dublează iar energia cinetică a
scurgerii se majorează de patru ori
Lungimea versantului influiențează scurgerile prin debitele de apă cumulate și viteze
crescute spre partea de jos a versantului determinînd accentuarea eroziunii
în tabelul 3.3. se prezintă pierderile de sol datorită eroziunii în funcție de pantă și
lungimea versantului pe o plantație de viță de vie.

Tabel 3.3
Pierderile de sol (t/ha) în funcție de pantă și lungimea versanților
la plantația de viță de vie
Panta Lungime versant (m)
20 50 100 200 300
5-10 5,5 21,7 61,6 174,2 320,1
10-15 7,7 30,3 85,7 242,7 445,1
15-25 12,6 49,7 140,7 398,1 731,2
25-35 23,1 91,5 258,8 731,9 1344,8

Distanța critică de eroziune (distanța limită de neroziune) este distanța în lungul

versantului de la care se manifestă procese evidente de eroziune. Valoarea acesteia depinde în
principal de panta versantului, condițiile de erozivitate ale solului și starea de acoperire a
versatului cu culturi protectoare.
Distanța critică de eroziune s-a determinat experimental pentru diverse zone pedoclimatice
și reprezintă element de proiectare a soluțiilor ameliorative pe versanți.
După formă versanții se categorisesc în : versanți drepți, convexi, concavi și complexi.
Pe versanții drepți lungi și convexi cu panta maximă în aval, eroziunea maximă se produce
în treimea inferioară, în timp ce pe versanții concavi eroziunea este mai accentuată în treimea
amonte.
Expoziția versantului determină diferențierea proceselor de eroziune corelat cu însorirea și
starea de umezeală a acestuia. Astfel pe versanții sudici și vestici mai scurși și uscați, adesea
procesele de eroziune sunt mai accentuate cu 30-40 %.

3.1.4.3. Factorul sol

Solul influențează intensitatea procesului de eroziune prin particularitățile de erodabilitate

– indice caracterizînd vulnerabilitatea la eroziune.
Rezistență la erodabilitate prezintă solurile cu conținut ridicat în humus, bogate în carbonat
de calciu, cu o textură mijlocie (lutoasă, luto-nisipoasă), structurate, cu activități microbiologice,
permeabile, cu capacitate bună de reținere a apei , asigurînd astfel diminuarea scurgerilor și
rezistență sporită la eroziune.
în această categorisire intră o serie de soluri, precum sînt solurile cernoziomice și solurile
bălane, soluri cu rezistență ridicată la eroziune în stratele de la suprafață.

3.1.4.4. Factorul vegetație

Vegetația are un rol ameliorativ însemnat în protecția solurilor supuse eroziunii pe versanți

57
și refacerea fertilității solurilor erodate asigurînd:
- interceptează apa de ploaie, preluînd energia cinetică a picăturilor responsabile de
procesele de deteriorare a agregatelor structurale ;
- reduce viteza de circulație a apei pe versanți prin rugozitatea creată de masa vegetativă ;
- îmbunătățește structura, porozitatea și permeabilitatea pentru apă a solului ;
- previne formarea crustei ;
- fixează solul prin sistemul radicular ;
- consumă apa pentru cerințele de vegetație, diminuînd astfel scurgerile ;
- favorizează activitatea microbiologică a solului.

Tabel 3.4
Protecția antierozională a diferitelor culturi
Gradul de protecție Grad acoperire sol Culturi
(%)
Foarte bună 75 Lucernă, trfoi, sparcetă
Bună 50 – 75 Cereale păioase, in, dughie, mei, iarbă s.
Mijlocie 25 – 50 Mazăre, măzăriche, fasole, soia,năut,bob
Slabă  25 Catof, porumb, floarea soarelui, sfeclă
Rolul protector cel mai bun pe versanții cu pante accentuate supuși eroziunii, îl asigură
vegetația lemnoasă, prin masa foliară și litiera depusă pe suprafața solului.
Ierburile perene prin masa foliară bogată și sistemul radicular proieminent asigură
deasemenea un rol protector deosebit.
Plantele cultivate, așa cum se prezintă în tabelul 3.4, se diferențiază ca rol protector în
funcție de gradul de acoperire a terenului și sistemul radicular.
Date de cercetare de la Perieni, tabel 3.5, atestă rolul protector al cîtorva culturi agricole în
diferite condiții de pantă a versantului

Tabel 3.5
Cantitatea de sol erodat în funcție de cultură și pantă
Cultura Pantă versant 16 % Pantă versant 24 %
Solerodat(t/ha.an) % Sol erodat(t/ha.an) %
Ierburi perene 0,5 1,5 1,2 1,5
Grîu 4,0 12,3 10,0 13,7
Mazăre 7,0 21,5 14,0 19,3
Porumb 32,5 100,0 72,5 100,0

3.1.5. Determinarea eroziunii de suprafață

Corelația existentă între factorii care determină și influiențează procesul de eroziune se

exprimă prin relația fundamentală a eroziunii stabilită de Wischmeier (1960) și adaptată pentru
condițiile țării noastre de Moțoc :

E = Ka . S . C . Cs . Lm . In (t/ha.an) în care:

58
 E – eroziunea de suprafață potențială
Ka – coeficient de agresivitate pluvială -factor de risc climatic
S – coeficient de erodabilitate, determinat de rezistența solului la eroziune, factor de risc
pedologic
C – coeficient de corecție privind influiența culturii
Cs – coeficient de corecție stabilit în funcție de măsurile de conservare a solului
L – lungimea versantului (m)
I – panta versantului (%)
Lm și In – factori de risc de relief
Formula, pe baza elementelor din teren, stabilește eroziunea de suprafață potențială.
Coeficientul de agresivitate pluvială- Ka s-a determinat pe baza datelor experimentale
privind pierderile de sol prin eroziune la unitate de indice al agresivității pluviale și pentru
condiții standard de sol, relief, cultură. Valorile Ka se prezintă zonat pe teritoriul țării în fig.3.2 .
Coeficienții de erodabilitate a solului- S s-a stabilit pe tipuri principale de sol, texturi și grad
de eroziune – tabel 3.6.

Fig. 3.2 – Zonarea agresivității pluviale pe teritoriul României

Coeficienții de cultură - C s-au stabilit experimental, porumbul fiind considerat cultură

standard, cultura cea mai slabă protectoare a solului

Tabel 3.6
Coeficienții de erodabilitate S pe tipuri de sol și intensități de eroziune
(după ICPA)
Tipul de sol Erozi Textura
-une Nisip Nisip- Lut- Lut Lut- Argilă
lutos nisipos argilos
Soluri bălane S - - 0,9 0,9 0,7 -
M - - 0,9 0,9 0,8 -
P - - 1,0 1,0 0,9 -
Cernoziomuri carbonatice S - - 0,8 0,8 0,7 0,6
M - - 0,9 0,9 0,7 0,7
59
 P - - 0,9 0,9 0,9 0,8

Cernoziomuri cambice S - - 0,7 0,7 0,6 0,6

Cernoziomuri argilo- M - - 0,8 0,9 0,7 0,8
iluviale P - - 0,9 1,0 1,0 0,8
Soluri cenușii S - - 0,8 0,8 0,7 0,7
M - - 0,8 0,9 0,8 0,8
P - - 0,9 1,0 0,9 0,8
Rendzine Pseudorendzine S - - - 0,9 0,9 0,8
Soluri roșii M - - - 0,9 0,9 0,8
P - - - 1,0 1,0 0,8
Soluri brun roșcate Soluri S - - - 0,9 0,7 0,7
brune argiloiluviale Soluri M - - - 0,9 0,7 0,7
brun roșcate luvice P - - - 1,0 0,9 0,8
Soluri brune luvice S - 0,9 0,8 0,9 0,9 -
Luvisoluri albiceSoluri M - 0,9 0,8 0,9 0,9 -
pseudogleice P - 1,0 1,0 1,0 1,0 -
Soluri brune acide Soluri S - 0,8 - - - -
negre acide M - 0,9 - - - -
P - 0,9 - - - -
Soluri brune podzolice S 0,9 0,9
Podzoluri Andosoluri M 1,0 1,0
Erodisoluri andice P 1,0 1,0
Soluri humico-silicatice S 0,8 0,8 0,8
Lăcoviști M 0,8 0,9 0,8
P 0,9 0,9 0,9
Soluri negre clino- S 0,8 0,7
hidromorfe Vertisoluri M 0,8 0,8
Soluri vertice P 0,8 0,7
Solonețuri S 1,0 1,0 1,0 1,0
M 1,1-1,2 1,1 1,1-1,2 1,1-1,2
P 1,1-1,2 1,1-1,2 1,1-1,2
Regosoluri S 0,8 0,8 0,8 0,8 0,8 0,8
M 0,8 0,9 0,8 0,8 0,8 0,8
P 0,9 0,9 1,0 1,0 1,0 1,0
Erodisoluri cambice argilo FP - - 1,0 1,0 1,0 0,9
iluviale ,rodice
Erodisoluri alcalinizate FP - - - - 1,1-1,2 1,1-1,2
Erodisoluri tipice, E - 1,1-1,2 1,1-1,2 1,1- 1,1-1,2 1,1-1,2
rendzinice,litice, vertice, 1,2
gleizate,salinizate

Notă : S – slabă ; M – medie ; P – puternică ; F P – foarte puternică ; E – excesivă

Coeficientul C are valorile : 1 -pentru porumb în rotație nerațională sau monocultură ; 0,8 –
porumb în rotație rațională ; 0,6 – cartofi și sfeclă ; 0,3 – mazăre și fasole ; 0,2 – cereale păioase
de primăvară ; 0,14 – cereale păioase de toamnă ; 0,06 – ierburi perene an I ; 0,014 – ierburi
perene an II și 0,7 – vița de vie.
Relieful influiențează prin lungimea și panta versanților. Pentru lungimi ale versanților de
100 – 400 m și pante de 10 – 30 % cu profil drept și convex
pierderile se corelează cu L0,3și I1,5 iar pentru lungimi de 20 – 100 m valorile luate în seamă au
60
fost L0,5 și I1,4
Valorile coeficientului Cs s-au raportat la situația standard, cultura orientată pe linia de cea
mai mare pantă - tabel 3.7

Tabel 3.7
Valoarea factorului Cs

Valoarea Cs pentru :
Clasa de pantă Culturi pe Culturi în fâșii Terase, canale, Culturi pe linia
curbe de nivel sau cu benzi valuri de cea mai
înierbate mare pantă
0–5 0,5 - - 1,0
5 – 10 0,6 0,30 - 1,0
10 – 15 0,7 0,35 0,15 1,0
15 – 20 0,8 0,40 0,15 1,0
20 - 25 0,9 0,45 0,15 1,0
25 0,95 0,50 0,15 1,0

Pierderile admisibile de sol acceptate iau în seamă condițiile, pe deoparte de a nu

supradimensiona lucrări1e antierozionale, iar pe de altă parte să nu se producă scurgeri care să
afecteze fertilitatea solurilor.
Diverși autori au propus valori ale pierderilor admisibile în limitele 2 – 14 t/ha.an. în
general pentru soluri cu rezistență sporită la eroziune, profunde, permeabile, bine drenate, se
admit pierderi de 5 – 7 t/ha.an iar pentru soluri mai puțin rezistente 1-5 t/ha.an.

3.1.6. Factorul antropic și eroziunea solului

Din cele mai vechi timpuri omul a avut o contribuție insemnată în declanșarea și
accentuarea proceselor de eroziune, prin defrișări de păduri, aplicarea unui pășunat excesiv,
aplicarea pe versanți a unui sistem agricol nepotrivit.
La noi, după pacea de la Adrianopol care a desființat monopolul comercial al Imperiului
Otoman cu Principatele Române și dezvoltarea comerțului cerealier cu Europa Apuseană, s-a
trecut la defrișări masive de păduri și desțeleniri de pășuni.
în perioada 1920-1921 s-au defrișat peste 1 milion ha de pădure pentru a se realiza pășuni
comunale.
Deasemenea reformele agrare din 1864 și 1922, prin împroprietărire cu pămînturi de
fertilitate redusă și fărămițate pe versanți, au contribuit la practicarea unui sistem agricol ce a
favorizat eroziunea.
După 1956 s-au aplicat lucrări extinse de organizarea teritoriului și s-au elaborat programe
de ameliorarea solurilor erodate pe baza cercetărilor desfășurate la Stațiunea Centrală pe
probleme de ameliorare a solurilor erodate de la Perieni.
împroprietăririle după anul 1990, deasemenea au proiectat pe versanți suprafețe fărămițate,
greu de încadrat în programe ameliorative de anvergură, în lipsa asocierii în mari proprietăți și
elaborării unor abordări legislative corespunzătoare.

3.2. PREVENIREA ŞI COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI

PE TERENURILE ARABILE

61
 3.2.1. Obiectivele lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii

Prin lucrările antierozionale, asigurând regularizarea scurgerilor şi reţinerea apei pe

versanţi, se îmbuntățește regimul hidrologic al scurgerilor determinând:
 reducerea pierderilor de sol erodat (nu stoparea completă, din raţiuni
economice);
 valorificarea mai bună a apei din precipitaţii pentru nevoile culturilor
(înmagazinarea acesteia conducând la creşterea fertilităţii solului);
 valorificarea mai bună a îngrăşămintelor;
 creşterea randamentelor agricole prin folosirea culturilor valoroase;
 reducerea poluării mediului;
 creerea condiţiilor mai bune de efectuare a lucrărilor mecanice
determinate de lucrul pe curbele de nivel și aplatizarea denivelărilor;
 valorificarea terenurilor ocupate cu formaţiuni ale eroziunii de adâncime
(ogaşe, ravene) prin folosinţe agricole sau silvice.
Măsurile de prevenire şi combatere a eroziunii solului vizează o suprafaţă de cca 25% din
suprafaţa arabilă a ţării, reprezentată de terenuri cu pante mai mari de 5%, predispuse la
potenţialitate şi chiar efectivitate a procesului de eroziune.

3.2.2.Organizarea antierozională a terenurilor arabile

Organizarea teritoriului pe terenurile arabile supuse procesului de eroziune este principala

măsură asigurând premizele demarării programului de lucrări antierozionale.
Cerinţa acestei măsuri este determinată de desfășurarea activităţii agricole ameliorative pe
suprafeţele mari realizate prin asocierea proprietarilor.
Proiectul de organizare a teritoriului utilizează planuri topografice la scări mari (1:10000;
1:5000) , cu curbe de nivel echidistante la 5-10m.
Pe planul topografic sunt precizate: hotarele, drumurile, unităţile de sol şi de eroziune,
folosinţele, formaţiunile eroziunii de adâncime și alte detalii topografice.
în proiect sunt stabilite asolamentele folosite, solele, lucrările antierozionale.

3.2.2.1. Asolamentele

Asolamentele se stabilesc în funcţie de suprafaţa unităţii, structura de culturi și gradul de

eroziune al solului.
Asolamentele de câmp se aplică pe suprafeţele cu pante mici şi moderate şi cu eroziunea
slabă a solului.
Pe versanţii cu pante mari, erodaţi moderat, se folosesc asolamente furajere. În funcţie
de cerinţe şi diversitatea reliefului, se pot folosi şi asolamente mixte, în care intră atât culturi de
cîmp cît și furajere .
Pe versanţii cu pante mai mici de 18%, se poate folosi asolamentul de scurtă durată, de
3 ani, în care intră 66% plante bune protectoare şi 33% plante prăşitoare, plante slab protectoare.
În tabelul 3.8 se prezintă schema unui asolament de scurtă durată.

Tabel 3.8 Asolament de scurtă durată cu rol protector

Sola
Anii

62
 1 2 3
Leguminoase
I anuale + plante Cereale păioase Prăşitoare
tehnice + furajere

Leguminoase
II Prăşitoare anuale + plante Cereale păioase
tehnice + furajere

Leguminoase
III Cereale păioase Prăşitoare anuale + plante
tehnice + furajere

Prin aplicarea rotaţiei în cadrul asolamentelor, pierderile de sol se reduc de două ori
comparativ cu monocultura.

3.2.2.2. Proiectarea solelor din asolament

Forma optimă a solelor din cadrul asolamentului este dreptunghiulară sau trapezoidală
(fig.3.3), iar uneori cu laturile lungi uşor curbate şi paralele cu curbele de nivel.
Lungimea solei este dictată de lungimea versantului, suprafaţa solei, randamentul
tractoarelor şi maşinilor agricole, de limitele obligatorii (drumuri, formaţiuni torenţiale etc.) şi de
panta versantului.
Lungimea optimă a solelor este de 1200 – 1500m, asigurând valorificarea în optim a
dotării mecanice de către beneficiarul agricol.

Lăţimea solei se stabileşte în funcţie de lungimea versantului pe linia de cea mai mare
pantă, micşorându-se odată cu creşterea pantei acesteia.

Fig. 3.3 - Dispunerea solelor în lungul curbelor de nivel

Astfel, în funcţie de panta versanţilor, lăţimea solelor variază în limitele 200 – 400 m la
pante de 5 – 10% şi 100 – 150m la pante de 10 – 12%.
Dacă se folosesc culturi în fâşii şi benzi înierbate care oferă protecţie antierozională,
lăţimea solei nu mai depinde de mărimea pantei.
Amplasarea solelor pe versant se stabileşte astfel ca lungimea acestora să fie paralelă cu
curbele de nivel.

63
 3.2.2.3. Proiectarea reţelei de drumuri

Drumurile în cadrul exploataţiei agricole pe versanţi trebuie să ofere o serie de condiţii

dintre care amintim:
- să asigure accesul la fiecare solă şi la reţeaua agricolă de drumuri din zonă;
- să scoată din circuitul agricol suprafeţe minime (cca. 0,5 – 0,8%);
- să nu favorizeze eroziunea solului.
Drumurile din cadrul exploataţiei agricole sunt de două feluri: drumuri de
exploatare principale şi drumuri secundare.
Drumurile de exploatare principale - se amplasează pe latura scurtă a solelor şi fac
legătura cu drumurile secundare care sunt paralele cu curbele de nivel. Lăţimea acestora este de
6m.
Pe versanţi cu pante sub 8%, drumurile de exploatare principale se pot trasa pe linia de
pantă maximă, la pante cuprinse între 8 – 12 % se trasează în diagonală pe versanţi, iar la pante
mai mari de 12% se trasează în serpentină, cu raze de curbură de 15 – 150m şi cu condiţia ca în
profil longitudinal să nu depăşească pante de 8 – 10%.
Pe terenuri cu permeabilitate redusă, aflate în zone cu precipitaţii abundente, se prevăd
şanţuri marginale de scurgere şi o pantă transversală de 1 – 2%.

Drumurile de exploatare secundare – se trasează paralel cu curbele de nivel, la distanţe

de 200 – 500m între ele, au lăţimi de 3m şi supralărgiri (refugii) pe traseu pentru a permite
circulaţia la întâlnirea vehiculelor.

3.2.3. Particularităţile agrofitotehnice ale cultivării plantelor

agricole pe terenurile în pantă

3. 2.3.1. Structura de culturi

În cadrul structurii de culturi pe terenurile în pantă, intră plante ce valorifică bine

condiţiile climatice şi de sol din zona colinară şi totodată sunt plante bune protectoare prin
desime, perioada de acoperire şi consolidarea solului prin sistemul radicular al plantelor
cultivate.
În sortimentul de culturi protectoare antierozionale intră: culturile cerealiere păioase
(grâu, orz, secară), leguminoasele pentru boabe, unele plante medicinale, plante furajere anuale
şi perene.
Cerinţa faţă de structura de plante folosită este de a asigura atât protecţia antierozională a
solului, cât şi un număr redus de lucrări mecanice. De altfel, actuala dotare mecanică este
satisfăcătoare doar pe pante sub 16 – 18%.
Cercetări efectuate la Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Combaterea Eroziunii pe
terenurile în pantă de la Perieni, judeţul Vaslui, au stabilit proporţia de plante diferit protectoare
în cadrul structurii de culturi.
Odată cu creşterea pantei se reduce procentajul plantelor prăşitoare în favoarea plantelor
bune şi foarte bune protectoare.
Pe versanţii cu pante cuprinse între 18 – 25% şi procese de erodabilitate ridicată sunt
recomandate asolamente cu cereale păioase, leguminoase, plante textile, plante furajere.
Pe versanţii cu pante mai mari de 25%, ierburile perene sunt plantele ce asigură protecţia
corespunzătoare a solului.
În tabelul 3.9 se precizează proporţia diferitelor grupe de culturi protectoare în cadrul
structurii de culturi.

64
Tabel 3.9 Structura de culturi (procente) pe terenuri în pantă

Panta terenului (%)

Grupa de culturi
<5 5 – 10 10 - 20 20 – 25
Foarte bune protectoare 5 10 10 35
Bune protectoare 20 20 40 35
Mediu protectoare 15 20 20 15
Slab protectoare 60 50 30 15

3.2.3.2. Fertilizarea terenurilor arabile în pantă

Pe terenurile în pantă, sistemul de fertilizare cuprinde fertilizarea chimică cu doze
majorate de îngrăşăminte precum şi fertilizarea organică.
Fertilizarea specifică terenurilor erodate, aşa cum rezultă din cercetările efectuate,
asigură:
- refacerea rezervelor de substanţe nutritive afectate în proporţie de 30 – 35% pe
solurile moderat erodate şi până la 60% pe solurile puternic erodate;
- refacerea calităţii de rezistență a solului la acțiunea erozivă a apei prin ameliorarea
indicilor fizici, hidrofizici, biologici ai acestuia

3.2.4. Sisteme antierozionale de aplasare a culturilor pe versanţi

3.2.4.1. Sistemul de cultură pe curbele de nivel

Sistemul constă în executarea tuturor lucrărilor agricole pe direcţia curbelor de nivel cu

abateri mergând până la 2 – 3% pe distanţe mai mari de 200m şi până la 5% pe distanţe mai
mici.
Prin cultivarea plantelor agricole pe curbele de nivel, se asigură protecţia bună pe versanţii
cu pantele cuprinse în limitele 3 – 8%, asigurându-se reducerea scurgerilor anuale cu 30 – 80% şi
a eroziunii solului cu 50%.
Pe versanţii cu pante mai mari de 8%, această măsură singură nu este satisfăcătoare fiind
necesar un adaos de lucrări antierozionale.
Efectul cultivării plantelor pe direcția curbele de nivel constă în crearea de obstacole în
calea scurgerilor, prin intreg setul de lucrări efectuate (arat, semănat, întreţinere) Totodată se
asigură și nivelarea rigolelor provenite din șiroirile pe versanți în urma ploilor anterioare.
Cercetările efectuate au arătat că executarea lucrărilor în mod greșit pe linia pantei
conduce la sporirea eroziunii, distrugerea numărului plantelor de trei ori, majorarea eroziunii de
3 – 6 ori, reducerea producţiei cu cca. 33%.
Arăturile pe versanţii cu pante de până la 10% se efectuează cu pluguri obişnuite dar cu
alternarea an de an a arăturilor în părţi cu arătura la cormană.
Pe versanţii cu pante între 10 – 15% se folosesc plugurile reversibile cu răsturnarea
brazdei fie spre aval, fie spre amonte.
Pe versanţii cu pante mai mari de 15% se folosesc plugurile reversibile dar cu răsturnarea
brazdei doar spre amonte.
Adâncimea arăturii pe versanţi se limitează la 20 – 22cm, cu excepţia arăturilor pentru
plantele prăşitoare.
Pentru asigurarea unei rugozităţi sporite după arat, arăturile de toamnă sunt lăsate
negrăpate.
Tot pentru a mări creasta brazdelor prin arătură, se ataşează o cormană prelungită la
trupiţa de mijloc a plugului.

65
 Pe pantele mai mari de 18 – 20%, tractoarele pe pneuri sunt înlocuite cu tractoare pe
şenile mai bine asigurate împotriva răsturnării.

3.2.4.2. Sistemul de cultură în fâşii

Sistemul de cultură în fâşii asigură folosirea culturilor cu diferite calităţi pro-

tecţioniste asupra solului, plantele bune protectoare alternând pe fâşii cu plantele mai slab
protectoare.
Se asigură astfel disiparea energiei cinetice a scurgerilor pe fâşia slab protectoare şi
defavorizată (cu prăşitoare), când scurgerile ating fâşia bună protectoare.
Fâşiile cultivate cu prăşitoare alternează cu fâşii cultivate cu cereale păioase sau
leguminoase – fig. 3.4.

Fig. 3.4. – Schema cultivării versantului in fîșii

Acest sistem este indicat pe versanţi cu lungimea liniei de scurgere mai mare de 100 m şi
pante peste 8 – 10%, dacă prăşitoarele au pondere mare şi cu pante peste 16% dacă prăşitoarele
au pondere de până la 20 %.
Organizarea sistemului constă în împărţirea versanţilor în fâşii cu lăţimi egale, cultivate
cu cereale păioase, leguminoase pentru boabe sau in şi plante prăşitoare, prăşitoarele situându-se
pe fâşia aflată între fâşiile cu plante bune protectoare.
Lăţimea fâşiei se stabileşte în funcţie de viteza critică de neeroziune sau distanţa critică
de eroziune, parametrii atestând valoarea vitezei sau distanţa de la care se produce eroziunea.
În lipsa acestor parametri, este utilizată eroziunea admisibilă folosind relaţia Moţoc
adoptată după Wischmeier:

Eroziunea.admisibila
L03  .
K  In  S  C  Cs

Semnificaţia factorilor din relaţie este aceea prezentată la formula universală a eroziunii.
Pe baza cercetărilor au rezultat valori orientative ale fâşiilor cultivate-tabel 3.10.

Valori orientative pentru lățimea fâșiilor cultivate

Tabel 3.10

Panta (%) Lăţimea fâşiilor (m) pentru soluri cu erodabilitate

Mică Mijlocie Mare

66
 5 – 10 120 – 80 100 – 70 80 – 50
11 – 15 80 – 60 70 – 50 50 – 40
15 – 25 60 – 30 50 – 25 40 – 20

Versanţii cu pante uniforme asigură lăţimi constante ale fâşiilor, pe când cei cu pante
neuniforme asigură lăţimi variabile ale fâşiilor creând dificultăţi activităţilor agricole.
Pentru organizarea acestui sistem, în teren se trasează curba de nivel cheie cu nivela
topografică sau compasul cu fir cu plumb.
Curba de nivel cheie este o curbă de nivel medie, reprezentativă pentru ansamblul
conformației versantului.
Pentru trasarea cu nivela topografică, după instalarea nivelei în stație, ajutorul de operator
se deplaseaza cu o miră plecînd de lânga aparat, la distanțe din 20 m în 20 m și pichetînd puncte
cu țăruși, operatorul citind pe miră aceleași valoari atestând puncte cu aceleași cote nivelitice.
Trasarea curbei de nivel cheie cu compasul constă în parcurgerea traseului și pichetarea cu
țăruși a punctelor la intrevale de 20 m, rulajul compasului pe traseu urmărind menținerea în
permanență a firului cu plumb pe pe reperul de pe traversa compasului
Pe traseul pichetat astfel se trage o brazdă de plug, materializând conturul fîșiei de referință.
Faţă de aceasta se trasează limitele fâşiilor (cu lăţimi corespunzătoare) paralele cu curba de
nivel cheie (cu abateri sub 5%) prin brazde de plug.
Soluţia cu sistemul de cultură în fâşii a asigurat (indiferent de pantă) reducerea pierderilor
de sol de 2 – 8 ori faţă de cultivarea versanţilor cu porumb. De asemenea producţia a crescut cu
cca. 24% la un consum suplimentar de muncă de doar 8% faţă de cultivarea unei singure culturi
pe versant.
După 5 – 6 ani la limita dintre fâşii apare o denivelare care poate constitui taluzul unei
viitoare agroterase.

3.2.4.2. Sistemul de cultură în benzi înierbate

Sistemul de cultură în benzi înierbate este pretabil în zone mai bogate în precipitaţii (peste
600 mm) şi pe versanţi cu pante în limitele 12 – 25%, cu procese mai intense de eroziune.
Efectul protecţionist al benzilor înierbate este mai accentuat decât cel al fâşiilor iar ierburile
perene din benzi valorifică bine precipitaţiile abundente.
Tehnologia realizării sistemului constă în împărţirea versantului în fâşii cultivate cu aceeaşi
plantă. La limita aval a fâşiilor se înfiinţează benzile înierbate care disipează scurgerile şi preiau
materialul antrenat de apă – fig. 3.5.

Fig. 3.5. – Amplasarea benzilor înierbate: a- vedere în plan ; b- versant

drept ; c- versant convex; d- versant concav
67
 După un număr de ani, benzile înierbate se transformă în taluzuri de agroterase.
Distanţa de amplasare a benzilor se calculează la fel ca la fâşii.
Lăţimea benzilor este de 4 – 8 m, frecvent 4 – 6 m. Benzi mai late, de 8 – 10m, se utilizează
pe versanţi uniformi şi lungi, pe versanţi convexi în treimea aval a acestora sau pe versanţi
concavi în treimea amonte.
Lăţimea benzilor este un multiplu al lăţimii semănătorii cu care se seamănă banda (SUP 21,
SUP 29).
Pe versanţii cu pante diferite se păstrează constantă lăţimea fâşiilor variindu-se cea a
benzilor. Benzile sunt cultivate cu graminee perene sau leguminoase perene cu longevitatea de 3
– 4 ani.
În tabelul 3.11 se prezintă în funcţie de cadrul pluviometric şi intensitatea eroziunii solului,
speciile de leguminoase şi graminee perene folosite la realizarea benzilor înierbate.
Benzile se înfiinţează prin lucrări agricole de calitate bună (pregătire teren, semănat,
tăvălugit) şi se întreţin curate de buruieni (prin cosire sau erbicidare) fără a se permite circulaţia
pe ele.
Experienţe desfăşurate pe o durată de 10 ani au arătat reducerea pierderilor de sol de 3–4 ori
comparativ cu terenul fără benzi, înscriindu-se în limitele admisibile ale erodabilităţii,
asigurându-se totodată şi o producţie de fân de cca. 3500kg/ha.
Utilizarea benzilor determină reducerea suprafeţelor arabile cu 3 – 5%.
Un sistem mai eficient se asigură prin utilizarea combinată atât a culturilor în fâşii cît și a
benzilor înierbate între fâşii.
Avantajul acestui sistem constă în micşorarea pierderilor de sol şi posibilitatea de a mări
lăţimea fâşiilor eficientizând astfel lucrările mecanice.

Tabel 3.11

Amestecuri de ierburi perene folosite la benzile înierbate

Precipitaţii medii Intensitatea

anuale (mm) Eroziunii Specii folosite în amestecuri
Moderată Lucernă 60% + Golomăţ 40%
Puternică Sparcetă 60% + Obsigă nearistată 40%
< 500
Ghizdei 60% + Obsigă nearistată 40%
Moderată Sparcetă 60% + Golomăţ 40%
> 500
Puternică Sparcetă 60% + Obsigă nearistată 40%

în situația unor pante sub 16 %, după un număr de 6-7 ani, pentru revigorare calitativă,
benzile înierbate se desțelenesc și se refac pe alte poziții, bineînțeles respectându-se lățimea
proiectată.
Pentru pante mai mari de 16 % benzile își păstrează pozițiile, în timp acestea devenind
taluze ale viitoarelor agroterase.

3.3. AMENAJAREA ANTIEROZIONALă A TERENURILOR

ARABILE PRIN LUCRăRI HIDROTEHNICE SPECIALE

In cadrul complexului lucrărilor ameliorative pe solurile erodate, în afara celor

68
agrofitotehnice și agroameliorative specifice prezentate, în funcție de dificultatea ameliorativă
sunt utilizate unele lucrări hidrotehnice speciale, dintre care enumerăm: uniformizarea –
modelarea versanților, agroterasarea, terasarea prin terase banchetă, lucrări de reținere a
scurgerilor pe versanți (canale de coastă) și lucrări de evacuare a scurgerilor apei de pe versanți
(canale, debușee).

3.3.1. Uniformizarea- modelarea terenurilor arabile

Lucrările de uniformizare – modelarea sînt lucrări terasiere care aplatizează suprafața

versanților, prevenind concentrarea scurgerilor determinate de denivelările existente, care
favorizează accentuarea proceselor de eroziune.
Denivelãrile ce se intâlnesc pe versanţi, favorizând concentrarea scurgerilor sunt de
origine naturalã, inceput de formațiuni ale eroziunii de adâncime (rigole, ogașe), sau de origine
antropicã, drumuri greșite, haturi, lucrãri agricole greșite.
Lucrarea de uniformizare (netezire) – modelare, în funcție de mărimea denivelãrilor, se
realizeazã astfel: denivelãrile mari se niveleazã cu mașini terasiere (buldozere, gredere) iar
denivelările mici cu nivelatoare sau polidiscuri.
Lucrãrile de uniformizare – modelare se pot realiza fie cu decopertarea stratului superior,
dacã sunt mai profunde, fie fãrã decopertare, dacã sunt superficiale.
Denivelările mai mari de 0,4m – 0,5m se soluționeazã prin umplutură cu pământ depus în
strate de câte 25cm – 30cm, care se compactează. Pentru a acoperi tasările ulterioare se adaugă
un spor de pãmânt peste volumul umplut de 5-10%.
Volumele de terasamente la aceste lucrãri variază în limitele 200 - 2000m3/ ha.

3.3.2. Terasarea terenurilor arabile

Terasarea este o lucrare ameliorativă care se aplică pe terenurile cu pante mai mari de 12
(15) %, mergînd din considerente economice doar pînă la 28 %, în condițiile unei agresivități
pluviometrice ridicate și prezenței solurilor cu un grad mare de erodabilitate, iar lucrările
agroameliorative nu mai sunt eficiente.
Prin lucrãrile de terasare se modificã esențial panta versantului.
Pe terenurile arabile, terasarea cu mobilizări mari de pământ, este o lucrare costisitoare și
mai puți neasigurând venituri suficiente decât în cazul unor culturi foarte valoroase. Pe de altă
parte taluzele teraselor ce sunt înierbate reduc suprafața aflată sub culturã.
Lucrările de terasare se aplică în condițiile în care celelalte soluții nu satisfac.

3.3.2.1. Agroterasele

Agroterasarea este o lucrare care s-a practicat din vechime in Transilvania , parcelele
individuale aliniate și lucrate în lungul curbelor de nivel constituind cadrul argoteraselor
viitoare.Se menționează că lățimea acestor agroterase se stabilea după dimensiunile parcelelor și
nu după criterii științifice.
Această lucrare nu necesită investiții, se realizează în procesul de producție prin cultivarea
an de an în fâșii sau în benzi înierbate.
Lățimea agroteraselor este în funcție de panta versantului și are valori diferențiate , 50m la
pante de 10-12% , reducându-se la 10-15m la pante mai mari de 18-20%.
în urma unei perioade de 10-12 ani de aplicare a lucrărilor solului după tehnologia specifică,
se diminuează esențial panta platformei, până la valori sub 8-10%, taluzul agroterasei atingând
o înălțime de 2-2,5m.
Tehnologia realizării agroteraselor se aplicã în două variante:
 prima variantă constă în permanentizarea cultivării în benzi sau în fâșii. Arăturile
69
executate în mod repetat cu întoarcerea brazdei spre aval, determină în timp transport de material
pămîntos din deal în vale. Denivelările formate, haturile dintre fâșii și benzile înierbate păstrate
permanent, contribuie la formarea taluzului agroterasei.
 a doua variantã utilizează o tehnică agroameliorativă specifică care presupune
efectuarea următoarelor activitãti - fig. 3.6 :

Fig. 3.6. – Schema de realizare a agroteraselor (după Savu P. , 1992)

- nivelarea terenului în lungul pantei ;

- stabilirea lățimii platformei în funcție de caracteristicile versantului, pantă, sol și
particularitățile climatului ;
- trasarea curbei de nivel-cheie așa cum am văzut la trasarea fîșiilor și ajustarea acesteia
pentru ansamblul conformației versantului ;
- delimitarea poziției viitorului taluz la o lățime de 1,2-2 m, fâșie care nu se ară și care se
înierbează și se păstrează în permanență ;
- executarea arăturilor -an de an- cu intoarcerea brazdei în aval exceptând prima brazdă din
aval, sau primele 2-3 brazde, care se intorc spre amonte.
Brazdele din avalul platformei agroterasei viitoare răsturnate spre amonte creează o
creastă, care reține scurgerile de pământ de pe versant. Procesul de eroziune manifestat în timp
din amonte spre avalul platformei reduce panta acesteia.
Rezultatele de la Perieni, instituția de cercetare în domeniul ameliorării solurilor erodate,
atestă că dupã 12 ani de aplicare a tehnologiei menționate, panta platformei agroterasei se reduce
cu 35-60%, iar panta taluzului crește cu 41-62%.
Tot la Perieni, pe agroterase cu lățimea platformei de 12-22 m și înălțimea taluzului de
2,v5-3 m, pierderile de sol s-au redus de 2-10 ori față de martor, iar producțiile au crescut
substanțial încă după primii 4 ani.

3.3.2.2. Terasarea terenurilor agricole prin terase banchetã

Acest sistem de terase se aplicã in condiții amerliorative mai dificile, de climă, pantă și
sol, pe versanți lungi și uniformi, cu pante în limitele 10-15% până la 20-25%, cu un procent
mai ridicat de plante prășitoare în structura de cultură, evitându-se terenurile predispuse la
alunecări, cu izvoare de coastă și scurgeri concentrate. Se menționează că acest sistem este mai
costisitor reclamînd lucrări de voluminoase de terasamente.
Tehnologia are douã etape:
 în prima etapă se execută terasele banchetă, cu o lățime de 4-6 m, taluz în umpluturã
cu înălțimea de 0,5-0,7 m, cu bancheta orizontală sau cu o pantă de 1-3% spre aval. între
aceste mici terase auxiliare se lasă fâșii (platfomele adevăratelor terase viitoare), late ( L ) de 10-
70
40 m, în funcție de pant ă ( I ) astfel:

I= 15-20% L= 40-20 m
I= 20-25% L= 20-15 m
I= 25-28% L= 15-10 m.

Tehnologia presupune efectuarea următoarelor lucrãri – fig 3.7. :

- nivelarea terenului ;
- trasarea curbei de nivel-cheie și rectificarea acesteia pentru a avea lățimi constante ale
platformelor viitoarelor terase ;
- materializarea traseelor teraselor în amonte și aval;
- desfundarea terenului cu plugul balansier, care asigură desfundări la adîncimi mari de
0,6-0,8 m ;
- realizarea teraselor banchetă cu buldozerul, cu lama inclinată față de axul terasei la 30-
35o spre aval și 4-6o spre amonte, sau cu autogrederul ;
în urma execuției a 3-5 treceri cu utilajul terasier, înălțimea terasei banchetă atinge 0,5-0,7
m
Următoarea operațiune este finisarea taluzelor și înierbarea acestora

Fig. 3.7 – Schema de realizare a teraselor banchetă (după Savu P. , 1992)

 a doua etapã se derulează în următorii ani, aplicãndu-se anual arãturi cu întoarcerea

brazdei spre aval pe intervalul dintre terasele banchetă, realizându-se astfel platforma viitoarei
terase.
Dupã un interval de10-15 ani, platforma terasei se definitiveazã la o pantă de 6-12%.

3.3.3. Debușeele

71
 Debușeele sunt lucrãri hidrotehnice care asigurã evacuarea apei de scurgere provenitã din
ploile torențiale și cele de lungă durată.
Debușeele sunt canale cu taluzul dulce (1/m = 1/6) pentru a putea fi depășite de mașinile
agricole si au lățimea la fund de 1 m.
Dupã amplasare, debușeele pot fi situate pe versanți, avînd pante accentuate și lățimi de
cca. 1 m ,sau la baza versanților, avînd pante mici și lățimi la fund mai mari, 3-10 m.
Debușeele sunt consolidate impotriva degradărilor produse de apa de scurgere prin
inierbare sau prin brazde de iarbã.
Debușeele de pe versanți, trasate pe liniile de pantă maximă, sunt consolidate biologic,
prin înierbare, sau după caz sunt consolidate mecanic, cu dale sau plăci de beton, dacă viteza
apelor colectate depășește viteza critică de deteriorare a consolidării biologice.

3.4. PREVENIREA ȘI COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI

IN PLANTAȚIILE DE VII ȘI POMI

Plantațiile de vii și pomi sunt răspîndite cu o mare pondere (peste jumătate vița de vie și trei
sferturi pomii fructiferi) pe soluri în pantă, pe care se manifestă adesea procese active de
eroziune a solului cu diferite intensități. în aceste condiții exploatațiile de vii și pomi capătă un
puternic accent ameliorativ punctat prin lucrări specifice de organizarea teritoriului, lucrări
antierozionale simple și lucrări hidrotehnice speciale (terase, debușee, canale de coastă, ș.a.)

3.4.1. Organizarea teritoriului în plantațiile de vii

Lucrarea de organizarea teritorilui la o exploatație viticolă pe terenuri în pantă afectate de

eroziune este fundamentală și oferă cadrul de bază pentru stabilirea complexului unitar de
exploatare agricolă ameliorativă - fig. 3.8.

Fig. 3.8 – Organizarea teritoriului în plantațiile vitipomicole

în cadrul proiectelor de organizarea teritoriului se stabilesc și amplasează pe planurile

topografice unitățile teritoriale de lucru, drumurile de exploatare și zonele de întoarcere pentru
utilajele agricole.

3.4.1.1.Unitățile teritoriale de lucru din plantațiile viticole

Exploatațiile viticole sunt dispuse teritorial în următoarele forme

 Masivul viticol – este un teritoriu dintr-o localizare fizico-geografică alcătuit din mai
72
multe trupuri viticole avînd o extensie de cîteva mii de hectare.
 Trupul viticol – este o fracțiune din masivul viticol cu o suprafață de 300-500 ha,
delimitat de elemente ale cadrului natural (ravene, fire de vale, cumpene de ape ș.a.) și artificial
(căi de comunicație, limite de localități ș.a.)
 Tarlaua este unitatea teritorială de bază, pe care se aplică un sistem tehnologic și de
mecanizare unitar, avînd suprafața cuprinsă în limitele 3-32 ha.
Tarlalele au formă dreptunghiulară, mai rar trapezoidală. La pante ale versantului mai mari
de 10 % se dispun cu latura lungă pe direcția curbelor de nivel, asigurîndu-se efectuarea
lucrărilor agricole precum și aplicarea lucrărilor antierozionale în acest sens.
La pante sub 10 %, se admite dispunerea rîndurilor de plante pe linia deal-vale, iar pentru a
asigura deplasarea cu mijloacele mecanice în optim, se pot efectua lucrările mecanice
concomitent pe două tarlale vecine, mașinile agricole traversînd drumurile de despărțire ale
tarlalelor.
Dimensiunile optime ale tarlalelor, în funcție de panta versantului, se prezintă în tabelul
3.12. Astfel lungimile tarlalelor scad de la 600-800 m la 300-500 m iar lățimile de la 300-400 m
la 100-120 m pe măsura creșterii pantei de la sub 10%, la peste 18 %.

Tabel 3.12
Dimensiunile optime ale tarlalelor și parcelelor în plantațiile viticole

Elementele de dimensionat Panta teren

Sub 10 % 10-18 % Peste 18 %
Tarla Lungime 600-800 400-600 300-500
Lățime 300-400 120-140 100-120
Parcelă Lungime 300-400 120-140 100-120
Lățime 80-120 80-120 80-120

Drumurile de exploatare, au lățimi de 4-5,5 m, în funcție de importanță și se dispun

paralel cu curbele de nivel pe latura lungă a tarlalelor iar pe latura scurtă în diagonală sau
serpentină - fig. 3.9, amplasate astfel spre a asigura pante ale traseului nepericuloase pentru
eroziune (sub 8 %).
Pentru întoarcerea mașinilor agricole la capetele tarlalelor, pe pe latura scurtă alăturat
drumurilor de exploatare se prevăd zone de întoarcere cu lățimi de 6 m. Pe versanții cu pante
sub 10 %, se admite ca zona de întoarcere să fie și drum de exploatere
 Parcela este subdiviziunea teritorială cu suprafața de 1-5 ha, în funcție de pantă,
fracționând tarlaua prin poteci dispuse perpendicular sau în diagonală față de curbele de nivel, la
intervale de 80-120 m. Laturile lungi ale parcelelor au dimensiunile corespunzătoare lățimii
tarlalelor.
Potecile sunt căi de acces ale muncitorilor pe la capetele șirurilor de șpalieri, în vederea
efectuării activităților agricole printre rînduriile de viță de vie. Au lățimi de 2 m la pante ale
versantului peste 10 % și 3 m la pante sub 10 %, în care situație pot fi utilizate și de mașinile
agricole.
Pentru trecerea tractoarelor și a utilajelor agricole de la o parcelă la alta peste poteci, acestea
se vor terasa, pe taluzele potecilor prevăzîndu-se trepte betonate sau din zidărie asigurînd
circulația mai ușoară a muncitorilor.
Atât potecile cît și zonele de întoarcere pentru tractoare și mașinile agricole se păstrează
permanent înierbate pentru a asigura protecție împotriva eroziunii.

73
 Fig. 3.9. – Elemente ale organizării antierozionale a teritoriului în
funcție de pantă la plantațiile viticole (după Savu P.)

3.4.2. Organizarea teritoriului în plantațiile pomicole

în plantațiile pomicole întâlnim aceleași unități teritoriale ca la plantațiile viticole.

 Tarlaua pomicolă este tot unitatea teritorială de bază pe care se execută lucrările
agricole mecanizat și se amplasează cu latura mare parale nivel.
74
 Suprafața tarlalei pomicole are valori de 2-8 ha la pante ale versanților mai mari de 20%
și 8-16 ha la pante sub 20%.
Corespunzător suprafețelor mai reduse ale tarlalelor față de vița de vie, dimensiunile
optime se încadrează în limitele 300-800 m pentru lungimi și 70-200m pentru lățimi.
Drumurile de exploatare principale au lățimi de 5-6 m iar cele secundare 4 m.
Zonele de întoarcere ale utilajelor agricole sunt dispuse pe latura scurtă atunci cînd
drumurie nu pot fi folosite
Tarlalele se parcelează numai în situația utilizării mai multor specii de pomi fructiferi.

3.4.3. Lucrări antierozionale simple în plantațiile vitipomicole

în plantațiile vitipomicole, situate pe versanți cu pante mai reduse și pe care eroziunea nu

este deosebit de activă, soluțiile agroameliorative pot da satisfacție controlînd procesele de
degradare.
Pe terenurile cu pante sub 5 %, nu sînt necesare lucrări ameliorative specifice
dimensionarea optimă a tarlalelor și asigurarea expoziției sînt suficiente.
Pe terenurile cu pante în limitele 5-12 % un set de lucrări agroameliorative poate controla
procesele de eroziune și da satisfacție, astfel.
 Desfundatul solului pe adîncimea de 50- 80 cm, este lucrarea care asigură
permeabilizarea solului, creșterea capacității de înmagazinare a apei din precipitații și în mod
firesc reducerea scurgerilor pe versant și diminuarea riscurilor de eroziune. Nu se desfundă
drumurile, potecile, zonele de întorcere a mașinlor și utilajelor, precum și zonele susceptibile la
alunecări, de concentrare a scurgerilor, zone care vor fi tratate prin înierbare sau împădurire
 Redesfundatul solului este o lucrare cu caracter ameliorativ care se aplică la viile
bătrîne, operațiunea efectîndu-se la intervale de 2-3 rînduri, la adîncimi de 30-50 cm și la
distanțe de 30-40 cm de rîndurile de plante.
 Fertilizarea ameliorativă cu îngrășăminte naturale și minerale asigură refacerea structurii
solului,creșterea permeabilității, reducerea scurgerilor de suprafață și creșterea rezistenței solului
la eroziune.
 Cultivarea intercalată cu plante amelioratoare (mazăre, lupin) asigură creștera
permeabilității, refacerea structurii, îmbunătățirea fertilității și astfel creșterea rezistenței la
eroziune. Lucrarea se aplică la fiecare al doilea rînd
 Benzile înierbate, cu lățimi de 1 m între rîndurile de viță de vie, poziționate conform
cerințelor de pantă și cu schimbarea anuală a poziției, asigură un bun control al degradării solului
prin eroziune.
 Biloanarea este lucrarea care constă în executarea unor coame între rîndurile de viță de
vie cu plugul, prin arătură la cormană, cu întoarcerea a două brazde, sau cu rarița. Coamele
create constituie obstacole în calea scurgerilor controlînd eroziunea.
Biloanele se execută primăvara, la prima lucrare adîncă, la intervale în funcție de panta
versantului astfel:
- 1 bilon la 5 rînduri pentru pante ale versantului sub 10 % ;
- 1 bilon la 3 rînduri pentru pante cuprinse între 10-15 % ;
-1 bilon la fiecare rînd pentru pante peste 15 % .
Efectul favorabil al bilonării în diminuarea scurgerilor și înmagazinarea apei s-a ilustrat în
cercetări prin creșteri ale producțiilor cu 3-39 %.
în plantațiile pomicole se folsesc aceleași soluții agroameliorative ca la palantațiile de viță
de vie, acestea realizîndu-se mai ușor datorită spațiilor mai mari. în condițiile unor zone cu
precipitații abundente și pante mai accetuate, se practică îniebarea în întregime a spațiului dintre
pomi.

3.4.4. Amenajarea antierozională prin lucrări hidrotehnice

speciale în plantațiile vitipomicole
75
 Pe versanții cu pante mari și în condiții pedoclimatice nefavorabile (precipitații mari, soluri
cu rezistență scăzută la eroziune ș.a.), procesul eroziunii nu poate fi controlat doar prin soluții
agroameliorative. în aceste condiții se impun o serie de soluții hidrotehnice speciale, cu un
impact mai profund asupra mediului cum sunt : nivelarea – modelarea terenului, terasarea,
canalele de coastă, debușeele, ș.a.

3.4.4.1. Nivelarea – modelarea terenului

Nivelarea – modelarea este o lucrare deosebit de utilă pe versanții denivelați care

favorizează concentrarea scurgerilor și manifestarea proceselor de eroziune.
Lucrarea se execută cu utilaje terasiere echipate cu lame de nivelat (tractoare pe șenile S–
1500 sau S–1300 echipate cu lame de buldozer), volumul de terasamente nedepășind 5000-6000
m3/ha.
Nivelarea - modelarea versanților se poate executa în două ipostaze :
- fără decopertarea stratului fertil de sol de la suprafață, în situația versanților neuniformi,
cu soluri profunde;
- cu decopertarea stratului superior alsolului,în situația versanților uniformi, nedesțeleniți
și neerodați, lucrarea costisitoare de decopertare fiind astfel justificată prin reabilitarea în mare
măsură a fertilității concomitent cu lucrările ameliorative aplicate.
Lucrarea de decopertare se execută pe fîșii dispuse pe direcția deal-vale.
Tehnologia lucrării constă în nivelarea primei fîșii, decopertarea fîșiei a doua și depunerea
pămîntului rezultat în strat uniform pe fîșia întîia. Această operațiune se repetă sucesiv pe restul
versantului.
Pe versanții care urmează a fi terasați, modelarea se efectuează concomitent cu terasarea,
realizîndu-se astfel diminuarea volumului de terasamente și a costurilor mecanice cu 25 %.

3.4.4.2. Terasarea terenurilor pentru plantațiile de viță de

vie și pomi
3.4.4.2.1. Generalități

Terasarea terenurilor este o lucrare hidrotehnică care asigură modelarea versanților în trepte,
avînd ca rezultat reducerea vitezei de scurgere a apei, diminuarea debitelor scurse prin infiltrarea
și înmagazuinarea apei în sol, reducerea proceselor de eroziune concomitent cu crearea
condițiilor optime de vegetație pentru vița de vie și pomi.
Lucrările de terasare s-au aplicat în trecut în diverse țări precum China, India, Japonia,
Armenia ș.a..
La noi în țară în unele zone (Constanța, Galați, Brașov, Prahova) s-au executat terase
manual în perioada 1955-1962, iar după 1970 mecanizat.
Proiectarea lucrărilor de terasare are la bază o seamă de studii de teren, permițînd stabilirea
elementelor geometrice ale teraselor și soluțiilor de consolidare a taluzelor.
Astfel trebuiesc cunoscute proprietățile fizice și hidrofizice ale solului, grosimea și
succesiunea orizonturilor, situația rocii de bază (natura și adîncimea de situare), zonele cu exces,
stabilitatea taluzelor, comportarea altor lucrări de terasare din zonă.

3.4.4.2.2. Condițiile versanților supuși terasării

Versanții supuși lucrărilor de terasare trebuie să îndeplinească o serie de condiții pentru a

asigura siguranță la fenomenele de alunecare, stabilitate a taluzelor, eficiență a investițiilor stfel:
 să fie uniformi și lungi
 să nu prezinte procese ale eroziunii de adîncime
 să nu prezinte la zi strate sau roci nefavorabile vegetației vitipomicole (roci dure,
compacte, marne argiloase sau salifere, strate gleizate și pseudogleizate, nisipoase, puternic
76
argiloase – cu peste 50 % argilă coloidală)
 înclinarea versanților să fie în limitele 8-10 %  20-22 % în zona secetoasă și irigată și
15-25 % în zonele umede și subumede.
în privința corelației costurilor cu înclinarea versanților, se face precizarea privind creșterile
de investiție cu cca. 60 % la pante ale versanților de peste 25 % față de panta de 15 %.
Totiodată suprafața scoasă din circuitul agricol prin alei, poteci, zone de întoarcere a
utilajelor agricole, drumuri, ș.a.,crește de la 15 % la 25 % pe măsura creșterii pantei versantului
de la 15 % la peste 25 %.

3.4.4.2.3. Clasificarea teraselor vitipomicole

Terasele pentru folosințe vitipomicole se clasifică din mai multe puncte de vedere astfel:
 după înclinarea transversală a platformei (suprafața utilă -cultivabilă):
- terasă cu platformă orizontală
- terasă cu platformă înclinată spre aval sau spre amonte
 după înclinarea longitudinală a platformei :
- terasă cu platforma orizontală, în lungul curbelor de nivel
- terasă cu platforma înclinată spre debușeu
 după tipul de consolidare a taluzului :
- terasă cu taluz consolidat biologic – înierbare
- terasă cu taluz consolidat mecanic – zidărie de piatră sau de beton
 după tehnologia de execuție :
- terasă executată prin procedeul debleu – rambleu
- terasă executată odată cu desfundatul

3.4.4.2.4. Criterii de alegere a tipului de terasă

Terasele cu platformă orizontală -fig. 3.10 reclamă un volum mai mare de terasamente
comparativ cu cele cu platforma înclinată în sensul pantei versantului. Se utilizează în terenuri cu
precipitații mai reduse sau în zone secetoase, în condiții de amenajare la irigație a teraselor,
asigurîndu-se astfel reținerea și înmagazinarea lesnicioasă a apei în sol.

Fig. 3.10. – Elementele geometrice ale teraselor cu platformă:

a – orizontală b – înclinată c – cu zid de sprijin

Terasele cu platforma înclinată pe ax transversal, în sensul pantei versantului (cu 3–5 % ,

maxim 8 %), se utilizează în zone bogate în precipitații și pe soluri cu permeabilitate redusă.
Terasele cu platforma înclinată pe ax longitudinal se utilizează în situația unor platforme
mai late (ocupate cu peste 3 rînduri de viță de vie), precipitații mai abundente și soluri puțin
permeabile Se asigură astfel scurgerea apei către debușee, prevenindu-se degradarea taluzelor
sau menținerea excesului de apă pe platformă.

77
 3.4.4.2.5. Elementele geometrice ale terasei

Dimensionarea terasei se efectuează avîndu-se în vedere asigurarea unui volum cît mai
redus de terasamente, stabilitatea taluzelor și efectuarea mecanizată a lucrărilor agricole

Lățimea platformei (L1) se alege constantă pe întreaga lungime a parcelei și se calculează

ca multiplu al distanței dintre rîndurile de viță de vie sau pomi la care se adaugă distanțele
marginale

L1 = ( n-1) . d1 + d2 + d3 unde :

n – număr de rînduri de plante

d1 – distanța dintre rînduri
d2 – distanța dintre primul rînd și limita amonte a platformei
d3 – distanța dintre ultimul rînd și limita aval a platformei

înălțimea taluzului terasei (h), pentru a asigura stabilitate și volum redus de terasamente,
se stabilește pînă la 2 m și o înclinare 1/m = 1/1 pe soluri argiloase și 2,5 m cu o înclinare 1/m =
1/1,5 pe soluri loessoide.
Calculul elementelor geometrice ale diferitelor tipuri de terase se prezintă în tabelul 3.13.

Tabel 3.13 Calculul elementelor geometrice pentru diferite tipuri de terase

Tipul terasei
Elementele terasei Terasă cu platfor- Terasă cu platforma Terasă cu platfor-
ma orizontală înclinată ma orizontală și
zid de sprijin
Lățimea terasei-L L=L1+H.m L=L1+h.m L=L1+a
(m)
înălțimea terasei-H H=L.iv H=L.iv H=L.iv
(m) H=L1.iv/(1-m.iv) H=L1.iv/(1-m.iv)
înălțimea taluzu- h=H h=H-L1.ip h=H
lui-h (m) h=L1.(iv-ip)/(1-m.iv)
Lățimea platformei L1=H.(1-m.iv)/iv L1=h.(1-m.iv)/(iv-ip) L1=H/iv
terasei –L1 (m)
Volumul de tera- V=L1.H/8 V=L1.h(1-m.ip)/8 V=L1.H/8
samente pe metru
liniar de terasă-V
(m3/m.l)

Elementele geometrice ale terasei așa cum rezultă din fig. 1.3, cu relațiile de calcul în
tabelul 1.2 sunt:
L – lățimea terasei ; ip – panta platformei ;
L1 – lățimea platformei ; V – volumul de terasamente
H – înălțimea terasei ;
h – înălțimea taluzului ;
m – coeficientul de taluz ;
iv – panta versantului ;

3.4.4.2.6. Consolidarea taluzului terasei

78
 Consolidarea taluzului terasei se asigură cel mai frecvent prin înierbare. în zonele cu
material pietros local, consolidarea se asigură prin ziduri de sprijin.
Zidurile de sprijin au în general următoarele elemente geometrice :
- înălțime – 2 m ;
- grosimea fundației 0,4 – 0,6 m ;
- lățimea la coronament 0,3 – 0,5 m ;
- coeficienți de taluz mici : m = 0,25 pentru taluzul aval și m = 0,1 pentru taluzul
amonte

3.4.4.2 7. Particularitățile teraselor în plantațiile pomicole

Terasele din plantațiile de pomi au unele particularități față de cele din plantațiile viticole –
fig. 3.11

Fig. 3.11. – Terase pentru plantații pomicole: a – pentru pomi cu port mic
b – pentru pomi cu port înalt

Pentru plantații de pomi cu port mic pe pante ale versanților de 15-20 %, terasa are lățimea
platformei de 8,5 - 9,5 m, este înclinată în sensul pantei versantului cu 8-10 %, are taluzul 1/1 –
1/1,25 și este plantată cu două rînduri de pomi.
Pentru plantații de pomi cu port înalt, se terasează versanți cu pante de 15-25% la lățimi ale
platformei de 5-6 m și un singur rînd de pomi .

3.4.4.2.8. Execuția teraselor

Terasele, așa cum s-a mai prezentat, se pot executa în două modalități : prin metoda debleu-
rambleu și prin metode mecanice sau manuale de execuție odată cu desfundatul.
Operațiunile preliminare demarării lucrărilor efective de execuție se referă la pregătirea
versanților și trasarea în teren a elementelor terasei.
în vederea efectuării terasării în bune condiții, versanții vor fi pregătiți prin lucrări de
defrișare de arbori, arbuști, cioate precum și lucrări de netezire a suprafeței acestora.
Pentru stabilirea conformației în plan a șirului de terase (dispuse paralel cu curbele de
nivel), se materializează în teren curba de nivel cheie, așa cum s-a precizat anterior la trasarea
fîșiilor sau benzilor înierbate. în corelație cu curba de nivel cheie se delimitează terasele iar pe
acestea se pichetează punctele ce definesc fiecare terasă, respectiv: axul, lățimea platformei și
taluzul.
La terasele realizate odată cu desfundatul terenului, se lasă o fîșie lată de 1,6 m ce nu se
desfundă, fîșie destinată formării taluzului viitoarei terase. Pe această fîșie se păstrează o bermă
lată de 0,4-0,5 m, ce separă tronsoanele de taluz în rambleu și debleu și care constituie element
de stabilitate la alunecare a întregului taluz.
Din cerințe de protecție a terenului la eroziune datorită ploilor în timpul execuției, terasarea
pe versant se începe cu șirul de parcele din amonte spre aval.

79
 în cadrul parcelelor, pentru a asigura decopertarea stratelor fertile la execuția lucrărilor,
terasarea se efectueză din aval spre amonte

3.4.4.3. Terasarea clasică prin metoda debleu - rambleu

Executarea terasei prin metoda debleu-rambleu constă în efectuarea unor lucrări de săpătură
pe jumătatea amonte, împingerea și depunerea materialului pe jumătatea aval a viitoarei terase.
Lucrările se execută mecanizat cu mașini terasiere specifice, gredere și buldozere.
Avantajul metodei debleu-rambleu de terasare este timpul scurt de realizare a lucrării,
plantarea și intrarea în exploatare viticolă încă din primul an.
Dezavantajul metodei constă în cost ridicat, deplasări de pămînt pe adîncimi mari de 0,5-
0,8 m, urmate de reduceri severe de fertilitate a solului.
în vederea prevenirii reducerii drastice a fertilității solului, ca urmare a volumului mare de
pămînt dislocat, se utilizează lucrări de decopertare a stratelor fertile superioare.
Astfel după executarea terasei a I-a din avalul parcelei, pămîntul decopertat de pe suprafața
terasei a II-a în execuție se va depune pe platforma terasei a I-a, lucrare ce se execută în
continuare consecutiv din avalul către amontele parcelei.
Tot pentru păstrarea capacității fertile a acestor terenuri, este necesară aplicarea unor
fertilizări ameliorative (chimice și organice) sau cultivarea pe o perioadă de cîțiva ani a unor
culturi amelioratoare.

3.4.4.4. Terasarea mecanizată odată cu desfundatul

Metoda de execuție a terasei odată cu desfundatul utilizează plugul balansier de desfundat,

utilaj ce asigură mobilizarea solului la adîncimi de 60-80 cm. și se poate folosi pe pante ale
versantului pînă la 24-28 %
Avantajul metodei constă în asigurarea unor reduceri de costuri prin realizarea celor două
lucrări, terasarea și desfundarea într-o singură etapă
Desavantajul metodei constă în neasigurarea unei reduceri mari a pantei versantului făcînd
metoda într-o anumită măsură restricționară la pante prea mari.
Operațiunile premergătoare terasării sunt cele menționate la terasele debleu-rambleu, de
pregătire a versantului și de pichetare a elementelor terasei, lucrările de execuție desfășurîndu-se
începînd cu parcelele din amontele versantului spre aval iar în parcelă din aval spre amonte.
Tehnologia lucrării de terasare cu plugul balansier, schema din – fig. 3.12, constă în
efectuarea de desfundări pe fîșii, diferențiate ca lățime și adîncime, desfundatul începînd de la
limita platformei din spre aval.
Se începe desfundatul cu două brazde, arate la adîncimi mici și întoarse una peste alta pe
fîșia destinată formării viitorului taluz.
Următoarele 3-4 brazde (tronsonul 1 din schemă) , la fel ca și ultimele din amontele
platformei (tronsonul 3), se ară la adîncime maximă și cu lățimi mici, de 35-40 cm.
Zona mediană se ară la adîncimi medii (tronsonul 2).

80
Fig. 3.12. – Schema realizării terasei cu plugul balansier odată cu desfundatul

într-o etapă următoare desfundării, se avansează aplatizarea pantei platformei prin lucrări de
nivelare, menite a disloca volume însemnate de pămînt în strate de 10-30 cm. din partea amonte
a platformei spre aval, prin utilizarea unor utilaje terasiere sau prin lucrări repetate cu grapa cu
discuri
Pentru a asigura desfundări la adîncimi satisfăcătoare în zonele de pe care se dislocă pămînt
pentru nivelare, desfundările se efectuează cu plugul balansier echipat cu subsolier.

3.4.4.5. Executarea manuală a terasei odată cu desfundatul

Tehnica terasării odată cu desfundatul constă în :

 Efectuarea săpăturii manual pe fîșii în două ipostaze :
- fîșii cu lățime constantă (0,8–1,0 m) și adîncime constantă 0,6 m, doar ultimele două
șanțuri din amonte având adîncimea de 0,8 m ;
- fîșii cu lățimi variabile de 0,5–1,5 m și adîncimi variabile de 0,4-0,8 m, adîncimile
crescînd pe măsura reducerii lățimii – fig.3.13.
 Săpătura de pe primul șanț din aval se răstoarnă pe fîșia de 1,6 m destinată formării
taluzului, fîșie (ampriză) care se pregătește prin ușoară mobilizare pentru a se îmbina cu
pămîntul de umplutură.
 Săpăturile de pe șanțurile următoare se răstoarnă în șanțurile anterioare.
 Ultima operațiune este finisarea platformei manual sau mecanic și a ț1 taluzelor aval și
amonte.

Fig. 3.13. – Terasă executată manual odată cu desfundatul,

cu variația lățimii și adâncimii șanțurilor

Terasele rezultate au o înclinare spre aval de 5-10 %, suficientă pentru o exploatare viticolă
normală.
Avantajele metodei constă în menținerea într-o oarecare măsură a stratificației,
neinfluiențîndu-se esențial starea de fertilitate a solului, asigurarea unei stabilități bune a terasei,
execuția ușoară și mai puțin costisitoare prin înființarea plantației odată cu terasarea.
în vederea prevenirii degradării prin eroziune, taluzele se consolidează prin înierbare sau
brazde de iarbă.
Sortimentul de material semincer este constituit din sparcetă 50-60 kg/ha în amestec cu pir
crestat 20-30 kg/ha în zonele secetoase și lucernă 20-25 kg/ha cu obsigă 20-30 kg/ha în zonele
umede.
Efectuarea lucrărilor cu mașinile agricole pe terenurile terasate se asigură prin:
- accesul mașinilor pe spațiile dintre rînduri prin întoarcere direct pe terasă;
- terasarea potecilor pentru accesul pe platformele de terasă dintre poteci;
- trecerea mașinilor agricole de pe o terasă pe alta pe la capetele tarlalelor prin rampe de
81
acces executate în zonele de întoarcere.

3.4.4.6. Lucrările de dirijare a scurgerilor de suprafață

Lucrările de dirijare a scurgerilor de suprafață sunt construcții hidrotehnice menite a asigura

regularizarea scurgerilor apei excedentare provenite din precipitații pe versanți. Dintre acestea
menționăm : canalele de coastă înclinate, canalele de coastă orizontale și debușeele.

3.4.4.6 1. Canalele de coastă înclinate

Canalele de coastă înclinate au rolul de a intercepta și evacua dirijat în rețeaua hidrografică

scurgerile de apă de pe versanți, prin intermediul debușeelor sau ravenelor amenajate.
Traseul canalului de coastă înclinat, după cum rezultă și din denumire, este transversal pe
versant, asigură intercepția scurgerilor din amonte și prezintă o pantă ușoară către emisarul -
debușeu.
Pentru a nu îngreuna circulația și efectuarea lucrărilor agricole din plantațiile vitipomicole,
canalele de coastă înclinate se amplasează la :
- limita dintre plantațiile de vie sau pomi și alte folosințe;
- limita între zona terasată și neterasată din partea de sus a versantului;
- pe marginea drumurilor în serpentină sau celor ce delimitează tarlalele dispuse paralel cu
curbele de nivel;
- la schimbările accentuate de pantă și în zonele depresionare de pe versanți.
Distanța dintre canalele de coastă înclinate se determină din relația debitului apei de
scurgere pe versant :

Q=S.K.I S=l.d Q=l.d.K.I d = Q / (l . K . I) unde :

Q – debitul maxim de pe suprafața de intercepție a canalului de coastă (m3/s)

S – suprafața deservită de canalul de coastă înclinat (m2)
l – lungimea canalului de coastă înclinat (m)
d – distanța dintre două canale de coastă înclinate consecutive (m)
K– coeficientul de scurgere a apei pe versant
I – intensitatea ploii de calcul (m/s)
Coeficientul de scurgere a apei de pe o suprafață înclinată reprezintă raportul dintre
cantitatea de apă scursă și cantitatea de apă de precipitații căzută pe supra- fața respectivă.
Coeficientul de scurgere se determină experimental și depinde în mare măsură de pantă,
acoperirea suprafeței și textura solului – tabel 3.14.

Tabel 3.14

Valorile coeficienților de scurgere – k (după M. Moțoc)

Folosința Panta Textura

(%) Lutoasă și lut-nisipoasă Argiloasă
0–5 0,30 0,40
Pădure 5 – 10 0,35 0,50
10 - 30 0,50 0,60
0–5 0,30 0,40
Pășune 5 – 10 0,35 0,55
10 - 30 0,40 0,60
0–5 0,50 0,60
82
 Teren cultivat 5 – 10 0,60 0,70
10 - 30 0,70 0,80

Secțiunea canalelor de coastă înclinate este cel mai frecvent trapezidală, cu adîncimi de 0,6
- 0,8 m și taluze amonte 1/1 – 1/2 și aval 1/1. Canalele de coastă înclinate situate în lungul
drumurilor de exploatare, se situează în amonte de acestea, au adîncimi 0,3-0,4 m și taluze
amonte 1/1-1/0,5 și aval 1/1,5-1/3.
La pante mai mari de 5% taluzele și fundul canalelor se consolidează biologic sau
mecanic, după necesitate.
Execuția se realizează mecanizat, terasamentele și manual consolidările.
Activitățile de întreținere constau în menținerea configurației geometrice a secțiunii
transversale prin lucrări de terasamente, iar în perioada de sfîrșit de iarnă deszăpeziri, pentru a
menține capacitatea de preluare a apelor provenite din topirea zăpezii.

3.4.4.6.2. Canalele de coastă orizontale (de nivel)

Canalele de coastă orizontale, spre deosebire de cele înclinate, au menirea de a intercepta

scurgerile de pe versanți și a asigura infiltrarea apei în sol și astfel valorificarea acesteia în
consumul plantelor. în aceste condiții canalele de coastă orizontale se uitilizează în zone cu
precipitații anuale sub 500-550 mm.
Canalele de coastă orizontale se trasează paralel cu curbele de nivel, iar pentru a le mări
capacitatea de reținere a apei, cu pămîntul săpat se execută un diguleț în partea aval. în același
scop al reținerii și infiltrării apelor de scurgere , transversal pe acestea la fiecare 50-60 m se
execută pinteni din pămînt.

3.4.4.6.3. Debușeele

Debușeele sunt canale avînd scopul de a colecta și evacua apa de pe versanți, interceptată
și dirijată prin canale de coastă înclinate, drenuri, captări de izvoare. Se asigură astfel protecția
lucrărilor executate pe versanți (drumuri, terase, podețe, șa.), a versanților la alunecare, față de
apele excedentare provenite din precipitații.
Debușeele urmăresc linia de cea mai mare pantă, avînd un traseu cît mai scurt și rectiliniu;
se amplasează în zonele depresionare de pe versant, la limita dintre tarlale, pe traseul unor ravene
avînd suprafețe de recepție sub 80-100 ha și care se amenajează în acest scop.
Secțiunea transversală a debușeelor este de formă triunghiulară, trapezoidală sau
parabolică, conformația geometrică asigurînd traversarea acestora de mașinile agricole –
fig.3.14. Astfel pentru o secțiune trapezoidală traversabilă de mașinile agricole, elementele
geometrice ale debușeelor se încadrează în limitele :
- baza mică (b) - 1,5 – 2,0 m
- adîncime (h) - 0,4 – 0,5 m
- taluze (1/m) - 1/4 - 1/5
- debit (Q) - 0,4 – 1,5 m3/s
- viteza apei (V) - 0,5 – 1,0 m/s
în vederea protejării fundului și taluzelor debușeului față de acțiunea destructivă a apei de
scurgere se efectuează consolidări astfel :
 biologice - cu ierburi perene, la pante ale fundului debușeului între 6 – 8 %;
- cu brazde de iarbă la pante de 8 – 10 % , asigurînd protecții la viteze de
scurgere a apei sub 1,5 – 2,0 m/s
 mecanice – prin peree de piatră, din dale de beton sau pereți betonați, pe secțiuni
trapezoidale, cu taluz 1/1 și asigurînd protecție la viteze ale apei de 4 – 8 m/s.
în zona teraselor fundul debușeelor are conformația acestora, respectiv o înclinare de 3 %
pe platforme și căderi în trepte pe taluze.
Debitul de scurgere pe debușeu este în de funcție de suprafața de recepție a apelor, cadrul
83
climatic și pedolgic și se determină cu relația :

Fig. 3.14. – Secțiuni transversale prin debușee în plantații vitipomicole

Q = 0,167 . S . K . I unde :

S – suprafața de colectare a apelor ( ha )

K – coeficientul de scurgere
I – intensitatea ploii (mm/min)
La lungimi ale debușeelor peste 200m și suprafețe deservite mai mari de 3-4 ha, secțiunile
debușeelor se tronsonează (diferențiază) funcție de debitele receptate pe diferite zone (paliere) de
altitudine.

3.5. COMBATEREA EROZIUNII ÎN ADÂNCIME

Eroziunea în adâncime este forma de eroziune a solului care afectează în mod profund
terenul cu diverse folosințe de pe versanți, atât prin scoatera efectivă din exploatare, cît și prin
perspectiva extinderii suprafeței afectate datorită evoluției formațiunilor eroziunii în adîncime.
Eroziunea în adâncime pe de altă parte determină o serie de efecte nefavorabile asupra
mediului înconjurător dintre care amintim: colmatarea lacurilor de acumulare (asigură cca. 30%
din aluviunile rîurilor), degradarea căilor de comunicații, poluarea cursurilor de apă, executarea
cu dificultate a lucrărilor agricole mecanice, ș.a.
Soluțiile de combatere asigură stoparea evoluției formațiunilor eroziunii în adâncime,
valorificarea acestor terenuri prin folosințe agricole, vitipomicole sau silvice și se integrează într-
un program complex de lucrări hidro-pedo-agroameliorative aferent întrgului versant.

3.5.1. Formațiunile eroziunii în adâncime și elementele acestora

Eroziunea în adâncime, în funcție de intensitate și stadiu de evoluție, se regăsește sub

84
următoarele forme:
Rigola este formațiunea de eroziune avînd adâncimea de 20-50 cm, un traseu neregulat, o
secțiune transversală în formă de V și o linie a fundului paralelă cu linia versantului.
Ogașul este o formațiune a eroziunii în adâncime mai profundă, cu adâncimi de 0,5-3,0 m,
secțiune în formă de V, linie a fundului paralelă cu linia versantului și o lățime la partea
superioară de 5-8 m
Ravena este formațiunea eroziunii în adâncime cea mai profundă, rezultată prin evoluția
ogașului. Ravena are adâncimi de peste 3 m atingînd 30 m, lățimi la partea superioară de 8-50
m , lungimi de ordinul a cîtorva sute de metri, osecțiune transversală parabolică și un profil
longitudinal în trepte, corelat cu conformația litologică a terenului.
Părțile componente ale unei ravene sînt: vîrful, fundul, malurile, taluzurile și conul de
dejecție.
Vîrful ravenei este capul ravenei, pe unde se asigură accesul celei mai mari cantități de apă
și care are frecvent conformația unei căderi. Vîrful este zona de manifestare a energiei
destructive maxime determinând dezvoltarea ravenei în lungime, adâncime și lățime. Ravena
poate avea mai multe vîrfuri, dintre care vîrful cu aport maxim de apă este principal
Fundul ravenei este constituit din fâșia îngustă dispusă pe porțiunea cea mai joasă a
secțiunii transversale și care se lățește spre capul aval datorită colmatării cu materiale erodate din
amonte.
Malurile reprezintă terenul situat la buza superioară, deoparte și alta a văii ravenei.
Taluzurile sunt suprafețele laterale ale văii ravenei care fac legătura malurilor cu fundul.
Taluzurile sunt mai abrupte în perioadele active ale dezvoltării ravenei și în condițiile unei
litologii a terenului cu pondere ridicată de fracțiuni granulometrice argiloase în raport cu cele
nisipoase. Pe măsura înbătrînirii ravenei (încheierii perioadei active a evoluției), taluzurile se
îndulcesc atingînd poziția taluzului natural,manifestîndu-se totodată activități biologice
energice(înierbare, înpădurire).
Conul de dejecție este zona de depunere a materialului de eroziune transportat de apă pe
ravenă, situat la baza versantului și a cărui început coincide adesea cu gura ravenei. Pe traseul
conului de dejecție depunerea aluviunilor se realizează graduat, începînd cu fracțiunile grosiere
și terminînd cu cele fine.
Dezvoltarea ravenei parcurge mai multe stadii, plecînd de la o rigolă căreia i se detașează
căderea de la vîrf, avansul rapid în adîncime,lungime și lățime, atingerea unei stări de echilibru
al dezvoltării, încheiat cu stadiul de bătrînețe în care taluzele capătă conformația taluzului
natural și se acoperă cu vegetație ierboasă și lemnoasă.

3.5.2. Metode de combatere a eroziunii în adâncime

Lucrările de combatere, au la bază cunoașterea principalelor caracteristici ale proceselor de

eroziune în adâncime: cauzele ce determină eroziunea în adâncime, stadiul de evoluție a
formațiunii de eroziune, folosința terenului afectat, pagubele produse, ș.a. Soluțiile adoptate vor
fi complexe, deosebit de eficace, cu efect rapid și în mod firesc costisitoare, în situația unor
terenuri cu fertilitate ridicată, avînd folosințe valoroase, sau vizînd protecția căilor de
comunicații, localităților sau altor obiective economice. Soluțiile vor fi mai ușoare, mai ieftine și
pe durate mai mari de intrare în operare în situația terenurilor neproductive și fără importanță
economică.
Lucrările de combatere a eroziunii în adâncime se categorisesc în:
- lucrări de stingere și desființare a rigolelor și ogașelor;
- lucrări de amenajare a ogașelor mari și ravenelor.

3.5.2.1. Lucrări de combatere a eroziunii în adâcime

pe rigole și ogașe

Rigolele, formațiuni mici ale eroziunii în adâncime, se sting în evoluție și se valorifică

85
agricol prin astupare cu mașini terasiere și nivelare cu nivelatoare.
Ogașele, formațiuni ale eroziunii de adâncime mai proieminente (0,5-3m profunzime), se
ameliorează prin lucrări terasiere de astupare, nivelare sau modelare diferențiate în privința
caracteristicilor :
 Astuparea se asigură cu mașini terasiere, buldozere, lucrînd perpendicular pe traseul
ogașului la pante ale versantului sub 20-25 % și din deal în vale și cu lama înclinată spre firul
ogașului la pante mai mari de 20-25 %.
Pământul de umplutură se asigură de pe o fâșie lată de 10 m aferentă ogașului adânc până la
1 m și de 20 m pentru ogașele ce depășesc 1 m adâncime.
Buldozerele pot lucra fie pe o parte, fie pe ambele părți ale ogașului.

 La lungimi ale ogașelor peste 80-100 m se execută transversal dopuri de pământ la

intervale de 40-50 m având menirea de a consolida tronsoanele de pământ de umplutură dintre
dopuri, la antrenarea de ape și alunecarea pe fundul văii.
 Pământul de umplutură se așează în strate de 40-50 cm grosime și se tasează, în situația
unor volume mari de terasamente, iar în funcție de condiții se pot efectua și decopertări
anterioare deplasărilor de pământ.
 în situația ogașelor prea dezvoltate, determinînd deplasări prea mari de pămînt, se pot
adopta soluții constînd în modelări (aplatizări de taluze) completate cu lucrări de consolidare
prin înierbare și împădurire sau amenajarea ogașelor ca debușee în special în exploatațiile viti-
pomicole.
 Pe terenurile cu formațiuni ale eroziunii în adâncime ameliorate prin lucrări terasiere,
refacerea fertilității solului se asigură prin aplicarea unui sistem adecvat de
fertilizare ameliorativă organică și chimică (doze majorate cu cca. 30 % față de cerințele
terenului neafectat).
 Pentru controlul scurgerilor prin vîrf a unor formațiuni ale eroziunii în adîncime, se
utilizează canale de coastă care preiau și gestionează apa din amontele vîrfului (o
înmagazinează în sol, sau o dirijează spre puncte consolidate de scurgere).
 Rîpele, formațiuni frecvente pe versanții supuși proceselor eroziunii în adâncime, se
ameliorează prin lucrări de taluzare și consolidare prin înierbare sau înpădurire.
3.5.2.2. Lucrări de combatere a eroziunii în adâcime
pe ogașe mari și ravene

Ogașele mari și ravenele nu pot fi ameliorate prin astupare cu pămînt (necesită volume
deosebit de mari), doar prin amenajare, având la bază principiile:
 Stoparea evoluției în lungime, adâncime și lățime;
 Asigurarea unui echilibru între curentul apei și albie, transportul de aluviuni reducîndu-
se la valori minime;
 Controlul debitului maxim de scurgere pe formațiunea respectivă.
Amenajarea acestor formațiuni de eroziune constă într-un comlex de lucrări –
fig. 4.1 constituit din :
 Lucrări în bazinul de recepție a formațiunii de eroziune respective;
 Lucrări de amenajare a vîrfului;
 Lucrări de amenajare a malurilor;
 Lucrări de amenajare a fundului formațiunii de eroziune respective.

3.5.2.2.1. Lucrări de amenajare în bazinul de recepție

a ogașelor mari și ravenelor

Amenajarea bazinelor de recepție a formațiunilor eroziunii de adîncime asigură

regularizarea scurgerilor apei pe versant prin:
 Soluții agroameliorative de cultivare a terenurilor arabile (culturi în fîșii, culturi cu benzi
86
înierbate, ș.a.)
 Lucrări hidrotehnice pe versanți: valuri de pămînt, terase, canale de coastă înclinate sau
de nivel

Fig. 3.15. Amenajarea complexă a bazinului de recepție a unei ravene cu

lucrări de combatere a eroziunii de adâncime (L.Stăncescu și colab., 1984)

Canalele de coastă înclinate se utilizează în terenuri cu precipitații deosebit de abundente

( 600 mm), soluri cu permeabilitate redusă și supuse alunecărilor de teren, asigurînd dirijarea
apei de scurgere prin debușee evitînd concentrările de apă la vîrful formațiunii de eroziune în
adîncime
Canalele de coastă de nivel au fundul orizontal și se amplasează pe direcția curbelor de
nivel.
Acestea rețin integral scurgerile din precipitații pe spațiile dintre ele și se dispun fie grupat
pentru controlul apelor de la vîrful ravenei, fie pe întregul bazin de recepție la folosința pășune
sau pe teren neproductiv, fie pe treimea aval a bazinului la folosința agricol pentru a nu stînjeni
desfășurarea mecanizată a lucrărilor.
Lungimea totală a canalelor de coastă de nivel- L (m) pentru regularizarea scurgerilor pe
întregul versant se determină cu relația:

L = Vs / Vr unde :
Vs - volumul de apă scurs din bazinul de recepție pentru ploaia
de calcul (m3)
Vr - volumul de apă reținut pe 1 ml. de canal (m3)
Distanța dintre canalele de nivel grupate pentru controlul scurgerilor din zona de vîrf a
ravenei – fig. 3.16 este ceva mai mare față de lungimea luciului apei- la (m) și se determină cu
relația :
87
 la = ho / iv unde :
ho – înălțimea apei în amonte de diguleț (m)
iv – panta versantului

Fig. 3.16 – Elemente geometrice pentru determinarea distanței dintre canalele

de coastă de nivel grupate la vîrful ravenei

Primul canal se amplasează la 5-6 m de vîrful ravenei iar terenul dintre canale se înierbează
sau se înpădurește.

Fig.3.17 – Lucrări de consolidare a v ârfului ravenei

Trecerile apei de la un canal la altul se asigură prin locuri special amenajate în digulețe și
consolidate prin înierbare. în vederea reținerii uniforme a apei pe canalele de nivel, la intervale
de 10 - 20 m se execută pe acestea pinteni de pământ.

88
 3.5.2.2.2 Lucrări de amenajare a vîrfului ravenei

Amenajarea vârfului ravenei asigură stabilizarea acesteia și oprirea avansului către

amontele versantului. Se întâlnesc mai multe situații.
 în situația reținerii totale a scurgerilor prin lucrările antierozionale executate în bazinul de
recepție, ravena se amenajează la vârf prin lucrări simple de înierbare sau împădurire, după o
prealabilă taluzare sau modelare în trepte.
 în situația reținerii parțiale a scurgerilor în bazinul de recepție, vârful ravenelor cu
adâncimi sub 3-4 m se amenajează cu lucrări ușoare: umplutură de pământ amestecat cu gunoi,
terasări cu gărdulețe sau saltele de fascine.
 La debite mari de apă de scurgere din bazinul de recepție și pericole de efect destructiv
asupra obiectivelor economice, se aplică la vârful ravenei lucrări inginerești grele și costisitoare,
respectiv ziduri de sprijin cu disipatoare de energie a apei la ravenele având la vârf adâncimi sub
2-3 m și instalații de curent rapid din zidărie cu mortar de ciment sau din beton, căderi în trepte
ori instalații tubulare, la adâncimi peste 3-4 m – fig. 3.17.

3.5.2.2.3 Lucrări de amenajare a malurilor

Pentru consolidarea malurilor ravenelor, soluțiile au în vedere împăduriri, taluzări, garnisaje

și ziduri de sprijin, după situație.
 Sus pe mal, pe fâșia adiacentă văii ravenei, se plantează arbori și arbuști de talie joasă și cu
putere mare de drajonare, pe lățimi de 10-50 m, astfel: spre ravenă vișin, sălcioară, cătină albă, în
zona mediană, stejar, salcâm, ulm, paltin, vișin, jugastru, iar în zona exterioară arbuști cu ghimpi
pentru protecție contra animalelor, măceș și păducel.
 După stabilizarea fundului ravenei, malurile nu prea abrupte se taluzează la pante apropiate
de cele ale taluzului natural și se acoperă cu un strat de pământ fertil gros de 7-8 cm. Pentru a
asigura neantrenarea de ape a aceastei umpluturi, pe taluz se execută gărdulețe distanțate la 2-3
m, înalte de 10-15 cm și dispuse pe linia curbelor de nivel. Pământul rezultat din săpăturile
executate la taluzări se depozitează pe fundul ravenei – fig. 3.18.

Fig. 3.18 –Taluzarea malurilor unei ravene

 Malurile abrupte se stabilizează după taluzare prin plantații de plop, salcie, răchită. Pentru
protejare în primii ani, până la prinderea puieților, pe taluz se execută gărdulețe din împletituri
de nuiele dispuse pe curbele de nivel. Gărdulețele sunt confecționate din pari lungi de 0.6-0,8 m,
cu diametrul de 4-8 cm, distanțați la 0,4-0,6 m, bătuți în pământ în șănțulețe și împletiți cu
nuiele începând de la fundul șănțulețului până la 10-20 cm deasupra terenului.
 Garnisajele pentru consolidarea malurilor abrupte ale ravenelor, sunt saltele groase de 10-
15 cm, alcătuite din crengi (răchită, coarde de viță de vie)și fixate pe taluz prin pari bătuți în
pământ cca. 0,5 m.

3.5.2.2.4 Lucrări de amenajare a fundului ravenei

89
 Consolidarea fundului ravenelor se realizează printr-un complex de lucrări în care
împădurirea este de bază și o serie de lucrări de construcție longitudinale și transversale ce
stabilizează în mare măsură fundul permițînd împădurirea.
Garnisajele sunt lucrări de construcție longitudinale văii care se execută în condiții de
debite mici de viitură și procese de eroziune de fund reduse.
Constructiv se execută o saltea din crengi (dispuse cu vîrful înainte) sau alte materiale
lemnoase, groasă de 1 m și fixată pe fund prin prăjini și pari bătuți în pământ. Rezistența creiată
la scurgerea apei asigură colmatarea fundului și condiții favorabile pentru aplicarea împăduririi
fundului ravenei – fig. 3.19.

Fig. 3.19 – Garnisaje – detalii constructive

Speciile ce se folosesc în zonele mai umede sunt : aninul, oțetarul, plopul, răchita, iar în
cele secetoase salcâmul, păducelul, ulmul de Turchestan, măceșul.
Lucrările de construcție transversale sunt lucrări transversale pe ravenă, care se execută
din pământ, lemn, lemn cu piatră, zidărie de piatră și beton și care sunt astfel costisitoare.
Se amplasează în zone cu probleme deosebite de degradare a fundului și malurilor, asigură
depunera aluviunilor în spatele lor și realizarea unui profil longitudinal în trepte pe fundul
ravenei.
Sunt urmate de lucrări de împădurire care consolidează definitiv ravena, parte
dintre acestea (cele din lemn) având o durată scurtă de servici.
Lucrările din lemn fiind mai puțin rezistente se execută pe formațiuni de eroziune mai mici
sau pe tronsoane amonte ale celor mari. în locurile de amplasare ale lucrărilor din lemn trbuie să
existe posibilitatea de a se bate pari de fixare, debitele de scurgere să fie reduse, materialul
aluvionar sub dimeniunea pietrișului.
în funcție de stabilitatea fundului și malurilor se execută cleionaje pe formațiunile de
eroziune stabile, iar pe cele instabile (afuiabile), fascinaje, garnisaje și praguri din trunchiuri de
arbori și din crengi.
Lucrările din zidărie sunt mai rezistente, dar și mai costisitoare, fapt pentru care se execută
în zonele unde se găsește piatra și unde sunt obiective economice importante de apărat.
Pe formațiunile de eroziune cu fund afuiabil se folosesc lucrări elastice, din zidărie uscată
simplă sau din gabioane.
Pe formațiunile cu fund rezistent la acțiunea apei se folosesc lucrări din zidărie cu
mortar de ciment sau lucrări din beton.
Locul de amplasare a lucrărilor transversale este foarte important pentru stabilitatea
lucrării, durata de servici și cost și se alege după o serie de criterii :
 condiții geotehnice bune de fundare și încastrare în maluri
 secțiunea transversală a formațiunii eroziunii de adâncime cît mai mică
 secțiunea de scurgere adâncă, asigurând poziționarea coronamentului lucrării sub cota
malurilor
 taluzuri și maluri stabile
 traseu rectiliniu pentru a preveni curenții diagonali subminând malurile
90
 Dimensionarea lucrărilor transversale
Lucrările transversale se proiectează stabilindu-li-se numărul pe întreaga lungime a ravenei
sau pe tronsonul ales, distanța între lucrări și locul de amplasare.
Lucrările din lemn (fascinaje, cleionaje), lemn cu piatră și zidărie uscată se dimensionează
constructiv.
Lucrările transversale din zidărie cu mortar de ciment, din beton și barajele de pământ se
dimensionează prin calcul
în vederea dimensionării lucrărilor transversale trebuiesc cunoscute panta fundului ravenei
și panta de compensație, panta de proiectare (după Băloiu).
Panta de compensație reprezintă panta ravenei sau a unui tronson de ravenă, pe care se
realizează un echilibru hidrodinamic între curent și albie, asigurându-se o compesare a
aluviunilor depuse și celor antrenate de pe fund, profilul fundului ravenei rămănând neschimbat,
schimbându-se doar diametrul particolelor, cele mici fiind antrenate iar cele mari depuse.
Panta de proiectere se calculează cu relația lui Chezy :

Va 2
V=C RJ de unde J = iar Va = Vo. hm
C2R
87. R
C=
  R
V – viteza apei
Va – viteza medie limită de antrenare diferențiată după diametrul aluviunilor
Vo – viteza limită de antrenare pe un curent cu adâncimea medie hm = 1 m
hm – adâncimea medie a curentului
C – coeficientul lui Chezy
R – raza hidraulică corespunzătoare debitului maxim mediu de viitură în secțiunea medie
a sectorului de calcul
 - coeficientul de rugozitate cu valori de 3,5 – 7,5 în sectorul de transport și 5,5 – 10,0 în
sectorul de săpare în funcție de vegetația forestieră
Panta de compensare se calculează în sectoarele active unde se vor executa lucrări.
Determinarea acestui parametru este destul de dificilă reclamând date concrete din teritoriu,
deaceea în funcție de posibilități se utilizează observațiile asupra lucrărilor existente sau asupra
depunerilor din spatele obstacolelor de pe traseul ravenelor.
Panta de proiectare asigură depunerea aluviunilor diferențiat după diametru.
Orientativ panta de proiectare îmbracă valori diferențiate în funcție configurația litologică
configurația litologică a teritoriului astfel:
- pe soluri ușoare 0,5 – 1 %
- pe soluri mijlocii 2 – 3 %
- pe soluri fine 1 – 2 %
- pe ravene care transportă pietre 3 – 5 %
înălțimea lucrărilor transversale
înălțimea lucrărilor transversale se diferențiază după materialul de construcție astfel:
- pentru lucrările de nuiele – până la 0,7 – 0,8 m
- pentru lucrări de lemn cu piatră - sub 2 – 3 m
- pentru lucrări de zidărie de piatră uscată 1 – 1,5 m
- pentru lucrări din beton, din zidărie de piatră cu mortar de ciment sub 2 – 3 m
(ajungând până la 10 m)
Numărul și distanța dintre lucrări
în situația lucrărilor mici, tipizate, se stabilește prin calcul numărul și distanța dintre lucrări,
înălțimile fiind aceleași.
Pentru lucrările mari, cu amplasamente în anumite puncte se calculează în mod firesc
înălțimea acestora și efectul lor în controlul pantei de compensație.
Pentru prima situație – fig. 3.20, cunoscând lungimea ravenei sau a tronsonului de acoperit
prin lucrări (L), înălțimea unei lucrări (h) și înălțimea de acoperit prin lucrări (hrc ), numărul de
91
lucrări (N) și distanța dintre lucrări (d) se calculează connform relațiilor :

Fig. 3.20 - Profil longitudinal prin ravenă

și parametrii lucrărilor tranversale

h rc = H - hc = L. Ir – L. Ip = L.(Ir – Ip)

hrc L.( Ir  Ip ) h
N= = iar d = Ir  Ip și h = d. ( Ir – Ip )
h h
în care :
Ir – panta ravenei sau a tronsonului de calcul
Ip – panta de proiectare
H – căderea liniei fundului ravenei (diferența dintre cotă fund amonte și cotă fund
aval)
hc – căderea corespunzătoare pantei de compensație

Băloiu consideră că în cazul împăduririi suprafeței dintre lucrări și executării unor lucrări în
bazinul de recepție al formațiunii de eroziune în adâncime, înălțimea de acoperit prin lucrări
(hrc) se poate reduce cu 50 % având carezultat economie de investiții.

Tipuri de lucrări transversale

Lucrările transversale se diferențiază după caracteristici, localizare pe traseul formațiunii de
eroziune și materialele de construcție folosite.
Cleionajele sunt lucrări transversale, alcătuite din pereți de nuiele dispuși transversal pe
firul văii, pe un singur rând – cleionaje simple, sau pe două rânduri – cleionaje duble.
Cleionajele simple – fig. 3.21 sunt alcătuite dintr-un perete de nuiele împletite, cu înălțimea
de 0,6-0,8 m, încastrat în maluri pe o lungime de 1-2,5 m.
Tehnologia de execuție constă în săparea unui șanț lat de 30-40 cm , adânc de 50-80 cm , în
care se bat pari de salcâm sau stejar cu lungimi de 2-2,5 m , diametre de 12-14 cm , la distanțe de
0,6-0,8 m .
împletitura cu nuiele de salcie, stejar, ulm sau plop se începe din șanț, pentru asigurarea
încastrării de fund și se continuă (după astuparea șanțului cu pământ bine compactat) până la
înălțimea coronamentului, acestuia dându-i-se o ușoară înclinare dinspre aripi spre axul
cleionajului, constituindu-se astfel zona de deversare.
Pentru protecția zonei aval de efectul destructiv al apei deversate, se execută un radier
alcătuit din două sau mai multe rânduri de fascine dispuse transversal și fixate prin pari, iar pe
terenuri afuiabile (ușor antrenate de ape) se consolidează zona amonte cu un rând de fascine
dispuse transversal.
Zona din amontele cleionajului se umple cu pietriș sau pământ, prin colmatarea
ulterioară asigurându-se creșterea robusteței lucrării.
Cleionajul dublu – fig. 3.22 este alcătuit din doi pereți împletiți cu nuiele, distanțați la1 m,
cu întărituri longitudinale prin longrine, transversale prin moaze și contrafise cu piloți în amonte,
toate aceste elemente fiind prinse cu cuie.
Spațiile dintre pereții împletiți precum și cel din amontele lucrării se umplu cu materiale
locale (pământ, pietriș, resturi vegetale) iar în aval de lucrare se execută un radier din fascine
fixate prin țăruși.
92
 Fascinajele – fig.3.23 sunt lucrări transversale care se folosesc pe albii instabile (cu fund și
maluri nisipoase, afuiabile) ele permițând mularea elementelor de construcție ale lucrării pe
albie, cerință pe care cleionajele nu o pot asigura.
Fascinajele sunt confecționate din două sau mai multe fascine suprapuse, fixate prin pari cu
cârlig sau poziționate între două rânduri de pari, fascina de jos fiind încastrată în pământul de
fundație pe jumătate din diametru.
Fascinele sunt materiale de construcție constituite din mănunchiuri de nuiele, lungi de 4-12
m , având diametre de 20-30 cm , întărite prin legături cu sârmă la intervale de 30-50 cm .
Fascinele lestate sunt elemente de construcție masive, având un sâmbure din pietre și
diametre de 60-100 cm , utilizânduse în zone în care procesul de eroziune este mai activ.
Lucrările transversale din lemn cu piatră (căsoaiele) – fig. 3.24 sunt lucrări transversale
sub formă de praguri având înălțimi de 1-2 m sau sub formă de baraje când condițiile impun
lucrări mai înalte.
Căsoaiele sunt confecționate din pereți dubli de bușteni sau bile îmbinate prin buloane sau
piroane, pereți fixați în albie prin pari bătuți în pământ, spațiul dintre pereți umplându-se cu
piatră de carieră sau bolovani de râu

Fig. 3.23 – Fascinaj

Vedere în plan, elevație și secțiune transversală

Coronamentul lucrării prezintă înclinări ușoare dinspre aripi spre ax asigurând deversorul de
scurgere a apelor
în avalul lucrărilor executate din lemn cu piatră se prevede un radier confecționat din
bârne dispuse longitudinal, gros de 15-20 cm și consolidări de maluri executate tot din lemn cu
piatră
Pragurile din zidărie uscată de piatră - fig. 3.25 sunt lucrări transversale cu înălțimi până
la 2 m, confecționate din blocuri de piatră dispuse stratificat, bine îmbinate (cu rosturi sub 2 cm).
Acest tip de lucrare asigură stabilitate la împingerea apei prin forțele de frecare dintre
blocurile de piatră, este pretabilă în zone în care se găsește piatra ca material de construcție, iar
terenul de fundare a lucrării este dur, nepermițând baterea parilor de lemn.
Fundația lucrării este constituită din zidărie de piatră de dimensiuni mari și este montată
într-un șanț transversal pe albie adânc de 0,5-0,9 m.
93
 Coronamentul prezintă înclinări dinspre aripi spre axul lucrării asigurându-se deversorul de
scurgere a apei.
în porțiunea aval a lucrării se execută radierul din piatră în trepte, cu o treaptă la pante ale
fundului ravenei sub 25 % și cu două sau mai multe trepte la pante mai mari de 25 %. Malurile
din zona lucrării în porțiunea aval se consolidează prin peree de piatră.
Pragurile din zidărie uscată de piatră în plase de sârmă sunt lucrări transversale, înalte de
maxim 1,5 m , executate pe ravene cu deschideri de 4-5 m , în zone cu albii instabile și prezența
pietrelor cu dimensiuni mici ca material local de construcție.
Fundația săpată în albie pe o adâncime de 0,5 m și corpul pragului, încastrate în maluri pe
lungimi de 1 m , se umplu cu piatră de dimensiuni mici turnată în plase de sârmă  3-4 mm și
ochiuri de 6-12 cm . Plasele constituind pereții laterali ai lucrării se rigidizează prin întărituri
transversale de sârmă.
în zona aval se execută radierul lucrării consolidări ale malurilor din piatră.
Barajele din gabioane – fig. 3.26 sunt lucrări transversale elastice care se execută pe ravene
cu albii instabile; sunt alcătuite din gabioane ce se stivuiesc în fundația și corpul barajului.
Gabioanele sunt cutii paralelipipedice cu dimensiuni 211m, confecționate din plasă
de sârmă arsă sau galvanizată având ochiuri în funcție de dimensiunea pietrelor cu care se
umplu. Gabioanele se execută direct în lucrare fiind fixate intre ele prin legături de sârmă
realizate la intervale de 15-20 cm.
Coronamentul lucrării, după 1 an de la execuție, interval de timp în care lucrarea s-a
stabilizat pe terenul de fundare, se acoperă cu un strat de mortar de protecție gros de 10 cm.
Lucrări din zidărie de piatră cu mortar de ciment și din beton – fig. 3.27 sunt lucrări
costisitoare, reclamă studii detaliate și calcule inginerești deosebite, utilizându-se în condițiile în
care celelalte lucrări mai simple nu dau satisfacție.
Barajele din zidărie de piatră cu mortar de ciment și cele din beton sunt lucrările
transversale cele mai rezistente, cu înălțimi deobicei de 2-3 m , care se execută în zonele cele
mai intens afectate de procesele eroziunii de adâncime, situate pe tronsoane dispuse în treimea
mijlocie sau aval a ravenei.

Fig. 3.27 – Baraj din zidărie de piatră cu mortar de ciment.

Elevație și secțiune

Elementul component de bază al barajului îl constituie fundația care preia și transmite

terenului de fundație solicitările determinate de greutatea barajului și presiunea apei la nivelul
buzei deversorului exercitată asupra taluzului amonte.
Corpul barajului are formă trapezoidală și este alcătuit fie din zidărie de piatră cu mortar
de ciment fie din beton. în corpul barajului sunt prevăzute barbacane, orificii dreptunghiulare cu
dimensiuni de 15/25 cm – 30/40 cm distanțate la 1,5-2,0 m , asigurând evacuarea apei de drenaj
după colmatarea zonei amonte a lucrării.
Aripile, elementele laterale, au înclinări de 5-15 % spre zona mediană a corpului barajului,
unde este dispus deversorul cu formă trapezoidală asigurând scurgera apei peste coronament.
94
 Radierul reprezintă elementul constructiv situat în avalul barajului, care preia apa de
scurgere prin deversor, îi diminuează energia hidraulică destructivă subminând stabilitatea
fundației și o dirijează cu o scurgere lentă în aval.
Radierul are o lungime egală cu dublul înălțimii barajului, o înclinare longitudinală de 5% și
transversală de 1-3%. Constructiv este alcătuit dintr-un strat de balast gros de 10-15 cm, peste
care se toarnă un strat de beton gros de 10-15 cm.
Pentru disiparea energiei hidraulice a apei scurse prin deversor, la capătul aval al radierului
se execută un contrabaraj, având coronamentul cu 50 cm deasupra cotei radierului.
Malurile, în avalul lucrării (zona radierului), se consolidează prin periere cu zidărie de
piatră.
Barajele de pământ – fig. 3.28 – sunt lucrări transversale deosebit de eficace prin înălțimea
pe care o pot controla, folosind totodată materialul de construcție cel mai ieftin-pământul.
Barajele de pământ cu descărcător central se folosesc pe ravene având bazinele de recepție
sub 500 ha, adâncimi peste 4 m, deschideri ale albiei depășind 10 m, cu scurgeri nepermanente
pentru a nu periclita stabilitatea lucrării prin înmuiere .

Fig. 3.28 – Baraj din pământ.

Vederi în plan, frontală, secțiune transversală

Costurile barajelor de pământ, față de lucrările clasice din zidărie cu mortar sau din beton,
sunt mai reduse cu 35- 45 % la ciment, cu 100 % la fier beton și cu 45-60 % la manoperă
Alte avantaje ale folosirii acestui tip de lucrare constau în scurtarea timpului de execuție
prin realizarea mecanizată în mare măsură, pretabilitatea pentru zone mai puțin accesibile și cu
albii mai puțin stabile, barajele de pământ fiind lucrări cu o bună elasticitate (se mulează pe
albie).
Terenul din zona barajului trebuie să ofere condiții bune de fundare și încastrare în maluri,
evitându-se pământurile conținând săruri, materii organice (peste 3 %), argile contractile,
nisipuri curgătoare, mâluri, turbe.
în zona barajului conformația albiei trebuie să fie simetrică, largă, asigurând lățimi la fund
de minim 3 m iar la coronament de 8-10 m, acesta situându-se totodată la o cotă cu minim 2 m
sub cota a malurilor.
Elementele componente ale unui baraj de pământ sunt : corpul barajului, fundația,
încastrările în maluri și instalația de deversare (descărcare).
Corpul barajului are formă trapezoidală, cu înălțimea de 2-10 m și taluzuri amonte 1/1,5-
1/2 și aval 1/3.
95
 Coronamentul, cu lățimea de minim 2,5 m , prezintă înclinări laterale față de ax de 5-6 %.
Lățimea coronamentului este în funcție de înălțimea barajului și se poate calcula cu relația :
c 1,1 H +1 unde c este lățimea la coronament iar H înălțimea barajului.
Fundația barajului are ca înălțime grosimea stratului săpat până la adâncimea terenului
sănătos, care se mobilizează (scarifică) pe o adâncime de 10-20 cm, ampriza procesată astfel
asigurând o bună legătură între corpul barajului și fundație.
Corpul barajului se încastrează în maluri în trepte, pe lungimi de 0,5-1,5 m în funcție de
litologia terenului, valorile mai mici utilizându-se în terenuri argiloase, iar cele mai mari în
ternuri nisipoase.
Instalația de deversare se dimensionează pentru a asigura scurgerea debitelor maxime de
viitură și se execută sub formă de căderi sau ca pantă forțată (de curent rapid).
Instalația de deversare cu căderi se poate prezenta cu cădere simplă în situația barajelor cu
înălțimi sub 3-4 m sau cu căderi în trepte, pentru înălțimi ce depășesc 3-4 m și debite mai mari
de 10 m 3/ s.
Secțiunea instalației cu căderi este dreptunghiulară, iar a instalației cu pantă forțată,
dreptunghiulară sau trapezoidală.
Instalația de deversare cu pantă forțată ste alcătuită dintr-un deversor cu prag lat la intrare
în instalație, jilipul sau panta forțată dispus pe taluzul aval al barajului, este scurt și cu pantă
peste 25 %, disipatorul de energie – bazinul de liniștire la ieșirea din instalație.
Tehnologia de execuție a barajelor de pământ prevede executarea următoarelor lucrări :
- efectuarea de săpături în zona de execuție a lucrării pentru taluzări și încastrarea în maluri
;
- efectuarea de săpături pentru fundație și pregătirea amprizei ;
- umplerea corpului barajului cu pământ așezat în straturi de câte 20-25 cm, bine compactat
cu maiuri sau tăvălugi picior de oaie, pământul punându-se în operă la umiditatea optimă ;
- finisarea și compactarea coronamentului și taluzelor ;
- efectuarea de săpături pentru instalația de deversare constituită din deversor, jilip, radier și
bazinul de liniștire ;
- fundul și pereții instalației se căptușesc cu dale de beton groase de 15 cm, legate cu
mortar de ciment și montate pe un pat de balast gros de 10-15 cm. ;
- pereții laterali ai ravenei în zona aval de baraj, pe întreaga lungime a bazinului de liniștire,
se consolidează cu zidărie de piatră cu mortar de ciment sau cu plăci de beton turnat pe loc ;
- înierbarea coronamentului și taluzelor barajului ;
- plantarea fundului ravenei în zona aval, imediat după execuția barajului, zona amonte
urmând a se planta după colmatarea acesteia.

3.5.2.2.5 Perioada de execuție a lucrărilor antierozionale

 Lucrările de plantare se execută primăvara după pregătirea terenului.

 Lucrările hidrotehnice de reținere și scurgere a apei pe vrsanți (canale, terase, debușee,
ș.a.) se execută în perioada septembrie-noiembrie, după recoltatul cultrilor, corpul lucrărilor
urmând a se tasa peste iarnă, primăvara urmând a se efectua consolidările prin înierbare.
 Lucrările transversale din nuiele se execută primăvara devreme permițând prinderea
nuielelor.
 Lucrările din lemn cu piatră și cele din zidărie uscată se execută tot timpul anului,
exceptând perioadele de viitură.
 Lucrările din zidărie cu mortar de ciment sau lucrările din beton se execută în peroioada
caldă a anului august-octombrie fără pericole de viituri și îngheț.

3.5.2.2.6. întreținerea lucrărilor de combatere a eroziunii solului

96
 Activitatea de întreținere asigură menținerea parametrilor tehnici ai lucrărilor de combatere
a eroziunii solului cât mai aproape de nivelul proiectat, acești parametri suferind deformații în
timpul exploatării.
 Plantațiile de protecție se întrețin prin lucrări de completare, lucrări culturale,răriri și tăieri
 Lucrările hidrotehnice de întreținere și evacuare a apei se deszăpezesc primăvăra la
desgheț, se despotmolesc de depunerile aluvionare după perioadele de viitură, se remediază
porțiunile deteriorate și se refac consolidările prin înierbare.
 Lucrările transversale, după perioadele de solicitare la desgheț și viituri, se verifică privid
integritatea încastrărilor, barbacanele, disipatoarele de energie, remediindu-se defecțiunile
constatate.
 Barajele intră în reparații capitale la intervale de 6-8 ani.
 Lucrările predispuse deteriorării datorită animalelor sălbatice se protejează prin
împrejmuire cu sârmă ghimpată.

3.6. ALUNECăRILE DE TEREN – PREVENIRE șI COMBATERE

3.6.1. Caracterizarea generală a alunecărilor de teren

La o alunecare de teren se deosebesc următoarele părți componente (fig. 3.29) :

- Linia de desprindere (ruptură) (AB), care are adâncimi și înclinări diferite în funcție de
profunzimea alunecării și natura petrografică a terenului în care se produce alunecarea ;
- Suprafața de desprindere (AA1), reprezintă crăpătura în partea superioară a versantului
de-a lungul căreia se produce desprinderea masei alunecătoare ;
- Suprafața de alunecare (AC), reprezintă suprafața pe care are loc deplasarea masei
alunecătoare, ea separă masa alunecătoare de straturile care rămân ;
- Masa alunecătoare (M) reprezintă porțiunea de teren desprinsă și alunecată.

în România, suprafața afectată de alunecări însumează 800.000 ha, din care suprafața
ocupată de alunecări stabilizate este de 550.000 ha.
Zonele cele mai expuse la alunecări se întâlnesc în Podișul Moldovei, Subcarpați (în
special în zona de curbură), Câmpia Transilvaniei (în partea centrală și sudică), Podișul
Târnavelor și Platforma Someșană.
Alunecările de teren sunt fenomene fizico-geologice care constau din desprinderea unor
mase de pământ și deplasarea lor în aval spre baza versanților sau taluzurilor, ca urmare a
pierderii stabilității masivelor de pământ de pe versanți, taluzuri sau maluri, având conformații
diferite în funcție de condiții – fig. 3.30 .
Alunecările de teren sunt rezultatul interacțiunii a numeroși factori naturali și antropici,
dintre care cei mai importanți sunt : relieful, solul, roca, folosința terenului, eroziunea solului,
mișcările tectonice și activitatea omului.

3.6.2. Clasificarea alunecărilor de teren

A. Clasificarea alunecărilor de teren de face în funcție de mecanismul de deplasare

a materialului, după cum urmează :
- alunecare-deplasare de mase coerente după planuri sau suprafețe de alunecare sau
desprindere. Alunecările mai poartă numele și de deplasări umede, deoarece sunt rezultatul
acțiunii gravitației și al intervenției directe a apei. Apele meteorice infiltrându-se printre straturile
permeabile, întâlnind roci impermeabile, prin înmuiere capătă o mare plasticitate (argile, marne).
Apa stagnează pe suprafața respectivă și ca urmare straturile superioare înmuiate și îmbibate cu
apă își pierd stabilitatea și vor alueneca ;

97
Fig. 3.30. - Tipuri de deplasare de teren în funcţie de suprafaţa de alunecare

- curgere-deplasare curgătoare de mase necoerente (noroi, sol, grohotiș) care și-au

pierdut coeziunea prin supraumectare ;
- curgeri noroioase, se produc pe versanții cu erozinea foarte puternică și excesivă,
neacoperiți cu vegetație și pe solurile formate pe marne și argile ;
- creep – deplasare lentă a particulelor de sol constând în rearanjarea acestora sub
influența gravitației ;
- surpare-prăbușire sau năruire – desprindere și deplasarea în cădere liberă a unor
mase de pământ din partea superioară a unor versanți sau maluri spre baza acestora ;
- rostogolire – deplasare în salturi, pe versanții abrupți sau puternic înclinați a unor
materiale cu granulometrie diferită, desprinse din masa versanților.

B. După natura depozitelor :

- alunecări în sol – când suprafața de desprindere secționează profilul solului ;
- alunecări în depozitele acoperitoare – când sunt afectate depozitele de versant ;
- alunecări în rocă - când afectează rocile din substrat.

C. în funcție de grosimea stratului :

- superficiale – când grosimea stratului afectat < 1 m ;
- mică adâncime – când grosimea stratului afecat este de 1-2 m ;
- adâncime medie – când grosimea stratului afectat este de 2-5 m ; - de mare
adâncime - când grosimea stratului afectat este de 5-15 m ;
- foarte adânci - când grosimea stratului afectat > 15 m .

D. Alunecări sufozionale – se întâlnesc îndeosebi în zonele unde apele subterane

ieșind la zi sub formă de izvoare antrenează particule de nisip sau argilă din stratele acvifere,
producând în felul acesta dezechilibru în interiorul stratului respectiv și în consecință alunecarea
sau deplasarea. La suprafață apar sub forma unor pâlnii numite doline.

3.6.3. Cauzele şi factorii care condiţionează alunecările de teren

Factorii cauzali ai alunecărilor sunt gravitația, acțiunea apei, acțiunea omului,

mișcările tectonice și seismice.
Gravitația este cauza principală, factorul activ, forța motrică naturală care intervine în
declanșarea și deplasarea maselor de pământ pe panta versanților.
Apele freatice, prin umezirea suprafeței de alunecare, a contactului stratelor argiloase
cu cele necoezive, duc la scderea considerabilă a rezistenței mecanice a pământului pe suprafața
de contact, favorizându-se alunecarea stratelor superioare.
Apa de suprafață provenită din precipitații, diminuează stabilitatea versanților prin
umezirea pământului, ridicarea nivelului apei freatice prin infiltrare, prin erodarea terenului și
formarea ravenelor, prin erodarea malurilor cursurilor de apă, fapt care duce la distrugerea
reazemului natural al versanților.
Condiții propice de apariție sau reapariție a alunecărilor de teren le creează ploile cu
intensitate mică dar cu durate mari precum și topirea lentă a zăpezilor, deoarece acestea
favorizează infiltrarea apei în sol, îmbibarea cu apă a acestuia și alimentarea straturilor profunde.
Omul, ca factor cauzal, favorizează alunecările prin lucrări de reținere a apei pe
98
versanți (canale, bazine de acumulare, terase), prin îndepărtarea sprijinului natural al versanților,
taluzurilor sau malurilor, prin săpături pentru canale, cariere, căi de comunicații, prin defrișarea
pădurilor de pe terenurile predispuse alunecărilor și prin executarea de construcții, șosele,
depozite de materiale și alte obiective care contribuie la creșterea greutății sau la producerea de
vibrații datorită traficului greu.
Relieful, prin înclinare și gradul de frământare al versanților, contribuie la
declanșarea și amploarea alunecărilor, rol hotărâtor având înclinarea (panta) versanților, pericolul
crescând odată cu aceasta, în special când alternează pe versanți strate permeabile cu strate
impermeabile înclinate în sensul pantei.
Roca, prin natura sa, prin compoziția granulometrică, prin permeabilitate, prin
înclinare și direcția de înclinare, influențează în mare măsură alunecările de teren. în schimb
argilele, argilele nisipoase și marnele, îmbibate cu apă își pierd coeziunea, devin plastice și chiar
curg, prezentând în felul acesta un potențial ridicat de alunecare, în special când direcția de
înclinare corespunde cu înclinarea versantului.
Solul influențează alunecările prin infiltrație și permeabilitate. Solurile permeabile
permit infiltrarea apei până la straturile formate din roci plastice care îmbibate cu apă constituie
patul pe care va avea loc alunecarea.
Crăpăturile de pe terenurile alunecătoare constituie un alt factor condițional.
3.6.4. Măsuri de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren

Măsurile de prevenire trebuie aplicate atât pe terenurile cu potențial de alunecare cât

și pe terenurile cu alunecări stabilizate.
O primă problemă se referă la alegerea folosințelor care trebuie să se facă în funcție
de criteriile de pretabilitate față de sol și de condițiile climatice.
O protecție mai bună asigură culturile care umbresc mai bine solul și astfel previn
formarea crăpăturilor, cele mari consumatoare de apă în perioadele cu ploi abundente și care
necesită un număr redus de lucrări agricole (treceri cu agregatele care produc trepidații). Aceste
condiții sunt îndeplinite de pajiștile naturale, de cerealele păioase, leguminoasele pentru boabe,
culturile furajere și pășunile folosite rațional.
Pe aceste terenuri nu se vor executa, pentru combaterea eroziunii, lucrări de reținere
a apei (canale, valuri de pământ, terase orizontale).
împădurirea terenurilor. Trebuie privită sub două aspecte : pe de o parte, speciile
silvice pot reduce stabilitatea versanților prin greutatea proprie și prin eforturile generate de vânt,
iar pe de altă parte, previn alunecările prin consumul mare de apă și drenarea în felul acesta al
solului, prin prevenirea formării crăpăturilor și prin fixarea solului de către sistemul radicular.
împădurirea terenurilor poate fi înlocuită de plantații de nuci, care prin sistemul
radicular puternic pivotant și fascicular asigură fixarea și drenarea biologică a solului.
O altă măsură de prevenire se referă la controlul suprafețelor predispuse alunecărilor
pentru a depista apariția unor crăpături, urmată de astuparea acestora cu pământ bine compactat,
evitându-se în felul acesta pătrunderea rapidă a apelor de suprafață către stratul alunecător.
Netezirea, pe terenurile arabile, a formelor de relief existente pe versanți, pentru a
asigura eliminarea apei din micile depresiuni.
Netezirea poate fi asociată cu executarea unor șanțuri pentru evacuarea apei din
depresiunile închise care nu se pot nivela. Prin drenarea terenului crește coeficientul de frecare și
forța de coeziune, micșorându-se greutatea masei de sol.
în afară de aceste măsuri generale, pe terenurile predispuse alunecărilor se interzice
defrișarea plantațiilor silvice, amplasarea de construcții și depozite grele, trasarea de căi de
comunicație și efectuarea de săpături la piciorul unor versanți amenințați de alunecare.
Măsurile de combatere constau din :
● canale deschise pentru captarea și evacuarea apelor din zona superioară a frontului
de desprindere ;
● captarea izvoarelor și drenarea terenurilor cu exces de umiditate ;
● oprirea eroziunii malului de râu sau torent, operație prin care se poate înlătura
99
alunecarea unor dealuri întregi ;
● executarea unor elemente de sprijin a masivelor alunecătoare (ziduri, ecrane de
rezistență îngropate, contrabanchete din pământ sau piatră și piloți);
● drenajul reprezintă o lucrare obligatorie când nivelul freatic este ridicat sau apar
izvoare de coastă cu debit permanent.
Drenurile colectoare, în funcție de microrelieful terenului, se pot poza la adâncima de
1,50-2,50 m. Drenurile absorbante se execută la o adâncime de 1,20-1,50 m, din piatră, fascine
sau tuburi din mase plastice, cu un strat filtrant din balast sau zgură, cu o grosime de minim 0,30
m. Nu sunt indicate drenurile din ceramică sau beton.

3.7. EROZIUNEA EOLIANă - PREVENIRE șI COMBATERE

Eroziunea eoliană sau prin vânt reprezintă procesul de desprindere, transport și

depunere a particulelor solide de la suprafața terenului prin mișcarea maselor de aer. Această
formă de eroziune se manifestă în mod deosebit pe nisipuri, pe soluri nisipoase și chiar pe soluri
cernoziomice cu textură nisipoasă.
în România, eroziunea eoliană se manifestă pe circa 350 mii ha, pe terasele Dunării
din Oltenia, în stânga Jiului, Câmpia Bărăganului, Lunca și Delta Dunării, litoralul Mării Negre,
sudul Moldovei, Valea lui Mihai-carei.
Nisipurile mobile și semimobile sunt cele mai afectate, suprafața acestora însumând
150 mii ha.
Acțiunea de spulberare a particulelor solide de la suprafața solului se numește
deflație. Deflația sau transportul eolian se produce prin târâre și rostogolire pentru particule mai
mari de 0,5-3 mm, în salturi și prin plutire în atmosferă în cazul pulberilor fine.

3.7.1. Factorii care determină eroziunea eoliană

Factorul natural cel mai important în declanșarea și întreținerea eroziunii eoliene o

are vântul, care influențează eroziunea prin viteză, frecvență, durată și perioadele în care bate.
Odată cu creșterea vitezei, cresc diametrul particulelor antrenate, înălțima de ridicare
și distanța de transport.
Perioadele cele mai critice, în care vântul bate cu viteze mari (4-15 m/s), cu
frecvență ridicată, corespund cu lunile martie-aprilie și septembrie-noiembrie, perioade în care
solul de regulă, nu este acoperit de vegetație.
Eroziunea eoliană mai este influențată de textura (granulometria) și starea de
coeziune a particulelor de la suprafața terenului.
Prezența și tipul de vegetație prin densitate, înălțime, sistem radicular și perioada de
vegetație, diminuează diferențiat energia cinetică a agentului eroziv (vânt) și implicit intensitatea
eroziunii eoliene.
Omul poate favoriza eroziunea eoliană prin defrișarea pădurilor și a perdelelor de
protecție, desțelenirea pajiștilor, pășunatul abuziv, prin cultivarea unor plante cu grad redus de
acoperire a terenului și cu o perioadă de vegetație mică.

3.7.2. Efectele şi consecinţele eroziunii eoliene

Prin eroziunea eoliană pe nisipuri se formează un micro sau mezorelief specific, cu

mușuroaie de nisip, movile și dune.
în perioadele cu vânturi dominante , cu viteze mari, se declanșează furtuni de nisip
care pot colmata căile de comunicație, așezări omenești, canale de irigație sau desecare, bazine
de acumulare și culturile agricole din zonele limitrofe.
100
 Pe de altă parte, vânturile de primăvară pot produce descoperirea semințelor,
dezrădăcinarea plăntuțelor și chiar transportul lor în altă parte.
Un alt efect deloc de neglijat se referă la faptul că grăunciorii de nisip spulberați la
viteze mari ale vântului lovesc părțile aeriene ale plantelor tinere, pe care le rănesc și ca urmare
plantele pot pieri.

3.7.3. Prevenirea şi combaterea eroziunii eoliene

Prevenirea și cobaterea eroziunii eoliene se realizează prin lucrări de ameliorare și

fixare a nisipurilor, prin îmbunătățirea proprietății solurilor (coeziunea și fertilitatea), prin
micșorarea vitezei vântului și prin alegerea judicioasă a culturilor, respectiv lucrări
hidroameliorative, agrofitotehnice și silvice.

3.7.3.1. Lucrări hidroameliorative.

în cadrul acestor lucrări intră nivelarea și modelarea terenurilor, organizarea

teritoriului și irigarea nisipurilor.
Denivelările specifice dunelor și interdunelor împiedică mecanizarea lucrărilor
agricole și irgarea culturilor, deoarece înălțimea dunelor poate ajunge la 4-5 m, chiar 10 m, cu
panta de 4-10 %, atingând în unele cazuri panta de 40-42 % pe nisipurile din stânga Jiului, pentru
ca în cazul nisipurilor din nord-vestul țării înălțimea să varieze între 10-20 cm și panta medie
între 10-16 % .
Nivelarea dunelor se realizează cu mașini terasiere de mare productivitate : screpere,
buldozere și gredere.
S-au executat lucrări de nivelare pe circa 9.200 ha în perimetrele sistemelor de
irigație Sadova-Corabia, pe nisipurile din stânga Jiului și Crivina-Vânju Mare, județul
Mehedinți.
Prin lucrările de nivelare – modelare se urmărește reducerea înălțimii dunelor și
obținerea unui relief mai puțin frământat.
Modelarea se efectuează cu aceleași mașini terasiere ca și nivelarea.
Pentru îmbunătățirea fertilității nisipurilor nivelate sau modelate este indicat ca în
primii 2-3 ani să se cultive plante care dezvoltă o masă vegetativă bogată : secară, lupin, rapiță,
borceag, care se încorporează ca îngrășământ verde.

3.7.3.2. Organizarea teritoriului.

în vederea aplicării lucrărilor ameliorative, suprafața cu soluri nisipoase se va împărți

în sole cu lungimi de până la 1.000-1.500 m și lățimea de 200-300 m, lățime impusă de distanța
dintre perdelele principale de protecție.
Solele se vor orienta cu latura lungă perpendicular pe direcția vânturilor dominante
din zonă, pentru ca semănatul culturilor și toate lucrările agricole să se efectueze perpendicular
pe direcția vânturilor, contribuind în felul acesta la reducerea vitezei vântului și a forței de
spulberare a particulelor de nisip.
în plantațiile de vii și pomi, terenul se va împărți în tarlale și parcele, respectând
condiția ca lungimea tarlalei și rândurilor de vie și pomi să fie amplasate perpendicular pe
direcția vântului.

3.7.3.3. Fixarea pe cale mecanică a nisipurilor.

Acest procedeu, fiind mai costisitor deoarece implică multă muncă manuală, se
recomandă a fi folosit numai în cazul în care nisipurile nu se pot fixa cu ajutorul vegetației.
101
Fixarea mecanică constă în crearea unor obstacole artificiale, care se opun vântului : panouri
ascunse, panouri verticale și paranisipuri orizontale.
Panourile ascunse (fig. 3.31.), constau din tulpini de trestie, floarea soarelui, coceni
de porumb, care sunt legate cu sârmă. Aceste panouri au înălțimea de 0,3-0,4 m și se îngroapă
vertical în pământ în șiruri continui pe direcția curbelor de nivel a dunelor, perpendicular pe
direcția vântului dominant, la o distanță unu față de altul de 2-5 m. Panourile astfel realizate
împiedică atât depunerea cât și spulberarea nisipului.

Fig. 3.31. – Panouri ascunse

Panourile verticale (fig. 3.32) se confecționează din aceleași materiale ca și cele

ascunse, dar au înălțimea de 1 m și grosimea de 0,2-0.3 m. Panourile verticale se îngroapă în
nisip în șanțuri cu adâncimea de 0,3 m executate cu plugul pe direcția curbelor de nivel a
dunelor, la o distanță de 10 m. Aceste panouri nu se amplasează pe coama dunelor pentru că
vântul să spulbere nisipul din zona coamei și să-l depună pe părțile laterale.

Fig. 3.32. – Panouri verticale

Paranisipurile orizontale se realizează din tulpini de trestie, coceni de porumb,

mărăcini, crengi, care se așează perpendicular pe direcția vântului în fâșii late de 1-1,5 m, cu un
spațiu între ele de 1 m, în care se pot planta arbuști fructiferi sau esențe silvice. Lățimea acestor
fâșii este de 20-25 m, după care se lasă o fâșie liberă de 50-60 m lățime. Spațiile libere dintre
panouri se pot proteja cu plante ierboase sau arbuști.

3.7.3.4. Măsuri agrofitotehnice pe nisipuri și soluri nisipoase

Alegerea și rotația culturilor

Culturile trebuie să se preteze microclimatului și proprietăților fizico-chimice
specifice nisipurilor, să posede un grad mate de acoperire, o perioadă de vegetație cât mai lungă
și un sistem radicular bine dezvolat.
Protecție și producții bune dau culturile de secară, grâu, fasoliță, porumb, sorg hibrid, ricin,
lupin, pepeni verzi, cartof, fasole, tutun. în condiții de irigare, rezultate foarte bune au asigurat
culturile de sfeclă, arahide, legume, plante de nutreț și plantele medicinale.
Vița de vie și unele specii pomicole se pot cultiva atât în cultură neirigată cât și
irigată.
în cadrul asolamentelor se vor introduce culturile succesive, culturile în culise și în
102
fâșii alternând culturi de talie joasă cu cele de talie înaltă.
Acoperirea terenului în perioada de toamnă-primăvară se poate realiza prin folosirea
culturilor intermediare de toamnă : secară masă verde, borceag și mazăre furajeră de toamnă,
culturi care se recoltează primăvara devreme, după care se însămânțează : porumb, soia, pepeni.
în același scop, în plantațiile viticole și pomicole se recomandă ca printre rânduri să
se semene toamna secară, în fâșii de 1,5 m lățime, care fie se recoltează primăvara ca furaj, fie se
încorporează în sol. în plantațiile tinere până la intrarea pe rod, printre rânduri se pot cultiva
pepeni verzi.
Lucrările solului.
Mobilizarea nisipului favorizează spulberarea acestuia, deaceea se vor efectua cât
mai puține lucrări perpendicular pe direcția vântului dominant. Lucrarea de bază, arătura, se va
efectua cu două săptămâni înainte de însămânțările din toamnă, iar pentru culturile de primăvară-
toamnă, cât mai târziu sau primăvara devreme, fără răsturnarea brazdei, cu plugul fără cormană.
Combaterea buruienilor se va face cu ajutorul erbicidelor.
Fertilizarea nisipurilor, care sunt sărace în elemente nutritive, asigură pe lângă
producții ridicate și prevenirea eroziunii eoliene prin realizarea de culturi încheiate, bine
dezvoltate, care acoperă bine terenul. Rezultatele cele mai bune le dă gunoiul de grajd, în doze
de 20-30 t/ha, aplicat odată cu arătura adâncă. în lipsa gunoiului se pot folosi îngrășămintele
verzi, în combinație cu îngrășăminte minerale, în doze stabilite de necesitățile fiecărei culturi în
parte. Lupinul alb, pe nisipurile din zona de sud a țării și cel galben și măzărichea de toamnă în
nord-vestul țării dau cele mai bune rezultate.
Mijloacele chimice folosite la fixarea nisipurilor implică costuri foarte mari și au o
durată de numai 1-4 ani, de aceea se folosesc pe scară foarte redusă.
Pentru fixarea pe cale chimică a nisipurilor, se pot folosi substanțe bituminoase, uleiuri
minerale, rășini sintetice sau unii polimeri de tipul Aracet.
La noi în țară s-a experimentat fixarea chimică cu Aracet-SF și Aracet SFU în
concentrație de 0,2-1 % din greutatea solului uscat, aplicat prin stropire. Fixarea chimică a
nisipurilor nu stânjenește răsărirea și nici creștere plantelor.
Fixarea nisipurilor prin măsuri silvice. Fixarea durabilă a nisipurilor se poate face
prin măsuri silvice, fie ca plantații în masiv, fie sub formă de perdele de protecție. Plantațiile în
masiv se recomandă să se aplice pe nisipurile mobile care nu se prevăd a fi luate în cultură pe
termen mediu.
La înființarea perdelelor de protecție se vor alege cele mai potrivite specii silvice
pentru condițiile pedoclimatice din zona respectivă, specii care pornesc în vegetație primăvara
devreme și își păstrează frunzele până toamna târziu, respectiv un amestec de specii care să
răspundă acestor cerințe.
Cu aceast ă ocazie, se vor stabili lățimea și distanța dintre perdelele principale și cele
secundare. Perdelele principale se vor orienta perpedicular pe direcția vântului dominant, la
distanțe de 200-500 m, cu lățimea de 5-10 m, alcătuite din 6-11 rânduri, cu distanța pe rând și
între rânduri de 1 m. Distanța între perdelele de protecție se stabilește în funcție de înălțimea
arborilor din perdea, direcția și intensitatea vântului dominant, limitele obligate și folosința
terenului.
Perdelele de protecție secundare se orientează perpendicular pe cele principale, la
distanțe de 1.000-1.500 m între ele, pentru a rezulta sole mecanizabile.
Perdelele de protecție, prin micșorarea vitezei vântului reduc gradul de spulberare al
nisipului, creând în același timp un microclimat favorabil culturilor agricole și horticole, prin
reducerea temperaturii și a evapotranspirației apei cu circa 30 % și măresc rezerva de apă din sol
prin reținerea zăpezii. în plus, asigură lemn pentru construcții, fructe de pădure, permit
dezvoltarea în zonă a apiculturii, când perdelele sunt formate și din salcâm sau a sericiculturii
când conțin și specii de dud.
După 1990, cea mai mare parte dintre perdele au fost tăiate și ca urmare, nisipurile
care erau fixate au devenit din nou mobile, reapărând din nou dunele și interdunele, suprafețele
altă dată roditoare au devenit neproductive, nisipul a astupat canale de irigație și desecare, rețele
de comunicații, în unele zone punând în pericol chiar vatra satelor.
103
 Perdelele de protecție prezintă și unele dezavantaje care însă în comparație cu
avantajele prezentate sunt de mică importanță. Astfel, unele specii drajonează puternic sporind
suprafața scoasă din cultură, sunt focare pentru unele boli și dăunători și scot din circuitul agricol
o suprafață de teren.
Componența de specii silvice recomandată pentru perdelele de protecție :
Oltenia : salcâm, pin negru, dud, plop american, plop negru și cenușiu, arțar tătărăsc,
sălcioară, cătină, lemn câinesc.
Sudul Moldovei : salcâm, pin silvestru, pin negru, plop american, alun, lemn câinesc.
Vestul țării : pin negru, plop American, stejar pedunculat.
Delta Dunării : plop alb, plop euroamerican, plop cenușiu, pin negru, sălcioară,
cătină ală.
Dunele marine :Pinus maritime, Pinus austriaca, iar în interdune plop alb și salcie
albă.

PARTEA IV - a TEHNICA IRIGAțIEI

Tehnica irigației este partea cunoștințelor privind aplicarea irigației care prezintă :
condițiile de utilizare a fiecărei metode de udare, analizează principiile și legitățile de circulație a
apei în amenajare și în sol, studiază caracteristicile tehnice de funcționare și normele de
exploatare ale echipamentelor de administrare a apei și a elementelor componente ale amenajării.

4.1. METODE DE UDARE

Administrarea apei prin irigație diferitelor plante de cultura se efectuează diferențiat, în

funcție de o serie de condiții legate de sol, plantă, climă, relief, sursa de apa. Rezultă astfel o
serie de metode de aplicare a udărilor care se categorisesc astfel:

4.1.1. Clasificarea metodelor de udare

Dupa modalitatea de administrare a apei de irigație se deosebesc următoarele metode de

udare:
 Udarea prin scurgere la suprafață care se categorisește în:
- udarea prin brazde
- udarea prin fâșii
- udarea prin revărsare
 Udarea prin submersie (inundare)
 Udarea prin aspersiune
 Udarea prin picurare
 Udarea subterană

4.1.2. Factorii determinanți ai alegerii metodei de udare

Alegera metodei de udare se asigură pe baza analizei factorilor specifici fiecărei metode.

Factorii orografici, determină mișcarea apei la suprafața terenului si contribuie la

alegerea metodei de udare prin panta și prin gradul de frământare a terenului, responsabil de
uniformitatea distribuției apei.
Factorii pedologici, influiențează prin caracteristicile solului (textură, structură,
104
permeabilitate) capacitatea de inmagazinare a apei, viteza de infiltrație a apei în sol, rezistența la
eroziunea produsă de apă, rezistența la impactul picăturilor asupra agregatelor structurale,
procesele de salinizare ale solului irigat.
Factorii hidrogeologici, influențează prin adâncimea apei freatice rezerva de apă a
solului si astfel în mod implicit determină metoda de udare.
Factorii climatici, respectiv regimul eolian, regimul termic, umiditatea relativă din aer,
influențează parametrii udării prin aspersiune si randamentul acestei metode de udare.
Calitatea apei folosită la irigație influențează metoda de udare prin indicii de calitate ai
acesteia, tipul și intensitatea poluăii .
Cultura influențează alegerea metodei de udare prin rentabilitatea plantelor utilizate și
rezistența acestora la atacul bolilor transmise prin apa de irigație.
Factorul social-economic influențează prin consumurile energetice, consumul de apă,
consumurile de materiale si tradiția locală în aplicarea diferitelor metode de udare.

4.1.3. Metode de udare prin scurgere la suprafață

Udarea prin scurgere la suprafața este utilizabilă la toate culturile agricole și horticole
astfel:
- brazdele- pentru culturi prășitoare, legume, pomi, vița de vie
-brazdele mici însămânțate- pentru cereale păioase, lucernă, plante furajere anuale
-revărsarea -pe pajiști
-fâșiile -la ierburile perene, cereale păioase.
Brazdele sunt foarte răspândite in ultimul timp datorită economiei de energie și amenajare
facilă prin conducte de udare; se pot folosi și pe terenuri cu pantă moderată, prin trasarea
brazdelor paralel cu curbele de nivel sau in zig-zag.

4.2. METODA DE UDARE PRIN BRAZDE

Udarea prin brazde se poate folosi la majoritatea culturilor: prășitoare, pomi,viță de vie.
Principiul metodei constă in infiltrarea apei vertical si lateral concomitent cu circulația ei
pe brazdă.

4.2.1. Avantajele si dezavantajele metodei de irigare prin brazde

Avantajele metodei prin brazde comparativ cu aspersiunea constau in:

 cheltuieli de exploatare mai mici, prin reducerea consumului de energie in amenajările
interioare cu 40%-50% și reducerea numărului de mutări a echipamentelor de udare de 4-5 ori;
 investiții cu echipamentele de udare mai mici;
 pretabilitatea la folosirea apelor uzate la irigarea culturilor;
 nu favorizează atacul bolilor transmise prin apă;

Dezavantajele constau în:

 reclamă aplicarea nivelării capitale și astfel o investiție specifică mai mare;
 randamentul udării in câmp este sub 0,6–0,9 față de aproximativ. 0,9 la aspersiune;
 cere personal calificat;
 necontrolată conduce la declanșarea proceselor de: înmlăștinare, sărăturare, eroziunea
solului.

4.2.2. Condițiile de folosire ale udării prin brazde

105
  orografice – microrelief puțin frământat;
- pante optime ale terenului intre 0,7-5%;
- pante maxime la culturile prășitoare 5-8% ; la pomi 15%;
-terasamentele la amenajare sub 800m3/ha-in medie 500m3/ha
 pedologice – soluri profunde cu particularități:
- capacitate mare de inmagazinare a apei;
- textură mijlocie-fină și fină;
- drenaj natural bun;
- rezistență la eroziunea prin apă;
- neafectate de salinizare;
- evitarea argilelor contractile.
 hidrogeologice – adâncimea apei freatice mai mare de 3-4 m
 geotehnice – la folosirea pe loessuri cu grosimi mai mari de 15 m, se prevăd adițional
soluții de reducere a pierderilor de apă care favorizează procesele de tasare.

4.2.3. Analiza fenomenului scurgerii apei pe brazde

Hidraulica scurgerii apei pe brazde precizează manifestarea unei scurgeri variate

nepermanente, cu reducerea debitului in lungul brazdei.
Factorii care influențează scurgerea apei pe brazdă sunt:
- debitul de alimentare;
-viteza de infiltrare a apei in sol în funcție de textură, structură,
caracteristici hidrofizice, chimismul solului;
-panta brazdei;
-condițiile hidraulice: suprafața secțiunii de scurgere,rugozitatea brazdei;
-planta cultivată;
Scurgerea apei pe brazdă este o rezultantă a două fenomene: mișcarea apei pe brazdă
și infiltrația apei in sol – fig. 4.1

Fig. 4.1 - Analiza la intervale egale de timp - Δ t a fenomenului de scurgere

a apei în brazdă : (a) prin avans infiltrație , (b) curba de avans rezultată
Parametrii dinamicii scurgerii apei pe brazdă sunt: debitul de alimentare, viteza de înaintare
a apei care scade în timp pe măsura creșterii suprafeței de infiltrație; la situația limită avansul
foarte mic e stopat, debitul se infiltrează total si se atinge lungimea maximă a brazdei.
Viteza de avans integrează viteza de infiltrație-fig.4.2; viteza de avans este mică dacă
106
viteza de infiltrație este mare și este in funcție de: condițiile de sol – fizice, hidrofizice , șa..și
condițiile brazdei –pantă, rugozitate.

Fig. 4.2 a - Dinamica vitezei si infiltrației cumulate a apei pe brazdă;

b – Conturul de umezire la udarea pe brazde

In desfășurarea fenomenului de infiltrație a apei de irigație pe brazdă există o zonă de

saturație, în care acționează forțele de gravitație și o zona de difuziune, în capul zonei de
saturație și in care actioneaza fortele de sucțiune.
Viteza de infiltrație – fig. 4.2.a este esențială în stabilirea elementelor tehnice ale udării
pe brazde: debitul brazdei, lungimea brazdei, durata udării.

4.2.4. Elemetele tehnice ale udării prin brazde

Elementele tehnice ale udării prin brazde se anlizează în două ipostaze, cele ce se referă la
brazde (lungimea, secțiunea, panta, distanța dintre brazde, ș.a.) și cele referitoare la regimul de
iri gație pe brazdă (regimul debitelor, durate de lucru, randamente, scheme,ș.a.) .

4.2.4.1. Elementele tehnice ale brazdelor

Distanța dintre brazdele de udare asigură umectarea uniformă a solului dintre brazde în
funcție de conturul de umezire care este diferit după textură, impunând distanțe de:
- 0,5 m pe soluri nisipoase
- 0,6 –0,7 m pe soluri nisipo-lutoase
- 0,8 m pe soluri lutoase
- 0,8 –1,0 m pe soluri luto- argiloase
- 1,0 –1,2 m pe soluri argiloase.
Distanțele se pot mări la pante ale brazdelor mici, adâncime pe brazdă mare și viteză de
infiltrație a apei în sol mică
La culturile cu distanțe de semănat sub 0,7 m și textură fină, se trasează o brazdă la două
rânduri de plante.
Distanța dintre brazde este influențată de tehnologia de cultivare respectiv distranța dintre
rândurile de plante, lucrările de intreținere, echipamentul de udare folosit, distanța între orificiile
conductei.

107
 Secțiunea transversală a brazdei
Secțiunea transversală a brazdei trebuie să asigure transportul debitului de alimentare.
Aceasta are formă triunghiulară sau trapezoidală în funcție de forma piesei active a utilajului de
deschis brazde.
După aplicarea udărilor , la solurile cu viteză de infiltrație redusă, secțiunea inițială capătă
forma de U sau parabolică.
Adâncimea brazdei are valori de 15-30 cm; lățimea la fund este de 25-30 cm ajungând la
50-60 cm la vii, livezi, culturi distanțate (tomate, pepeni) iar lățimea la partea superioară, 40-
100 cm. La solurile nisipoase lățimea la fund este mărită, dar coloana de apă în brazdă este
redusă.

Tehnologia realizării brazdelor de udare.

Deschiderea brazdelor se execută inaintea primei udări, inlocuind ultima prașilă.
Umiditatea recomandată la deschiderea brazdelor, pentru o bună calitate (rugozitatea) este
de 60%-75% din IUA (intervalul umidității active), pământul fiind arat adânc în toamnă și
grăpat cu grapa cu discuri în primavară.
Deschiderea brazdelor se efectuează în orele mai târzii, cu temperatura aerului mai
ridicată, asigurând o turgescență mai redusă a plantei. La executarea brazdelor plantele nu
trebuie să depășească talia de 70-80cm.
Utilajele folosite pentru deschis brazde sunt: cultivatoarele CPU –4,2 și CPS -6 în
agregat cu tractorul U-650, dispozitiv de deschis brazde de udare DBU-7, mașini de deschis
brazde de udare MBU-3(4), MBU-5.
Dispozitivul de dechis brazde de udare DBU cu rarița R-25, se folosește în terenuri bine
nivelate, fără pantă transversală; este echipat cu roți pentru reglarea adâncimii de lucru. Pentru
reglare se ridică roțile de sprijin, sub ele se pun bucăți de lemn groase ( inalțimea brazdei + 1-2
cm), după care se coboară rarițele la suprafața solului. Lătimea brazdelor se asigură prin reglarea
aripilor cormenelor rarițelor.
Mașina de modelat solul MMS-4,5 deschide brazde cu secțiune trapezoidală, cu b=18-20
cm si B= 46 cm; modelează solul pe 3 straturi(benzi) cu lățimi de 104 cm pe soluri ușoare și
mijlocii, nivelate în prealabil si mobilizate pe adâncimea de 25 cm.

Debitul de alimentare a brazdei.

Spre deosebire de majoritatea elementelor tehnice ale udării care sunt fixe ( pantă
brazdă, secțiune brazdă, lungime brazdă), debitele se reglează pe parcursul udării putând varia în
limitele 0,3 (3-4) l/sec.
Debitul se stabilește diferențiat pe sole in funcție de panta brazdei, viteza de infiltrație,
erodabilitatea solului, lungimea brazdei, secțiunea brazdei.
La aplicarea de debite mari se produc pierderi de apă peste adîncimea de umectare
datorită prelungirii timpului de udare, productivitatea este redusă, viteza de înaintare este redusă
iar timpul de udare este crescut.
Debitele mari determină eroziune, pierderi de apă la capul-aval al brazdei.
Debitul optim este apropiat de Qmn (debitul maxim neeroziv), asigurând umectarea
intregii brazde, apoi se reduce în funcție de infiltrație, el consumându-se total pe traseu. Se
păstreaza astfel un debit inițial (Qi) mare, apropiat de Qmn , până in apropiere de capul aval al
brazdei. Se administrează apoi un debit de regim Qr = (1/2-1/4)Qi, ce se infiltrează in totalitate și
care se asigură atâta timp, pentru a se aplica intreaga normă de udare.
Pe brazde lungi de peste 300 m, pe soluri cu viteză de infiltrație medie (cernoziomuri), a
rezultat din practica cercetării aplicarea unui singur debit de alimentare pe toată durata udării.
Dupa Marr (1967)

Qmn= 6,3 / Ib

108
 unde Ib= panta brazdei - %0
Debitului inițial trebuie să se situeaze î n următoarele raporturi valorice:

Qi < Qmn < Qmt

unde Qmt este debitul maxim de transport al brazdei.

Qmt (l/s) = 50 x s unde : s = sectiunea transversala a brazdei

-m2 , pentru condiții de circulație normală a apei, la o viteză de 0,05 m/ s.

Pentru brazde cu Ib < 3%0, Q mt < Qmn iar Q alimentare brazdă= Qmt.

Problema eroziunii brazdei se pune la Ib > 3‰ , fiind utile in aceste condiții

restricționări la lungimea brazdei și mărimea debitelor.
Experimentările au precizat pentru un sol cu textură fină și Ib =3%, un Qmn= 0,3 l/s (de
altfel cu relația Marr rezultă valoarea de 0,2 l/s).
Pentru culturile de câmp, panta maximă admisă este de 2%, valoare peste care eroziunea
practic nu se poate stăpâni.

Lungimea brazdelor depinde de panta acestora, proprietățile fizice și hidrofizice ale solului,
gradul de umectare a terenului, cultură.
Lungimea brazdei influențează uniformitatea și randamentul udării (udare) și astfel
producția plantei cultivate. Brazdele cu lungimi și pante mici asigură distribuirea uniformă a apei
dar cu productivități reduse ale udărilor, pe când brazdele prea lungi, nu distribuie uniform apa
producându-se pierderi mari de apă prin percolare.
Cercetările pe un sol brun roșcat de pădure au precizat:
L= 250 m Ib= 5-6 ‰ udare = 0,75-0,95
L= 100 m Ib= 3-4 ‰ udare = 0,88-0,96
L= 100 m Ib= 8-9 ‰ udare = 0,45
Lungimile brazdelor sunt funcție de panta brazdei- Ib, nivelare, viteza apei și în general
variază în limitele 100 m –300 m.
Lungimile pot depăși 300 m, dacă Ib este de 4-7 ‰, vitezele de infiltrație reduse și
nivelarea bună.
Pantele peste 7 ‰ limitează lungimea brazdelor pentru a preveni eroziunea și cerința de
debite mici.
Experiențele din Dobrogea au confirmat obținerea de producții mari si uniforme la
culturile de porumb, soia, floarea soarelui la parametrii tehnici ai brazelor de:
L= 325 m Ib= 9 ‰
L= 375 m Ib= 8 ‰
L= 500 m Ib= 4,6 ‰
L= 600 m Ib= 6,6 ‰
Experiențele în legumicultură au precizat rezultate bune pentru lungimi ale brazdelor de
250- 260 m si pante de 9 ‰
Stabilirea lungimii brazdei este o problemă complexă .,fundamentată pe studii de teren și
analize tehnico-economice, având la bază condițiile materiale, cerințele organizării teritoriului,
tipul de amenajare, caracteristicile instalațiilor.
Orientativ, lungimile de brazdă în funcție de panta maximă și optimă, asigurînd
randamente maxime, se prezintă in fig. 4.4

109
Fig. 4.4 - Lungimea maximă a brazdelor pentru norma de udare m=800m3/ ha.

4.2.4.2. Elementele tehnice ale regimului de irigație pe brazde

Durata aplicării udării pentru un grup de brazde succesive

Un echipament de udare, are capacitatea de a uda concomitent un număr de brazde,

corespunzător debitului transportat și debitului brazdei conform relației :
no= Qo/ qo unde: no = număr brazde in funcțiune
Qo = debitul conductei de udare (l/s)
qo = debitul brazdei.(l/s)
Timpul necesar aplicării normei de udare cu un debit optim qo se determină cu relația :

to = mo.d.Lo/36000.qo unde :
to = durata udării pe brazdă(ore)
qo < qmn < qt
mo = norma de udare (m3/ha)
d = distanța între brazde (m)
L o = lungimea brazdei (m)
Se face precizarea că atât qo cît și mo se vor verifica și defenitiva în practica irigației.
In fig. 4.4 este prezentată o abacă de calcul a duratei de alimentare a brazdei:
Practica irigației atestă trei situații privind regimul distribuției apei pe brazdă care poate fi :
-regim uniform de alimentare, în care norma de udare se distribuie pe brazdă utilizând o
singură valoare a debitului qo , corelat cu factorii de influență; e specific brazdelor lungi și
foarte lungi, deschise la cap în rigola de colectare-evacuare a surplusului de apă provenită din
irigații, precipitații ș.a.;

110
Fig. 4.4 - Abacă de determinare a duratei de alimentare a brazdelor (to) în
regim uniform funcție de elementele tehnice ale udării.

-regim variabil de alimentare, utilizând un debit inițial qo  qmn care se reduce la

parcursul a 80-90% din Lo (lungimea brazdei), la un debit de regim(qr) qr < qo, asigurând
nedeversarea în aval (brazde infundate).
Modificarea debitului initial qo se efectuează după nevoie, doar cu un singur qr la
stabilizarea relativ rapidă a infiltrației și cu un singur q=qo la stabilizarea foarte rapidă. Acest
regim este specific brazdelor de lungime redusă și infundate la capul aval.
Sunt trei situații în care în timpul to necesar aplicării normei de udare, apa parcurge brazda
în funcție de caracteristicile solului în mod diferit – fig.4.5 :

a) apa avansează încet (curba 1), situație de altfel intâlnită la prima udare; la timpul to
(în care deja s-a aplicat norma de udare mo) s-a parcurs o parte din brazdă de lungime Lo ;
continuarea udării pentru a atinge capul brazdei inseamnă:
- adaus de apă peste norma necesară cu pierderi însemnate peste stratul radicular;
- spălarea ingrășămintelor;
- nu se poate respecta durata de revenire ( 10-12 zile).
Soluția ar fi stoparea udării la jumătate din Lo, necesitând astfel un număr dublu de mutări
de echipamente sau tratarea brazdei prin finisări și compactări cu dispozitive speciale pentru
reducerea debitului de infiltrație.

b) apa avansează apropiat de proiect (curba 2), timpul t2 de parcurgere a brazdei fiind
apropiat de to; nu sunt necesare măsuri speciale, randamentul udarii in cîmp este totuși mai redus
111
decât in celelalte două cazuri;

Fig. 4.5 - Regimul de alimentare și durata udării în cele trei cazuri

specifice ale scurgerii apei pe brazde.

c) apa avanseză repede pe brazdă (curba 3), timpul t3 de parcurgere a brazdei fiind mai mic decât
to (t3 < to). în această situație, pentru a administra toată norma de udare mo, brazda mai trebuie
alimentată cu apă însă cu un debit de regim qr < qo , astfel ales încât pierderile de apă la capul
aval al brazdei să fie minime.
Această situație apare frecvent dupa prima udare, când brazda s-a netezit iar infiltrația s-a
redus sau în situația brazdelor scurte.
Timpul udării cu debitul de regim - tr se calculează cu relația:

tr = qo. (to – t3) / qr = K (to - t3) în care:

qo – debitul inițial (l/s)
to – timpul necesar pentru aministrarea întregii norme de udare mo (ore)

K= q0 / qr =2,3,4,5 K- raport de demultiplicare a debitului inițial (cu valori

invers proporționale cu viteza de infiltrație pe brazdă ). pentru stabilirea debitului de regim .
Acest raport se determină în practica irigației.

Durata de funcționare si staționare a conductei de udare cu orificii

112
 Durata de staționare a unei aripi de udare mobile pe poziție se calculează pe baza raportării
volumului total de apă necesar de administrat prin norma de udare planificată, la volumul de apă
capabil de administrat prin debit de echipamentul de udare.
Tu = mo. Lo. Lc / 36000. Qo Tu’ = mo. Lo. Lc / 36000 .Qo.  se
Tu = durata efectivă de udare (ore) intr-o poziție de lucru
Qo = debitul conductei de udare (l/s)
mo = norma de udare (m3/ha)
L c = lungimea conductei de udare cu orificii (m)
Lo  lungimea brazdei de udare (m)
Tu’ = durata de staționare a conductei cu orificii (ore)
 se = randamentul (sistem-echipament) al plotului amenajat și al instalațiilor de udare
care in prima mână se ia ca raport intre durata de funcționare zilnică (ore) și 24 ore.
Ramdamentul de aplicare a udărilor în câmp se determină cu relația:
 u = Vo / Vd = 1 – Vp / Vd
 u =ramdamentul aplicării udărilor in câmp, indice principal al calității udării ce
determină valorile normei brute de udare (mo ).
Vo = volum de apă inmagazinat la adâncimea H (m3/ha)
Vd = volum de apă distribuit pe brazde (m3/ha)
Vp = Vd-Vo volumul pierderilor de apa prin percolare, scurgeri in afara parcelei,
evaporație (m3/ha)
 u = 0,65 – 0,9 la care udătorii contribuie esențial.

Numărul pozițiilor de lucru

în funcție de dimensiunile sectorului și schema de udare se determină lungimea conductei

de udare L c și numărul pozițiilor de lucru (Np).

Np = 36000. Q. Trev. tf / Lc Lo. m o unde:

Np = număr poziții de lucru

Q = debitul de alimentare al conductei de udare (l/s)
mo = norma brută de udare (m3/ha)
L c = lungimea conductei de udare cu orificii (m)
Lo = lungimea brazdei (m)
t f = durata zilnică de udare(funcționare) - ore/zi
Trev = timp revenire a conductei de udare pe poziția inițială (zile).

într-o amenajare dimensiunile conductelor și ale brazdelor (Lc și Lo) au valori constante.
Pentru ca numărul pozițiilor de lucru (Np) să fie minim în practica irigației se iau valori pentru
Lc și Lo cît mai mari.

Suprafața sectorului de udare

Suprafața sectorului de udare (Su) deservit de un set de udare se determină cu relațiile:

Su (ha) = 3,6. Q. Trev. tf / mo

Su (ha) =Np.Lo.Lc/10000

Factorii din aceste relații au semnificațiile prezentate anterior.

Numărul de tronsoane ale conductei de udare

113
Numărul de tronsoane ale conductei de udare (NT) se determină cu relația:

NT = Ng . Nt . K unde:

NT = numărul total al tronsoanelor ce compun conducta de udare

Ng =numărul grupurilor de udare alimentate cu debit de regim, un grup având Nt x K
tronsoane active.
în cazul mutării manuale a conductei de udare, în componentele setului se prevede un
număr de tronsoane de rezervă egal cu Nt . K folosit pentru aplicarea udării pe următoarea
poziție a conductei, rezultând astfel:

NT = Nt . K . (1+Ng )

4.2.5. Scheme de udare la irigarea prin brazde

Schema de udare, respectiv modalitatea de dispunere a brazdelor în teren, se stabilește în

corelație cu condițiile din teren, caracteristicile echipamentului de udare, costurile legate de
amenajare, întreținere și exploatare.
Se aplică două scheme, diferențiate prin poziția brazdei față de ultimul element permanent
al amenajării (canal, jgheab la amenajările de tip clasic,conductă la amenajările moderne) – fig.
4.6.
în schema longitudinală (A), brazdele (4) sînt perpendiculare pe ultimul element permanent,
realizându-se astfel un traseu mai lung, între canalul provizoriu și brazdă interpunîndu-se rigola
de udare, element care lipsește la schema transversală (B), brazdele alimentîndu-se direct din
canalul provizoriu.

Fig. 4.6. - Scheme clasice de udare la irigația prin brazde

114
 Fig. 4.6. - Scheme clasice de udare la irigația prin brazde

La amenajările de tip clasic, pe lîngă elementele rețelei permanente, apare și o rețea

provizorie, canale provizorii (2) și rigole de udare (3).
Canalele provizorii transportă debite de 50 – 60 l/s, au lungimi de 400–1000 m , pante de
0,07 – 0,7 %, secțiuni trapezoidale (h = 0,4 – 0,6 m , b = 0,3 – 0,5 m), se deschid îninte de prima
udare cu pluguri speciale (P P C).
Rigolele au debite de 20 – 40 l/s, lungimi de 50 – 500 m, secțiuni mai mici (h = 0,3 – 0,4
m , b = 0,3 m) și se refac după fiecare udare.
La irigația prin brazde folsind echipament mobil de udare (conducte), se regăsesc aceleași
scheme ca la irigația de tip clasic - fig. 4.7, diferența constînd în faptul că la schema
longitudinală între conducta de udare și antenă intervine conducta de transport (determinînd și un
traseu al apei mai lung), la schema transversală conducta de udare branșîndu-se direct la antenă.
Pentru a se asigura echipei de udători lucrul în permanență pe teren uscat se respectă unele
reguli :udatul se începe din porțiunile mai joase către cele mai înalte iar udările cu conducte se
încep dinspre dopul de cap spre punctul de alimentare a conductei.

4.2.6. Echipamente de udare la irgația prin brazde

4.2.6.1. Sifoane și tuburi de alimentare
în amenajările de irigație prin brazde cu canale de administrare a apei, prelevarea apei din
canalele provizorii sau din rigolele de udare pentru alimentarea brazdelor se efectuează prin
sifoane sau tuburi – fig. 4.8

Fig. 4.8. – Sifoane și tuburi pentru alimentarea brazdelor cu funcționare în

a – regim de curgere liberă b – regim înnecat

Pentru confecționarea sifoanelor și tuburilor se utilizează țeavă din aluminiu, țeavă din
material plastic sau furtun flexibil.
Canalul provizoriu sau rigola de udare se tronsonează prin panouri metalice spre a menține
niveluri constante la dispozitivele ce alimentează concmitent un set de brazde.
Debitul sifonului (conductei) se calculează cu relația:

qo =  . ao . (2.g.h)1/2 în care :

 - coeficient de debit al sifonului  = 0,6 – 0,9

ao – secțiunea de scurgere ( dm2 )
g – accelerația gravitațională (98,1 dm/s2
h – sarcina hidraulică de alimentare (dm)
qo – debitul sifonului sau tubului (l/s)

Pentru a menține debite variabile pe brazdă (inițial mai mari, apoi mai mici de regim) se
utilizează metoda fie diferențiind nivelul apei pe canal sau rigolă cu panouri, fie alimentînd
115
fiecare brazdă cu cîte 2 – 3 sifoane simultan, numărul sifoanelor în funcțiune dînd diferențele de
debit

4.2.6.2. Conducte mobile de transport și udare

în vederea alimentării cu apă a brazdelor, în amenajările de irigație moderne se utilizează

echipamente de udare mobile, care prelevă apa din conducte subterane (antene), jgheaburi sau
canale. Aceste echipamente înlocuiesc canalele provizorii sau rigolele din amenajările de tip
clasic.
Echipamentul de irigare prin brazde cu conducte mobile se prezintă în două forme:
echipament cu conducte flexibile și echipamentul cu conducte rigide.
Echipamentul cu conducte flexibile este constituit din conducte confecționate din țesătură
de fibre sintetice cu cauciuc butil pe ambele fețe.
Dintre parametrii tehnici ai echipamentului se pot menționa :
 Setul de conducte este alcătuit din tronsoane cu lungimi de 30 m și diametre de
210 , 254 și 307 mm.
 Conductele pot avea funcții numai de transport sau numai de udare.
 Conductele flexibile de udare prezintă 37 orificii, distanțate la 0,8 m, avînd la
fiecare orificiu un dispozitive (sertăraș) cu  38 mm pentru reglajul debitului de scurgere mm și
un furtun lung de 0,8 m prin care se direcționează jetul de scurgere a apei în capul brazdei.
 Conductele de udare pot îndeplini și funcții de transport prin astuparea cu dopuri a
orificiilor de scurgere.
 Echipamentul de udare conține o serie de piese auxiliare: manșoane și coliere de
racord pentru îmbinarea tronsoanelor de furtun pentru a atinge lungimile necesare, piese din
tablă galvanizată asgurînd derivația, reducția, schimbarea direcției circulației apei prin
echipament
 Presiunea de lucru este mai redusă față de echipamentul cu conducte rigide și
anume: 12, 10, 8 m CA, pentru cele trei diametre.
Echipamentul cu conducte rigide
Echipamentul cu conducte rigide este constituit din tronsoane de conducte de aluminiu de
două tipuri : conducte de transport și conducte de udare
Setul de udare din conducte mobile EUBA –150, fig.4.9 are următoarele caracteristici
tehnice :

Fig. 4.9. – Componentele echipamentului de udare EUBA - 150

 Conducte de transport (fără orificii) lungi de 6,10 m și avînd un diametru de 150 mm

 Conducte de udare cu lungimi de 6,18 m ; 6,48 m ; 6,58 m avînd un număr de 6 ; 8 ;
9 și 10 orificii pe fiecare conductă, distanțate la 0,6 m ; 0,7 m ; 0,8 m și 1 m în funcție de
distanțele dintre brazde
 Echipamentul EUBA – 150 funcționează la o presiune de lucru în limitele 0,3 – 30
116
m CA

Fig. 4.10 - Amenajarea culoarelor și brazdelor în vederea mecanizării

transportului conductei de udare și a conservării apei.

 Debitul asigurat de echipament are valori de 20 - 25 l/s (maxim 30 l/s )

 Pierderile de sarcină pe conductele de transport sînt de 1,1; 1,6; 2,2 mCA / 100 m
conductă corespunzător debitelor de 20 ; 25 și 30 l/ s
 Setul EUBA – 150 T poate fi mutat mecanizat prin tractare longitudinală în lungul
unor culoare special amenajate
în componența echipamentului de udare în afară de conductele de transport și udare mai
intră piese accesorii asigurînd racordul la hidrant, circulația și dirijarea apei respectiv :
branșamente, coturi, teuri, dopuri
Transportul echipamentului EUBA – 150 se asigură cu remorca specială RTC (remorcă de
transport conducte) , pe culuoare deschise prin discuire in lungul pozițiilor de udare,
perpendicular pe direcția brazdelor și după deschiderea acestora.
Pe latura de sus a culoarului este recomandat a se deschide o rigolă de preluare a apelor în
surplus din amonte - fig. 4.10.
Pentru creșterea randamentului udării, se unesc câte 6-10 brazde între ele în capul aval, apa
circulând dinspre brazdele udate către cele încă neudate.
Dintre aspectele organizatorice ale udăriipe brazde precizăm :
 Suprafața deservită de un set de udare reprezintă sectorul de udare, având
 în general mărimea solei din asolament;
 Un set de udare poate acoperi 20-60 ha;
 Un set de udare se compune și din conducte de transport în afară de cele de udare doar
la schema lungitudinală;
 Pentru ca udătorul să lucreze pe teren uscat este necesar să se respecte condițiile:
-pozițiile prime de udare sunt situate în partea de jos a sectorului;
117
 -udările încep dinspre dopul de capăt spre conducta de alimentare.
 Un echipament mixt de udare prin brazde poate folosi la transportul apei conducte
flexibile iar la aplicarea udării conducte rigide EUBA.

4.3. METODA DE UDARE PE FîșII

Udarea pe fîșii face parte din categoria udărilor prin scurgere la suprafață, se aplică pe
terenuri in pantă și constă in administrarea apei dintr-o rigolă prin capul amonte al fișiei, apă ce
se scurge într-un strat subțire pe întreaga lățime a fîșiei, delimitată de digulețe de dirijare a
scurgerii apei.
Principiul metodei constă în infiltrarea apei administrate in profilul solului pe durata
scurgerii acesteia in lungul pantei.
Deoarece metoda este pretențioasă la condiția de pantă cît mai uniformă a terenului în
lungul fîșiei, pentru o bună distribuție a apei de irigație, metoda este mai rar utilizată.

4.3.1. Condiții de aplicare

 Udarea pe fâșii poate fi utilizată la culturi cu densitate mare: cereale păioase,

leguminoase perene. ș.a.
 Condițiile de pantă sunt restrictive.,cerința de pantă longitudinală (în lungul fîșiei fiind
de 2-20 %0 iar de pantă transversală de maxim 2 %0
 Solurile pretabile sunt cele cu permeabilitate mijlocie și mică.

4.3.2. Schema de amenajare și elementele tehnice ale udării pe fâșii

Fîșiile au formă dretunghiulară cu latura lungă paralelă cu linia de cea mai mare pantă, cu
lungimi L= 100 - 300 m (în funcție de pantă) și lățimi de:
- l = 15 –20 m, pe terenurile plane;
- l = 10 –12 m, pe terenurile cu pantă de 3 –4 %0 ;
- l = 4 – 8 m, pe terenurile cu pantă peste 4 %0,
Suprafețele fîșiilor sînt îndiguite prin digulețe cu înălțimi h= 15-20 cm și lățimi la bază de
40-60 cm (fig.4.11.)

Fig. 4.11. - Udarea pe fâșii

Dintre elementele tehnice ale udării precizăm :

 Stratul de apă de scurgere pe fîșie are înălțimea de 2 – 10 cm
118
  Debitul de regim pe fâșie Qf (l/s) trebuie să îndeplinească condițiile următoare:

Qmin < Qf < Qmn unde:

Qmin = debitul minim admis (l/s) Qmin = 0,37 . If 0,5 (l/s ml)
Qmn = debitul maxim neeroziv (l/s) Qmn = 5,6 . If -0,75 (l/s ml)
If = panta longitudinală a fâșiei (%).

 Durata udării pe fâșie Tf (ore) este dată de relația:

Tf = mb. Lf / 36000. Qf unde:

mb = norma brută de udare (m3/ha)

Lf =lungimea fâșiei (m)

Qf =debitul specific de alimentare pe fâșie (l/s ml).

Executarea digulețelor, cu caracter semipermanent la culturile perene și temporar la
culturile anuale, se realizează cu ridgere (utilaje tractate care strîng pămîntul de pe banda de
lucru sub formă de diguleț) având lamele dispuse în V, lucrare efectuată separat, sau simultan cu
semănatul, situație în care ridgerul se instalează între tractor și semănătoare.

4.4. METODA DE UDARE PRIN REVăRSARE

Metoda de udare prin revărsare aparține categoriei de irigație prin scurgere la suprafață, se
utilizează frecvent la irigatul pajiștilor naturale în zonele cu relief accidentat, este simplă, ieftină
și valorifică in optim cadrul natural orografic și hidrologic
Este întâlnită în zona Făgăraș (folosită de peste 130 ani), depresiunea Tismana, Tg.Jiu, țara
Hațegului, ș.a unde există tradiție în acest sens.

4.4.1. Condiții de amenajare

 Este udarea care nu necesită amenajări speciale

 Se aplică pentru irigarea în general a pajiștilor naturale. Apa din sursă (râuri de
munte) este preluată și direcționată pe canale de transport, rigole de alimentare, de distribuție și
de udare.
 Lucrările de captare din râu se asigură prin prize simple sau cu baraje de piatră
(permeabile la trecerea apei) situate în amonte de terenul ce trebuie irigat ( la 1-2 km)

4.4.2. Schema de amenajare și elementele tehnice

ale udării prin revărsare

Aducțiunea apei în amenajare este asigurată prin canale și rigole de alimentare executate în
debleu, pe cotele înalte ale terenului, asigurând circulația gravitațională a apei - fig. 4.12,
fig.4.13
 Rigolele de alimetare sunt pozioționate pe cotele mai înalte ale terenului, sunt
executate în debleu, au debite Q = 40-60 l/s, secțiune trapezoidală sau rectangulară cu b = 0,2 –
0,4 m, adâncimea h = 0,2 m, pante de 1-1,5%0 și viteze de circulație a apei pe rigole în limitele
1-2 m/s.
 Rigolele de distribuție sunt executate în debleu, au debite Q = 20-30 l/s, secțiuni
parabolice, coloană de apă 10 cm., pantă de 1-2,7%0 și viteze ale apei V = 0,6 –0,9 m/s
119
  Rigolele de revărsare sunt cele ce administrează apa în teren, au lungimi de 10-20 m,
distanțe între ele până la 20 - 35 m, secțiunea triunghiulară cu adâncimi de 8 - 10 cm;
Rigolele de rvărsare pot fi pot fi :
-rigole înclinate (în spic) - fig. 4.12 - având panta de cca 5‰ , debite de 0,5 –1 l/s
și viteze ale apei de 0,4 - 0,7 m/s; se folosesc pe terenuri cu pante in limitele de 2 - 6‰

Fig. 4.12 - Udarea prin rigole în spic Fig. 4.13 - Udarea prin rigole
orizontale

-rigole orizontale -fig. 4.13 – dispuse paralel cu curbele de nivel; se folosesc pe

terenuri foarte bine înierbate cu pante începând de la de 2-6‰ pînă la 20 -30‰ .
Se pot folosi și soluții mixte atât cu rigole înclinate cât și cu rigole orizontale.
Acestă metodă de udare, conform studiilor efectuate, a asigurat îmbunătățirea înșușirilor
pedologice, în special a celor hidrofizice ale solurilor.

4.5. METODA DE UDARE PRIN SUBMERSIE

Udarea prin submersie este metoda care asigură irigarea, prin menținerea unui strat de
apă cu diverse adâncimi in mod permanent pe cultură,asigurîndu-se atât cerințele de consum cît
și cele fiziologice ale plantei.
Udarea prin submersie se folosește la cultura orezului și impune: terenuri plane, nivelare,
administrarea unor volume mari de apă, ceea ce reclamă existența

unei amenajări cu canale de alimentare și evacuare a apei și reținerea apei pe parcelă prin
executarea de digulețe.
Această metodă de udare reclamă astfel lucrări costisitoare ceeace impune obținerea de
120
randamente agricole deosebit de ridicate
Pe plan național suprafața amenajată cu orezării a crescut de la 4.000 ha în 1938 la 38.000
ha în 1985 și la 65.000 ha în 1989, în exploatare după 1990 rămânând doar câteva mii de hectare.

4.5.1. Criterii de alegere a suprafețelor pretabile pentru orezării

 Condițiile climatice reclamate de orez sunt determinate de cerința față de temperatură,

constanta termică fiind de 3200 oC pentru zonele foarte favorabile și de 2800 oC pentru zonele
favorabile, cerință asigurată geografic la noi între paralelele de 43,5 o- 45 o. Zone favorabile se
găsesc și în Lunca Dunării, pe o fâșie lată de cca. 40 km între localitățile Calafat și Brăila.
 Din punct de vedere orografic, terenul destinat pentru orezărie trebuie să fie cât mai
plan, cu panta sub 4%0, microrelieful neuniform impunând cerințe mai costisitoare pentru
nivelare.
 Condițiile hidrologice ale terenului destinat orezăriei se referă la sursa permanentă de apă
cu potențial de a asigura debite de 4-6 l/s.ha în perioada inundării parcelelor și de 2,5-3,7 l/s.ha
în restul perioadei de vegetație, cu mineralizare redusă a apei: sub 2 g//l reziduul de săruri
solubile, calitativ clorurile nu trebuie să depășescă 10 mg/l iar sulfații 20 mg/l.
 Condițiile pedologice precizează pretabilitatea orezărieiei pe solurile cu permeabilitate
redusă (K< 10-6 cm/s) având textură argilo-lutoasă și argiloasă (argila fizică 40-60%) și pierderi
de apă în parcela agricolă sub 2 l/s/ ha.
 Solurile cu textură mijlocie (lutoasă, luto-nisipoasă) pot fi utilizate dacă prezintă straturi
impermeabile groase de peste 40-50 cm sub stratul activ (în care se dezvoltă masa de rădăcini ale
plantei de orez).
 Orezăriile sunt exploatații agricole care asigură o valorificare eficientă a solurilor slab
productive, afectate de procese de sărăturare, exces de apă, aciditate sau cu argilozitate ridicată.
 Terenurile destinate amenajărilor agricole trebuie să aibă o suprafață minimă de 150- 200
ha permițând amenajarea unei rețele de canale de desecare-drenaj pentru eliminarea excesului de
apă și totodată asigurând efectuarea asolamantului necesar.
 în orezăriile vechi, neasigurate prin calitățile amenajării și în care se manifestă exces de
apă, infestare accentuată cu buruieni și alte procese de degradare, se impune utilizarea
folosințelor cu culturi de câmp timp de câțiva ani asigurându-se astfel refacerea potențialului de
fertilitate al solului.

4.5.2. Schema hidrotehnică a amenajării orizicole

în cadrul schemei de amenajare intră elementele: rețeaua de alimentare, rețeaua de evacuare

și drumurile.
Rețeaua de alimentare este formată din canale de diferite ordine de transport a apei în
sectorul irigat: canal de aducțiune, canale principale de alimentare, canale secundare de
alimentare (de tarla) și de sector sau de repartiție - fig. 4.14

121
 Fig. 4.14. – Schema generală de amenajare a unei orezării

Rețeaua de canale de alimentare se construiește în rambleu pentru ca nivelul apei în

canalele de repartiție să fie cu 25 – 35 cm. deasupra cotei parcelelor deservite, pantele acestor
canale fiind în limitele 0,3 – 1,5 ‰
Rețeaua de canale de evacuare se trasează pe cotele joase ale terenului, asigură golirea
parcelelor prin canalele terțiare de evacuare (amplasate lateral parcelelor) și transportul apei prin
canale secundare (amplasate la limita inferioară a sectoarelor de irigație) și principale spre
emisarul de evacuare.
Canalele terțiare de evacuare de parcelă au nivelul apei mai coborît cu 15 – 30 cm față de
nivelul apei din parcela orizicolă și pante ale fundului (inclusiv și pentru canalele secundare) în
limitele 0,5 – 2 ‰
Canalele secundare de evacuare (de tarla) deversează în colectori principali de evacuare iar
aceștia la rîndul lor în colectorul amenajării orizicole.
Amenajările orizicole de tip ameliorativ, in care rețeaua de canale de evacuare a apei au un
efect drenant mai pronunțat (prin adîncime și densitate), aplicate pe soluri sărăturate, asigură
ameliorarea acestor soluri.
Apa ce percolează stratul superior al solului, antrenează sărurile și este preluată și evacuată
prin rețeaua de canale odată cu apa tehnologică - fig. 4.15.

Fig. 4.15 -Spălarea sărurilor prin cultura orezului în amenajările orizicole

4.5.3. Elementele tehnice ale udării prin submersiune

Stratul de apă (h) menținut în parcela agricolă are valori variabile cuprinse între 3-25
cm, în funcție de fenofazele culturii de orez, temperatura aerului, gradul de nivelare.
Semănatul culturii de orez se poate efectua în strat de apă sau în uscat.
în condițiile semănatului în strat de apă, se inundă sola înainte de semănat cu 1-2 zile cu
un strat de apă de 10-15 cm apoi se seamănă. După 6-10 zile de la semănat se evacuează apa
permițând după răsărire înrădăcinarea plantelor în condiții de sol emers (fără apă), pe o durată de
4-5 zile. După răsărirea completă, încheierea lanului și până la finele perioadei de vegetație, se
asigură strate variabile de apă de 10-20 cm, funcție de cerințele tehnologice ale culturii cu
singura excepție de strat redus de apă -5 cm - la înfrățit (1-15 iunie).

122
Fig. 4.16. - Schema regimului de irigare prin submersie cu nivel de apă variabil la orez

în situația semănatului în uscat, inundarea parcelei cu un strat de apă de 5-10 cm se

efectuează după răsărire. După infiltrarea apei, răsărirea deplină și înrădăcinare (4-5 zile fără
apă), se aplică același regim de udare prezentat la semănatul în apă - fig. 4.16.
La maturitatea în ceară se oprește alimentarea cu apă, golirea parcelelor efectuîndu-se cu
10-14 zile înainte de recoltat.
în vederea efectuării tratamentelor (fertilizări, erbicidări, combatere boli și dăunători) din
perioada de vegetație se efectuează uscări scurte.

Debitul de alimentare (qa) pentru atingerea stratului h se determină cu relația:

qa (l/s.ha)= 100000. h /  86400.Tu + Pe + Pf = 1,16 .h / Tu + ( Pe + Pf )

unde:
Tu= durata umplerii parcelei : 1-3 zile; a întregii orezării 10-15
zile; frecvent 12 zile
h = înălțimea stratului de inundare (cm)
Pe= pierderi de apă prin evaporație 0,2-0,3 l/s.ha, în funcție de
climat
Pf= pierderi de apă prin filtrație 0,1-0,3 l/s.ha, în funcție de
permeabilitatea solului
Debitul de primenire (qp) asigură menținerea stratului de apă în parcela orizicolă la cota
stabilită pentru a acoperi consumul de apă al orezului, pierderile de apă prin filtrație și evaporație
și se calculează cu relația:

qp (l/s.ha) =  100000 (h2-h1) / 86400. Tp  + (Pe + Pf) s au

qp (l/s.ha) =  1,16. (h2 - h1 ) / Tp  + (Pe + Pf)

în care: h2-înălțime strat apă de atins (cm)

h1-strat apă existent (cm)
în practica curentă debitul de primenire în funcție de permeabilitatea solului se
încadrează în limita valorilor:
qp = (1,5 – 2,5 ) l/s.ha  ( 2,5 – 5 ) l/s.ha
123
 Intervalul dintre două completări tehnolgice cu apă se calculează cu relația:
T (zile) = 10. h /  (e+t+i)-P

în care: T - interval de timp intre două completări (zile)

 h - scăderea admisibilă a stratului de apă (cm )
(e + t + i) - consumul zilnic al plantei și piederile prin evaporație și infiltrație
(mm/zi)
P - precipitații (mm)

Debitul de evacuare a apei din parcela orizicolă se determină cu relația :

q ev = 100000.h / 86400.Tev = 1,16 h/ Tev

în care : q ev – debit de evacuare (l/s.ha)
h – strat de apă de evacuat (cm)
T ev – timp de evacuare din parcela orizicolă - în mod obișnuit
1– 4 zile

4.6. METODA DE UDARE PRIN ASPERSIUNE

4.6.1. Condiții de folosire

Udarea prin aspersiune este metoda care asigură administrarea apei la plantă prin
pulverizarea apei cu dispozitive speciale (aspersoare, microaspersoare, duze).
Datorită avantajelor deosebite: autodeplasare, distribuție uniformă, pierderi mici de apă,
economie de forță de muncă, irigația prin aspersiune a căpătat o amploare deosebită în
ultimele.decenii.
Aspersiunea prezintă posibilități largi de adaptare la diferitele condiții de exploatare.Astfel
poate asigura o acoperire totală a suprafeței irigate în situația sistemelor clasice, precum și o
acoperire localizată, in zona radiculară a plantelor, în situația sistemelor cu microaspersoare. în
privința modului de administrare a apei, se menționează echipamente ce asigură udarea succesivă
a suprafeței, sau udarea din mers, prin deplasarea aripilor de udare, precum și echipamente
funcționând in staționar, intilnite frecvent în horticultură și în zone de agrement.

Avantajele metodei de irigație prin aspersiune sînt:

 asigură un control riguros al apei administrate;
 asigură economie de apă față de alte metode, respectiv 15-30 % față de irgația prin
scurgere la suprafață, randamentele echipamentelor performante putînd atinge valori ridicate, de
0,9 – 1 ;
 se utilizează pe majoritatea formelor de microrelief;
 se utilizează pe toate tipurile de sol, inclusiv pe cele cu restricționări la celelalte
metode (sărăturare, nivel freatic, profunzime sol, șa.);
 scoate din cultură suprafețe reduse, asigurînd desfășurarea lesnicioasă a lucrarilor
mecanice;
 asigură productivități ridicate ale udării prin utilizarea echipamentelor performante;
 metoda este pretabilă la nivele ridicate de automatizare;
 aspersiunea, poate îndeplini funcții multiple: fertilizare, tratamente chimice, combaterea
inghețului tirziu, spălarea sărurilor, umectări de răsărire.
Dezavantajele metodei de irigație prin aspersiune constau în:
 costuri energetice de exploatare ridicate, mai mari cu 40-50 % față de irigația prin
scurgerea la suprafață;
124
  utilizează în construcția echipamentelor de udare materiale energointensive (aluminiu,
materiale plastice);
 calitatea udării (uniformitatea) se reduce substanțial la viteze de vînt ce depășesc 3,5
m/s;
 lipsa armonizării dintre finețea ploii si calitatea structurală a solului poate determina
fenomene negative în urma aplicării udărilor, respectiv procese de destructurare prin impactul
picăturilor ;
 condițiile de microclimat umed (prin aplicarea aspersiunii necontrolat) poate favoriza
manifestarea bolilor criptogamice;
 mutarea manuală e dificilă pe terenurile acoperite cu culturi cu talie înaltă;
 exploatarea deficitară determină apariția defecțiunilor in timpul aplicării udărilor.la echi
pamentele de udare utilizate;
Componentele unei amenajări de irigație prin aspersiune pe ansamblu sînt constituite din
elementele:canale de aducțiune a apei, stații de pompare de alimentare si punere sub
presiune,conducte ingropate si instalații de udare

4.6.2. Echipamente de udare prin aspersiune

Rolul echipamentelor de udare este de a asigura distribuția apei în cîmp

Echipamentele de udare se categorisesc asfel:
a. Aripi mobile de udare – echipamente ale căror părți componente (conducte,
aspersoare, accesorii) se cuplează doar la funcționarea aripii iar mutarea de pe o poziție pe alta se
efectuează manual. în această categorie intră echipamentele IIA (instalații de irigare prin
aspersiune), IIAM (instalații de irigare prin aspersiune modernizate).
b. Instalații speciale – sînt echipamente ale căror componente, de la pompă la
aspersor, constituie un tot funcțional mobil,deplasarea instalației realizîndu-se mecanic. în
funcție de modul de realizare a deplasării, acest grup de echipamente se impart:
b1. Instalații de aspersiune staționare pe durata udării, in care categorie
intră: IATL (instalație de aspersiune tractată longitudinal), IAT 300 (instalație de aspersiune
autodeplasabilă transversal), IADF 400 ( instalație de aspersiune cu deplasare frontală).
b2. Instalații de aspersiune in mișcare pe durata udării, categorie din care
mentionăm: IATF 300 (instalație de aspersiune cu tambur si furtun), IAP 450 (instalație de udare
prin aspersiune cu pivot central), instalații moderne de tip VALLEY, ZIMMATIC, MUSTANG,
autodeplasabile, fie circular (tip pivot central), fie liniar.
c. Agregate de pompare si udare, instalații în care aripa face corp comun cu
echipamentul de pompare și care din mișcare prelevă apa din canal pe care o administrează prin
intermediul aripei de udare sau prin aspersoare gigant.

4.6.3. Aspersoarele

Aspersorul este o componenta tehnică a echipamentului de udare ce pulverizează apa

asigurînd parametrii de calitate ai ploii aspersate: intensitate, suprafață udată, finețea udării ș.a.
Calitățile cerute aspersorului sînt: fiabilitate, indici calitativi superiori (uniformitate,
pulverizare, ș.a.), raza de lucru după cerință, uniformitate de rotație, raport optim calitate-preț.

4.6.3.1..Tipuri de aspersoare

Aspersoarele sînt de diferite tipuri, putînd asigura calități diferite ale ploii aspersate, corelat
cu condițiile de sol, plantă,instalație de irigare ș.a.

125
 Dintre furnizorii de echipamente de udare echipate corespunzător cu diferite tipuri de
aspersoare menționăm: Israel (Netafin, Naan, Dan Sprinclers), Grecia (Regen, Pipe Life),
Germania (Perrot), Italia (Costa), SUA (Valley, Zimmatic, Hunter).
In figura 4.17. se prezintă cîteva tipuri de aspersoare românești mai frecvent intîlnite în țara
noastră : ASJ – 1 M, ASM – 1, ARS – 2 .

Fig. 4.17. – Câteva tipuri de aspersoare românești

In tabelul 4.1 se prezintă principalele caracteristici tehnice ale unor aspersoare românești
și străine: diametru duză, presiune de lucru, debit, diametru stropire, pluviometria pentru diferite
scheme de udare.
Aspersorul ASJ – 1M este un aspersor cu șoc (șocul dat de brațul oscilant la presiunea
jetului de apă și care rotește aspersorul), de joasă presiune (presiunea apei la duza aspersorului)
126
și cu un singur jet (jetul de apă ce iese din duză). Folosește trei tipuri de duze interschimbabile cu
diametrele de 5; 6 si 7 mm. și funcționează prin rotire in cerc complet la o presiune de 2,5 – 3,5
daN/ cm2
Apersorul ASJ – 1M asigură un grad ridicat de pulverizare a apei,o uniformitate bună de
udare , se poate folosi pe toate tipurile de sol (chiar și în pantă) și pentru toate culturile (inclusiv
legumele). Schema optimă de udare este 1818 m și este pretabilă pe aripile de udare tip IIA
șiIIAM.

Tabel 4.1 Caracteristicile tehnice ale unor aspersoare românești și străine

Caracteristici Tipuri de aspersoare
tehnice și ASJ- ASM- ARS-2 Perrot Naan Regen Hunte Duze
pluviometria 1M 1 (R) (G) (Is) (Gr) r Pop- Pop-
(R) (R) Up Up
(SUA)
Diametru duză 5-6-7 8,5- 18-20 - 1,6-22 2,5-36 4-12 2-12
(mm) 11,5
Presiune de lucru 2,5-3,5 2,5-3,5 3-4 1,5-10 1,5-9 1-9 1,4-6,2 1,5-13
(daN/cm2)
Debit 0,4- 0,85 1,1-2,7 5,7-8,1 0,1-26 0,1- 16,5 0,2- 0,1-1,8 0,01-
(l/s) 40,2 0,3
Diametru 30-35 35-45 68-78 16-130 9-100 17-144 17-45 4-12
stropire (m)
212 10-20 - - - - -
m
12 18 6,7-14,2 - - - - -
m
Pluvio- 18 18 4,9-9,5 - - - - - 2,9- 33-57
metria m 13,5
după 18  24 5,1-7,1 9,2- - - - -
schema m 23,9
de
24  24 4,9-5,3 7,2- - - - -
udare 17,2
m
(mm/h)
24 30 - 5,7- - - - - - -
m 13,7
36  36 - - 15,7- - - - - -
m 22,5
36  42 - - 13,5- - - - - -
m 19,3
Notă: R-România; G-Germania; Gr- Grecia; Is-Israel; SUA-Statele Unite

Aspersoarele telescopice (Pop – Up) udă în cerc complet sau în sector de cerc, au
diametre de stropire de 17-45 m, debite de 0,1–1,8 l/s, presiuni de lucru de 1,4–6,2 bari, duze cu
diametre de 4-12 mm si pluviometrie de 2,9-13,5 mm/h.
Microaspersoarele, dispozitive care la fel ca aspersoarele obișnuite asigură pulverizarea
apei, se utilizează tot mai frecvent în ultimul timp și acoperă parțial (localizat) suprafața
deservită. Funcționează la presiuni scăzute, în limitele unor debite de 20-100 l/oră și asigură o
rază de udare de 1-3 m.
Avantajele instalațiilor de udare cu microaspersoare constau în pluviometrie scazută ce
asigură o bună conservare a structurii solului, economie de apă, aceasta administrîndu-se doar în
zona rădăcinilor, metoda recomandîndu-se la culturi valoroase (legume, plante ornamentale,șa).
127
 Microaspersoarele se montează la inălțimi variabile, pe suporți metalici sau din material
plastic
Desavantajul mare al instalațiilor cu microaspersoare constă în necesitatea filtrării apei, la
fel ca la irigarea prin picurare.

4.6.3.2. Indicii calitativi funcționali ai aspersoarelor

Debitul aspersorului se determină cu relația :

Qa =  .  . (2.g. h)1/2 unde:

Qa – debitul aspersorului ( m3/s )

 - secțiunea duzei ( m2 )
h – presiunea apei ( mCA )
 - coeficient de debit ;  = o.93 – 0,97
g – accelerația gravitațională ; g = 9,81 m/s2
Pierderile de sarcină pe aripa de udare de cca.20% conduce la reduceri de debit de
cca.10%,admisibil pentru o udare uniformă .
Raza de acțiune a aspersorului se calculează cu relația :

d _x_h
R = 1,35 unde :

R – raza de udare a aspersorului (m)

d – diametrul duzei (mm)
h – presiunea la aspersor (m CA)
Schema de udare se referă la distanța dintre aspersoare (d1) si distanța dintre aripi (d2) și au
următoarele particularități tehnice :
 In funcție de d 1 , d 2 și alăturarea aripilor, sînt trei scheme de udare : pătrat , dreptunghi
și triunghi, cele mai frecvente fiind pătrat și dreptunghi.
 Pentru a diminua efectul vîntului asupra uniformității udării, in schema dreptunghi latura
lungă se instalează pe direcția vîntului.
 Schema triunghi se instalează în situația că d 1= d 2, iar primul aspersor pe o poziție este
instalat la distanța d 1 de antenă , iar pe poziția vecină la distanța d1/2
 La stabilirea schemei de udare se aleg astfel valorile d 1 si d 2 spre a nu depăși 65 % din
diametrul udat, valorile reducîndu-se la 60 % la viteza vîntului de 2,5 m/s, 50 % la viteze ale
vîntului de 2,5 – 5 m/s și 30 % la viteze de peste 5 m/s.

 Pe tipuri de aspersoare, schemele de udare frecvente sînt :

ASJ – 1 M : 18  18 m ; 18  24 m
ASM – 1 : 24  24 m ; 24  36 m
ARS – 2 : 36  36 m ; 36  42 m

Intensitatea ploii (pluviometria), reprezintă cantitatea de apă distribuită de un aspersor în

cadrul unei scheme de udare în unitate de timp (mm/oră sau mm /min ).
Intensitatea udării depinde de tipul aspersorului, presiunea de lucru, duza, schema de udare,
condițiile atmosferice în care are loc udarea.
128
 Intensitatea medie orară ( i t ) se calculează teoretic cu relația:

i t = (1000 . Q asp .  a) / (d1.d2) (mm /oră) unde :

Q asp – debit aspersor (m 3 / oră)

 a – randamentul udării in cîmp, ce ia in seamă doar evaporarea apei și are
valori în jur de 0,9
d1 , d2 – distanțe dintre aspersoare pe aripă și dintre aripi
Intensitatea medie orară reală ( i r ), care diferă intr-o anumită măsură de valoarea de
calcul, se determină experimental cu pluviometre instalate în cîmpul udat, luînd astfel în seamă
mai bine realitățile din teren.
Durata udării (t) pentru administrarea normei de udare se caculează cu relația :

t = m / (10.ir ) ( ore ) unde :

m – norma de udare ( m 3/ ha )
ir – intensitatea medie orară reală ( mm /oră )
Uniformitatea distribuției apei de udare caracterizează uniformitatea intensității udării și
depinde de : funcționarea corectă a aspersoarelor, presiunile și schemele de udare corecte.
Intensitatea instantanee – is, reprezintă intensitatea pe o rotație a aspersorului și se
calculează prin raportul dintre intensitatea reală - i r si numărul orar de rotații ale aspersorului.
Finețea ploii – indică gradul de pulverizare al jetului de apă, mărimea picăturilor
recomandate fiind de 0,5 – 1 mm , picăturile prea fine determinînd pierderi mari de apă prin
evaporație iar cele prea grosiere avînd efect nefavorabil asupra solului.
Coeficientul de pulverizare - K p cuantifică calitatea ploii și se dtermină cu relația :

Kp = d/h unde : d – diametrul duzei asprsorului ( mm )

h – presiunea apei la aspersor ( m CA )
în funcție de valoarea coeficientului K p se stabilește pretabilitatea ploii astfel :
K p  0,5 – ploaie grosieră, recomandată pe soluri cu textură grosieră și culturi
furajere ;
K p = 0,3 – 0,5 – ploaie mijlocie, recomandată pentru culturi de cîmp și soluri
mijlocii și mijlocii fine ;
K p  0,3 – ploaie fină, indicată pentu toate solurile și culturile
Uniformitatea de udare este indicele ce caracterizează calitatea udării și se determină în
cutii pluviometrice dispuse pe suprafața irigată în punctele unui caroiaj cu laturi de 2 – 4 m
Coeficientul de uniformitate ( Cu ) se calculează cu relația :

Cu = 100.  1 – ( a) / (Vm . n)  (%) în care :

 a - suma abaterilor parțiale ale cutiilor pluviometrice(în valoare absolută)

față de volumul de apă mediu colectat în cutiile pluviometrice
V m – volumul mediu de apă colectat în cutii ( cm 3 )
n – număr cutii pluviometrice
Interpretarea valorilor coeficienților de uniformitate este următoarea :
Cu  85 % - indică o uniformitate foarte bună
Cu = 75 – 85 % - uniformitate medie
Cu = 65 – 75 % - uniformitate slabă
Cu  65 % - uniformitate nesatisfăcătoare

4.6.3.3. Alegerea tipului de aspersor

129
 Tipul de aspersor, cu caracteristicile tehnice specifice (duză, presiune de lucru,schemă de
udare), se alege în funcție de particularitățile solurilor și gradul de acoperire cu vegetație al
acestora – tabel 4.2.

Tabel 4.2.

Pluviometria optimă (mm/oră) în funcție de caracteristicile solurilor

Textura solului Soluri cu structură bună Soluri slab structurate nea-

Acoperite cu vegetație coperite cu vegetație
Nisipuri grosiere 20 – 25 12
Nisipuri fine 12 – 20 10
Soluriluto-nisipoase 12 8
Soluri lutoase 10 7
Soluri luto-argiloase 8 6
Soluri argiloase 5 2

Pe soluri în pantă intensitatea normală a udării se reduce cu :

20 % pe terenuri cu pante de 5 – 8 %
40 % pe terenuri cu pante de 9 – 12 %
60 % pe terenuri cu pante de 13 – 20 %
75 % pe terenuri cu pante de peste 20 %

4.6.4. Conducte pentru aripi de udare mobile

Aripile de udare mobile (cu mutare manuală) se compun din tronsoane de conducte avînd
dimensiunile, lungimea 6 m și 9 m, diametre 100 și 125 mm iar materialele din care sînt
confecționarte, aluminiul, oțelul zincat sau materialul plastic.
Conductele se cuplează între ele prin cuplaje rapide ce pot fi de două tipuri:
- hidraulice, la care etanșarea se realizează prin presarea și lipirea unei garnituri în
formă de U de capetele celor două conducte ce se cuplează, prin presiunea apei;
- mecanice, la care etanșarea se realizează prin presarea mecanică, prin intermediul
unei pârghii, a unei garnituri inelare de cauciuc, dispusă într-un locaș, la capetele conductelor ce
se cuplează.
Cele mai frecvente cuplaje sînt cele hidraulice, conductele de aluminiu fiind prevăzute la o
extremitate cu un cap de prindere de tip cuplaj rapid cu etanșare hidraulică, realizat prin turnare
din aliaj de aluminiu și sudat la țeavă – fig. 4.18.a., la celălalt capăt țeava este bordurată și pe ea
se motează un colier pe care se asanblează un cârlig de oțel zincat.

130
Fig. 4.18.- Conducte de irigație din aluminiu : a-tronson de conductă(6.32)
b- detaliu cu cuplajul rapid între tronsoane si racordul rapid la aspersor(6.33)

Conductele de aluminiu pot fi cu priză, asigurînd montarea aspersorului, sau fără priză,
avînd doar funcția de transport a apei.
Tronsoanele cu priză au un racord rapid aspersor sudat, în care se montează piciorul suport
al aspersorului (fig. 4.18 b), ce permite cuplarea aspersorului fie cu diametrul orificiului de
acces al apei de 25 mm ( Dn 25 ), fie de 40 mm ( Dn 40 ) .
Racordul aspersor Dn 25 permite cuplarea aspersoarului ASJ – 1 M, iar cel Dn 40, permite
cuplarea aspersoarelor tip ASM – 1, ASM – 2, ASM- 3 ,aspersoare cu debite mai mari, reclamînd
orificii de acces al apei la aspersor mai mari .
Tronsoanele de conductă modernizate prezintă unele modificări constructive:
- supape de golire și garnituri de autogolire, care permit golirea rapidă a conductelor
după inchiderea vanei de alimentare cu apă de la hidrant ;
- utilizarea unor garnituri de etanșare cu autogolire , executate din cauciuc profilat în
formă de U, care au pe suprafața interioară un număr de opt excavații (ce ușurează golirea
conductei ) ;
- existența la capul de prindere a unei supape de golire din cauciuc care inchide sau
deschide două orificii practicate la partea inferioară a capului de prindere ;
- prezența la capul de prindere a tronsoanelor a două urechi de cuplare , utilizate la
tractarea longitudinală a aripii de udare tip IATL.

4.6.5. Piesele accesorii la aripile de udare

Piesele accesorii reprezintă piese de legătură între antena de irigație si aripa de udare,
între tronsoane și aspersor, piese care asigură stabilitatea tronsoanelor, susținerea aspersorului,
precum și unele dispozitive pentru reglarea debitului și presiunii apei.
Principalele accesorii ale aripilor de udare sînt: vana hidrant, branșamentul, dopul de cap,
cotul, teul, crucea, piciorul suport, prelungitorul aspersorului, regulatorul de presiune și
limitatorul de debit.
Vana hidrant este un dispozitiv montat în capul hidrantului, care asigură accesul apei din
antenă în aripa de udare prin intermediul branșamentului.
Vana hidrant – fig. 4.19. are următoarele componente:
- corpul vanei (1), turnat din aliaj de aluminiu, avînd la partea inferioară o flanșă cu
orificii pentru cuplare la flanșa hidrantului;
- axul filetat (2) ce închide și deschide vana prin înșurubare – deșurubare;
- supapa de închidere (3) din tablă avînd o garnitură de etanșare din cauciuc

131
 1-corp branșament; 2-roată de
manevră;3-ax roată
1-corp vană Dn 100; 2 - ax srecial; 3 - supapă 4-cuplă;5-gheară;6-corp vană;7-
conductă

Fig. 4.19. - Dispozitive ce asigură accesul apei în aripă: a–Vana

hidrant
b – Branșamentul

Branșamentul este dipozitivul ce se montează în capul aripei de udare și care permite

deschiderea vanei hidrant și accesul apei pe aripa de udare
Branșamentul – fig. 4.19.b este constituit din următoarele componente:
- corpul branșamentului (1) – piesa turnată din aliaj de aluminiu prevazută la ambele
capete cu garnituri de cauciuc de etanșare în formă de U ;
- ghearele (5) – două piese componente ale branșamentului, ce asigură cuplarea
acestuia la hidrant ;
- dispozitivul de comandă a vanei avînd o roată de manevra (2), un ax (3) și cupla (4)
asigurînd legătura cu axul filetat al vanei hidrant ;
Bușonul sau dopul de capăt este dispozitivul ce se montează la capătul aripei de udare și
care are menirea de a etanșa si a stopa scurgerea apei prin capătul aval al aripei de udare.
Piciorul suport este un dispozitiv ce se atașează tronsoanelor de conducte ale aripei de
udare pentru a asigura stabilitatea acestora și implicit a aspersoarelor montate pe aripă.
Prelungitorul aspersorului este țeava avînd lungimea de 0,45 m sau 1,35 m și care
asigură racordul aspersorului la conducta de udare și accesul apei din aripa de udare la aspersor.
Cuplarea prelungitorului la aspersor se asigură prin inșurubare iar la conducta de udare prin
intermediul cuplajului rapid.
Trepiedul este un dispozitiv cu trei picioare menit a stabiliza în poziție verticală aspersorul
în timpul funcționării.
Cotul, teul, crucea, ramificația, reducția sînt armături, respectiv piese de aluminiu ce
permit distribuția si circulația apei în condiții hidraulice optime pe traseul aripei de udare.
Regulatorul de presiune și limitatorul de debit sînt dispozitive ce asigură regularizarea
presiunii și debitului apei aspersate.

4.6.6. Agregate de pompare

Agregatele de pompare asigură prelevarea apei din canal și administrarea acesteia pe aripile
de udare.
Agregatul de pompare APT 50/60 ( agregat de pompare tractat ) se compune dintr-un
motor termic de 65 CP și o pompă centrifugă tip AS – 125 , montate pe un șasiu cu patru roți și
asigură debite de 35 – 53 l/s la presiuni de 65 mCA ( 65 metri coloană apă, respectiv 6,5
atmosfere tehnice).
Agregatul asigură funcționarea simultană a patru aripi mobile de udare prevăzute fiecare cu
cîte 15 – 16 aspersoare tip ASJ – 1M sau trei aripi cu cite 17 – 20 aspersoare
Agregatul de pompare RDN 150 – 250 este format dintr-o pompă acționată de un
electromotor de 75 kw ( rotor - a ).
Agregatul realizează debite cuprinse intre 60 – 90 l/s și inălțimi de pompare de 78 mCA
respectiv 48 mCA. Poate asigura funcționarea simultană a 6 – 7 aripi mobile de udare de 306 m
132
lungime, cu 17 aspersoare ASJ – 1M, cu duze de 7 mm pentru rotorul –a și 5 –6 aripi pentru
rotorul – c. In cazul aripilor de 396 m lungime, la un agregat pot funcționa simultan 5 – 6 aripi
pentru rotorul – a , 4 – 5 aripi pentru rotorul – b și 3 – 4 aripi pentru rotorul – c .

4.6.7. Echipamente de irigat prin aspersiune

4.6.7.1. Aripi mobile de udare

Aripile mobile de udare sînt alcătuite din conducte cu priză aspersor, conducte fără priză,
aspersoare și diferite accesorii care se cuplează la antena în diferite scheme.
Aripile mobile stau pe poziție timpul necesar pentru administrarea normei de udare, 10 ore
destul de frcvent, pentru ca apoi să fie mutate manual în pozițiile următoare, după 10 – 12 zile
(timpul de revenire) urmînd a se reîntoarce la poziția inițială spre a se putea relua ciclul de udare.
Aripa tip IIA (I – instalație ; I – de irigație ; A – prin aspersiune) este aripa de udare
comună , utilizează aspersoare ASJ–1 M cu racordul de priză pentru aspersor Dn 25 și scheme de
udare de tipul 1818 sau 1824.
Aripa tip IIAM ( instalație de irigat prin aspersiune modernizată ) este varianta
modernizată a aripii IIA, avind următoarele elemente de modernizare:
- poate folosi în afara de aspersoarele ASJ – 1 M și aspersoare ASM – 1 și ASM – 2 ;
- utilizează garnituri și supape de autogolire ;
-poate utililiza conducte cu urechi de prindere pentru tractare longitudinală ;
Schemele folosite cu acest tip de aripi sînt: 18m24m; 24m24m și 24m36 m.
Aripa tip IIAM – 306/101, aripă avînd lungimea de 306 m și diametrul conductelor de 101
mm. Aripa este echipată cu două aspersoare ARS 2, aspersoare cu debite mai mari de 10 ori față
de cele ale aspersoarelor ASJ – 1 M și diametre duble ale suprafeței udate.
Aspersoarele ARS 2 administrează norma de udare in 3–4 ore, aripa staționind într-o poziție
1-3 zile.
Avînd în vedere randamentul mare al aspersoarelor ARS 2, schemele de udare asigură
distanțe mult mai mari între pozițiile succesive ale aripilor, respectiv: 3642 m la dispunerea
aspersoarelor în lungul aripii și 36126 la dispunerea aspersoarelor pe tronsoane de ramificație
din aripa de baza.
Aripa tip IIA – RTF 25 este aripa de udare normală căreia i s-au atașat furtunuri flexibile
laterale montate cu un capăt la priza aspersorului pe aripa tip IIA și cu celălalt capăt la
prelungitorul aspersorului susținut pe trepied.
RTF 25 exprimă denumirea – rețea de tuburi flexibile din material plastic – avînd diametrul
 de 25 mm sau 32 mm și lungimi de 24 m, 30 m sau 36 m , presiunea de regim pe aripă fiind de
4,5 atmosfere.
Avantajul acestui tip de aripă este mărirea considerabilă a suprafeței de udare dintr-o
singură poziție de staționare.

4.6.7.2. Instalații de aspersiune staționare pe durata udării

133
 Aceste tipuri de instalații rămîn în poziție staționară pe durata aplicării udării,după care se
deplasează prin diferite sisteme, mecanic sau electric, pe noua poziție de udare.
Instalația de aspersiune tip IATL - instalație de aspersiune tractată longitudinal
Instalația de aspersiune tip IATL este formată din aripa tip IIA sau IIAM montată pe
cărucioare, ce permit deplasarea tractată. în vederea asigurării stabilității aripii și menținerii
direcției în timpul deplasării,la aripa se atașeaza stabilizatoare – fig. 4.20.
Instalația IATL poate funcționa și cu tuburi flexibile atașate, într-un ansamblu IATL-RTF-25
care îi asigură o suprafață mărită de udare.

Fig.4.20.– Instalația de aspersiune IATL : a– Cărucior

b– Ansamblu IATL – RTF - 25

Instalație de aspersiune tip IAT–300 –instalație de aspersiune autodeplasabilă transversal

Instalația de aspersiune tip IAT- 300 - fig. 4.21 are poziție transversală pe direcția antenei de
irgație și se deplasează în lungul acesteia. Această instalație este utilizată pentru irigarea
culturilor de talie mică precum cerealele păioase, soia, legumele. Instalația are o lungime de
297 m și este constituită din tronsoane de conducte de aluminiu avînd lungimi de 9 m, diametre
de 101 mm, la mijlocul fiecărui tronson fiind montate roți metalice de deplasare cu diametre de
1,5 m.
Aspersoarele, pentru a-și păstra poziția verticală în timpul deplasării (conducta se rotește în
timpul deplasării), sînt montate pe bucșe mobile, cu garnituri de etanșare hidraulică și
contragreutăți.
Racordul aripei de udare la hidrant se asigură prin conducte și furtune de legătura montat în
capul aripei.

Deplasarea frontală a aripei după administrarea udării se asigură cu un motor termic, avînd o
putere de 6 CP și montat pe un șasiu cu patru roți dispus la mijlocul aripei.

134
Fig. 4.21 – Instalația de irigație IAT - 300

Instalație de aspersiune tip IADF – instalație de udare prin aspersiune cu deplasare

frontală
Instalația de aspersiune tip IADF este o instalație concepută de ICITID Băneasa – Giurgiu
și asigură irigarea culturilor cu talie inaltă – fig. 4.22.

Fig. 4.22 – Instalație de irigație IADF

Instalația de irigație IADF este alcatuită din componentele:

 conducta principala construită din tronsoane de conducte din aluminiu inbinate prin
flanșe ;
 conducte secundare, dispuse transversal in console bilaterale și prevăzute la extremități
cu aspersoare ASM – 2 ;
 sisteme de susținere și deplasare format din cadre metalice prevăzute cu cîte două roți în
tandem ;
 motoare electrice pentru deplasarea instalației ;
 cabluri de susținere și rigidizare a conductei principale și a consolelor.
Instalația se utilizează pe terenuri relativ plane cu pante sub 2%. Instalația IADF este
135
construită in două tipuri: IADF 400(300) / 150 și IADF 400/ 180 avînd elementele constructive:
lungimi ale conductei principale 300 – 400 m și diametre 150 sau 180 mm.
Instalația se alimentează de la hidranți distanțați la 54 m pe antenă, pozițiile de udare
corespunzînd cîte una la fiecare hidrant. Presiunea de lucru la hidrant trebuie să fie de 4-7,5
atm.pentru a asigura la aspersor o presiune de 2,5 – 3,5 atm.
Deplasarea aripii de pe o poziție pe alta, după aplicarea udării, se asigură cu motoare
electrice alimentate de o sursa energetică mobilă montată pe tractorul U 650 iar
liniarizarea aripii se asigură automatizat.
Suprafața udată de instalația IADF de pe o poziție de udare este de 2,16 ha ( 40054 m ).

4.6.7.3. Instalații de aspersiune in mișcare pe durata udării

Instalațiile de aspersiune în mișcare asigură administrarea normei de udare odată cu

deplasarea instalației.
Instalalația de aspersiune IATF – 300 - Instalație de aspersiune cu tambur și furtun
Instalația de aspersiune IATF – 300 asigură aplicarea udării din mișcare la culturi cu talie
inaltă și talie joasă.
Instalația se utilizează în amenajări cu antenele distanțate la 612 m si hidranți instalați pe
antenă la 72 m. (sistem obișnuit), sau în amenajări cu canale și agregate de pompare tip APT –
50/60 ce pot deservi 2 – 3 instalații.
Părțile componente ale instalației – fig. 4.23. sînt :

Fig. 4.23. – Instalația de irigație IATF - 300

 cadru metalic cu două roți pe pneuri ;

 proțap de tractare, două picioare de sprijin reglabile și cric rabatabil ;

 turela – constucție metalică ce pivotează pe șasiu și susține componentele: tamburul
cu furtun, dispozitivele și instalațiile hidraulice ce asigură viteza de mișcare a tamburului și
cadrul de suspendare a căruciorului port aspersoare ;
 căruciorul port aspersoare cu 4 roți pe care sînt montate două aspersoare ARS –2 ce
136
udă în sector de cerc, în spatele instalației, culuarul de deplasare a instalației rămânînd uscat;
 furtun de polietilenă cu lungime de 300 m. si diametru de 110 mm.,ce alimentează
instalația și asigură deplasarea căruciorului port aspersoare prin infășurarea furtunului pe tambur.
Operațiuni de instalare și de lucru:
 deplasarea instalației în lungul antenei se efectuiază pe un drum tehnolgic cu o
lățime de 3 m. ;
 decuplarea instalației de la tractor în dreptul culuarului de udare lat de 2,1 m. și
orizontalizarea șasiului instalației cu ajutorul cricului și picioarelor de sprijin ;
 se rotește instalația la 90o pentru ca căruciorul port aspersoare să vină în dreptul
culuarului ;
 se dă jos căruciorul și se tractează la capul fîșiei de udat ;
 se face legătura la hidrant și se se asigură accesul apei în instalație, căruciorul
deplasîndu-se prin rotirea tamburului mișcat de motorul hidraulic la o viteză necesară
administrării normei de udare.
Caracteristici funcționale ale instalației:
 fîșia udată are dimensiunile 54 306 m;.
 viteza de deplasare a căruciorului port aspresoare: 0 – 45 m./h;
 duzele aspersoarelor ARS – 2 : 16, 18, 20, 22 mm.;
 presiunea de lucru la hidrant 4,5–5 atm., la aspersor 3–4 atm.;
 norma de udare: 200 – 800 m3 /ha.
Norma de udare de 600 m3/ha, la un timp de revenire de 12 zile si duze de 16 – 22 mm,
reclamă viteze de deplasare a căruciorului port aspersoare de 17– 26 m/h, timp de udare 62 – 71
ore, suprafața fîșiei udate 1,5 – 1,6 ha și suprafața udată pe un ciclu de 16 – 26 ha.
Instalația de aspersiune IAP – 450 - Instalație românească de udare prin aspersiune cu
pivot central
Instalația IAP–450 este o instalație ce se deplasează circular, asigură adminitrarea apei pe
toate tipurile de sol, pentru toate culturile, pe terenuri fără obstacole si cu pante sub 10 %.
Partile componente ale instalatiei sint :
 pivotul format din două conducte de oțel ;
 cotul si cadrul de susținere cu 4 picioare metalice instalate intr-un bloc de beton;
 travee lungi de 45 m.,formate din cîte 5 conducte a cite 9 m. fiecare, cu diametre
de 170 mm., susținute de grinzi cu zăbrele, montate pe cadre cu roți la fiecare travee ;
 motoarele electrice de cîte 112 kw acționând roțile instalației, alimentate fie
printr-un cablu subteran, fie de la un generator electric trifazic montat pe instalație ;
 vanele automate acționate electric sau hidraulic pentru reglarea presiunii și
debitelor.
Caracteristicile tehnice ale instalației IAP – 450 sint :
 presiunea de lucru 4,5 atm.;
 aspersoare: ASJ – 1M, ASM 1, ASM 2 ;
 debit – 180 m3/h;
 intensitatea ploii (pluviometria) 4 – 20 mm/h ;
 timp de rotație completă 10 – 240 ore ;
 suprafața udată - 71 ha ;
 masa instalației - 29 ha.
Montarea unei instalații IAP – 450 se asigură de 5 muncitori, dintre care un specialist în
automatizare, pe durata a 12 zile. în exploatare un muncitor specialist în automatizare poate
deservi 4–6 instalații.
Echipamentul EPJ – Echipament de presiune joasă
Echipamentul EPJ, echipament românesc realizat de ICITID pentru instalația IAP – 450
asigură distribuția apei prin pulverizatori cu duze calibrate si furtun flexibil cu diametru de 16
mm. Cu acest echipament se asigură reducerea presiunii de la 4,5–5,5 atm la 2–2,5 atm,
economie de energie de cca. 20 %, calitate ridicată a udării, la instalația IAP- 450 echipată cu
echipamentul EPJ.
137
 Instalația de aspersiune ZIMMATIC ( SUA )
Instalația ZIMMATIC este o instalație de irigație cu deplasare liniară (frontală)
Alimentarea instalației se poate asigura de la hidrant, putînd acoperi o suprafața de 65 ha sau
din canale de irigație, instalația fiind echipată cu agregate de pompare, suprafața acoperită în
acest caz fiind de 130 ha.
Alimentarea electrica a motoarelor ce asigură deplasarea instalației, se efectuează cu
generatoare avînd tensiuni de 400 V, montate la capătul instalației. Pesiunea minimă a instalației
este de 2 atmosfere.
Instalația de irigație ZIMMATIC poate fi și de tip pivot central cu lungimi pînă la 411 m.,
putînd iriga o suprafață de maxim 65 ha, sau 200 m.deservind o suprafață de 16 ha. Instalația se
alimentează cu energie electrică prin cablu sau de la un grup generator electric propriu iar sursa
de apă poate fi asigurată de la hidranți cu presiunea de 2 atmosfere.
Instalația de aspersiune MUSTANG ( SUA )
Instalația de irigare MUSTANG se realizează în două tipuri: cu deplasare liniară, cu
alimentare de la hidrant sau din canal și cu deplasare circulară.
Instalația funcționează la presiuni sub 3 atm., are lungimi pînă la 420 m. și debite de 30–80
l/s
Instalația este alimentată electric de un generator Diesel, este echipată cu un calculator care
gestionează mișcarea și distribuția apei și se racordează la hidranți prin furtunuri flexibile.
Instalația cu deplasare liniară (frontală), se poate roti la capul fîșiei irigate realizînd o
acoperire bilaterală de ambele părți ale antenei sau canlului de alimentare cu apă.
Instalația VALLEY ( SUA )
Instalația VALLEY asigură aplicarea irigației atît prin deplasare liniară cît și circulară
(pivot central). Dintre parametrii tehnici ai instalației se mentionează:
 lungime maximă 975 m ;
 debit de apă asigurat de instalație variind în limitele 31-252 l/s ;
 compusă din tronsoane cu lungimi de 33-62 m ;
 suprafața deservită 2-121 ha.
Instalația poate fi echipată la capăt cu un braț rabatabil asigurând forma rectangulară la cele
patru colțuri ale solei irgate.

4.6.7.4. Dimensionarea aripilor de udare mobile

Lungimea aripii de udare (La) se determină cu relația :

La = (Na – 1). d1  d1 / 2 unde:

La - lungimea aripii (m)
Na – număr aspersoare pe aripă
d1 – distanța dintre aspersoare (m)
Lungimea fîșiei udate (Lu) se calculează cu relația :

Lu = La  d1/2 Lu – lungimea fîșiei udate (m)

Debitul aripei de udare (Qa) se determină cu relația:

Qa= 1/ a . Q asp . Na unde: Qa – debitul aripei de udare (l/s)

 a – randamentul aripei de udare
0,95-0,97
Qasp – debitul aspersorului (l/s)

138
 4.7. METODA DE IRIGARE LOCALIZATA

Irigarea localizată este metoda de irigare prin care apa se administrează localizat, doar in
zona rădăcinilor plantei. Procedeele realizării udărilor localizate sînt : irigarea prin
picurare,irigarea prin rampe perforate și irigarea subterană.

4.7.1. Irigarea prin picurare

Irigarea prin picurare este metoda prin care apa se administrează sub formă de picături în
zona rădăcinilor plantei
Avantajele metodei de irigare prin picurare comparativ cu celelalte metode de udare constau
în:
 asigură economie de apă, forță de muncă și energie;
 asigură economie de îngrășăminte și tratamente, acestea aplicîndu-se localizat odată cu
apa de irigație ;
 previne degradarea însușirilor solului prin destructurare, eroziune, exces de apă ș.a.;
 se poate aplica pe orice tip de sol și fără restricții legate de textură, orografie sau plantă ;
 nu se produc pierderi de apă din amenajare evitîndu-se astfel pericolele degradării
solurilor prin ridicarea nivelului freatic sau sărăturare secundară.
Desavantajale udării prin picurare constau în :
 posibilitatea înfundării picurătoarelor cînd apa nu este bine filtrată ;
 se poate manifesta uneori neuniformități în aplicarea udărilor ;
 investiția specifică este destul de ridicată .
în privința pretabilității udării prin picurare se fac precizările :
 se aplică cu precădere în zona secetoasă ;
 se aplică fără restricții pe solurile nisipoase și pe soluri în pantă, controlul riguros al apei
administrate localizat nepunînd în pericol fertilitatea acestor soluri susceptibilă la manifestarea
proceselor de degradare.;
 se utilizează cu precădere în plantațiile intensive de pomi, viță de vie, legume ;
 culturile de bumbac și tutun se pretează deasemenea la irigarea prin picurare ;
 culturile valoroase din sere și solarii asigură amortizarea rapidă a investițiilor efectuate la
amenajare.

4.7.1.1. Componența instalațiilor de irigare prin picurare.

Instalațiile de irigare prin picurare au următoarele componente :

Picurătoarele sînt dispozitivele care asigură administrarea apei sub formă de picături, cu
debite reduse și la presiuni uniforme.
Picurătoarele se execută din polietilenă sau metal, au diametre variabile de 0,3 –2 mm și
debite cu valori de 1–10 l/oră la o presiune de minim 10 mCA.
Sînt diferite tipuri de picurătoare dintre care amintim : cu tub capilar, cu șurub de reglaj, tip
Netafin sau Triklon.

139
 Conductele de udare sînt componentele care se montează în lungul rîndurilor de plante și
asigură administrarea apei în zona rădăcinilor prin intermediul picurătoarelor. Conductele de
udare sînt confecționate din polietilenă sau PVC plastifiat și au diametre de 10 – 32 mm.
Conductele de transport preiau apa de la hidranți și alimentează conductele de udare. Pot fi
confecționate din materiale plastice flexibile cînd sunt montate la suprafața solului sau rigide
cînd sînt îngropate .
Conductele de transport sînt poziționate perpendiculare pe rîndurile de plante și au diametre
de 30 – 90 mm.
Componentele frontale sînt elemente poziționate la intrarea în instalație, care asigură
comanda și controlul funcționării amenajării precum și unele cerințe tehnologice
( fertilizare, tratamente) – fig. 4.24.

Fig. 4.24. – Ansamblul componentelor frontale la o instalație

de irigare prin picurare

4.7.1.2. Scheme de udare

Se folosesc trei scheme de udare : cu conducte de udare mobile, cu conducte de udare fixe
și cu conducte fixe și tuburi capilare :
Schema cu conducte de udare mobile – fig. 4.25. przintă parametrii tehnici :
 conducte de transport în formă de U, cuplate la hidrant, cu diametre de 20 mm, lungimi
de 216 m și distanțe între acestea de 90 m ;
 conducte de udare lungi de 45 m avînd diametre de 16 mm și deservind o suprafață de
0,108 ha ( 45m  24 m ).
Instalația asigură administrarea normei de udare de 300 – 400 m3/ha prin staționări ale
conductelor de udare pe o poziție pe durata a 3 – 4 ore asigurînd un debit la fiecare picurător qp
 10 l/oră
Zilnic se fac patru mutări, sectorul deservit de o conductă mobilă fiind acoperit în șase zile.
Schema cu conducte de udare fixe prezintă aceeași parametri ai schemei cu conducte
mobile , conductele de udare staționând pe fiecare rînd pe toată durata perioadei de vegtație -
fig.4.26. Această schemă se caracterizează prin consum mare de conductă de udare

140
Fig.4.25. – Schemă de udare Fig.4.26.- Schemă de udare cu
cu conducte mobile cu conducte fixe

Schema cu conducte fixe și tuburi capilare constă în mutarea conductelor de udare la

intervale mai mari, respectiv 6 m (reducându-se de șase ori consumul de conductă pe unitate de
suprafață), udarea rîndurilor de plante asigurîndu-se cu tuburile capilare.
Această schemă se utilizează la irgarea pomilor fructiferi și viței de vie, la care distanțele
dintre rînduri sînt mai mari, determinînd un consum mai redus de coducte de udare pe unitate de
suprafață
Dintre elementele tenice ale amenajărilor de irgație prin picurare precizăm :
Lungimea conductei de udare se alege astfel ca difernța dintre debitul primului și
ultimului picurător să nu depășească 20 %, respectiv lungimea conductei să nu depășească 100
m.
Numărul de conducte de udare pe unitate de suprafață (ha) este raportul dintre debitul orar
pe hectar și debitul orar disponibil al unei conducte de udare.

4.7.2 Irigarea prin rampe perforate

Irigarea prin rampe perforate , răspîndită mult în Franța, se aplică în special la pomi
fructiferi, viță de vie și culturi legumicole
Instalația este constituită din conducte de polietilenă (aripile de udare) cu diametre de 23-25
mm, lungi de cca. 200 m , prezintă orificii de scurgere a apei cu diametre de 16 mm în amontele
conductei și 21 mm în aval. Se asigură astfel debite relativ constante de 65 l/h la fiecare
picurător, în condițiile scăderii presiunii de la 1,5 kgf/cm2 în amonte la 0,3 kgf/cm2 in aval.

Fig. 4.27. – Conductă de udare amplasată în rigole

Conductele se pozează pe fundul unei rigole adînci de 15 cm și poziționate în lungul

rîndurilor de plante, central sau lateral pe spațiul dintre rînduri, permițînd accesul mașinlor
agricole în funcție de cerințele tehnologice ale culturii – fig. 4.27.

141
 Fig. 4.28 – Ansamblu pentru scurgerea apei

Pereții rigolelor asigură transmitera frontului de umezire spre zona rădăcinilor plantelor.
Pentru fixarea aripei de udare pe fundul rigolei, din 5 în 5 m acestea se astupă cu digulețe
de pămînt ce asigură totodată traversarea rigolelor.

Orificiile de scurgere pot fi prevăzute cu duze de calibrare a scurgerilor și sînt protejate de

manșoane canelate ce asigură atât contolul presiunii apei cît și protecție împotriva înfundării
orificilor cu particole de sol din rigolă - fig. 4.28.

4.7.3. Irigația subterană

Principiul metodei de irigație subterană constă în alimentarea culturilor cu

apă din conducte subterane, ridicată prin capilaritate în stratul radicular al plantei.
Avantajele metodei constau în:
- apa ridicată capilar optimizează regimul de umiditate, aerație și nutriție al plantei ;
- nu sînt stînjenite lucrările agricole în timpul aplicării irigației ;
- asigură fertilizarea chimică concomitent cu irigația și posibilitatea administrării apelor
uzate ;
- prin conformația amenajării nu scoate teren din circuitul agricol.

Desavantajele metodei :
- nu umezește uniform solul și în general umezirea spre suprafață este mai slabă ;
- creează pericole prin sărăturare secundare în anumite condiții pedoclimatice;
- valorificarea apei este mai redusă pe solurile permeabile datorită pierderilor în
profunzime ;
- costurile legate de amenajare sînt ridicate;
- posibilitatea înfundării conductelor subterane ce administrează apa în soluri slab
coezive și cu granulometrie fină (nisipuri fine)

Fig. 4.29.- Udare subterană fară presiune Fig. 4.30.- Udare subterană cu
142
 presiune

Conductele subterane sînt confecționate din materiale ceramice poroase sau din materiale
plastice cun fante de acces al apei. în condiții de soluri coezive și cu permeabilitate satisfăcătoare
se pot folosi pentru administrarea apei de irigație subterană galeriile cârtiță.
în terenurile drenate, în condiții de soluri cu bună ascensiune capilară, fără pericole de
sărăturare secundară și cu o configurație orografică relativ uniformă, se pot utiliza amenajări de
drenaj reversibile. în perioada iarnă - primăvară amenajarea își exercită funcția de drenaj,
asigurînd eliminarea apei în exces, iar în perioada caldă din an se introduce apă în drenuri
asigurindu-se funcția de irigație (subirigație).
Administrarea apei subterane se asigură în două modalități :
- fără presiune, dintr-un canal la care sînt racordate conductele subterane, alimentarea
realizîndu-se la presiuni reduse de 0,02 – 0,2 kgf/cm2
- cu presiune avînd valori de 0,5 – 2 kgf/cm2 ,dintr-o rețea de conducte de azbociment la
care se racordează conductele de udare dispuse asemănător ca la prima modalitate de irigație
subterane.
Rețeaua de conducte de udare cu 100 – 125 mm se pozează (îngroapă) la adîncime de 0,5
m și distanțe între linii de 5 – 8 m

PARTEA V-a
DESECAREA-DRENAJUL TERENURILOR AGRICOLE

5.1. EXCESUL DE UMIDITATE PE TERENURILE

AGRICOLE

5.1.1. Generalități

In țara noastră excesul de umiditate afectează cca. 5 milioane ha. de teren agricol.

143
 Excesul de umiditate se manifestă pe terenuri cu pante sub 1-3 %, terenuri cu
microdepresiuni de acumulare a apei , pe soluri cu procent ridicat de argilă si cu permeabilitate
mică.
Pe terenuri in pantă se manifestă in zonele umede de pe teritoriul țării , la schimbările de
pantă , în zonele denivelate , la ieșirea pînzei freatice la zi in funcție de configurația geologică.
Excesul de umiditate se manifestă frecvent in perioada rece de sfirșit iarnă-primavară cu aport
insemnat de apă si consum redus al plantelor de cultură
Excesul de apă are efecte insemnate asupra solului prin modificări nefavorabile ale umidității
peste nivelul capacității de câmp , reducerea aerației , manifestarea proceselor de gleizare și
pseudogleizare sau a celor de degradare prin sărăturare .

5.1.2. Noțiuni privind drenajul terenurilor

Drenajul terenurilor reprezintă capacitatea lor naturală sau artificială ce asigură scurgerea
apei în exces și manifestarea unui regim hidrologic al solului favorabil dezvoltării plantelor de
cultură .
Deci terenul are :
a) drenaj natural ce reprezintă capacitatea naturală a terenului de a asigura scurgerea apei
în perioadele excedentare .Drenajul natural poate fi:
a1- drenaj extern – capacitatea naturală a terenului de a asigura scurgerea apei de
suprafață și depinde de : panta terenului , microdenivelările terenului , rețeaua hidrografică
naturală (privale , văi) .
a2- drenaj intern – capacitatea solului de a asigura scurgerea apei pe profilul de sol și
depinde de : caracteristicile fizice și hidrofizice ale solului (textura ,structura , porozitatea,
permeabilitatea ) .
b)- drenaj artificial – drenajul terenului asigurat prin intervențiile ameliorative ale omului
pentru eliminarea excesului de apă și poate fi :
b1)- drenaj artificial extern sau de suprafață - este constituit din soluții
pedoameliorative de preluare a apelor in exces de la suprafata solului (nivelare , modelare ,
drenaj cartiță) și hidroameliorative (canale de desecare) .
b2)- drenaj artificial intern sau de adîncime – constituit din soluții hidroameliorative
de preluare a apelor în exces din profilul solului (apele freatice) respectiv drenajul orizontal și
drenajul vertical precum și soluții pedoameliorative de imbunătățire a permeabilității solului prin
lucrări de afînare , amendare (eliminarea natriului din complexul adsorbtiv al solului ,
ion răspunzător de destructurarea și impermealizarea solului) și drenaj cârtiță (ameliorează atît
drenajul extern cît și intern) .
Se face precizarea că în mod obișnuit prin desecare se ințelege lucrarea inginerească de
eliminare a excesului de apă de suprafață iar prin drenaj se ințelege lucrarea de eliminare a
excesului de apă din profilul solului .
Deasemenea trebuie menționat ca alături de soluțiile pedoameliorative si hidroameliorative
menționate , tehnica agricolă vine cu soluții agroameliorative , soluții complementare
agrotehnice de permeabilizare si structurare a solurilor si sortimente de plante specifice .

5.1.3. Surse de apă și factorii excesului de umiditate

Excesul de umiditate se datorează factorilor :

a) naturali : climă , relief , hidrografie , hidrogeologie , pedolitologie
b) antropici

Clima

țara noastră este impărțită în trei zone climatice astfel (tab.5.1) :

144
 Tabel 5.1
Elemente climatice pe zone climatice

Temperatura Precipitații anuale ETP anuală

Zona climatică anuală ( mm ) (mm )
(o C )
Umedă 4–9 1000 – 600 550 – 700

Subumedă 8 - 11 700 – 450 650 – 750

Secetoasă 10 – 11,5 550 – 350 700 – 800

 Zona umedă se caracterizează printr-un regim hidric excedentar , percolativ , în sol

predominînd sensul descendent al scurgerii apei.
 Zona subumedă beneficiază de un regim periodic percolativ ,cu exces în perioada
rece (Xl-lV )

 Zona secetoasă se caracterizează in general prin deficite de apă , excesul manifestindu-se în

anii și perioadele excedetare.
Precipitațiile influiențează excesul de umiditate prin valori cantitative, repartiție
neuniformă , perioadele de producere fiind in general perioadele reci ,ce asigură aport mare de
apă (în general la desgheț) si un consum minim al acesteia de către plantă.

Relieful influiențează excesul de apă prin drenajul extern redus. Excesul de umiditate se
manifestă în zonele depresionare ,pe terenuri cu panta mică (sub 1-2%) ,pe terenuri plane , puțin
fragmentate (lipsa rețelei hidrografice ce asigură drenajul natural), dispuse în câmpii joase,
terase, în lunci (C.Munteniei, C. Olteniei, C. Siretului ) ,câmpii înalte ( C. de Vest ).
In câmpiile formate pe loess, excesul se manifestă in crovuri, depresiuni cu o evoluție
geologică determinată de spălarea carbonaților –reteaua de rezistență și stabilitate a structurii
loessului și astfel tasarea puternică a acestuia și apariția depresiunilor.

Rețeaua hidrografică influiențează excesul prin determinarea intensității drenajului extern.

în situația unei slabe dezvoltări a rețelei hidrografice ( Câmpia de Vest, Podișul
Bârlad, zona Argeș-Siret ) și existenței unui drenaj extern redus ,sînt condițiile
manifestării excesului.

Hidrogeologia determină manifestarea excesului de apă prin existența apelor freatice la

mică adîncime în lunci, în crovuri de câmpie, determinând manifestarea proceselor pedogenetice
nefavorabile ( gleizare, pseudogleizare, sărăturare ) și apariția stratelor suprafreatice la mică
adâncime (0,4-0,7 m ) precum în zona piemontană din județul Suceava.

Pedolitologia influiențează manifestarea excesului de apă prin condițiile texturale

,stratificație, prezența orizonturilor argilo- iluviale, starea structurală.

Factorii antropici influiențează prin :

- irigația aplicată nerațional, cum ar fi norme de udare necorelate cu condițiile de sol, în zone
cu apa freatică la mică adîncime;
- acumulările de apă în zonele de șes care creează condiții de manifestare a excesului în zonele
adiacente;

145
- bararea rețelei scurgerilor naturale prin șosele ,căi ferate ,determinând diminuarea drenajului
extern;
- lucrările agrotehnice necorespunzatoare ( lucrări în perioadele umede, treceri dese cu
mașinile agricole pe sola cultivată,s.a. ) determinând procese de com- pactare, destructurare,
ș.a.

5.1.4. Efectele excesului de apă asupra solurilor si plantelor agricole

Excesul de apă determină în soluri modificări puternice afectând dezvol- tarea

normală a plantei,respectiv :
 procese chimice specifice :
- manifestarea proceselor de reducere în defavoarea celor de oxidare și astfel desfășurarea
proceselor de gleizare și pseudogleizare;
- blocarea compușilor asimilabili de N, P, Fe, S prin formarea de compuși insolubili ;
 solurile sînt mai reci (necesită de 2,5 ori mai multă caldură spre a se încălzi)
stânjenind dezvoltarea normală a plantei și producându-se intârzieri în vegetare;
 lipsa oxigenului din stratul radicular cu apă în exces determină dezvoltarea
rădăcinilor în stratele superficiale și astfel un acces mai redus al plantei la rezervele nutritive ale
solului în totalitatea acestora;
 plantele de cultura prezintă o predispoziție crescută la atacul bolilor;
 rezultatul sintetic al acestor efecte dăunatoare a excesului de apă îl con-
stituie reducerea evidentă a randamentelor agricole.

5.2. METODE DE DESECARE - DRENAJ

5.2.1. Clasificarea metodelor de desecare - drenaj

Soluțiile de desecare –drenaj sînt constituite dintr-un complex de lucrări inginerești și

agroameliorative. în mare lucrările de desecare-drenaj se categorisesc astfel:
a) Desecarea apei în exces prin scurgere la suprafață- lucrare ce se aplică în zonele cu exces
de apa de suprafață datorită precipitațiilor (cantități mari și intensități ridicate) si presupune
soluții :
- nivelare, modelare pentru inbunătățirea drenajului extern;
- rețea de canale de scurgere in zone plane și depresionare.
Se realizează volume mari de terasamente, decopertări de strate fertile ale solului, lucrări
hidrotehnice deosebite care reclamă lucrări de intreținere specifice.
b) Drenarea apei în exces aflată în stratul radicular (exces freatic), se asigură prin lucrări de
drenaje cu tuburi sau drenaj cârtiță
c) Desecarea prin canale deschise și drenaj – în zonele cu exces de apă atît de suprafață cît și
de adîncime (freatic) – constă în aplicarea celor doua soluții prezentate anterior.
d) Drenarea biologică ( biodrenajul) – constă în cultivarea terenurilor cu apă în exces cu
plante rezistente la excesul de apă și totodată mari consumatoare de apă :plante forestiere (unele
specii de plop), plante agricole –unele specii de graminee (cum ar fi festuca arundinaceae)
Se aplică local în teritorii ce nu pot fi amenajate cu lucrări de drenaj.
e) Drenarea prin colmatere – este lucrarea constînd în ridicarea cotei terenurilor cu exces de
apă prin aluvionare – încărcarea zonei cu ape cu aluviuni, efectindu-se o aluvionare naturală, sau
aluvionarea artificială- incărcarea zonei cu ape în care s-au introdus suspensii de materiale
pamintoase –hidromecanizare.
f) Drenaje frontale – interceptează fronturile de apă infiltrată din cadrul acumulărilor de apă

146
5.2.2. Studii necesare pentru proiectarea sistemelor de desecare – drenaj

în vederea proiectării sistemelor de desecare-drenaj este necesară cunoașterea

caracteristicilor tuturor factorilor amintiți ce determină manifestarea excesului respectiv :
- factorii climatici, pe durate lungi – 30 ani, din care 20 ani consecutivi, cu caracteristicile :
precipitații lunare, maxime pe 1,3,5 zile, temperatura aer (valori lunare, maxime, minime),
umiditate aer (valori lunare,valori extreme), evapotranspirația potențială (valori lunare,
anuale, sezonale) excesul de apă (suprafețe, zone) ;
- factorii topografici :
- pe bazine hidrografice, pe baza hărților topografice la scări 1/25000 – 1/50000, cu
curbe de nivel și echidistanțe E = 1 m ;
- pe areale de desecat pe baza planurilor topografice la scări 1/5000 – 1/10000 și E =
0,25 m ;
- factorii hidrologici : parametrii scurgerilor (volume, debite module, debite pe unitate de
suprafață în l/ s.ha) ;
- factorii geotehnici (caracteristicile geotehnice ale terenurilor de fundare a construcțiilor)
- factorii agroeconomici (costuri, randamente) ;
- resurse de materiale locale de construcție.

5.3. DESECAREA TERENURILOR AGRICOLE PRIN CANALE DESCHISE

Lucrarea de desecare- drenaj pe terenurile agricole este lucrarea de imbunătătțiri funciare

ce asigură eliminarea excesului de apă de la suprafața solului și din interiorul profilului de sol,
asigură regimul aerohidric, termic, biologic, nutritiv, favorabil dezvoltării culturilor, previne
salinizarea secundară, oferă condiții optime pentru lucrările agricole și asigură producții
rentabile.

5.3.1. Schema sistemului de desecare- drenaj cu canale deschise

In funcție de sursele de apă ce intervin înte-un teritoriu agricol- fig.5.1, amenajarea de

desecare drenaj constă intr- o rețea de canale deschise trasate și dimensionate astfel încît să
capteze și evacueze excesul de umiditate indiferent de sursă (precipitații, scurgeri de pe terenuri
vecine, apa freatică, irigații, infiltrații prin și pe sub dig) .

147
Fig. 5.1.- Sursele de apă care favorizează formarea excesului de apă

Rețelele de canale – fig. 3.2 se compun din :

- canale terțiare – Ct – canale de intercepție a apei;
- canale secundare – Cs- canale de transport și evacuare a apei;
- canale principale–CP –canale de transport și evacuare de ordin superior;

Fig. 5.2.- Schema generală a sistemului de desecare-drenaj cu canale

deschise

- canale colectoare-CC- asigură colectarea si evacuarea prin stațiile de pompare;

- canale de infiltrație-Ci-canale care preiau apa infiltrată prin dig și pe sub dig.

5.3.2. Trasarea și calculul rețelei de canale de desecare

a) Canalele de intercepție sau de regularizare a scurgerilor sînt canalele terțiare care au rolul
de a intercepta apa de scurgere de la suprafața terenului și au caracteristicile :
- se trasează perpendicular pe direcția de scurgere a apelor cu o mică înclinare față de
direcția curbelor de nivel ;
- au panta minimă de 0,5 %o ;
- traversează zonele joase depresionare (japșe, crovuri cu apa in exces) ;
- apele situate în microdepresiunile dintre canale se scurg prin rigole provizorii cu
taluze dulci (1/4 – 1/8) ;
- se trasează la distanțe de 400-500 m (minim 250 m) și au lungimi de 800-1500 m
creind sole rectangulare.
Distanța dintre canalele de intercepție a scurgerilor se calculează cu relația Dubah :

D  (24.T.I1/2 / n) .  (Ks.H)2/3 /  (Ks.H)2/3- 1

148
.
D – distanța între canale (m)
T – tipul de evacuare a apei de pe suprafața desecată (ore)
I - panta medie a terenului
n - coeficientul de rugozitate a suprafeței terenului –tab. 5.2
Ks –coeficient de scurgere a apei – tab. 5.3
H – inălțimea stratului de apă în momentul încetării ploii (mm)

H= 0,65 . i . t unde : i – intensitatea ploii (mm)

t- durata ploii (ore)

Tabel5.2
Valorile coeficienților de rugozitate - n

Carcteristici teren n
Pășuni și fînețe cu iarbă uscată 0,030

Pășuni și fînețe cu iarbă înaltă 0,035

Culturi agricole ajunse la maturitate 0,040
Tufăriș rar cu buruieni 0,050

Tabel 5.3 Valorile coeficienților de scurgere – Ks

Caracteristici sol Panta terenului

Permeabilitate Conținut Mică(<1%) Medie Mare (>5%)

argilă(%) (1-2%)

Mare <10 0,1-0,2 0,15-0,25 0,2-0,3

Suficient permeabil 10-20 0,15-0,25 0,2-0,3 0,25-0,40

Insuficient 20-40 0,2-0,3 0,25-0,45 0,35-0,60

permeabil
Slab permeabil 40-60 0,25-0,40 0,30-0,60 0,50-0,75

Impermeabil Sol inghețat 0,30-0,60 0,40-0,75 0,80-0,95

b) Canale de transport și evacuare (secundare, principale)

Canalele de transport și evacuare au caracteristicile :
- se trasează pe zonele cele mai joase;
- se racordează cu canalele de ordin supetrior sub un unghi de 6o , pentru prevenirea
colmatărilor la confluența, iar când racordările se fac la 90 ,se are în vedere că racordarea
taluzelor să se facă sub formă curbă cu o rază avind valoarea 5B-10B (B-baza mare a canalului) ;
- fundul canalului afluent este mai sus ca fundul canalului receptor cu 15-20 cm - fig. 5.3
- distanța între canalele secundare este de 1500 m când terțiarele sânt doar pe o singură

149
parte și 3000 m dacă sunt de o parte şi alta a canalului receptor ;
-. lungimea canalelor secundare este de 1500-3000 m

c) Canalele de centură (de intercepție a scurgerilor de pe versanții limitrofi)

Canalele de centură au caracteristicile :
- se dispun la o distanță de 50-400 m de piciorul versantului limitrof;

Fig. 5.3.- Racordarea canalelor de desecare de ordin inferior cu cele de

ordin superior

- au lungimea maximă de 1500 m ;

- taluzul amonte este mai dulce (1/2) și înierbat iar cel aval mai abrupt (1/1,5)
asigurindu-se buna protecție la scurgerile de pe versanți :
- au asigurată descărcarea în rețeaua de desecare a amenajării ;
- pentru intercepția și a apelor freatice de la baza versantului canalul se adân-
cește la adîncimea de 1,5-2 m.

d) Canale de intercepție a infiltrațiilor prin dig și pe sub dig

Canalele de intercepție a infiltrațiilor au caracteristicile :
- au adîncimi de 1-2 m în zonele cu terenuri mai permeabile și adîncimi mai mici în zone
cu terenuri cu permeabilitate redusă;
- se execută la distanțe de dig de 30-50 m pentru a nu periclita stabilitatea acestuia în
situația dispunerii canalelor la distanțe prea mici.

e) Canale de colectare a apelor în exces din amenajările de irigație și

amenajerile piscicole
Aceste canale se execută în interiorul terenurilor amenajate pentru irigații având menirea de
a prelua apele excedentare provenite în urma exploatării deficitare a acestor amenajări și au
caracteristicile:
- operează în zonele depresionare cumulative pentru apele pluviale și din câmpul irigat;
- preiau apele de infiltrație din canalele de irigație;
- se execută la periferia amenajărilor piscicole pentru a prelua apele de infiltrație
5.3.3. Calculul volumelor și debitelor de evacuat din sistemele
de desecare drenaj .

5.3.3.1 Calculul debitelor provenite din precipitațiile produse pe

suprafata de desecare-drenaj .

Debitul specific de apă de scurgere -q- modulul de scurgere, se calculează cu relația:

q  10000 . Ks.H / 86400 . T (l/s.ha) unde:

Ks – coeficient de scurgere
H – precipitații maxime cu asigurare de 5% (mm)
T – timpul de evacuare a apei in exces (zile)

150
 Coeficienții de scurgere sunt în funcție de perioada din an de producere a precipitațiilor
(luna) și tipul textural de sol. Valorile acestora, plecând de la soluri cu textură grosieră spre
medie și fină, variază în limitele 0,05-0,30.
Precipitațiile maxime de calcul se stabilesc în funcție de suprafața de desecat (S) astfel:
- pentru S<1000 ha – precipitații maxime pe 24 ore;
- pentru S = 1000-5000 ha – precipitații maxime pe 3 zile consecutiv;
- pentru S > 5000 ha – precipitații maxime pe 5 zile consecutiv
Timpul de evacuare a apei în exces depinde (după determinările experimentale) de plantă,
faza de vegetație, temperatura si conținutul de oxigen în apă,viteza de scurgere a apei, sistemul
radicular al plantei, aprovizionarea solului cu elmente nutritive.
Pentru ca investițiile de lucrări să nu fie prea mari, timpul de evacuare a apei se alege astfel
spre a nu elimina complet pagubele (deci se admite o piedere de recoltă) și se incadrează în
limitele de valori : in perioada IV-IX - 2-3 zile iar in perioadele I-III si X-XII 5-7 zile, culturile
dind randamente satisfacătoare pentru cereale la un timp de inundare de maxim 2-3 zile, cartofi
si legume 1-2 zile iar pentru pajiști 7-10 zile.

Debitul total de apă de evacuat

Q=q.S (l/s) unde : q – debitul modul de scurgere (l/s.ha)

S – suprafața desecată (Ha)

Volumul mediu anual de apă in exces de evacuat :

V = S .Ksm . H (m3/an) unde :

S – suprafața de desecat (m2)

Ksm – coeficient de scurgere mediu anual cu valori în limitele 0,05-0,15
H - inălțimea precipitațiilor anuale (valoare medie multianuală ) - m

Debitul de scurgere provenit din suprafețele vecine

Pentru pante ale terenurilor vecine peste 10 %, debitul de scurgere se cal- culează cu
relația :

Q = 0,167 . S .Ks .I (m3/s) unde :

S – suprafața vecină cu panta mai mare de 10% după care se scurg
apele(Ha)
Ks – coeficient de scurgere cu valori in funcție de folosința terenului (pădure,
pășune, teren cultivat) și panta terenului in limitele 0,10 – 0,82
I – intensitatea precipitațiilor maxime cu asigurarea de 5 %
(mm/min)

5.3.3.2. Debitul infiltrat prin dig si pe sub dig

Debitul de infiltratie prin dig se determina cu relația :

q  K. ( H2 –h2 ) / 2.l (l / s) unde :

q – debit unitar ( pe 1 metru liniar de dig ) de apă infiltrată prin dig
(l/s)
k – coeficient de permeabilitate al materialului din dig (m/s)
151
 H – nivelul apei în riu la dig cu asigurarea de 10% (m)
h – nivelul apei in canalul de evacuare (m)
l – distanța de la punctul de intersecție a oglinzii apei râului cu
digul și axul canalului de intercepție (m)

Debitul de infiltrație pe sub dig se calculează cu relația :

Q  K . T . (H – H0) / L1 . ( m3 / zi )

unde :
K – coeficient de permeabilitate a stratului de fundație a digului
(m/zi)
T – grosimea fundației digului (m)
H – nivelul apei rîului la dig (m)
Ho – nivelul apei în canalul de evacuare (m)
L1 – distanța de la malul rîului la canalul de intercepție a infiltrațiilor
(m)
 - coeficient de reducere

5.3.3.3. Debitul provenit din irigații

Debitul provenit din irigații se calculează cu relația :

Q = q .p .S ( l/s ) unde : q – hidromodulul brut de irigație (l/s.Ha)

P – pierderile de apă din amenajare (%)
S –suprafața irigată (%)

5.3.4. Dimensionarea rețelei de canale de desecare

Forma sectiunii transversale a canalelor de desecare este in general trapezoidală ,se poate
adopta secțiunea parabolică ( hidraulică optimă ) pe pășuni, unde se menține stabilitatea
taluzelor, iar secțiunea triunghiulară se utilizează la rigolele de scurgere.
Lățimea la fund a canalelor, rezultă din calculele hidraulice in funcție de debitul de
transport, dar nu poate fi mai mică de 0,5 m, impusă de mecanizarea lucrărilor de execuție a
canalelor
Taluzele canalelor se stabilesc in funcție de caracteristicile geotehnice ale pămînturilor,
adîncimea apei și a canalului, variația nivelului apei în canal, poziția apei freatice și caracterul
liber sau ascendent al acesteia – tab. 5.4

Tab.5.4
Inclinarea taluzului ( valori orientative )

Natura Inclinare taluz funcție de adincime canal

pămint 1m 1 – 1,5 m 1,5 – 2,5 m > 2,5 m
AL 1,00 1,00 – 1,25 1,25 – 1,50 1,50 – 1,75
LA + L 1,00 – 1,25 1,25 – 1,50 1,50 – 1,75 1,75 – 2,00
LN + NL 1,25 – 1,50 1,50 – 1,75 1,75 – 2,00 2,00 – 2,50

Nota : AL – argilă lutoasă ; LA – lut argilos ; LN – lut nisipos ; NL – nisip lutos

152
 Adincimea canalelor , se stabilește în funcție de mărimea acestora :
- pentru canalele terțiare în limitele 1 , 20 – 1 , 25 m
- pentru celelalte canale în funcție de debitul de transport

Inălțimea de siguranță ,constituie inălțimea suprafeței terenului la buza canalului

deasupra nivelului maxim al apei din canal, are valori cuprinse in limitele 0,2 – 0,5 m si asigură
colectarea apei in canale in perioadele de virf al excesului de apă.
Viteza de scurgere a apei in canal trebuie sa fie mai mare față de viteza de
nesedimentare ( care nu permite sedimentarea aluviunilor ), avînd valori de 0,25 m/s la ape
tulburi și 0,3 – 0,4 m/s la ape incărcate cu nisip fin în suspensie
Deasemenea viteza de scurgere a apei trebuie sa fie mai mică decît viteza de neerodare a
pămîntului în care este fundat canalul, avînd valori de 0,9 – 1,2 m/s la argile si 0,3 – 0,4 m/s la
nisipuri si prafuri nisipoase

Panta liniei de fund a canalului variază în limitele 0,1%o –5%o și frecvent 0,3%o –
0,5%o

5.3.5. Construcții hidrotehnice pe rețeaua de desecare

Construcțiile hidrotehnice aferente amenajărilor de desecare asigură scurgerea apei pe rețeaua de

canale in diverse condiții de circulație a apei: variatia debitelor, traversarea canalelor de irigație,
modificarea pantei precum și asigurarea circulației vehiculelor și mașinilor agricole peste
canalele de desecare
Construcțiile utilizate mai frecvent sint: podețele, subtraversările, ruperile de pantă,
stăvilarele, lucrările de consolidare.

Podețele sînt construcții hidrotehnice ce asigură traversarea canalelor atît de desecare cît
și de irigație de vehicole și mașinile agricole. Podețele sînt de de două tipuri: podețe tubulare și
podețe dalate.

Podețele tubulare - sînt executate din tuburi de beton armat avînd diametre de 30 ; 50 ;
80 cm și lungimi de 5 – 8 m, pozate (instalate) în lungul canalului – prin ele circulînd apa. Peste
ele se execută o umplutură de pămînt de minim 0,8 – 1 m și care constituie fundația drumului de
traversare a canalului – fig. 5.4.

Fig. 5.4.- Podeț tubular : a) – secțiune longitudinală b) – secțiune

transversală

Podețul dalat este podețul utilizat pentru deschiderile mari de canale; este alcatuit din
două culei (picioare) de beton armat montate în canal, asigurînd deschideri de circulație a apei
late de 0,5 ; 1 si 2 m peste care se așeaza o dală mare de beton armat și care este fundația
drumului de acces peste canal

Construcțiile de subtraversare se intîlnesc la intersecția canalelor de desecare în debleu

(săpătură), cu canalele de irigație în rambleu – fig. 5.5.
153
 Fig. 5.5.- Construcție de subtraversare

Subtraversarea se asigură prin conducte de trecere dacă canalele de irigație sînt în

rambleu sau prin sifoane dacă canalele de irigație sînt în debleu.

Ruperile de pantă sînt lucrări hidrotehnice care se folosesc pe canalele de desecare la

denivelarile bruște ale terenului sau la pante mari si au rolul de proteja terenul de fundare a
canalului față de procesele de eroziune. Sînt doua tipuri de astfel de construcții: caderile și
pantele forțate
Căderile sînt construcții hidrotehnice, sub formă de trepte consolidate, asigurînd diminuarea
enegiei apei în zonele cu pante mari. Căderile se confecționeaza din fascine sau nuiele cu
inălțimi de 0,4 – 0,5 m, din lemn sau piatră avînd inălțimi de 0,5 – 1,5 m sau din beton armat cu
inălțimi de peste 1,5 m
Pantele forțate sînt tronsoane de canal, cu pante mari dictate de condiții topografice locale,
bine consolidate prin căptușeli betonate, asigurînd integritatea canalului altfel supus degradărilor
prin eroziune.
Stăvilarele sint construcții hidrotehnice avind rolul reglării nivelului apei pe rețeaua de
canale, opririi complete a circulației apei, in vederea derivării pe alte tronsoane de canal.
Trecerea apei prin stăvilare se reglează cu ajutorul obloanelor care pot fi manevrate manual,
mecanic sau în regim automat.
Adesea, în functie de cerințe, stăvilarele, căderile sau podețele se pot executa într-o singură
construcție hidrotehnică
Consolidările sînt lucrări hidrotehnice avind rolul de a consolida secțiunea de canal în zone
instabile (chișaiuri, sărăturare). Materialele folosite pentru consolidările de fund și taluze sînt:
brazdele de iarbă, nuielele, piatra, dalele din beton sau căptușelile de beton simplu turnate pe
respectivele tronsoane de canale.
Drumurile în amenajarile de desecare se execută pe zonele înalte, în lungul colectoarelor de
desecare, au lățimi de 3 – 6 m, au bombament înalt de 0,6 – 0,9 m și rigole de scurgere loaterale
dacă nu sînt poziționate lînga canale.

5.3.6. Evacuarea apei din amenajările de desecare - drenaj

Apa din amenajările de desecare – drenaj se evacuează în trei modalități:gravitațional,

mecanic și mixt
Evacuarea gravitațională se produce prin scurgerea liberă a apei în emisar și este
condiționată din punct de vedere al regimului scurgerilor de regimul hidrologic al emisarului.
Evacuarea gravitațională poate fi continuă dacă nivelele emisarului permit scurgerea apei
în mod permanent sau intermitentă dacă datorită nivelurilor ridicate din emisar apele nu pot fi
evacuate continuu, stoparea scurgerilor gravitaționale nedepășind o durată de 5 zile.
în vederea prevenirii accesului apei de viitura din emisar în amenajarea de desecare , la
gura de scurgere în emisar este montată o vană ce este inchisă în periodele fără posibilitate de
scurgere. Gura de descărcare va fi cosolidată în situația în care cota fundului canalului va fi
deasupra nivelului apei din emisar cu mai mult de 0,5 m
în situația nivelelor apei în emisar ridicate pe perioade mari de timp sau in cazul situării
154
amenajărilor de desecare în lunci îndiguite se utilizează evacuarea mecanică a apei..Evacuarea
mecanică impune execuția unei stații de pompare în punctul de evacuare.
în cazul situării nivelelor apei în emisar la cote ridicate pe durate mai mari de 30 zile, se
utilizează sistemul de evacuare mixtă, ce permite evacuarea gravitațională în perioadele cu ape
mici.în emisar și evacuarea mecanică în perioadele cu ape mari. în această situație la gura de
scurgere este executat un stăvilar care este deschis la evacuarea gravitațională și inchis la
evacuarea mecanică.

5.4. DRENAJUL SUBTERAN AL TERENURILOR AGRICOLE

5.4.1. Generalități
Excesul de umiditate datorat pînzei de apă freatică situată la adincimi mai mici de 4 – 5
m se manifestă în perioadele umede, cînd intervine un aport de apă din precipitații, sau in situația
unor aporturi de apă din alte surse: irigații, infiltrații din emisari, ș.a, conducînd la ridicarea
nivelului freatic.
în condițiile țării noastre pe cca. 4,4 milioane Ha, apele freatice sînt la adîncimi cuprinse
între 1-6 m, iar în anii ploioși pe suprafețe de cca. 1,5 milioane Ha, situate în zone de luncă și
cîmpie joasă, prin ridicarea pînzei de apă freatică se manifestă excesul de umiditate și este
necesar dreanjul subteran
Pe alte cca.0,6 milioane Ha. pe care se manifestă procese de sărăturare (soluri sărăturate în
diferite graduări), drenajul subteran este necesar ca soluție ameliorativă.
Avantajele drenajului subteran ca soluție de eliminare a excesului de apă (și de sare după
caz ) constau în :
- nu scoate din circuitul agricol suprafețe de teren cultivat;
- nu creează focare de înburuienare și de boli pentru plantele cultivate, aspecte care se
manifestă la canalele de desecare ;.
- este simplu de întreținut.

5.4.2. Clasificarea drenajului subteran

Drenajul subteran se clasifică în următoarele categorii:
a) după modul de captare a apei :
- drenaj orizontal
- drenaj vertical
- drenaj mixt
b) după materialele de drenaj utilizate :
- drenaj cu tuburi din material local
- drenaj cu tuburi din beton sau ceramice
- drenaj cu tuburi din material plastic
Drenajul orizontal poate fi :
- drenaj inchis – amenajarea fiind constituită din: drenuri absorbante, drenuri
colectare sau canale colectoare. Drenurile absorbante și colectoare sînt tuburi poziționate
orizontal și ingropate sub nivelul apei freatice.
- drenaj deschis - amenajarea fiind constituită din canale, alcătuind o rețea densa si
avînd desavantajul scoaterii unor suprafețe din circuitul agricol
Drenajul vertical (prin puțuri), este alcătuit din puțuri absorbante – tuburi ingropate vertical,
dispuse sub nivelul pânzei freatice, avînd o anumită zonă de
influență (de drenaj), în funcție de permeabilitatea stratului acvifer, diametrul tubului și
denivelarea creată prin pompare între nivelul pînzei acvifere și nivelul apei în puț.
Evacuarea apei din puț se asigură prin pompare, fapt pentru care această metodă se aplică
mai rar, fiind energofagă și costisitoare.
Această metodă se utilizează în condițiile în care apa freatică este situată la mică adîncime și
poate fi folosită la irigație.
în situația existenței unui strat feratic producător de exces și localizat pe strate impermeabile
sub care se găsesc pînze acvifere profunde, evacuarea apei se poate efectua gravitațional în acest
strat acvifer, putul vertical străpungînd stratul impermeabil.
155
 Drenajul mixt este drenajul combinat între cel orizontal și cel vertical, fiecare tip de dreanaj
alegîndu-se in funcție de condițiile concrete locale.

5.4.3. Drenajul orizontal executat cu materiale locale

Aceste tipuri de drenaje se execută în zonele în care se găsesc materiale locale bune pentru
executarea drenurilor de scugere a apei – fig. 5.6.

Fig. 5.6.- Drenuri din materiale locale

Materialele de drenaj de proveniență locală folosite frecvent sînt:

- piatra brută, formată din bolovani cu dimensiunile 30  30 cm. si avînd o durată de
servici mare (20-30 ani);
- fascine și prăjini în mănunchiuri de  25 – 30 cm.avînd o durată mai scurtă de servici
(5-6 ani) în condiții de fluctuație a nivelului freatic și 10 – 15 ani în condiții de submersibilitate
permanentă ;
- scîndura, utilizată la confecționarea unor tuburi cu secțiune rectangulară sau
triunghiulară,înbinarea realizîndu-se prin cuie.
Drenurile din materiale locale se pozează (amplaseaza) în sanțuri executate cu fundul sub
nivelul pînzei freatice, se acoperă mai intîi cu un strat de pamînt înțelenit,ce asigură o protecție
mai bună la colmatare, apoi se umple sanțul cu restul pămîntului săpat.

5.4.4. Drenajul orizontal din tuburi

Amenajarea de drenaj orizontal din tuburi este alcatuită din linii de dren executate din
tuburi ceramice, tuburi din beton sau tuburi din material plastic. Colectorii inchiși de drenaj sînt
executati din tuburi racordate cu liniile de drenuri absorbante și avînd diametre în funcție de
debitele scurse.
Tuburile la drenajul orizontal se pozează în șanțuri cu fundul sub nivelul apei freatice, au
rolul de a drena apa din zona de influență și de a o transporta spre colectorii de drenaj inchiși sau
deschiși.
Pentru a preveni colmatarea drenurilor absorbante, în jurul tuburilor se montează filtrele de
drenaj care rețin particolele fine din apa drenată.
Tuburile de drenaj trebuie să îndeplinească condițiile: rezistență la presiunea pămîntului,
rezistență la agenții chimici din apele freatice, să asigure condiții de necolmatabilitate (fantele de
acces a apei în tub să fie foarte fine), să fie ieftine.
.
156
 5.4.4.1. Drenajul cu tuburi ceramice
Drenajul orizontal cu tuburi ceramice este amenajarea care s-a folosit pentru eliminarea
excesului de apă din cele mai vechi timpuri, datorită calității bune pentru drenajul și transportul
apei a tuburilor ceramice – fig.5.7.

Fig . 5.7 – Dren cu tuburi din ceramică

Tuburile de ceramică constituente ale drenajului absorbant, au lungimi de 33 cm. și diametre

de 70, 80, 100 mm. Tuburile folosite la executarea colectoarelor de drenaj au lungimi de 50-80
cm și diametre de 125 , 150, 200, 250 mm..
Condițiile de calitate ce se impun la recepția tuburilor ceramice sînt: să aiba o sprafață
interioară netedă, tuburile să fie bine arse, iar prin lovire să producă sunete clare.
Accesul apei în drenuri se asigură prin rosturile dintre tuburi de 1-2 mm
Montarea drenurilor ceramice se efectuează manual, pe suprafețe reduse ca mărime, sau
mecanic pe suprafețe mari, cu mașinile de drenaj.
Execuția manuală a drenajului constă în săparea manuala (sau parțial mecanic) a sanțurilor
de drenaj și pozarea (instalarea) tuburilor de către muncitori utilizînd dispozitive speciale
(prăjini cu cîirlige la cap pentru manevrarea tuburilor).
Drenurile ceramice sînt contraindicate pe solurile turboase, iar cele din tuburi de beton pe soluri
cu conținut ridicat de acizi organici, cloruri,.sulfați, compuși chimici care ataca betonul.
Compușii chimici de Fe++, la intrarea în dren și în prezența aerului din tub se transformă în
compuși de Fe+++ insolubili și care se depun la rosturi ingreunînd accesul apei in dren
In zonele cu arbori și arbuști traversate de liniile de drenuri, pentru a preveni infundarea
fantelor de acces a apei prin rădăcini, se recomandă instalarea tuburilor de drenaj continui (fără
fante). .

5.4.4.2.Drenajul cu tuburi din material plastic

Tuburile din material plastic pot fi din PVC sau polietilenă. Avantajele tuburilor din
material plastic constau în : asigură continuitatea scurgerii, sînt pretabile la mecanizare,au un
preț mai redus față de tuburile din alte materiale
Desavantajul esențial al acestor tuburi constă în rezistența redusă la impactul temperaturilor
negative.
Tuburile din material plastic sînt de două tipuri – fig. 5.8 :

157
 Fig.5.8.- Tuburi din material plastic : a) – tuburi lise b) – tuburi riflate
- tuburi rigide – cu pereții netezi (tuburi lise), cu lungimi de 5m, diametre de 50-110
mm, fantele de acces ale apei sînt constituite din tăieturi fine pe suprafața tubului;
-tuburi flexibile - cu pereții ondulați (tuburi riflate), se prezintă în
colaci cu lungimi de 50 – 250 m și diametre de : 50, 80 , 110 mm. Accesul apei în tub se asigură
prin orificii fine dispuse pe suprafata tubului.
Tuburile riflate au o rezistență hidraulică mai mare față de cea a tuburilor lise (apa circulă
mai greu datorită pereților ondulați) ,pentru acest motiv secțiunea lor se alege mai mare cu cca.
25% decît cea rezultată din calcule.

5.4.5 Amplasarea rețelei de drenaj orizontal

Rețeaua de drenaj orizontal, cu componentele ei de drenuri absorbante și colectorii de

drenaj (inchiși sau deschiși) – fig. 5.9, se amplasează asigurînd interceptarea apei freatice cu
nivel ridicat prin drenurile absorbante și conducera acesteia spre rețeaua de desecare(colectori
deschiși) sau colectorii inchiși de drenaj. .

Fig. 5.9.- Amplasarea rețelei de drenuri

Pentru a asigura o bună corelare a poziției drenurilor absorbante cu direcția frontului de

scurgere subteran sînt utilizate două scheme de amplasare a drenajului- fig. 5.10.

158
 Fig.5.10. -Scheme de amplasare a drenurilor :a)-longitudinală b)-
transversală
Schema longitudinală se aplică la pante ale terenului sub 4%o,drenurile absorbante se
amplasează în lungul pantei iar colectorii de drenaj paralel cu curbele de nivel.
Schema transversală se aplică la pante ale terenului mai mari de 8-10 %0, drenurile
absorbante amplasîndu-se aproximativ paralel cu curbele de nivel pentru o mai bună intercepție a
frontului subteran de scurgere iar colectorii de drenaj se amplasează în lungul pantei terenului.
Datorită efectului accentuat al drenajului orizontal , în această schemă se poate majora distanța
dintre drenuri cu 20 – 25 % (economie de material).
Schema intermediară se utilizează la pante ale terenului de 4-8 %0 ,drenurile absorbante
avînd un unghi de 30-600 față de direcția curbelor de nivel.
Colectorii de drenaj în cazul pantelor de teren mari (schema transversală) se aleg inchiși, ei
urmînd a fi pozitionați în lungul pantei, pe cînd la pante mici de teren (schema longitudinală), se
pot alege colectori deschiși - canale colectoare, paralele cu curbele de nivel.
Lungimea drenurilor absorbante este de 100-150 m la pante ale terenului sub 3 %0 și de
100-250 m la pante mai mari , respectiv de 3-10 %0
Colectorii inchiși de drenaj au lungimi de 1000- 2000 m și cămine de vizită amplasate pe
traseu la distanțe de 150 – 200 m .
Căminele de vizită asigură controlul vizual al scurgerilor prin colectorii de drenaj, se
amplasează la schimbări de direcție și pantă a colectorilor și permite intervenții în condițiile
deranjamentelor pe traseu (infundări) .

5.4.6. Stabilirea adîncimii si distanței dintre drenuri

Distanța dintre liniile de drenuri absorbante D și adîncimea de ingropare H depind de :

mișcarea apei în sol , adîncimea optimă de menținut a nivelului freatic ,caracteristicile
pămîntului (textură ,stratificație, strate impermeabile, conductivitate hidraulică) , debit de
evacuat , mineralizare și presiune apă freatică , metoda de irigare ,adîncimea de ingheț .
Elementele de dimensionare a drenajului orizontal se prezintă in figura 5.11.

Fig. 5.11 - Forma suprafeței apei freatice între două elemente de drenaj

5.4.6.1. Relația de calcul a mișcării apei subterane

Relația de calcul a mișcării apei subterane spre dren este dată de relația lui Darcy :
Q = K. S. h/L unde :
159
 Q – debitul apei subterane
S - suprafața secțiunii transversale a materialului poros prin care circulă apa
K – conductivitatea hidraulică ( viteza apei sub nivelul apei freatice – în mediu
saturat )
h/L – gradientul hidraulic de curgere a apei între două puncte , este raportul
între diferența de nivel între suprafața liberă a apei la presiunea atmosferică între cele două
puncte ( h ) și distanța dintre acestea ( L ) – fig. 11.
Prin execuția drenajului sub nivelul apei freatice și eliminarea apei colectate prin dren se
creează gradienți hidraulici care asigură circulația apei spre dren .
Cu cît ne depărtăm de dren ,gradienții hidraulici se reduc și totodată cantitatea de apă
drenată , rezultînd curba de depresie dintre cele două drenuri .
Regimul de curgere a apei spre drenuri poate fi :
- regim permanent – in condițiile în care se manifestă un echilibru între aportul de
apă spre dren și apa drenată și este specific în zonele umede ,cu precipitații de lungă durată și
intensitate mică , nivelul freatic menținîndu-se la aceeași inălțime –h- față de planul de
amplasare a drenurilor;
- regim nepermanent – în condițiile în care intervin aporturi mari de apă spre pînza
freatică în timp scurt conducînd la ridicări mari ale nivelului apei freatice , calculele de drenaj
asigurind ca timpul de coborîre a nivelului freatic să fie corelat cu cerințele plantei.

5.4.6.2. Elementele de dimensionare a drenajului subteran

Adîncimea de drenaj ( norma de drenaj )- z este adîncimea la care trebuie coborît

nivelul freatic pentru ca plantele să nu sufere.
Adîncimea de drenaj este funcție de plantă, faza de vegetație, textura solului, climat și are
valori diferite după diverși autori.
Pentru condițiile din Olanda ,sub cultura de ierburi perene, adîncimea de drenaj are valori
de 40-90 cm. iar pentru culturi de cimp, 60-150 cm., în funcție de condițiile pedoclimatice.
Pentru condițiile țării noastre, conform cercetărilor efectuate, adîncimea de drenaj are
valorile difernțiate pe zone astfel :
1 – 1,5 m - în zona umedă
1,2 – 1,6 m - în zona subumedă
1,5– 1,8 m - în zona secetoasă , corelat cu pericolul fenomenului de sărăturare
specific zonei .
Cercetări efectuate la SCCASS Brăila , în condiții de complexare a lucrării de drenaj cu
irigația ameliorativă pe soluri sărăturate și irigație preventiv ameliorativă pe soluri cu potențial
de sărăturare , au stabilit adîncimi de drenaj mai reduse , respectiv 0,9 – 1,1 m .
Adîncimea de pozare a drenurilor – H , se stabilește prin majorarea normei de drenaj cu 30
– 40 cm , asigurîndu-se totodată condiția de a fi mai mare decît adîncimea de ingheț pentru
condițiile țării noastre care are valoarea de 0,80 – 0,95 m .
Distanța dintre drenuri – D este în funcție : de permeabilitatea solului , adîncimea de pozare
a drenului , schema de amplasare a drenajului , regimul scurgerilor apei subterane .
Determinarea lui D se poate face prin calcule de hidraulică subterană , pe bază de relații ce
țin seama de caracteristicile scurgerii subterane , relații în care intervin factori ce trebuiesc bine
cunoscuți în teren și de aceea metoda aceasta e mai puțin precisă . Rezultatele de cercetare sînt
cele mai des utilizate căi de determinare a parametrilor tehnici ai drenajului orizontal pentru
condiții pedoclimatice specifice .
160
 Metoda tranșeei de drenaj este o metodă practică,cu rezultate precise pentru detrminarea
distanței dintre drenuri si pentru localizările în care se efectuează astfel de determinări .
Metoda constă în executarea unei tranșei de drenaj (un sanț săpat la adîncimea drenului)
din care apa scursă se elimină prin pompare . în sondaje (găuri de foraj) executate transversal pe
tranșee și situate la distanțe diferite de axul tranșeei ,se măsoara coborîrea apei freatice sub
efectul pompărilor apei ce se efectuează din tranșee.
Se determină astfel practic distanța sondajului față de tranșee la care s-a atins adîncimea
de drenaj optimă pentru cultura aleasă.
Valori orientative ale distanțelor de drenaj –D in funcție de adîncimea de pozare a drenurilor
- H și textura solului se prezintă în tabelul 5.5

Tab. 5.5
Valori orientative ale distanței dintre drenuri

Adîncimea de pozare Distanța funcție de textura solului D ( m)

Dren H(m) A L N
1 15 20 30
1,2 20 30 40
1,5 30 40 70

Debitul specific de drenaj – reprezintă debitul ce trebuie eliminat prin drenaj pe unitate de
suprafața și se exprimă in l/ha.
Pentru condițiile țării noastre, în proiectarea amenajărilor de drenaj se utilizează valorile :
0,4 – 0,5 l/s.ha – pentru soluri cu textură fină
0,5 – 0,7 l/s.ha –pentru soluri cu textura mijlocie
0,7 – 1,0 l/s.ha – pentru soluri cu textura grosieră

Pe areale reprezentative și extinse din țară , cercetarea a determinat valorile:

0,6 – 0,8 l/s.ha – pentru Câmpia de Vest
0,3 – 0,6 l/s.ha –pentru Lunca Dunării
0,4 – 0,6 l/s.ha – pentru Câmpia Crișurilor
Viteza apei în drenuri este în funcție de tip de dren, material filtrant și textura solului.
Vitezele admisibile ale apei în drenuri variază în limitele:
0,20 – 1,00 m/s – pe soluri cu textură mijlocie
0,15 – 1,30 m/s –pe soluri cu textură fină
0,35 – 0,80 m/s – pe soluri cu textura grosieră
Panta drenurilor se alege in funcție de panta terenului, incadrarea vitezei apei în
limitele valorilor maxime și minime, diametrul drenurilor, tipul de drenuri și orientativ se
incadrează în limitele 2 – 5 %o  13 – 18 %o ,pentru calculul acestora utilizîndu-se nomograme.

5.4.7. Executarea drenajului - particularități tehnice

Lucrările de drenaj sînt lucrări deosebit de pretențioase în execuție fiind lucrări ascunse
(acoperite), greșelile de execuție (nerespectarea pantelor, adîncimilor, racordurilor) nemaiputînd
fi controlate.
Ordinea de execuție a elementelor amenajării de drenaj este astfel: mai întîi canalele
colectoare (colectorii inchiși), apoi drenurile absorbante.
Săparea sanțurilor de drenaj se efectuează manual sau mecanic incepînd din aval spre
amonte.
Tuburile de drenaj din material plastic se pozează (instalează în șant) mecanic, pe cînd
tuburile ceramice se pot poza atît mecanic cît și manual. Pozatul manual se asigură cu căngi
161
speciale care permit operatorului instalat pe marginile sanțului să monteze tuburile la parametrii
necesari: rectiliniaritatea firului de dren , mărimea rosturilor de 1 – 2 mm, concordanța de timp
între operațiunile săpare – pozare pentru a preveni surparea sanțurilor.
Filtrele de drenaj sînt învelitori care înbracă tuburile, confecționate din diferite materiale și
care au doua funcții: de a reține materialele fine din apa ce pătrunde în tub pentru a preveni
procesele de colmatare a tuburilor și de a mări suprafața de acces a apei în tubul de drenaj, mai
ales cînd vorbim de filtrele granulare .
Dintre tipurile principale de materiale filtrante menționăm :granulare, sintetice și organice
Materialul filtrant granular este de natură minerală (pietriș,balast), este folosit în orice fel de
condiții texturale , cu precădere în terenuri cu permeabilitate mai redusă (argiloase) Calitățile
acestui tip de material filtrant sînt:stabilitatea, durabilitatea, rezistența la colmatare, iar
desavantajul este determinat de prețul ridicat, în primul rînd datorită transportului.
Filtrele granulare pot fi filtre normale, avînd o grosime de 5-10 cm. deasupra tubului la aport
de apă din pînza freatică și o grosime de 15-25 cm. la aport de apă din precipitații Pentru
creșterea capacității de filtrare a drenajului pe terenuri cu permeabilitate foarte redusă și aport de
apă atît din precipitații cît și din freatic, se utilizează tranșei filtrante, filtrul avînd grosimi de 40-
50 cm. și o capacitate de recepție mare din stratele superioare permealizate prin lucrări de afînare
adînca
Materialul filtrant sintetic (geotextil) este constituit din țesături din fibre sintetice de diferite
tipuri (drenatex, liatex, madril), cu bune calități filtrante și care se așează fie infășurat pe tub, fie
doar deasupra tubului de drenaj. Materialele de drenaj sintetice au avantajul posibilității de
mecanizare a operației de așezare a filtrului, dar și desavantajul pericolului mai accentuat de
impermealizare pe soluri cu textură grosieră.sau cu compuși de fier, prin inpîslirea cu materialul
transportat de apa ce intră în tub.
Materialul filtrant organic este constituit din resturi vegetale (turbă, tulpini de in, paie,
coceni), are avantajul că este material local ieftin și ușor de procurat, dar și desavantajul ușoarei
posibilități de degradare și asfel pericolul colmatării drenului.
Drenurile fără material filtrant sînt soluții tehnice utilizate în soluri cu condiții favorabile
de coezivitate si permeabilitate, apa accesată în tub neavînd material antrenat din sol și astfel
putîndu-se renunța la filtru.
Materialul filtrant granular se așeaza pe dren mecanic, cu echipamente speciale atașate la
mașinile de drenaj, sau manual. Materialul filtrant sintetic se așeaza mecanic iar cel organic
numai manual.

5.4.8. Executarea mecanizată a drenajului

Executarea mecanizată a drenajului se asigură cu mașini de drenaj, mașini care efectuează

lucrări complexe de săpat sanțuri, pozat tuburi, pozat material filtrant.
Tipurile de mașini de drenaj mai frecvent întîlnite sînt: BARTH si HOLLANDRAIN –
Olanda, ETT 202 A - Rusia, HOESS –Germania. Mașina românească de drenaj MSD - 180
realizată la Uzinele PROMEX din Brăila are performanțe tehnice apropiate de cele străine, insă
nu a depășit stadiul de prototip.
Mașinile de drenaj existente sînt compuse din tractoare de mare putere, instalații de săpat
sanțuri (elinda cu lanț cu cuțite sau lanț cu cupe), instalații de lansat tuburi (ceramice, din
material plastic riflate), instalații de pozat material filtrant geotextil.
Parametrii tehnici ai mașinilor de drenaj se inscriu în valorile :
- dimensiune șanț – lățime 0,2– 0,3 m  0,4–0,6 m , adîncime 1,2 – 2,5 m;
- productivitate - 500 – 1200 ml./ 10 ore;
- asigurarea rectiliniarității drenului și a uniformității pantei cu ajutorul unor instalații
cu viză optică sau istalații cu viză LASSER.

162
 5.4.9. Construcții in amenajările de drenaj

Construcțiile hidrotehnice ce se realizează în amenajările de drenaje au rolul de a asigura

circulația apei în armonie cu condițiile de sol, topografice și particularitățile amenajării.
Construcțiile de racordare a drenurilor absorbante la colectori inchisi, a colectorilor inchiși
de diferite ordine intre ei și cele asigurînd modificări pe traseu de direcție și de diametre ce
asigură circulația apei drenate în amenajare, pot fi executate direct în teren sau utilizând piese
prefabricate din ceramică sau material plastic – fig. 5.12.
Trebuie făcută precizarea, că buna execuție a lucrărilor de racordare, lucrări ce se astupă
după ce au fost executate, asigură eficacitatea intregii amenajări.

Fig. 5.12- Racordarea drenurilor în amenajările de drenaj: A -Schema de

racordare
a drenului absorbant la drenul colector ; B – Piese prefabricate de racord
din
ceramică ; C– Piese prefabricate de racord din material plastic

Construcții de descărcare a apei din drenuri în colectori deschiși de drenaj – fig. 5.13.
asigură consolidarea taluzului în zona de ieșire a gurii drenului la colectorul deschis pentru a nu
fi deteriorat de apă de scurgere. Descărcarea se asigură prin piese de beton prefabricate sau
tunate pe loc, ori prin tuburi din beton (prefabricate), montate pe taluz consolidat prin dalare cu
dale de beton.

163
Fig. 5.13. - Guri de evacuare a apei de drenaj în colectori deschiși : a – pe taluz cu beton
monolit turnat pe loc; b – pe taluz cu tub de beton; c – retrasă de la taluz

Căderile sînt construcții asigurînd compensarea pantei drenurilor sau colectorilor de drenaj
la scimbările bruște de pantă
Căminele de control (vizită) sînt construcții amplasate pe drenurile colectoare, în puncte de
racord a mai multor colectoare sau drenuri absorbante, la schimbări de direcție, pante, diametre.
Au menirea de a controla funcționarea drenajului, decantarea materialelor în suspensie, reglarea
nivelului apei freatice.
Căminle de vizită sînt construcții din beton sau lemn cu secțiuni ciculare sau
dreptunghiulare (70 - 80 cm) și adîncimi cu 50 – 60 cm mai mari ca adîncimea colectorului în
punctul respectiv - fig. 5.14.

Fig. 5.14. - Tipuri de cămine de vizită : a – de controlul scurgerii; b – regulator de

nivel

5.5. METODE SPECIALE DE DESECARE-DRENAJ

In afara lucrărilor inginerești de fond de eliminare a excesului de apă, desecarea și drenajul,

pe terenurile agricole se aplică lucrări pedoameliorative, asigurînd imbunătățirea drnajului extern
al solului (ameliorarea scurgerii la suprafața solului), cum sînt nivelarea si modelarea terenului
precum și lucrări asigurînd imbunătățirea drenajului intern al solului (ameliorarea permeabilității
solului) cum sînt drenajul cîrtiță și afînarea solului.

5.5.1. Drenajul cârtiță

Drenajul cîrtiță este o lucrare pedoameliorativă constînd în executarea unor galerii pe sub
pamînt cu pluguri speciale asigurînd inbunătățirea atît a drenajului extern, (apa de la suprafața
scurgîndu-se în galerii prin fantele – tăieturile lăsate de plug) cît și a drenajului intern , prin
afînarea solului deasupra galeriei, ușurînd astfel scurgerea apei din profilul solului în galerie.

Fig. 5.15. - Formarea crăpăturilor și fisurilor la realizarea galeriilor cârtiță

164
 In figura 5.15. se explicitează dispunerea galeriilor cîrtița în sol și efectul acestora asupra
afînării solului

5.5.1.1. Condițiile de sol ce se impun pentru aplicarea acestei lucrări în zone cu exces de
apă provenit din precipitații sînt:
- soluri cu textură fină (A, AL, LA) și permeabilitate redusă ;
-soluri coezive, nepericlitând stabilitatea galeriilor și avînd o structură a fracțiunilor
granulometrice de până la 35 – 40 % argilă, până la 10 – 20 % nisip și o porozitate de aerație sub
10 – 12 %;
- soluri turboase.

5.5.1.2. Elementele tehnice ale lucrării

Principalele elemente tehnice ale drenajului cârtiță sînt:

- adâncimea (H) de execuție a galeriilor cârtiță, având valori H = 0,4–0,6 m pe
podzoluri cu strat argilo – iluvial la mică adâncime și putînd atinge valori până la 0,8 m. pe
turbe;.
- distanța dintre galerii (D), care se determină în funcție de adîncime, panta terenului,
caracteristicile solului și are valori D=2–5 m.pe soluri minerale, ajungînd până la 12 m. pe soluri
organice;
- diametrul galeriilor =7–10 cm. pe soluri minerale și care poate atinge valori de
12 – 15 cm. pe soluri organice;
- panta galeriilor cârtiță ( I ), care este în funcție de panta terenului și are valori
minime I=0,5–1%, optim 1–2%, ajungînd la maxim 4–7%
- lungimea galeriilor (L) care se corelează cu panta terenului astfel:
L=100-150 m. I  5%
L=150-200 m. I=2-4%
L=30-75 m. I  1%
Pe terenuri relativ plane, asigurarea pantei galeriilor se realizează printr-o modelare a
terenului în două pante și apoi se execută drenajul cârtiță, lungimea liniilor de dren nedepășind
50 m.
Descărcarea drenurilor cârtiță se efectuează fie în canale deschise, la gura de ieșire a
galeriilor în canal montându-se tuburi de scurgere, fie în drenuri tubulare colectoare distanțate la
30-100 m. și cu scurgere în canale colectoare – fig. 5.16.

Fig. 5.16. - Schema drenajului cârtiță cu descărcarea apei în canalul de

colectare prin drenuri tubulare colectoare : a) – vedere în plan b) – secțiuni
transversale

165
 5.5.1.3 Execuția drenajului cârtiță

Drenajul cârtiță se executa cu pluguri speciale – pluguri cârtiță – fig. 5.17 Plugul cârtiță
este compus din componentele: grindeiul plugului – 1, o bârsa cuțit – 2 , având la extremitate o
ghiulea (drenor) – 3 și o bilă (dilatator) - 4

Fig. 5.17 - Plug de drenaj cârtiță

Momentul execuției drenajului cârtță depinde de umiditatea solului, care la valori optime se
regăsește obișnuit în perioada vară-toamnă, perioada în care umiditatea solului asigură pe de o
parte neștemuirea pereților galeriilor iar pe de altă parte permeabilizarea spațiului dintre două
treceri consecutive prin dislocările solului produse de organele active ale plugului.
Execuția drenajului cârtță se începe din aval spre amonte, plugul cârtiță introducându-se in
lucru din canalulcolector. După execuția drenurilor cârtiță ,fanta executată de bîrsa cuțit se va
astupa prin aplicarea unui disc sau unei arături superficiale.
Durata de servici (de funcțiune) a drenajului cârtiță este de 2-3 ani pe solurile minerale și 5-
6 ani pe solurile ințelenite .

5.5.2. Nivelarea în pantă

Nivelarea în pantă a solurilor afectate de exces de apă asigură imbunătățirea drenajului

extern , scurgerea apei în exces și înmagazinarea uniformă a apei în sol.
Se efectuează în sensul pantei naturale a terenului către canalul colector – fig. 5.18

Fig. 5.18 – Nivelarea în pantă a terenurilor cu exces de umiditate

Nivelarea în pantă este o nivelare capitală (profundă) cu pante: minim 0,5 %o, optim 1 %o,
maxim 5 %o.
Nivelarea executată se intreține periodic prin nivelare de exploatare (ușoară) cu nivelatoare
NT 2,8 sau NT 4,25.

166
 5.5.3. Modelarea în benzi cu coame

Lucrarea de nivelare în benzi cu coame este o lucrare pedoameliorativă asigurînd modelarea

terenului (modificarea configurației suprafeței) în vederea imbunătățirii drenajului extern.

5.5.3.1.Condițiile de aplicare

Lucrarea de modelare se aplică în condițiile:

- unui aport mare de apă provenit din precipitații;
- unei pante a terenului foarte mică determinînd un drenaj extern redus;
- existența unor soluri cu permeabilitate redusă.

5.5.3.2. Tehnica de realizare

Lucrarea se execută prin arături la cormană, executate pe fîșii asigurînd modelarea terenului
pe fiecare fișie cu o coamă la mijlocul fîșiei, cu pante către laturile fîșiei pe care se formează cîte
o rigola de scurgere a apei – fig. 5.19.

Fig. 5.19. – Modelarea terenului in benzi cu coame

Tehnologia execuției lucrării constă în:

- execuția a trei arături în primul an: prima arătura pe o treime din bandă (fîșie), a doua
pe doua treimi din bandă și a treia pe toată banda – fig. 5.20.
- execuția a două arături în al doilea an: prima pe două treimi din bandă și a doua pe
intreaga bandă

167
 Fig.5.20. - Tehnica de formare a coamelor prin arături la cormană

5.5.3.3. Elementele tehnice ale benzilor cu coame

Principalele elemente tehnice ale lucrării sînt :

- lățimea benzilor (l) are valori l=15-40 m ;
-lungimea benzilor (L) are valori L= 100 – 500 m, în funcție de configurația terenului ;
- panta transversală a benzilor către rigole I = 1 – 3 %.
Efectele lucrării sînt cele pozitive de regularizare a regimului umidității solului dar și
negative de majorare a duratei execuției lucrărilor agricole cu 20 – 40 % și menținerea pe rigole
uneori a excesului de umiditate, fapt ce impune execuția unui sistem de drenaj închis sub aceste
rigole, cu descărcare în canalele colectoare – fig. 5.21.

Fig. 5.21 . – Modelarea în benzi cu coame cu drenuri sub rigole

5.5.4. Afânarea adâncă

Afinarea adînca este o lucrare care asigură imbunătățirea drenajului intern al solurilor cu
permeabilitate redusă, in vederea unei mai bune inmagazinări a apei în sol, sau în vederea
ușurării scurgerii apei de la suprafața solului (din precipitații, din irigația ameliorativă pe solurile
sărăturate s.a.) către drenurile absorbante din profilul solului.

Condițiile de folosire sînt următoarele:

- în zone subumede, cu precipitații sub 600 mm ;
- pe soluri cu stratul impermeabil de la suprafața avînd grosimi reduse, până la 0,5–0,7 m;
- nu se folosește în condiții de precipitații ridicate, de peste 600 mm.și cînd stratul superior
cu permeabilitate redusă este foarte gros, exceptînd situația aplicării unui drenaj inchis, cu linii
de dren depărtate la distanțe D = 30 – 80 m. și utilizarea unui filtru granular gros ( 40 – 50 cm.)
168
deasupra drenului – tranșee filtrantă.

Utilajele folosite sînt:

Mașina de afînat sol MAS – 60 (60 cm.este adîncimea de lucru a mașinii), ce are la capătul
cuțitului ce pătrunde în sol o piesă în mișcare și care disloca solul in timpul deplasării – fig. 5.22.

Fig. 5.22. –Mașina pentru afînare adîncă a solului MAS - 60

Scarificatorul (tip Nicolina, Progresul), utilaj instalat pe tractorul pe șenile cu lama de

buldozer (S 1500 sau S 1800)

Parametrii tehnici ai lucrării de afînare adîncă sînt următorii:

- adîncimea de afînare are valori de 0,6 – 0,8 m;
- distanța între liniile de afînare d = o,7 – 1,0 m;
- umiditatea solului care asigură o bună afinare este 0,6 – 0,9 din intervalul umidității active.
- durata de servici (de funcționare) a lucrării este de 4 – 6 ani.

5.5.5. Eliminarea excesului de umiditate din zonele depresionare

Localizare - Zone depresionare din terenuri plane cu acumularea apei din arealele
periferice (atît ape de suprafață cît și subterană)

Soluții – Pentru depresiunile cu adîncimi sub 0,5 m. soluția este nivelarea (astuparea)
acestora.
Pentru depresiuni adînci soluția este colectarea apei prin amenajări de canale deschise sau
drenaje cînd intervin și apele freatice alături de cele de suprafață și evacuarea acestora prin
pompări în rețeaua de desecare a zonei.

169
 5.5.6. Eliminarea excesului de umiditate de pe versanți

Localizare – Zone depresionare și cumulul apei de suprafață provenită din precipitațiile ce

se scurg de pe versanți
- Exces de apă provenită din stratul freatic manifestat la schimbarea pantei
versantului, la baza versantului sau la ieșirea la zi a unor izvoare pe versant (izvoare de coastă).

Soluții
Principiul de bază în eliminarea excesului de apă de pe versanți îl constituie imbunătățirea
scurgerii apei la suprafață și prevenirea alimentării apei freatice din scurgeri de la suprafață prin
nivelări în pantă,executarea de canale, valuri de pamînt, terase cu platforma înclinată spre
rețeaua de colectare.
Pentru eliminarea apelor subterane apărute la zi, se vor executa drenaje de intercepție în
zonele interesate iar pentru captarea izvoarelor, construcții inginerești speciale în zonele în care
acestea apar la suprafața versantului..
Construcțiile pentru captarea izvoarelor constau în filtre inverse frontale (alcătuite din
strate succesive de piatră, pietriș, balast) în zona izvorului, bazine din beton în care se
inmagazinează apa și rețele de conducte pentru transportul apei la consumatori.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. M. Botzan - Culturi irigate, Ed. București, 1966.

2. M. M I. Pleșa, Gh. Florescu - Irigarea culturilor. Ed. Agrosilvică, Bucureşti, 1968.
3. Vl. Ionescu Sisești - Culturi irigate, EDP Bucureşti, 1971.
4. M. Botzan – Bilanțul apei în solurile irigate. Ed. Academiei RSR, București, 1972.
5. I. Visinescu - Irigaţii pe solurile cu aport freatic. Casa Agronomului, Brăila, 1972.
6. I.C. Popescu - Culturi irigate. EDP, Bucureşti, 1975.
7. M. Moțoc și colab. – Eroziunea solului și metodele de combatere, Ed. Ceres,
București, 1975.
8. I.C. Popescu - Consumul de apă și prognoza în irigarea culturilor. Ed. Scrisul
Românesc,
Craiova,1978
9. C. Haret, I. Stanciu – Tehnica drenajului pe terenurile agricole, Ed. Ceres, București,
1978.
10. V. ștefan și colab. – îmbunătățiri funciare, EDP, București, 1981.
11. V.I.Sisești – Irigarea culturilor, Ed. Ceres, București, 1982.
12. I. Nicolaescu - Tehnica irigării prin brazde pe terenurile nivelete si nenivelate,
RPTA,
Bucureşti, 1984.
13. XXX - Instrucţiuni tehnice privind metodologia de determinare a necesarului de apa
de irigaţii a culturilor agricole – IDT, 1986.
14. Gh. Sandu și colab. – Salinitatea solurilor și cultura plantelor, Ed. Ceres, București,
1986.
15. M. Botzan - Surse suplimentare și posibilități de economisire a apei în sistemele de
irigație, RPTA, București, 1987.
16. N. Grumeza și colab. - Folosirea raţională a apei in exploatarea amenajărilor de
irigaţii, RPTA. Bucureşti, 1987.
17. ICITID Băneasa-Giurgiu – tehnici și tehnologii pentru :
- irigarea prin aspersiune ;
- udarea prin scurgere la suprafață ;
- irigația cu instalații autodeplasabile ;
- măsurarea pierderilor de apă și soluții de reducere a acestor în amenajările de
170
 irigații.
Redacția de Propagandă Tehnică, București, 1987-1992.
18. I. Magdalina - Exploatarea si intretinerea lucrărilor de imbunatatiri funciare,
EDP, București, 1994.
19. M. Botzan, C. Haret, I. Stanciu, I. Vișinescu, L. Buhociu – Valorificarea
hidroameliorativă a Luncii Dunării Românești și a Deltei, Redacția de propagandă
tehnică agricolă, 1991.
20. I. Pleșa – îmbunătățiri funciare, EDP, București, 2002.

171