CAPITOLUL VI

ELEMENTELE REGIMULUI DE IRIGAŢIE AL CULTURILOR

6.1. Elementele regimului de irigaţie

6.2. Prognoza în irigarea culturilor

Reprezintă modul de distribuţie al apei de irigaţie în timp la o cultură agricolă şi este

determinat de factori climatologici, ecologici, pedologici, hidrologici şi eventual planul de cultură.
Factorii climatologici sunt reprezentaţi de precipitaţiile căzute ca medie multianuală cu
asigurarea de 80%; factorii ecologici de perioada de vegetaţie, adâncimea de înrădăcinare,
perioadele care au consum maxim de apă; cei pedologici de indicii hidrofizici şi fertilitatea solului,
iar factorii hidrologici de adâncimea şi chimismului apelor freatice, aportul freatic.
În funcţie de nivelul apei freatice regimul hidrologic poate.fi:
- regim hidrologic neinfluenţat de apa freatică (circuit închis);
- regim hidrologic influenţat de apa freatică (circuit deschis);
- regim hidrologic de irigaţie combinată cu drenajul.
Exprimarea cantitativă a regimului hidric al solului reprezintă bilanţul apei în sol, care
cuprinde sub forma unei ecuaţii cantitatea de apă primită, cedată, precum şi existenţa
acesteia la începutul şi sfârşitul perioadei considerate.

6.1. Elementele regimului de irigaţie

Elementele regimului de irigaţie sunt: norma de irigaţie, norma de udare, intervalul între
udări, numărul de udări, timpul udarii, momentul udării, prognoza udărilor.

6.1.1. Norma de irigaţie (Σm)

Evapotranspitaţia unei culturi se realizează din rezerva de apă a solului, din precipitaţiile din
timpul vegetaţiei, din apa de irigare şi din aportul freatic. Pe solurile bine aprovizionate cu apă ETP
va fi mai mare şi pentru asigurarea bilanţului şi norma de irigaţie trebuie să fie mai mare, deci un
cerc vicios.
Pe un sol cu rezerva de apă iniţială mare, consumul de apă va fi satisfăcut în parte de aceasta
şi deci norma de irigaţie va fi mai mică. Într-un climat ploios, norma de irigaţie va fi mai mică, dar
cantitatea de apă din precipitaţii înmagazinată în sol depinde de caracterul torenţial al ploii, de panta
terenului şi de viteza de infiltrare.
Pe baza capilarităţii, dacă apa freatică este în faţă, profilul solului va fi permanent umezit şi
norma de irigaţie se va micşora cu valoarea aportului freatic.
Un factor care influenţează direct norma de irigaţie o constituie metoda de udare. La
irigarea prin scurgere la suprafaţă la aducţiunea apei cu canale deschise şi neimpermeabilizate
pierderile sunt mari, deci la volumul net cerut de cultura respectivă trebuie adăugate şi cantităţile de
apă pierdute iniţial.
Pentru a se putea calcula separat bilanţul în perioada de iarnă, în vederea aplicării udărilor
de aprovizionare, ecuaţia se poate scrie sub forma:
cPi  Pv  a  m  ETR
Ri  Rf
c
Pi

unde: ETR = evapotranspiraţia totală; Pi = apa acumulată în sol din precipitaţiile de iarnă, în
perioada 01 octombrie - 01aprilie; c = coeficient de înmagazinare al precipitaţiilor de iarnă; Pv =
suma precipitaţiilor de vară mai mari de 5 mm, în perioada 01aprilie - 01 octombrie; a = norma
udării de aprovizionare; Σm = norma de irigaţie; Ri şi Rf sunt rezerva iniţială şi respectiv finală de
1
apă din sol.
Pentru perioada de vară, în condiţii de bilanţ în circuit închis, norma de irigaţie se
determină prin relaţia:
Ri+Pv+m=ETR+Rf

m  ETR  Rf  Ri  Pv , m3/ha
În toate cazurile cantitatea de precipitaţii (Pv) folosită de plante rezultă din relaţia Pv    Pc
; în care μ este coeficientul de folosire al apei din precipitaţii iar Pc sunt precipitaţiile căzute
calculate cu asigurarea de 80% (tabelul 6.1.).
Tabelul 6.1
Coeficientul μ de utilizare a precipitaţiilor
Decada/Luna Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie
I 0,90 0,90 0,80 0,75 0,75 0,85
II 0,90 0,90 0,80 0,75 0,80 0,90
II 0,90 0,85 0,75 0,75 0,80 0,90

Cu fiecare măsură agrotehnică de luptă împotriva secetei, norma de irigaţie se micşorează, iar
la creşterea desimii culturii norma de irigaţie se măreşte.
În cazul când prin introducerea fertilizanţilor organici se asigură indici hidrofozici la
valori optime, norma de irigare se micşorează, iar prin distrugerea buruienilor din cultură
consumul neproductiv se micşorează, deci indirect se micşorează şi norma de irigaţie.
Pe terenurile amenajate pentru irigaţii pe suprafeţe mari, după câţiva ani de exploatare,
umezeala relativă a aerului creşte şi ETM şi ETP scad, implicit scăzând şi norma de irigaţie. În plus
datorită evaporării intense şi cantitatea de precipitaţii se modifică înregistrându-se creşteri ale
acestora cu până la 25%.

6.1.2. Norma de udare (m)

Reprezintă cantitatea de apă dată solului la o singură udare. Ea trebuie privită din punct
de vedere al necesităţii de apă a plantelor şi a posibilităţii de înmagazinare a solului.
Din punct de vedere al cerinţelor plantelor trebuie să fie suficientă pentru a compensa un timp
determinat consumul de apă ETM sau ETP. Producţia maximă a culturilor se obţine când
evapotranspitaţia reală ETR va fi egală cu ETM sau cu ETP, deci plantele sunt aprovizionate în
optim cu apă. Dar prin plantă în timpul vegetaţiei nu circulă decât un debit maxim Q max.,
dependent de cantităţile de apă disponibile în sol, viteza de circulaţie a apei în sol, forţa de sucţie a
solului, volumul, ocupat de rădăcini, specia şi starea fiziologică a plantei. Se poate ca să existe apă
în sol, dar ea să fie reţinută cu forţă de sucţie mare sau viteza de circulaţie a apei să fie mică şi astfel
rădăcinile să nu poată absorbi apa necesară pentru a suplini consumul determinat de forţa
evaporantă a atmosferei.
Atunci când ETP este superioară lui Q max., planta reacţionează prin închiderea progresivă a
stomatelor, reducând transpiraţia şi în acest caz ETR este egală cu Q max.
Evapotranspiraţia (ETR) scade în raport cu ETP, asimilaţia clorofiliană este redusă şi
producţia scade. Pentru a reduce acest efect de blocaj al fotosintezei, trebuie să se revină cu o
stropire a părţii aeriene pentru a provoca redeschiderea stomatelor.
Faza de vegetaţie intervine în determinarea mărimei normei de udare prin adâncimea de
înrădăcinare. La începutul perioadei de vegetaţie planta are rădăcini superficiale şi prin urmare este
nevoie de udări mici şi dese, pentru a umecta stratul activ de sol. Într-un sol bine aprovizionat cu
apă înrădăcinarea plantelor este mai superficială, de aici şi tendinţa de a ţine iniţial plantele în stress
de apă pentru a determina o înrădăcinare mai profundă.
Din punct de vedere al solului, cercetările arată o scădere a producţiei când umiditatea este
mai mică de 70% din EU. Dar şi dacă în sol este multă apă, microflora va fi stânjenită şi vor
predomina procesele reductive, cu efecte dăunătoare plantelor. Momentul udării după nevoile
2
plantei se determină în principal când forţa de sucţie a sucului celular este în jur de 7,0 atm.
În cazul când mărimea normei de udare nu ţine cont de indicii hidrofizici ai solului, mărimea
ei rezultă din relaţia:
V
m
N m3/ha
în care: V (Σm) este volumul de apă cerut de cultură în perioada de vegetaţie; N este numărul de
udări.
Periodicitatea P este intervalul de zile în care se va uda şi rezultă din relaţia:
T
P
N zile
în care: T este perioada de irigare a culturii respective în zile, iar N este numărul de udări.
Când norma de udare şi momentul udării se determină după factorul pedologic trebuie să fie
cunoscuţi în prealabil, echivalentul umidităţii, capacitatea de câmp, ofilirea permanentă, plafonul
minim stabilit experimental, densitatea aparentă şi grosimea stratului de sol.
Definind din acest punct de vedere, norma de udare reprezintă cantitatea de apă,
exprimată în m3/ha sau mm, ce trebuie distribuită la o udare pornind de la provizia
momentană de apă a solului până la EU sau C, pe stratul de sol luat în considerare.
Capacitatea de câmp C sau EU reprezintă limita superioară a conţinutului de apă uşor
accesibilă plantelor care nu provoacă spălarea soiului.
Când umiditatea solului nu a coborât sub plafonul minim, norma de udare reprezintă
cantitatea de apă necesară pentru a ridica umiditatea solului de la plafonul minim la capacitatea de
câmp.
Relaţia de calcul este:
m  h   a  EU  P min 
m3/ha
m  h   a  C  P min  m3/ha
în care h este grosimea stratului de sol în cm, C şi Pmin în %.
În unele studii, care iau în considerare în locul capacităţii de câmp, capacitatea maximă
hidraulică a solului şi provizia momentană de apă a solului, norma de udare se calculează prin
relaţia:
M   0,4  0,5 Cm  W %  m3/ha
în care: 0,4-0,5 este factorul de reducţie al capacităţii maxime hidraulice a solului; Cm este
capacitatea maximă hidraulică a solului în stratul activ în m 3/ha; W % este cantitatea de apă
existentă în solul ce urmează să fie irigat, în m3/ha.
În funcţie de însuşirile fizice ale solului, respectiv viteza de infiltraţie, timp în care norma de
udare se va infiltra rezultă din relaţia:
m
t
10  v f în ore
în care: m este norma de udare, în m3/ha, iar vf este viteza finală de infiltraţie în mm/h.
În toate cazurile, la norma de udare astfel calculată trebuie adăugate pierderile întâlnite în
timpul irigaţiei, norma de udare scriindu-se:
m  h   a  C  P min   pierderi
m3/ha
Când Pmin este egal cu C relaţia de calcul a normei de udare nu mai poate fi folosită. Din
relaţie rezultă că la creşterea plafonului minim, norma de udare scade şi invers, la scăderea
plafonului minim norma de udare creşte. Din relaţie rezultă că factorii variabili sunt adâncimea de
udare h şi plafonul minim Pmin, iar valoarea capacităţii de câmp rămâne constantă. Rădăcinile
plantelor cresc ca număr şi lungime în perioada de vegetaţie explorând un strat de sol variabil, în
special în funcţie de specie. Acest strat, denumit strat activ, are o grosime care variază între 0,2...1,0
m şi în el se dezvoltă majoritatea rădăcinilor.
Adâncimea H a stratului activ în considerare se analizează ţinând seama de:
- sistemul radicular (plantele cu rădăcini profunde ca soia, lucerna, explorează un strat mai
3
gros de sol);
- economia de apă (pe un strat mai subţire, norma de udare va fi mai mică);
- reducerea numărului de instalaţii pe unitatea de suprafaţă (dacă norma de udare este mică,
timpul de staţionare este mai mic şi viteza de mişcare a instalaţiei creşte);
- înlăturarea salinizării secundare (la norme de udare mari apare pericolul salinizării
secundare a solului).
Adâncimea de udare este condiţionată de adâncimea la care se află masa principală a
rădăcinilor, denumită şi strat activ, are o grosime variabilă între 0,5-1,0 metri, astfel:
- plantele cu înrădăcinare superficială (cereale păioase): 30-40 cm înainte de înfrăţire; 50-60
cm la înfrăţire şi 60-70 cm în faza de formare a boabelor.
- plantele cu înrădăcinare mijlocie (prăsitoarele): 20-30 cm la înrădăcinare; 40-50 cm la
dezvoltarea frunzelor; 60-80 cm în faza îngroşării rădăcinilor/formării tuberculilor.
- plantele cu înrădăcinare profundă (lucerna): 75 cm în anul I şi 80-100 cm în anii următori.
- plantele perene: 40-50 cm înainte de înfrăţire; 50-60 cm la înfrăţit; 60-70 cm la formarea
paiului; 70-100 cm înainte de înflorire.
- pentru condiţiile de stepă şi solurile cu evapotranspiraţie mare, grosimea stratului activ se
măreşte cu 25-50%.
În funcţie de adâncimea sistemului radicular, unele plante par rezistente la secetă (soia,
lucerna), dar în realitate sunt cu o reacţie puternică la irigare.
La umiditatea apropiată de OP rădăcinile plantelor cresc câţiva mm/zi sau nu cresc. În plus, la
o mişcare a apei de 0,2 mm/zi rădăcinile nu se înmulţesc. Corelată, cu umiditatea relativă a aerului
scăzută, evapotranspiraţia creşte şi plantele turgescente se ofilesc temporar. În acest caz, se
administrează norme mici de udare care diminuează forţa evaporantă a atmosferei, cu rolul să evite
şiştăvirea grâului, ofilirea porumbului, a legumelor.
Când umiditate solului se ia ca medie ponderată pe întregul strat activ se maschează deficitul
mare de apă din partea superioară, unde se găsesc majoritatea rădăcinilor prin umiditatea ridicată
din partea inferioară a stratului, apărând impresia că solul este aprovizionat. De aceea este corect ca
momentul udării să fie stabilit în funcţie de umiditatea din jumătatea superioară a stratului activ,
iar mărimea normei de udare să fie calculată în funcţie de umiditatea medie ponderată a stratului,
folosirea tensiometrelor pentru a stabili momentului udării înlăturând acest neajuns.
În general momentul udării se stabileşte în avans faţă de plafonul minim cu cel puţin 1,0%
umiditate sau cu valoarea medie zilnică a ETM.
În perioada de vegetaţie plantele au cerinţe diferite faţă de umiditate, în funcţie de fazele
critice legate în special de apariţia inflorescenţelor, fecundare, creşterea masei vegetative, etc. La
fazele critice pentru apă, plafonul minim trebuie să fie ridicat, mai ridicat decât 1/2 din IWA,
rezultând norme mici de udare. Pentru a suplini acest neajuns, se foloseşte practica măririi
adâncimii de udare cu până la 25 cm. Se măresc astfel normele de udare, în sol este apă suficientă,
iar intervalul între udări creşte.
O problemă o ridică normele de udare pe nisipuri, unde datorită indicilor hidrofizici mici,
mărimea normei de udare este mică.
Luând în calcul o adâncime mai mare, rezultă o cantitate mai mare de apă, dar care se va
infiltra în profunzime, pierzându-se. Ca singură soluţie pe nisipuri, se administrează norme de udare
mici la interval dese de timp.
Din relaţia care dă timpul de staţionare (t), solurile cu textură argiloasă, cu viteză mică de
infiltraţie o normă de udare mare nu se va putea infiltra. Este nevoie, deci ca să fie administrată în
mai mult reprize (2...3), de fiecare dată 1/2 sau 1/3 din norma totală, dar de asemenea cu
implicaţii asupra terenului irigat. La aspersiune aceasta înseamnă revenirea cu instalaţia de
aspersiune pe acelaşi loc foarte des, iar la udarea pe brazde, irigarea alternă la 2 sau 3 brazde,
urmând spoi să se irige brazdele intercalate rămase neudate.
Aplicarea fracţionată a normelor de udare are şi un alt aspect favorabil. Lucerna irigată la un
plafon minim de 70% din C, pe un strat de sol de numai 50 cm adâncime, dar cu norme de udare
aplicate în 2...3 reprize a dat producţii mai economice decât la irigarea pe o adâncime de 80 cm,
4
deci cu mai multă apă, dar într-o singură repriză. O altă modalitate de a suplini neajunsul vitezei
mici de infiltraţie este lucrarea energică în profunzime a solului pentru a mări temporar viteza de
infiltraţie. Ţările cu potenţial economic ridicat de infiltraţie, instalaţii de aspersiune cu intensitate
redusă, aşa numita ploaie lentă sub 5 mm/h. Durata de staţionare este însă ridicată şi pentru a
acoperi în timp util suprafaţa de irigat este nevoie de un număr mare de instalaţii.

6.1.3. Intervalul de la răsărire la prima udare (T)

Este dat de relaţia:

Ri - Pmin - P
T
ET zile
în care: Ri este rezerva iniţială a apei din sol la începutul perioadei de vegetaţie; Pmin este plafonul
minim, în m3/ha; P reprezintă precipitaţiile medii decadale din perioada considerată, m3/ha; ET este
consumul zilnic în m3/ha.
Relaţia mai este cunoscută şi sub forma:
Ri - Pmin - P
T
ET - P zile

6.1.4. Intervalul între două udări (T)

Se ia în considerare norma de udare şi precipitaţiile căzute şi consumul zilnic în perioada cu

cel mai mare consum de apă:
mP m
T T
ET
sau ET - P
Cele două relaţii sunt asemănătoare, diferă doar prin faptul că Ri este diferită de C, în cazul
când Ri = C, relaţiile sunt identice.

6.1.5. Norma de aprovizionare (a)

Are rolul de a ridica umiditatea solului în zonele cu precipitaţii reduse în timpul iernii de la
rezerva finală din toamnă, considerată la 01 octombrie, la valorarea capacităţii de câmp în
primăvară. Depinde de valoarea precipitaţiilor din iarnă, de coeficientul de înmagazinare ca şi de
rezerva finală şi se calculează cu relaţia:
a  C  Rf  cPi
a  hρ a  C  Rf   10  cPi
m3/ha
în care: a = norma de aprovizionare; Rf = rezerva finală toamna; c = coeficientul de înmagazinare a
precipitaţiilor de iarnă.
Norma de udare de răsărire se aplică atunci când nu se poate aplica norma de aprovizionare
sau toamna, când umiditatea solului este scăzută şi cerealele păioase nu răsar. Nu poate să fie mai
mare de 300...350 m3/ha.

6.1.6. Norma de udare de spălare (S)

Se aplică pe solurile salinizate şi reprezintă cantitatea de apă dulce administrată în scopul

spălării sărurilor de pe profilul solului.
LR
s   ha C  Rf   cPi (1  ) m3/ha
100 - LR
LR – raportul de spalare
ECwi
LR  x100 unde: ECwi- electroconductanta apei de irigații folosita
ECwd
ECwd - electroconductanta apei evacuate
5
 6.2. Prognoza în irigarea culturilor

Relaţia sol-apă-plantă-climă determină momentul când trebuie declanşată udarea. În teoria

care consideră solul ca factor determinant în irigarea culturilor, momentul când trebuie să se
declanşeze udarea este îndată ce umiditatea din stratul activ de sol începe să se apropie de limita
plafonului minim stabilit cu 1,0% de umiditate în avans. Întârzierea momentului are efecte
nefavorabile asupra creşterii plantelor, dar şi administrarea apei înainte de momentul optim
determină în sol exces de apă, care favorizează procesul reductiv în timpul căruia se eliberează
printre alte substanţe şi etanol, care dizolvat în apă este absorbit de sistemul radicular al plantelor,
dizolvă o parte din clorofilă şi astfel se explică îngălbenirea sau chiar pieirea plantelor în exces de
apă.
Prognoza udărilor are variante în funcţie de luarea în calcul a precipitaţiilor ce eventual pot să
cadă după udare, deci se deosebeşte prognoza pentru sistemele fără calculul probabilităţii căderii
precipitaţiilor şi prognoza cu calculul probabilităţii căderii precipitaţiilor.

6.2.1. Prognoza udării pentru sistemele fără calcul probabilităţii căderii precipitaţiilor

Pentru a stabili momentul udării se folosesc diferite variante şi se alege cea mai eficientă
economic.
Se deosebesc metode directe şi indirecte de prognoză a udării cu diferite variante.

6.2.1.1. Metodele directe

Constau în sondări periodice cu rolul de a determina umiditatea solului, exprimată în diferite

modalităţi. Când umiditatea se apropie de plafonul minim se începe udarea.
Cantitatea de apă administrată are rolul de a completa umiditatea până la capacitatea de câmp
şi după 24-48 ore de la terminarea udării se face verificarea cantităţii de apă reţinută de sol şi
uniformitatea udării de asemenea prin sondări.
În funcţie de procedeele folosite pentru determinarea umidităţii şi de modul de urmărire a
acesteia deosebim următoarele variante:
- varianta parcelei cu regim optim de irigare;
- varianta conductivităţii electrice;
- varianta tensiometrică;
- varianta deficitului hidric;
- varianta fiziologică,
- varianta teledetecției.

a) Varianta parcelei cu regim optim de irigare

Se stabileşte o unitate de control pentru fiecare cultură, cu o suprafaţă astfel aleasă încât să
poată fi udată în timp de revenire stabilit prin proiect, 10...12 zile, iar aceasta este divizată în
parcele de control egale ca suprafaţă cu suprafaţa pe care o udă o aripă de udare într-o poziţie pentru
irigarea prin aspersiunea sau schimb de udare; în cazul irigării pe brazde numărul de parcele de
control este egal cu numărul zilelor, egal cu durata de udare din luna de vârf.
Probele pentru urmărirea respectării plafonului minim de umiditate din sol se vor prelua din
cel puţin 3 parcele de control, udate în prima zi, în ziua de la jumătatea intervalului şi în ultima zi a
intervalului, deci dacă timpul de revenire este de 12 zile se vor lua probe de umiditate din parcela
udată în ziua respectivă, udată cu 6 zile şi cu 12 zile în urmă, fig. 6.2.
Se iau 3 probe de sol din fiecare parcelă de control, în mai multe repetiţii. Pentru aspersiune
probele se iau în lungul aripii de aspersiune, lângă hidrant, la mijloc şi la capătul aripii de udare,
fiecare punct fiind fixat la o distanţă de aripă egală cu 1/3 din raza aspersorului.
Pentru udarea pe brazde, punctele se iau la un sfert, la jumătate şi la capătul brazdelor, din
6
intervalul dintre brazde. Umiditatea se ridică gravimetric până la adâncimea de 1,5 m pe orizonturi
genetice, fie pe adâncimi egale. Pentru prognoză, deci pentru calcularea momentului udării se fac
următoarele calcule:
- calcularea proviziei de apă a solului corespunzătoare Pmin pe adâncimea de înrădăcinare a
culturilor;
- calcularea proviziei momentului pentru fiecare parcelă de control în parte în momentul
determinării umidităţii pe aceeaşi adâncime;
- calcularea evapotranspiraţiei culturii, m3/ha/zi, prin una din metodele cunoscute.
Momentul aplicării udării se stabileşte prin adăugarea la data calendaristică a prelevării
probelor de umiditatea, a numărului de zile N, în care rezerva de apă din sol ajunge la valoarea
plafonului minim.
Rm  Pmin
N
ET zile
Evapotanspiraţia poate fi calculată şi din ecuaţia de bilanţ:
Ri  Rf  P  m
ET 
n
în care: n = numărul de zile din perioada expirată.
Pe baza rezultatelor se emit buletine de prognoză săptămânal pentru fiecare solă şi cultură din
sistemul de irigaţie.
În buletin sunt indicate şi alte instrucţiuni privind executarea unor udări, uniforme. Pe baza
buletinelor de prognoză se întocmeşte programul de udări al săptămânii următoare; metoda este
satisfăcătoare, calculul se execută pe calculator dar necesită multă manoperă şi cere mult timp
pentru prelevarea şi uscarea probelor de sol. Are şi dezavantajul că nu este suficient de precisă
datorită neuniformităţii udării şi nu permite estimarea pierderilor de apă sub adâncimea sistemului
radicular. În cazul când din sondaje rezultă nepotriviri între umiditatea care ar fi trebuit să existe în
sol datorită consumului şi cea reală, se fac reprogramări de udare.
b) Varianta conductivităţii electrice
Apelează la relaţia existentă între umiditatea solului şi rezistenţa sa electrică. Pentru
determinarea umidităţii exprimată în % din IWA sau din C, se folosesc aparate cu senzori electrici.
c) Varianta tensiometrică
Tensiometrele obişnuite înregistrează forţa de sucţie în intervalul 0...1 atm., dar sunt
tensiometre care înregistrează forţa se sucţie în intervalul 0-15 atm. Spre deosebire de primele care
se umplu cu apă distilată, ultimele se umplu cu o soluţie apoasă de săruri, iar capsula poroasă are
alte dimensiuni ale porilor. Pentru tensiometrele obişnuite udarea începe când pe scala aparatului se
citeşte 0,13-0,15 atm pe solurile nisipoase 0,4-0,5 atm pe solurile mijlocii şi 0,6 atm pe solurile
argiloase.
În cazul variantelor tensiometrice se foloseşte pentru prognoză microparcela de control care
se amenajează astfel:
- în punctul ales, reprezentativ din punct de vedere textural, se introduce în sol o ramă
metrică, se forează în interiorul ramei şi se introduc două tensiometre, unul la adâncimea de 30 cm
şi al doilea la 60 cm; după 24 ore de la introducerea în sol, când s-a realizat echilibrul între forţa de
sucţie a solului şi depresiunea din vacuumetru se înregistrează zilnic variaţia indicaţiilor
tensiometrelor;
- în funcţie de plafonul minim stabilit ca forţă de sucţie se administrează apa în parcela de
control;
- momentul udării începe când indicaţiile primului tensiometru de la adâncimea de 30 cm au
depăşit plafonul minim stabilit, iar udarea se opreşte când indicaţiile tensiometrului din adâncime
(60 cm), au virat la mai puţin decât plafonul minim stabilit anterior;
- cantitatea de apă administrată pe parcela de control raportată la hectar reprezintă norma de
udare ce trebuie administrată în perioada respectivă; rezultă deci că norma de udare nu se calculează
anticipat, ci ea se administrează ca însumare retroactivă a cantităţilor de apă date în microparcela de
control; aplicând această metodă se evită percolarea apei mai jos de zona cu rădăcini a plantelor.
7
 În prezent, tensiometrele. sunt folosite în sistemele automatizate, când acul indică plafonul
minim stabilit, se emit semnale radio sau se închid circuite electrice care declanşează instalaţiile de
udare.
d) Varianta deficitului hidric ETP-P sau ETM-P
Ia în calcul ETM a unei culturi, precipitaţiile căzute şi capacitatea de înmagazinare a solului.
Pentru determinarea ETM se fac studii în evapotranspirometre, fiind necesară o staţie la 4.000 ha,
iar pentru precipitaţii un post pluviometric la 500 ha.
ETM se poate calcula şi indirect, considerând-o mai mică sau cel mult egală cu ETP. Deci, se
ETM
k
experimentează un şir de ani şi dacă raportul pentru fiecare cultură ETP se găseşte relativ
ETM
k
constant, el poate fi ulterior folosit. Se poate determina mai simplu raportul Ev  Bac aceasta
permiţând o mai rapidă determinare a ETM.
Odată calculat ETM se experimentează fracţiuni din ETM care să asigure producţiile
economice. Udarea va începe când apa înmagazinată în sol, provenită din precipitaţii şi norma de
udare va fi epuizată prin consumarea zilnică a fracţiunii din ETM calculată, de exemplu pentru un
ETM de 7 mm/zi şi un raport de 70% din ETM rezultă o epuizare a rezervei de apă de 4,9 mm/zi.
Norma de udare administrată conform indicilor hidrofizici a fost de 500 m3/ha, rezultă că după 10
zile rezerva de apă din sol va fi consumată şi este necesar a se uda.
După Grissole şi Portier, prognoza udărilor se execută astfel:
- măsurarea ETM sau ETP în evapotranspirometre: este necesar să existe lizimetre în două
repetiţii pentru fiecare cultură; din însumarea consumului zilnic, se determină consumul pe perioade
scurte, pe faze de vegetaţie şi consum total; producţia obţinută în cazul ETM reprezintă
maximul total, producţia obţinută în cazul ETM reprezintă maximul posibil, neasigurarea ETM
implicând diminuări de producţie.
- alegerea regimului de irigare: asigurarea apei pentru a satisface ETM pe suprafeţe mari
implică probleme economice, de forţă de muncă şi insuficienţa de apă, deci din variantele stabilite
se va alege regimul de irigare optim economic, nu al producţiei, experimentând norme de irigaţie
mai mici decât cea de la ETM.
- pentru determinarea uşoară a ETM, în fiecare loc şi pentru fiecare cultură, se determină
raportul k între ETM şi ETP, calculat prin una din metodele accesibile (Bouchet, Turc, eventual
Stoiko), care permit obţinerea de valori zilnice.
e) Varianta fiziologică
În această variantă planta însăşi este un indicator al stressului de apă. Metodele sunt
complicate necesită aparatură, rezultatele sunt afectate de erori datorate ţesuturilor detaşate. Dintre
indicatorii fiziologici luaţi în studiu cităm: culoarea plantei, mişcările plantei, forţa de sucţie a
plantelor, concentraţia sucului celular, gradul de deschidere al stomatelor, transpiraţia plantelor şi
ritmul de creştere. Prin determinări se urmăreşte evoluţia acestor indicatori şi aflarea pragului sau
valorilor critice pentru fiecare indice sau indicele etalon.
a) Metoda bazată pe forţa de sugere a celulelor plantei
Constă în introducerea de frunze în soluţie de zahăr de concentraţii diferite, se determină
concentraţia sucului celular care se transformă în forţă de sugere sau presiune osmotică exprimată
în atmosfere după relaţia:
P  22,4  C
în care: P = forţa de scurgere; 22,4 reprezintă valoarea presiunii osmotice a unei molecule gram de
zaharoză; C = concentraţia sucului celular în ţesutul plantei.
Pentru bumbac la înflorire s-a găsit: indicele etalon 12 atm; la înflorire - formarea capsulelor
14 atm; pentru coacere 16 atm.
b) Metoda bazată pe concentraţia sucului celular
Constă în determinarea cu ajutorul refractrometrului şi pentru stabilirea momentului de udare,
la cereale, bumbac, sfecla de zahăr şi legume se stabileşte pragul critic prin determinări directe.
c) Metoda bazată pe deschiderea stomatelor
8
 Constă în măsurarea deschiderii aperturii osteolelor stomatelor, care rămâne micşorată
dimineaţa, chiar la transpiraţie scăzută, când planta este în deficit de apă. Măsurarea deschiderii
stomatelor se poate face prin mularea frunzei pe o peliculă de parafină şi apoi se citeşte la
micrometrul ocular al microscopului mărimea deschiderii stomatelor. Există şi un aparat numit
porometru pentru măsurarea deschiderii stomatelor.
d) Metoda bazată pe ritmul de creştere al plantei
Constă în măsurarea creşterii diferitelor organe sau a diametrului fructelor, care sunt în funcţie
de rezerva de apă din sol.
f) Varianta teledetecţiei
Este metoda de avertizare a udărilor folosind informaţiile primite de la sateliţi care indică
starea de vegetaţie a culturilor, umiditatea solului şi atacul de dăunători. Datele rezultate sunt
preluate de calculator, care indică momentul aplicării udărilor.

6.2.1.2. Metodele indirecte

Folosesc bilanţul apei în sol, momentul udării se apreciază cu erori, dar cu minim de muncă.
Există metoda planificării şi a reiteraţiei. Metoda planificării presupune cunoaşterea rezervei iniţiale
din sol la începutul vegetaţiei, precipitaţiile medii şi consumul mediu, calculate ca medii
multianuale şi indicii hidrofizici ai solului.
Momentul udării este atunci când umiditatea la sfârşitul perioadei analizate (Rf) se apropie de
plafonul minim. După udare se consideră că umiditatea pe stratul de sol activ este adusă la
capacitatea de câmp, care devine Ri pentru intervalul următor.
Metoda reiteraţiei foloseşte pentru determinarea consumului de apă formulele elaborare de
Thornthwaite, Blaney-Criddle, Turc, Bouchet sau prin evaporimetrie. În România, Botzan a calculat
consumul de apă după relaţia Thornthwaite, corectată cu coeficientul k 1 pentru plante cultivate şi k2,
pentru zona climatică în care se cultivă plantele. Se determină consumul decadal sau chenzinal, din
care se scad precipitaţiile căzute, înregistrate la posturile pluviometrice, unul la 1.000 ha, se
calculează deficitul.
Când deficitul se apropie de norma de udare calculată, se declanşează udarea.