ARGUMENT

Irigarea culturilor este o practică agricolă care datează de sute de ani în istoria omenirii.
În ciuda progreselor semnificative pe care le-a înregistrat tehnologia de-a lungul timpului, scopul
principal al sistemelor de irigații este același, și anume să furnizeze apa culturilor, completând
apa pluvială sau compensând în perioadele de secetă, tocmai pentru a spori randamentul și
calitatea culturilor. Gestionarea apei devine o preocupare din ce în ce mai mare în agricultură,
indiferent dacă este vorba de o cantitate prea mare de apă sau o cantitate insuficientă. Găsirea de
instrumente și metode pentru a gestiona mai bine apa este esențială pentru succesul viitor al
agriculturii la nivel global.
Fără sisteme de irigații agricole, agricultura este foarte limitată și dacă precipitațiile nu
sunt nici ele abundente, agricultura devine imposibilă. În doar câteva cuvinte, sistemele de
irigații avantajează agricultura prin sporirea randamentului culturii, prin susținerea cultivării
culturilor superioare și prin aprovizionarea cu apă conform nevoilor culturii.
Cu alte cuvinte, sistemele de irigație protejează populația împotriva foametei.
Precipitațiile insuficiente, incerte si neregulate provoacă incertitudine în agricultură. În foarte
multe regiuni, perioada de ploaia se limitează la cel mult patru luni într-un an, restul lunilor fiind
caracterizate de uscăciune. În unii ani, ploile sunt puține și nesigure, uneori ploile întârzie
considerabil, iar alteori durează doar câteva zile, după care încetează prematur.
Prin urmare, la nivel global, multe zone sunt predispuse la secetă. Cu ajutorul sistemelor
de irigații, secetă și foametea pot fi controlate eficient. Dat fiind climatul țării noastre, există
posibilitatea de a se cultiva culturi aproape pe tot parcursul anului, mai puțin în sezonul de iarnă,
deși culturile perene rezista foarte bine în timpul iernii. Cu toate acestea, deoarece 80% din
precipitațiile anuale se întind pe cel mult 4 luni, recoltarea multiplă nu este posibilă. Sistemele de
irigații pot face posibila creșterea a două sau trei culturi într-un an în majoritatea zonelor țării.
Acest lucru va spori considerabil randamentul și productivitatea agricolă.
Sistemele de irigații ajută la stabilizarea producției și a nivelurilor de producție. De
asemenea, joacă un rol protector în perioadele de secetă. Deoarece atât veniturile, cât și ocuparea
forței de muncă sunt în continuare strâns legate de producție, prevenirea scăderii producției este
importantă pentru obținerea unei stabilități în ceea ce privește veniturile și ocuparea forței de
muncă, mai ales în mediul rural. S-ar putea spune că sistemele de irigații au permis multor zone
și suprafețe agricole să dobândească imunitate la secetă, pe lângă numeroasele beneficii pe care
le oferă.
 CAPITOLUL I
IRIGAREA CULTURILOR

Irigația solului reprezintă ansamblul de metode și lucrări prin care se urmărește

aprovizionarea dirijată a solului cu apă în mod suplimentar față de cea primită din precipitații și
din stratul freatic, în funcție de cerințele plantelor, în scopul obținerii de recolte mai mari și de o
calitatea superioară.
Irigația se justifică economic dacă asigură sporuri de producție de 25-100%.
În condiții de irigare se valorifică mai eficient și celelalte măsuri agro-fitotehnice
( aplicarea îngrășămintelor, folosirea semințelor din soiuri și hibrizi de mare producție, etc.).
Scopul principal al irigației este completarea deficitului de umiditate din sol, atât pe
terenurile situate în zone secetoase, cât și în regiuni mai puțin secetoase însă cu o distribuție
nefavorabilă a precipitațiilor în timpul perioadei de vegetație.
După scopul urmărit, irigațiile pot fi:
 de umectare, care completează deficitul de umiditate din sol în perioada de vegetație;
 de aprovizionare, care asigură o parte din cantitatea de apă necesară culturilor agricole,
prin înmagazinare în sol, înainte de perioada de vegetație;
 de spălare, pentru înlăturarea din sol a sărurilor dăunătoare dezvoltării plantelor;
 de fertilizare, cu ajutorul cărora se încorporează în sol îngrășămintele necesare culturilor
agricole;
 termoreglare, pentru apărarea plantelor de temperaturile coborâte și chiar de îngheț sau
pentru încălzirea solului atunci când acesta este prea rece;
 de maturare a fructelor, care asigură accelerarea procesului de maturare a fructelor,
dându-le un aspect atrăgător.

1.1. Consumul de apă al culturilor agricole

O cultură agricolă consumă apă atât prin transpirație, cât și prin evaporație la suprafața
solului. Termenul consum total de apă este similar cu termenul de evapo-transpirație utilizat în
climatologie și se notează cu ET.
Consumul total de apă al unei culturi agricole depinde de:
 Tipul de plantă cultivată;
 Factorii climatici;
 Sol;
  Nivelul apei freatice;
 Agrotehnica și regimul de irigație aplicat.
Consumul total de apă al unei culturi agricole se măsoară în metri cubi de apă la hectar și
se referă la toată perioada de vegetație (m3/ha) sau numai la 24 de ore (m3/ha/zi).

1.2. Regimul de irigare al culturilor agricole

Irigarea culturilor agricole urmărește ca prin alimentarea solului cu cantități de apă
suplimentare față de cele primite în mod natural să se asigure în stratul de sol, în care se dezvoltă
masa principală a rădăcinilor o umiditate optimă în vederea obținerii unor producții mari și
constante.
Pe terenurile cultivate irigarea se face după un anumit regim, determinat de bilanțul apei,
de tipul de sol, climă, nevoile de apă ale plantelor pe faze de vegetație și în raport cu dezvoltarea
sistemului radicular.
În mod practic, nu se poate realiza o alimentare continuă cu cantitățile de apă
corespunzătoare umidității optime și nici nu se poate înmagazina inițial în sol întreaga cantitate
de apă necesară pentru toată perioada de vegetație. Cantitatea de apă suplimentară care este
necesară unei culturi pe durata unui ciclu de vegetație (norma de irigație) se administrează
fracționat, sub formă de udări periodice, cu anumite cantități de apă (norme de udare) și în
momentele cele mai potrivite.
Prin aplicarea unui regim de irigare rațional se urmărește aprovizionarea dirijată a solului
cu apă în funcție de cerințele plantelor. Factorii care determină mărimea elementelor regimului
de irigare sunt prezentați în tabelul următor:
Tabelul nr. 1
Factorii care determină mărimea elementelor regimului de irigare
(după Vlad Ionescu – Sisești, 1985)
Factorul determinant Elementul regimului de irigare influențat
Precipitațiile Norma de irigație
Momentul aplicării udării
Regimul umidității din sol (rezultanta Norma de irigație
factorilor meteorologici) Momentul aplicării udării
Capacitatea de înmagazinare pentru apă a Norma de udare
solului Momentul aplicării udării
Poziția plafonului minim al umidității (în Norma de udare
funcție de textură și conținutul în săruri) Momentul aplicării udării
Nivelul apei freatice Norma de udare
 Numărul de udări
Norma de irigație
Metode de udare Toate elementele regimului de irigare
Factorii agrotehnici Norma de irigație

Elementele componente ale regimului de irigare sunt:

 Norma de udare;
 Momentul aplicării udării;
 Intervalul de timp dintre udări;
 Norma de irigație;
 Numărul de udări.
Norma de udare
Norma de udare este cantitatea de apă exprimată în m3/ha, ce se distribuie solului la o
singură udare. În tehnica irigației se deosebesc două feluri de udări:
 Udări din cursul perioadei de vegetație;
 Udări de aprovizionare (în afara perioadei de vegetație a culturii agricole).
Norma de udare de vegetație (m) se aplică culturilor pentru menținerea umidității solului
peste plafonul minim de umiditate.
Limita superioară a normei de udare este stabilită pentru a preveni pierderile de apă prin
infiltrație sau umezirea solului pe o adâncime mai mare decât cea a stratului activ.
În practică, se folosesc termenii de normă netă de udare și normă brută de udare.
Norma netă de udare reprezintă cantitatea de apă distribuită la o singură udare și care
trebuie să se înmagazineze în sol. Pentru a asigura înmagazinarea în sol a normei nete de udare
este necesar să se distribuie pe teren o cantitate de apă în plus, deoarece o parte din cantitatea
distribuită se pierde prin evaporare și percolare sub stratul de rădăcini, iar alta se scurge la
capătul brazdelor sau fâșiilor de udare.
Norma brută de udare, adică cantitatea de apă ce trebuie distribuită pe teren se calculează
cunoscând randamentul de aplicare a apei în câmp. La udarea prin aspersiune randamentul de
aplicare a apei variază între 75 - 100%, în timp ce la udarea prin scurgere la suprafaţă rareori
depăşeşte 60%.
Momentul aplicării udării
Momentul când trebuie aplicată fiecare udare în perioada de vegetaţie se stabileşte în
funcţie de:
 umiditatea din sol;
  faza de vegetaţie a plantelor.
Udarea se aplică atunci când umiditatea din sol, în jumătatea superioară a stratului activ a
coborât la nivelul minim.
Momentul aplicării udării se determină şi prin observaţii asupra vegetaţiei plantelor. În
perioadele secetoase plantele încep să manifeste semne de suferinţă când umiditatea începe să
scadă sub jumătatea intervalului umidităţii active şi astfel se poate determina momentul de
udare.
Se recomandă, de asemenea, ca udările să se aplice în fazele critice, chiar daca
umiditatea solului nu a scăzut la plafonul minim.
Intervalul dintre udări
Intervalul dintre udări sau perioada de revenire reprezintă numărul de zile după care
trebuie să se revină pe acelaşi teren cu o nouă udare.
Alegerea perioadei de declanşare a udărilor prezintă importanţă deosebită. Irigarea
trebuie să înceapă înainte ca provizia momentană de apă din sol să ajungă la plafonul minim.
În felul acesta se asigură irigarea întregii suprafeţe planificate, fără ca plantele de pe ultimele
suprafeţe irigate să sufere de secetă. Udarea nu trebuie oprită după ploi nu prea, urmând doar a se
reduce norma de udare cu cantitatea de apă care s-a înmagazinat în sol din precipitaţii.
Intervalul dintre două udări este de circa 10 zile (în perioadele şi în zonele secetoase)
şi poate ajunge până la 15 zile (în zona subumedă).
Norma de irigaţie
Norma de irigaţie reprezintă cantitatea totală de apă exprimată în m³/ha ce se foloseşte
pentru irigarea unui hectar cultivat cu o anumită plantă. Ea însumează normele de udare
aplicate unei culturi înainte şi în timpul perioadei de vagetaţie.
Udările ce se aplică înaintea perioadei de vegetaţie (udări de aprovizionare) se vor
trata la tema următoare.
Norma de irigaţie din perioada de vegetaţie reprezintă suma udărilor aplicate numai în
cursul perioadei de vegetaţie.
Udările de aprovizionare
În afară de udările din perioada de vegetaţie, în anumite condiţii pedoclimatice se
aplică udări şi înainte de răsărit, denumite udări de aprovizionare sau de înmagazinare, cu
scopul să asigure în sol o umiditate suficientă de care plantele să beneficieze în primele faze
de vegetaţie. Prin aceasta, se înlătură udările timpurii care aduc prejudicii plantelor tinere prin
efectele mecanice ale apei de irigaţie (care poate frânge sau îneca plantele) şi datorită crustei
ce se formează după udare.
Udările de aprovizionare se pot aplica culturilor de toamnă, culturilor de primavară şi
culturilor de vară (culturi duble).

1.3. Surse de apă şi calitatea apei pentru irigaţie

Apa pentru irigaţie influenţează procesele chimice care au loc în sol,
micşorează concentraţia extraselor apoase din sol şi conţinutul de săruri dăunătoare din
straturile orizontale superioare ale solului. Sub influenţa irigaţiei se activează procesele
microbiologice din sol, se măreşte capacitatea termică şi termoconductibilitatea solurilor, se
micşorează temperatura solului şi stratului de aer de la suprafaţa pământului în timpul zilei şi se
micşorează fluctuaţia temperaturii în cursul zilei şi nopţii
Pentru irigaţie se utilizează apa din diverse surse naturale:
râuri şi fluvii;
lacuri naturale şi artificiale;
bălţi;
apa subterană.
Se mai pot folosi de asemenea şi apele reziduale sau uzate.
Apa din aceste surse trebuie să corespundă unor cerinţe pentru a putea fi utilizată ca apă
pentru irigaţie, şi anume:
 să aibă un anumit conţinut în săruri solubile şi aluviuni;
 să aibă o anumită temperatură;
 să aibă un anumit grad de aeraţie;
 să aibă o anumită reacţie.
Pentru evaluarea apelor de suprafaţă şi subterane în vederea utilizării acestora ca apă
pentru irigaţie, se utilizeaza metoda SAR (rata de absorbţie a sodiului):
Na
SAR=

√ Ca+ Mg
2
unde:
Na, Ca, Mg - conţinutul de sodiu, calciu şi magneziu absorbit (în
miniechivalenţi pe litru, mEq/l).
Sursele de apă pentru irigaţie în România
Apele curgătoare reprezintă cea mai importantă sursă de apă pentru irigaţie din ţara
noastră. Apa majorităţii râurilor poate fi folosită în cele mai avantajoase condiţii pentru irigaţie
şi în general corespunde din punct de vedere calitativ în ceea ce priveşte temperatura, conţinutul
în săruri, în oxigen şi reacţii. Aluviunile fine purtate de apă sunt bogate în substanţe nutritive şi
pot fi lăsate să pătrundă pe suprafeţele irigate. Aluviunile mari (nisipurile) înrăutăţesc
însă însuşirile solului necesitând măsuri speciale pentru reţinerea lor.
Lacurile naturale din zona de câmpie pot constitui de asemenea surse de apă pentru
irigaţie, însă folosirea lor este limitată în multe cazuri de conţinutul ridicat de săruri.
Limanurile marine, pot furniza apă pentru irigaţie numai dacă au o mineralizare mai
scăzută (de exemplu lacurile din nordul complexul Razelm).
Lacurile de tip fluviatil, cum ar fi cele de la sud de Ialomiţa (Snagov, Căldăruşani),
salbele de lacuri de tip „mostişte” de pe râurile Mostiştea, Colentina, Pasărea, Vlăsia etc.,
precum şi lacurile din Lunca Dunării şi a altor râuri, au o mineralizare scăzută, ceea ce le face
proprii pentru irigaţii.
Reţinerile artificiale de apă, (lacuri de acumulare, iazuri, bazine mici de
apă) constituie, de asemenea, o sursă importantă pentru irigaţii. Crearea de lacuri de acumulare
pe cursul superior al râurilor interioare din România a permis extinderea irigaţiilor în unele
bazine hidrografice (Prut, Buzău, Ialomiţa, Argeş, Timiş-Bega, Crişuri etc.).
De asemenea, marile lacuri de acumulare, cum ar fi Izvorul Muntelui de la Bicaz pe râul
Bistriţa sau Vidraru pe râul Argeş asigură apa necesară irigării unor suprafeţe de ordinul a sute de
mii de hectare.
Apele subterane (freatice sau de adâncime) constituie în unele zone surse importante
pentru irigaţii (de exemplu în lunca Argeşului şi a afluenţilor săi, în lunca Jiului, în lunca
Mureşului etc.). În general însă, apele subterane au debite mici (2 - 15 litri/s) şi necesită
cheltuieli mari pentru folosirea lor.
Pot fi folosite pentru irigaţii şi apele reziduale sau uzate datorită însuşirilor lor
fertilizante.
Însuşirile apei pentru irigaţie
Pentru irigaţie trebuie sa se utilizeze apa care corespunde anumitor cerinţe privind:
conţinutul de săruri solubile;
reacţia;
conţinutul în aluviuni;
temperatura;
gradul de aeraţie.
Conţinutul de săruri solubile. Apa pentru irigaţie conţine întotdeauna săruri dizolvate, de
obicei cloruri, sulfaţi şi carbonaţi (de sodium, potasiu, calciu, magneziu etc.). cantitatea acestor
săruri (gradul de mineralizare) şi compoziţia lor (felul mineralizării) având o influenţă
hotărâtoare asupra calităţii apei. Apa pentru irigaţie poate conţine 0,15 - 3 g/litru săruri solubile.
 Reacţia apei pentru irigaţie preferată de majoritatea culturilor este reacţia apropiată de
cea neutră, cu Ph cuprins între 6,5 - 7,5.
Conţinutul de aluviuni (materiale în suspensie). Uneori apa pentru irigaţie este tulbure,
deoarece conţine în suspensie anumite fragmente de materii minerale şi organice (mâl, argilă,
nisip, humus, resturi organice etc). Cantitatea de aluviuni transportată, denumită debit solid,
variază cu sursa. Aşa, de pildă, Dunărea la ape mici are un debit solid sub 0,4 g/litru, iar la ape
mari între 2 şi 3 g/litru. Râurile interioare au între 1 şi 3 g/litru, iar apele subterane sunt în
general lipsite de materiale în suspensii. Aluviunile fine cu diametrul mai mic de 0,005 mm sunt
favorabile, dar însoţite de particule mai mari cu diametrul de 0,1 - 0,2 mm, astfel, ca depunerile
să aibă o textură medie.
Temperatura medie a apei de irigaţie. Apele curgătoare din ţara noastră au în timpul
verii o temperatură de 20 - 28ºC, favorabilă pentru irigaţie. Apa subterană are în schimb o
temperatură mai scăzută de 12 - 13ºC, care este nefavorabilă pentru unele culturi legumicole
mai sensibile.
Gradul de aeraţie. Aerul din apa de irigaţie participă prin oxigenul pe care îl conţine,
la procesele de oxidare din sol. Conţinutul în oxigen al apelor curgătoare este în general
satisfacător (7 - 14 g/m³).
Influenţa calitaţii apei pentru irigaţie asupra plantelor agicole şi asupra solului
Sub aspectul conţinutului de săruri solubile, apa pentru irigaţie poate influenţa pozitiv
creşterea şi dezvoltarea plantelor atunci când conţine elemente nutritive într-o proporţie
favorabilă. Dacă însă gradul şi felul mineralizării depăşesc limitele de toleranţă, apa pentru
irigaţie începe să influenţeze negativ culturile.
Folosirea unor ape pentru irigaţie necorespunzătoare duce la înrăutăţirea proprietăţilor
fizice şi hidrofizice ale solului prin:
 distrugerea structurii;
 reducerea permeabilităţii;
 reducerea drenajului.
În felul acesta este accelerat procesul de sărăturare secundară a solului.
 CAPITOLUL II
SISTEMUL DE IRIGAŢIE

Sistemul de irigaţie este complexul de lucrări şi amenajări cu ajutorul cărora se captează

debitele din sursa de apă, se transportă şi se distribuie apa pentru irigaţie în teren, se asigură
colectarea şi evacuarea excesului de apă din terenurile amenajate.
Elementele principale ale unui sistem de irigaţie sunt:
 punctul (priza) de captare, care are rolul de a capta apa şi a o conduce în canalul
principal de aducţiune. În funcţie de amplasare terenurilor de irigat faţă de sursa de apă,
captarea poate fi gravitaţională sau prin pompare. În anumite situaţii, lucrările de captare
sunt completate cu lucrări de regularizare a debitului sau de îmbunătăţire a calităţii apei;

Fig. 1 – Componentele unui sistem de irigație

 reţeaua de transport, formată din canale sau conducte cu caracter permanent

(canalul sau conducta principală de aducţiune, canalul sau conducta magistrală în cazul
sistemelor mari), cu rolul de a conduce apa pentru irigaţie de la punctul de captare în
elementele distribuitoare principale;
 reţeaua de distribuţie formată din canale sau conducte distribuitoare
principale, secundare şi de sector, care au rolul de a conduce apa pentru irigaţie în cadrul
fiecărui sector irigat. Acestea pot fi canale de pământ deschise, parţial sau total
impermeabilizate, jgeaburi de beton, sau conducte îngropate (beton, azbociment, P.V.C.,
metalice). În cazul unor terenuri cu diferenţe de nivel, pentru conducerea apei se prevăd staţii
de repompare, iar în situaţia irigaţiilor prin conducte îngropate se folosesc staţii de pompare
de punere sub presiune;
elementele de amenajare interioară, care sunt diferenţiate în funcţie de
metoda de udare, putând consta din conducte sub presiune, fixe sau transportabile, elemente
de pământ (canale provizorii, rigole, brazde sau fâşii) sau parcele submersibile în cazul
orezăriilor;
 reţeaua de drenaj, care se compune din canale principale, secundare şi de
sector pentru colectarea şi evacuarea apei în surplus. Densitatea acestei reţele este diferită de
la un sistem de irigaţii la altul, în funcţie de cantitatea de apă ce trebuie evacuată;
 construcţiile şi instalaţiile anexe cum ar fi stăvilare, poduri, podeţe, sifoane,
apeducte şi căderi amplasate pe reţeaua de aducţiune şi de evacuare, instalaţii
pentru
măsurarea debitelor, lucrări de întreţinere şi exploatare a sistemelor de irigaţie (drumuri de
acces, instalaţii de telecomunicaţii, sedii şi cantoane pentru supraveghere, etc.).
În funcţie de caracteristicile reţelelor, sistemul de irigaţie poate fi :
 cu reţele deschise, constituite din canale şi jgheaburi;
 cu reţele închise, constituite din conducte îngropate;
 mixte, ce folosesc de regulă reţele deschise pentru alimentare şi închise pentrudistribuţie,
acest tip fiind cel mai des folosit pe plan mondial, reducând substanţialpierderile de apă
pe traseul reţelei de distribuţie.
Metode de udare
Metodele de udare diferă după modul de introducere a apei în sol dar toate trebuie să
îndeplinescă condiţia repartiţiei uniforme a apei pe teren, la norma de udare necesară.
În prezent se utilizeaza următoarele metode de irigare:
 udarea prin scurgere la suprafaţă;
 pe brazde;
 pe fâşii;
 prin inundare;
 udarea prin aspersiune;
 udarea prin picurare.
Udarea prin scurgere la suprafaţă este o metodă tradiţională, utilizată în numeroase ţări
pe suprafeţe întinse. Avantajele acestei metode sunt:
 Simplitatea sistemului de irigaţie;
 Costuri relativ mici de instalare şi exploatare;
  Aplicarea corectă asigură o distribuţie relativ uniformă a apei pentru irigaţie înteren şi
contribuie la menţinerea structurii solului.
De asemenea, această metodă presupune şi anumite dezavantaje:
o Necesită lucrări suplimentare şi costisitoare de nivelare;
o Randamentul este mai scăzut decât al celorlalte metode;
o Aplicarea incorectă contribuie la eroziunea solului prin irigaţie.

2.1. Udarea pe brazde

Udarea prin brazde este metoda de udare prin care conducerea apei la plante se realizează
prin intermediul brazdelor de udare care constituie elemente de transport și de infiltrare a
debitelor de apă în sol. Alimentarea brazdelor se realizează din canale provizorii, rigole sau
conducte mobile, din cauciuc, butyl sau aluminiu. Se aplică la culturile prășitoare, în plantațiile
pomicole, viticole și pe terenurile necultivate (udări de aprovizionare).
La culturile semănate în rânduri dese (grâu, orz, lucerna), udarea prin brazde poate fi
aplicată numai prin executarea înainte de semănat a brazdelor care apoi se vor însămânța, acestea
constituind elementele de transport a apei. 
Alimentarea brazdelor din canalele provizorii se realizeză prin intermediul sifoanelor din
material plastic. Inițial, fiecare brazdă se alimentează cu debitul maxim neeroziv prin două
sifoane, urmând ca la ajungerea apei la capătul brazdei să funcționeze un singur sifon pentru
micșorarea debitului și asigurarea unei umectări uniforme. Este bine ca și canalele provizorii să
aibă acțiune bilaterală, pentru a permite alimentarea brazdelor pe ambele capete. De asemenea,
este necesar să se asigure echipamentul de deschis brazde pentru executarea acestora în perioada
optimă, brazdele având adâncimi minime de 20-22 cm. Pe terenurile cu pante mai mari sau acolo
unde se aplică brazde de contur, alimentarea acestora se face dintr-un singur sens.
Udarea prin brazde se aplică pe terenuri profunde, cu textură mijlocie spre grea și pe
pante până la 12 – 15‰. Pe pante peste 15‰ udarea prin brazde se poate aplica cu condiția
orientării brazdelor înclinate față de curbele de nivel, realizând o pantă pe axul brazdelor sub
15‰. Dirijarea apei la udarea prin brazde din canale se realizează cu ajutorul panourilor mobile,
sifoanelor sau tuburilor de udare.
Domeniu de aplicare: Culturi de plante prăşitoare, legume, pomi fructiferi şi viţă de vie
situate pe terenuri cu pante între 0,7% şi 3%.
Principiu funcţional: Apa este direcţionată în brazdă unde, pe măsura deplasării de la
începutul spre sfârşitul brazdei, este distribuită gravitaţional şi prin absorbţie capilară în sol.
Tipuri de brazde: - mici - 8 - 12 cm;
-mijlocii - 12 -16 cm;
 - adânci - 16 - 22 cm;
- foarte adânci - mai mult de 22 cm.

Fig. 2 – Metoda udării pe brazde

2.2. Udarea pe fâşii

Udarea prin fâșii este metoda de udare prin care apa se conduce la plante sub forma unor
fâșii mărginite de digulețe laterale. În funcție de pantă, digulețele se execută la intervale de 6-30
Se practică la culturile semănate în rânduri dese, plantații pomiviticole, pe terenuri necultivate,
pe terenuri cu pante longitudinale până la ‰ și pe terenuri fără pantă transversală.
Metoda se aplică pe suprafețe reduse, necesitând un teren foarte bine nivelat, cu panta
longitudinală uniformă. Pe direcția de udare, terenul nu trebuie să prezinte panta transversală (în
mod excepțional se poate admite o panta de pana la 2%.
Solurile care se pretează udării pe fâșii sunt cele cu textura mijlocie, mijlocie spre grea,
mai greu permeabile.
Domeniu de aplicare: Culturi de cereale păioase, leguminoase perene,
fâneţe şi păşuni situate pe terenuri cu panta între 0,5 şi 20‰.
Principiu funcţional: Apa se scurge în mod continuu de-a lungul unei fâşii
încadrate de două mici îndiguri laterale.
Dimensiunile fâşiilor: lungime - 100 - 400 m (în funcţie de textura solului
şi panta fâşiei);
lăţime - până la 40 m.
 Fig. 3 – Metoda de udare pe fâșii

2.3. Udarea prin inundare

Spre deosebire de orezarii, unde alimentarea cu apa a parcelelor este permanenta pe
durate indelungate (saptamani, luni), in cazul metodelor de udare prin revarsare apa se revarsa si
acopara complet suprafata cultivata. Grosimea stratului de apa reprezinta norma de udare
necesara, intr-o perioada de timp scurta (de maximum 12 ore) alimentarea avand caracter
temporar.Aceste metode de udare sunt aplicate la culturile de camp cultivate in randuri dese
(paioase, culturi furajere, livezi, vii). 
Domeniu de aplicare: Culturi de orez pe teren plat şi în terase, păşuni din ierburi.
Alte culturi: trifoi, cereale păioase, tutun
Spălarea pământurilor salinizate cu o pantă mică (mai puţin
de 2‰).
Principiu funcţional: Apa este distribuită în bazine de acumulare sub formă de
şuvoi permanent care se absoarbe gravitaţional în sol.
Aplicabilitate în
pante:
Soluri pretabile: Soluri argiloase cu permeabilitate scăzută
Aplicabilitate în pante: Se aplică pe teren plat cu lucrări minime de nivelare
Soluri pretabile: Soluri argiloase cu permeabilitate scăzută
 Fig. 4 – Metoda udării prin inundare

2.4. Udarea prin aspersiune

Este cea mai veche metodă de udare pentru toate tipurile de culturi și plante: legume de
câmp, cartofi, pepiniere floricole, arbuști, gazon, flori etc.
Toate conductele și furtunurile, precum și aspersoarele, sunt montate deasupra solului.
Irigarea prin aspersiune se poate face cu ajutorul:
• aripilor de ploaie;
• liniilor de aspersiune;
• micro-aspersoarelor.
Aripile de ploaie se folosesc pentru culturile de pe suprafețe mari, fiind ușor de asamblat și
de mutat. Lungimea unei aripi de ploaie poate fi de 300-400 m. Pe o aripă de ploaie se montează
de regulă aspersoare a căror diametru de udare poate ajunge și la 38 m.
Liniile de aspersie pot avea lungimi de 50-100 m. Acestea sunt recomandate pentru
grădinile de dimensiuni reduse. În funcție de debitul de apă al sursei, dar și de debitul asigurat de
fiecare aspersor, o linie de aspersie poate avea unul sau mai multe aspersoare, montate în linie
sau ramificat.
Liniile de aspersie pot fi conducte PE de diametru diferit, de 25 mm, 40 mm, 50 mm, în
funcție de dimensiunile suprafeței de udat. Pe suprafețe mai mici, liniile de aspersie pot fi
formate din furtunuri cu inserție textilă, care pot fi montate și demontate cu ușurință cu ajutorul
conectorilor speciali.
Ca modele de aspersoare se pot folosi:
1. Aspersoare circulare, care udă pe suprafețe circulare sau pot fi reglate pe sectoare de
cerc de diferite deschideri (unghiuri de la 5 grade la 360 de grade);
2. Aspersoare oscilante rectangulare, care udă pe suprafețe dreptunghiulare sau pătrate;
3. Aspersoare speciale pentru suprafețe neregulate, care udă pe conturul grădinii;
4. Aspersoare speciale pentru plante înalte, care sunt montate la înălțime pe un trepied
special;
5. Aspersoare cu duze diferite de udare, care se folosesc pentru diferite plante, în funcție
de necesitățile lor;
6. Aspersoare pentru suprafețe înguste și lungi.

Avantajele utilizării liniilor de aspersie:

• Aspersoarele asigură o ploaie fină, care oferă un microclimat adecvat plantelor;
• Prin folosirea lor nu se formează crustă la nivelul solului și are loc schimbul de aer la
nivelul rădăcinilor;
• Nu se rup frunzele sau florile plantelor;
• Se asigură o bună uniformitate a udării;
• Pot fi alimentate de surse limitate de apă (puț, fântâna, canale, bazine).

Fig. 5 – Sistem de irigație prin aspersiune

 Fig. 6 Distribuția apei pentru irigație la metoda udării prin aspersiune

În prezent o răspândire tot mai mare, mai ales la nivel european, o au instalaţiile de
irigat prin aspersiune cu tambur şi furtun. Acestea au o pondere de 70 - 80% din totalul
instalaţiilor de irigat în Franţa, iar majoritatea firmelor producătoare sunt în Europa.
Varietatea mare de tipuri de instalaţii se datorează în special schemelor de irigat
folosite, a regimului hidric existent şi a texturii solurilor ce se irigă.

Fig. 7 Instalație de irigat cu tambur si furtun Fig. 8 – Aspersor cu șoc

În funcţie de grupul de acţionare hidraulică a instalaţiei, acestea pot fi acţionate cu turbină

și motor hidrostatic liniar (piston sau burduf).
De asemenea, în funcţie de presiunea de lucru, instalaţiile pot lucra la:
- presiune joasă;
- presiune medie și înaltă.
Microaspersia este un sistem de irigat cu picături fine, gândit pentru a fi eficient și
economic, atât în sere/solarii, cât și în livezi sau ferme de melci. Asigură o uniformitate foarte
bună a irigării. În cele mai multe cazuri se preferă funcționarea în regim automatizat.
Microaspersia este folosită în special pentru irigarea culturilor de ceapă verde, salată,
spanac, în solarii având avantajul că asigură o cantitate uniformă de apă în întreg solarul.
 2.5. Udarea prin picurare
Sistemul de irigare prin picurare este obligatoriu pentru cultura de legume din spații
protejate, dar și pentru cele din câmp, fiind una dintre cele mai eficiente metode de irigare.
Aceasta funcționează prin picurarea unei cantități mici de apă, într-o perioadă scurtă de timp,
și preîntâmpina scurgerea apei în adâncimea solului unde planta nu o mai poate folosi.
Sistemul de irigare prin picurare se poate automatiza și poate fi folosit și pentru fertilizare cu
soluții nutritive, fiind o soluție eficientă, care asigură o productivitate ridicată a culturilor.
Tehnologia de irigare prin picurare permite distribuirea precisă și uniformă a apei și
nutrienților direct la rădăcina plantei, la un nivel de presiune scăzut și în cantități reduse. Această
tehnologie asigură necesarul de apă optim pentru dezvoltarea plantei, programul de udare fiind
configurat în funcție de tipul de sol și de condițiile climatice. În acest sens, sistemul de irigare
prin picurare asigură recolte bogate, folosind volume mai mici de apă și nutrienți.
Sistemul de irigare prin picurare acoperă toate ariile: agricultură-culturi de rând, livezi,
viticultură și culturi protejate, sere, peisagistică, minerit.

Beneficii oferite de sistemul de irigare prin picurare:

1. Se dozează exact apa necesară în diferite etape de dezvoltare a culturilor și în funcție de
tipul de cultură irigat, reducându-se în acest fel pierderile;
2. Fiecare plantă în parte poate primi cantitatea optimă de apă, în funcție de necesarul de
moment;
3. Consumul de apă pentru irigație este mai redus cu 20-40% datorită uniformității și
randamentului ridicat (90-96%) și reducerii pierderilor prin evaporare din sol și aer;
4. Alimentând cu apă numai zona rândurilor de plante, spațiul dintre rânduri rămâne uscat,
ceea ce permite executarea lucrărilor agricole în condiții bune, dezvoltarea buruienilor
fiind mult diminuată;
5. Udarea directă a solului, fără umezirea plantelor, împiedică apariția și înmulțirea bolilor
și dăunătorilor. Se micșorează sau se evită unele tratamente chimice, ceea ce împiedică
poluarea recoltelor. Restrânge posibilitatea răspândirii la nivelul întregii culturi a bolilor
și dăunătorilor;
6. Manopera necesară exploatării instalației de irigare prin picurare este mult mai redusă
comparativ cu celelalte modalități de irigare, ceea ce înseamnă mai mult timp pentru alte
activități și reducerea cheltuielilor;
7. Instalația de fertilizare prin picurare nu necesită forță de muncă calificată pentru
exploatare;
 8. Permite dozarea exactă a cantităților de îngrășăminte administrate în funcție de
necesarul optim al plantei;
9. Ca un cumul al unora dintre avantajele enumerate mai sus, sistemul de fertilizare prin
picurare poate asigura o creștere a productivității cu până la 100%;
10. Este singura metodă de udare care permite automatizarea totală, datorită reglării precise
a debitului și a presiunii apei, precum și declanșării udării pe baza informațiilor
înregistrate de senzori cu privire la umiditatea solului, temperatura și umiditatea relativă
a aerului.
Adâncimea și distanța liniei de picurare este amplasată în funcție de tipul de sol și de
structura rădăcinii plantei.
Este potrivit pentru plantațiile la scară înaltă, oferind beneficii precum:
• eficiență maximă în cazul suprafețelor cu topografii neregulate, denivelate și în pantă;
• consum redus de apă;
• asigură producție consistentă;
• reduce numărul de angajați;
• operare simplă;
• mentenanță scăzută;
• reduce interacțiunea cu utilajele agricole.
Irigarea prin picurare câștigă tot mai mult teren în rândurile horticultorilor și agricultorilor.

Fig. 9 Sistem de udare prin picurare

Udarea prin picurare se aplică mai frecvent decât celelalte metode (la 1 - 3 zile) ceea
ce asigură un nivel de umiditate ridicat permanent în sol.
Un sistem de udare prin picurare cuprinde:
 unitatea de pompare;
 sistemul de control;
 conductele principale şi secundare;
 conductele laterale;
 distribuitoarele cu picurătoare.
Această metodă de udare se recomandă:
- în zone cu slabe calități ale apei;
- în zone de pantă, cu sol puțin fertil;
- acolo unde apa și forța de muncă sunt scumpe.
 CONCLUZII

Pana la mijlocul secolului al XX-lea, irigațiile se efectuau în special prin scurgere la

suprafață, după al doilea război mondial s-au extins irigațiile prin aspersiune iar în ultimii ani s-a
extins irigația prin picurare, în special la culturile horticole.
Se realizează un regim optim de irigare, când umiditatea orizontului de sol în care se află
amplasat sistemul radicular al plantelor, se menține în limitele de 70-75 % pe soluri grele; 70-
75% pe cele medii și 60-65% pe cele ușoare față de valoarea „ capacității de câmp ” pentru apă.
Trebuie să menționăm că diferite culturi agricole au cerințe variate față de umiditate în decursul
perioadei de vegetație, astfel că, limita inferioară a umidității optime se poate modifica într-o
anumită măsură după fazele dezvoltării plantelor, în legătură cu particularitățile lor biologice,
precum și cu condițiile de sol.
Prin irigația rațională se creează condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea
plantelor asigurand recolte mai bune și stabile de culturi agricole, independente de cantitatea de
precipitații atmosferice. Irigația se poate efectua în timp în mod periodic (la anumite termene și
norme stabilite) sau o singură dată (prin submersiune, cu apele provenite din urma topirii
zăpezilor, și prin inundare, când apa acoperă suprafața irigabilă numai în perioada de revărsare).
Ca surse de apă pentru irigații pot fi folosite lacurile, apele subterane și alte surse de apă
naturale. Apa trebuie adusă pe teritoriul de irigat cu ajutorul unui sistem de irigație care trebuie
întreținut.
Irigarea culturilor este în primul rând o metodă de a reduce riscurile în afacerile agricole.
Este clar că prin irigare, mai ales în perioadele de secetă, calitatea şi randamentul culturilor cresc
ceea ce înseamnă şi venituri suplimentare. Temperaturile în creștere și procesul de deșertificare îi
obligă pe agricultori să irige mai mult, mai des, decât în anii precedenți. Soluția aleasă pentru
mai multă eficiență și economisirea energiei electrice: sistemele de irigații prin picurare, mai
economice. O astfel de variantă înlocuiește clasicele sisteme cu aspersoare. Irigația este deseori
prezentată ca un proces simplu: se aduce apă pe un teren uscat și astfel el devine fertil. Este
vechiul clișeu al „ înfloririi deșerturilor”.
Dezvoltarea sistemelor de irigație din România a cunoscut cea mai importantă creștere în
perioada cuprinsă între anii 1950 și 1990 (exact în perioada comunistă). În acea perioadă s-a
amenajat o suprafață foarte mare cu sisteme de irigare, mai exact peste 3 milioane de hectare.
Acest lucru a urcat România printre primele țări din Europa la acest capitol.
 BIBLIOGRAFIE

1. Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București – Curs

Agrotehnică
2. https://agrobiznes.ro/articole/irigarea-culturilor-agricole-norme-termene-tipuri-de-udari
3. https://eve.ro/importanta-sistemelor-de-irigatii-pentru-agricultura
4. https://issuu.com/victoriaargu/docs/andrei_gumovschi_-_irigarea
5. https://www.agrimedia.ro/articole/particularitatile-regimului-de-irigatie
6. https://www.eea.europa.eu/ro/articles/apa-pentru-agricultura
7. https://www.icpa.ro/documente/coduri/
Utilizarea_eficienta_a_apei_la_nivelul_fermei.pdf