CAPITPLUL X

AMENAJĂRI PENTRU IRIGAREA TERENURILOR AGRICOLE.

GENERALITĂŢI

Dependenţa recoltelor de regimul pluviometric în zonele agricole tradiţionale din sudul ţării,
nivelul redus şi fluctuant al producţiilor obţinute a impus extinderea amenajărilor de irigaţii în
această zonă, în special sub formă de amenajări în sisteme mari, mixte. Caracterul mixt al
amenajărilor (irigaţii şi drenaj) a fost impus de necesitatea protecţiei solului şi apei freatice faţă de
posibilele degradări produse de pierderile de apă de irigaţie.

10.1. Rolul irigaţiei în tehnologia agricolă

Precipitaţiile insuficiente şi, mai ales, distribuţia aleatorie a acestora în perioada de vegetaţie –
în strânsă corelaţie cu evoluţia altor elemente climatice-determină pe anumite teritorii (în România
pe aproximativ jumătate de suprafaţa agricolă) intervale de secetă cu repercursiuni nefavorabile
asupra producţiei agricole şi securităţii alimentare a populaţiei. În Câmpia Dunării şi în Dobrogea,
de exemplu, sunt frecvente perioadele de timp de câte 20-30 zile lipsite complet de ploi, iar în anii
foarte secetoşi intrevalele fără precipitaţii se prelungesc până la 3 sau chiar 4 luni.
Înlăturarea consecinţelor dăunătoare ale secetelor este posibilă prin aplicarea irigaţiilor.
Necesitatea irigaţiilor pe o mare parte a zonelor agricole ale ţării a fost fundamentată ştiinţific
încă de la începutul secolului al XX-lea, iar amplele programe de amenajare desfăşurate în a doua
jumătate a secolului trecut nu au făcut decât să materializeze vechile proiecte a căror oportunitate
nu mai era contestată de nimeni. Întârzierea de peste o jumătate de veac, cu care s-au realizat
amenajările este justificată dacă ţinem seama de cele două conflagraţii mondiale, de structurile
agrare, în special cele de proprietate, sărăcia seculară a ţăranului român, absenţa unui sprijin logistic
din partea statului,lipsa industriei, marcată prin inexistenţa unor maşini şi utilaje specifice. Trebuie
să admitem de asemenea că existenţa unor lucrări complexe de îmbunătăţiri funciare pe milioane de
hectare reclamă existenţa unei şcoli de profil, a unei generaţii de specialişti în domeniu şi a unei
economii care poate să susţină astfel de investiţii.
Acestea sunt doar o parte din circumstanţele istorice care au oferit epocii economiei
planificate şansa de a recupera această rămânere în urmă, ce nu mai putea fi tolerată. Să reţinem
faptul că pe la mijlocul deceniului şase, România era ţara cu cea mai mică pondere a terenurilor
amenajate pentru irigat din Europa, circa 2 %, faţă de media europeană de aproape 7 % şi aproape
10 % media mondială.
Comasarea terenurilor în unităţi agricole de mari dimensiuni, de ordinul miilor de hectare, a
creat premise tehnice şi organizatorice pentru proiectarea şi construirea în sisteme hidrotehnice mari
şi foarte mari, folosind un număr relativ redus de prize de apă, în cea mai mare parte din Dunăre.
Dispariţia agriculturii private şi concentrarea puterii economice în mâna statului a permis acestuia
din urmă să susţină financiar cvasitotalitatea costurilor investiţionale pentru realizarea acestor
sisteme hidrotehnice de proporţii, ceea ce a constituit premisa economică a dezvoltării agriculturii
irigate la scară mare (tabelul nr.10.1.).

128
 Tabelul nr.10.1.
Dezvoltarea irigaţiilor în România din perioada 1938-1990
Suprafaţa amenajată (mii ha) Ponderea suprafeţelor amenajate
Perioada
Total Agricol Arabil din arabil,viţă de vie, livezi, (%)

1938 15,4 15,4 15,4 0,1

1955 93,1 93,1 92,1 0,9
1965 229,9 229,9 220,4 2,2
1975 1474,2 1437,3 1369,8 14,0
1985 2956,3 2873,9 2723,2 27,1
1990 3215,8 3109,0 2931,9 31,0

Concepţia modernă de realizare a acestor amenajări se reflectă în caracterul lor complex,

schema hidrotehnică pentru irigaţii îmbinându-se armonios cu lucrările de drenaj de suprafaţă şi
subteran care urmăresc regularizarea regimului hidro-salin al solului pentru protecţia ecologică a
acestuia.
Irigaţiile constituie ansamblul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare prin care se asigură
aprovizionarea controlată cu apă a solului, în cantităţi suplimentare faţă de cele primite în mod
natural prin precipitaţii, la nivelul cerinţelor plantelor, în vederea obţinerii producţiilor mari şi
calitativ superioare.

10.2. Consumul de apă al culturilor agricole şi horticole

Accesibilitatea apei pentru plante. Apa accesibilă plantelor se află cuprinsă în intervalul
capacităţii de apă în câmp (CC) şi coeficientul de ofilire (CO), interval ce poartă denumirea de
intervalul umidităţii active (IUA).
La nivelul capacităţii de apă în câmp, apa este reţinută cu o forţă de sucţiune de 0,33 atm
forţă ce creşte până la 15 atm la nivelul coeficientului de ofilire, fapt care indică un grad diferit de
accesibilitate. Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor în condiţii optime, aprovizionarea cu apă
trebuie să se facă fără un consum mare de energie al plantelor, deoarece o dată cu reducerea
cantităţii de apă accesibilă creşte consumul de energie al plantelor, fapt care stănjeneşte creşterea şi
dezoltarea şi duce în final la diminuarea producţiei agricole; pentru aceste considerente s-au
introdus noţiunile de apă uşor accesibilă şi plafon minim.
Plafonul minim (pmin)– reprezintă limita inferioară a umidităţii uşor accesibile plantelor
(corespunde la o sucţiune de 1 atm) şi ca urmare apa uşor accesibilă este cuprinsă între capacitatea
de apă în câmp şi plafonul minim.
În funcţie de textura solului la o sucţiune de 2 atm plafonul minim se poate calcula cu
relaţiile:
pmin = Co + 1/3 (CC - CO) - pentru soluri nisipoase (uşoare)
pmin = Co + 1/2 (CC - CO) - pentru soluri mijlocii şi structură glomerulară,
pmin = Co + 1/2 (CC - CO) - pentru soluri argiloase cu structură glomerulară, şi nisipuri de
dună, cu textură grosieră şi lipsite de structură, (Botzan, 1970).
129
 Numeroasele cercetări efectuate în ţara nostră arată că pentru majoritatea culturilor de câmp
se obţin producţii maxime prin irigarea la pmin corespunzător la 50% din IUA pentru anii normali
din punct de vedere climatic şi 70% din IUA în anii secetoşi, (I.Pleşa, S.Cîmpeanu - 2005)
Pentru a asigura producţiile mari şi de calitate, plantele legumicole necesită irigarea la un
plafon minim mai ridicat de 3/4 din IUA pe solurile medii şi de 1/2 din IUA pe solurile uşoare.
Prin menţinerea rezervei de apă din sol pe adâncimea stratului activ (adăncimea de
dezvoltare a masei principale de rădăcini) între plafonul minim şi capacitatea de câmp pentru apă,
plantele vor avea în permanenţă la dispoziţie apă uşor accesibilă şi un regim de aer favorabil cuprins
între 15-40% din volumul porilor.
Dacă se reduce umiditatea până la coeficientul de ofilire timp de 1-2 zile se poate reduce
producţia cu până la 20-25% (depinde de cultură şi faza de vegetaţie a acesteia) şi cu 50% dacă
deficitul durează 6 – 8 zile.
Menţinerea nivelului apei din sol pe adâncimea de udare deasupra plafonului minim pe
întregul sezon de vegetaţie se asigură numai dacă toate udările se aplică pe toată suprafaţa cultivată
cu o anumită cultură, înainte ca rezerva de apă să scadă sub nivelul plafonului minim.

Consumul de apă al culturilor irigate

Consumul de apă sau evapotranspiraţia (ET) reprezintă cantitatea de apă extrasă de

plante din sol pentru acoperirea transpiraţiei, la care se adaugă evaporaţia directă a apei de la
suprafaţa solului. Este influenţată de regimul termic, umiditatea aerului şi regimul eolian.
Cercetările privind consumul de apă al plantelor au început în România în anul 1945, când au fost
înfiinţate primele câmpuri experimentale la: Moara Domnească, Studina, Braila, etc.
Cercetările de specialitate au arătat următoarelor :
- Consumul de apă (ET) din perioada de vegetaţie (m3/ha sau mm/h) necesar pentru calculul
normei de irigaţiei, care variază între 2.500 - 7.000 m3/ha
- Consumul de apă decadal folosit pentru avertizarea aplicării udărilor şi stabilirea
momentului aplicării udărilor.
- Consumul zilnic de apă depinde de perioada de vegetaţie a plantei, fiind mai mic la
începutul perioadei de vegetaţie, maxim în fazele critice (înflorire, formarea bobului, etc), care
coincid cu perioadele secetoase, după care scade spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, find totuşi mai
mare decât în prima lună (semănat).
Pentru exprimarea consumului de apă al culturilor se folosesc următoarele noţiuni:
- Evapotranspiraţia potenţială (ETP) care arată consumul maxim de apă de la suprafaţa
solului şi a plantelor determinat de factori climatici;
- Evapotranspiraţia potenţială de referinţă (ETo) care prezintă consumul maxim de apă când
solul este aprovizionat cu apă la nivel optim într-o cultură de referinţă (gazon sau lucernă) cu
densitate şi dezvoltare normală;
- Evapotranspiraţia reală (ETR) sau actuală (ETa) care arată consumul de apă efectiv al unei
culturi dependent de condiţiile meteorologice, caracteristicile culturii şi umidităţii solului;
- Evapotranspiraţia reală optimă (ETRO) care arată consumul prin evapotranspiraţie al unei
culturi atunci când umiditatea solului se menţine în intervalul optim, (Cismaru C., Gabor V.).
Determinarea consumului de apă al culturilor se poate face prin următoarele metode:
- Metode directe (in situ): metoda bilanţului apei în sol, metoda lizimetrelor;

130
 - Metode indirecte, bazate pe corelaţia dintre consumul de apă al plantelor şi evaporaţia
liberă la suprafaţa apei folosind evaporimetrul BAC clasa A.

10.3. Regimul de irigare. Particularităţi ale culturilor horticole

Baza ştiinţifică a irigaţiei o constituie, atât luarea în considerare a tuturor factorilor de care
depinde realizarea unor producţii agricole mari: soi, hibrid, sol, apă, plante, îngrăşăminte minerale
şi organice etc., cât şi a interdependenţei dintre aceşti factori.
Prin regimul de irigaţie a unei culturi se înţelege ansamblul de măsuri şi criterii tehnice prin
care se determină cantitatea şi momentul aplicării apei de irigaţiei, în raport cu caracteristicile
solului, condiţiile hidrogeologice, climă, particularităţile culturii şi ale agrotehnicii acesteia.
La proiectarea amenajării de irigaţie, proiectantul trebuie să determine corect elementele
regimului de irigaţiei, în funcţie de care se vor dimensiona instalaţiile de aplicare a udărilor şi
implicit reţeaua de transport (canale, conducte) şi de distribuire a apei de irigaţie.
Elementele regimului de irigaţie sunt: bilanţul apei în sol; norma de irigaţie; norma de
aprovizionare; norma de spălare; momentul aplicării udării; intervalul dintre udări; schema udărilor;
debitul specific de udare (hidromodulul de irigaţie), graficul necoordonat şi coordonat al udărilor.

Bilanţul apei în sol reprezintă diferenţa dintre intrările şi pierderile de apă ale terenului
considerat şi serveşte la determinarea necesarului de apă ce trebuie distribuit culturilor prin irigaţii,
astfel încât umiditatea din sol, în perioada de vegetaţie, să nu scadă sub plafonul minim.
Necesarul de apă al culturilor irigate se calculează pentru fiecare lună de vegetaţie
folosindu-se un şir de date de minim 25 de ani.

În practică se întâlnesc 3 situaţii posibile pentru care se scrie bilanţul apei în sol:
1. Bilanţul apei în circuit închis - întâlnit când stratul activ de sol, în care pătrund
rădacinile plantelor este separat de pânza freatică printr-un orizont mort. În acest caz, alimentarea
cu apă a stratului activ de sol se face natural, prin precipitaţii şi artificial prin intermediul irigaţiei,
fig.10.1.

Fig.10.1. Bilanţul apei în circuit închis

Relaţia bilanţului apei pentru perioada de vegetaţie (1 aprilie – 1 octombrie) este:

ΣNl =ΣETROl – Ri - Pv ; (m3/ha) ;
în care:
Nl – consumul de apă lunar (m3/ha) ;
131
 ETROl – evapotranspiraţia reală optimă lunară, (m3/ha) ;
Ri – rezerva iniţială de apă din sol (m3/ha) ;
Pv- precipitaţiile din perioada de vegetaţie (m3/ha);

2. Bilanţul apei în circuit deschis – întâlnit când stratul activ de sol este alimentat şi din apa
freatică prin capilaritate:
ΣNl =ΣETROl + Rf –Ri – Pv - Af
în care:
Nl – consumul de apă lunar (m3/ha) ;
ETROl – evapotranspiraţia reală optimă lunară, (m3/ha) ;
Rf – rezerva finală de apă din sol (m3/ha)
Ri – rezerva iniţială de apă din sol (m3/ha) ;
Pv- precipitaţiile din perioada de vegetaţie (m3/ha);
Af –aportul freatic din perioada de vegetaţie, (m3/ha)

3. Bilanţul apei în circuit închis de spălare – se calculează numai pentru terenurile

salinizate care urmează a fi ameliorate prin spălare permitând calculul normei de spălare:
D + CC = S + c Pi + Rf
în care:
D – cantitatea de apă drenată (m3/ha);
CC – capacitatea de câmp pentru apă a solului, (m3/ha);
S – norma de spălare , (m3/ha)
c Pi – volumul precipitaţiilor valorificat în afara perioadei de vegetaţie, (m3/ha);
Pentru zonele în care cPi ≥CC – Rf , nu sunt necesare udări de spălare, considerându-se că D
≥ S.

Norma de irigaţie (M) - reprezintă cantitatea de apă ce trebuie administrată unui hectar de
teren ocupat cu o anumită cultură în perioada de vegetaţie. Această valoare se stabileşte folosind
bilanţul apei în sol pentru perioada de vegetaţie astfel:

- Pentru bilanţul apei din sol în circuit inchis:

M = ETRO + Rf - Ri – Pv (m3/ha);
- Pentru bilanţul apei în circuit deschis:
M = ETRO + Rf - RCC - Af –Pv (m3/ha)
unde:
M - norma de irigaţie din perioada de vegetaţie (m3/ha);
ETRO – evapotranspiraţia totală optimă (m3/ha);
Ri - rezerva iniţială de apă din sol (m3/ha);
Rf - rezerva finală de apă din sol (m3/ha);
RCC – rezerva de apă din sol la capacitatea de câmp, (m3/ha);
Af - aportul freatic (m3/ha);
Pv -precipitaţiile din perioada de vegetaţie ( mm);

132
 Norma de udare (m) - reprezintă cantitatea de apă aplicată la o singură udare, pe un hectar
de teren, ocupat cu a anumită cultură, exprimată în m3/ha. Norma de udare netă se calculează cu
relaţia :
mnetă = 100 H Da (CC - Pmin) (m3/ha)
unde:
H – adâncimea stratului activ de sol (m);
Da – densitatea aparentă (t/m3);
CC – capacitatea de câmp pentru apă a solului, %
Pmin, - plafonul minim, %
Adâncimea statului activ de sol (H) depinde de cultură şi de faza de vegetaţie fiind cuprinsă
între 0,50 - 1,25 m.
Pentru udările de răsărire şi de activare a ierbicidelor se consideră H = 0,25 - 0,3 m.
Norma brută de udare se calculează cu relaţia:
m brută = ηc . m netă; (m3/ha)

de unde: ηc – randamentul de aplicare al apei în câmp,

Considerând randamentul udarii în camp ηc = 0.90 rezultă:

mbrută = 110 . H . Da (CC - Pmin); (m3/ha)

Valorile normei de udare brute, pentru diferite culturi variază în funcţie de tipul de sol şi de
adâncimea de umectare H, tabelul nr.10.2.
Tabel nr.10.2.
Variaţia normei de udare în funcţie de sol şi de adâncime
Norma de udare m (m3/ha)
Tipul de sol
H = 0,5m H = 1,0m
Sol brun roscat sau freatic umed 300 600
Sol cernoziomoid sau aluvial 600 1.200

În exploatare norma de udare se calculează cu relaţia:

mexpl = 110 x H x Da (CC - Pmom)
în care:
Pmom – provizia momentană de apă din sol (%)

Momentul udării şi intervalul dintre udări

Momentul udării - momentul din perioada de vegetaţie când în stratul activ de sol (H), se
înregistrează umiditatea (Pmin), adică momentul în care se impune aplicarea normei de udare.
Cunoaşterea în devans al acestui moment este foarte importantă, având în vedere capacităţile
limitate ale echipamentelor de udare şi ale forţei de muncă privind aplicarea şi mutarea
echiparnentelor de udare. În acest context este necesar ca norma de udare distribuită cu ajutorul
echipamentului mobil de udare să fie aplicată pe întreaga suprafaţă ce trebuie irigată înainte ca în
profilul de sol să se înregistreze plafonul minim pentru umiditate. Momentul udării este legat şi de
momentele critice ale dezvoltării plantelor.

133
 Intervalul dintre udări - perioada de timp după care se revine pe aceeaşi suprafaţă cu o
nouă udare. Se mai numeşte timp de revenire (T) şi se calculează cu relaţia:
m
T = (zile)
(e + t ) − P
Pentru prima udare, data la care se aplică udarea, începând de la răsărirea plantelor se
determină cu relaţia :

Ri − pmin
T = (zile)
(e + t ) − P
în care:
(e+t) – consumul de apă prin evapotranspiraţie, m3/ha zi
P – precipitaţii probabile în perioada considerată, m3/ha zi

Debitul specific de udare

Distribuţia normelor de udare la plante, se face în conformitate cu elementele regimului de
irigaţie, în funcţie de cerinţele pentru apă ale plantelor (perioade critice), dotările tehnice existente
şi forţa de muncă disponibilă.
O normă de udare aplicată pentru o anumită cultură este necesar să fie distribuită într-un
timp de udare (T) cuprins între 8 - 12 zile, cu o durată de udare zilnică de maxim 20 de ore. Pentru
culturile cu pondere mică în asolament, durata aplicării udărilor poate fi 1 - 3 zile, iar pentru cele cu
pondere mare se poate ajunge la 10 - 12 zile.
Debitul specific de udare sau hidromodulul de udare (qu) reprezintă debitul exprimat în
l/s ha fiind aplicat fiecărui hectar cultivat din amenajare. Hidromodulul de udare se determină
pentru cultură din asolament cu cea mai mare pondere, folosind relaţia :
mi
qu = (l/s şi ha)
3,6 ⋅ T ⋅ t
în care:
mi - norma de udare a culturii (m3/ha) ;
T - durata aplicării udărilor (zile); pentru culturile legumicole se recomandată:
T = 8 - 10 zile;
t - durata zilnică de udare (ore), se recomandă: t = 16-20 ore/zi

Debitul de dimensionare al reţelei. Hidromodulul de irigaţie.

Metodologiile de proiectare pentru efectuarea calculelor tehnico-economice iau în

considerare asigurarea de calcul de 50% în ceea ce priveşte norma de irigaţie
Valoarea normei de irigaţie din luna de vârf cu asigurarea de 80% constituie elementul de
bază în dimensionarea sistemului de irigaţie. Pentru a fi dimensionată reţeaua de transport, este
necesar ca norma de irigaţie exprimată în volum de apă să fie transformată în debit (exprimat în
litri/secundă şi hectar).
Debitul de dimensionare al reţelei de transport (Qi) este debitul care trebuie aplicat culturii
cu ponderea maximă şi se determină cu relaţia:
Qi = qu Si (l/s)
în care:
qu – hidromodulul de udare, l/s şi ha
134
 Si – suprafaţa ocupată de cultura din asolament (ha).

Hidromodulul de irigaţie sau hidromodulul ponderat (qu pond) se calculează pentru

fiecare cultură din asolament în funcţie de ponderea culturii şi elementele regimului de irigare cu
relaţia:
ψ = qu ⋅ α (l/s şi ha)
în care:
qu – hidromodulul de udare, l/s şi ha
α – ponderea culturii în asolament;

Cu ajutorul hidromodulului de irigaţiei ponderat se calculează debitul de dimensionare al

amenajării de la sursa de alimentare cu apă până la ultimul element permanent al schemei
hidrotehnice pentru irigaţie.
Hidromodulul ponderat se foloseşte la elaborarea graficului necesarului de apă, necoordonat
şi coordonat, prin care se uniformizează consumul maxim de apă pe amenajare, data şi durata
udărilor, precum şi debitul maxim de dimensionare al amenajării.

135