CAPITOLUL XI

TIPURI DE AMENAJARE PENTRU IRIGAŢII ŞI METODE DE UDARE

11.1. Criterii care determină alegerea tipului de amenajare şi a metodei de udare

Diversitatea factorilor naturali şi agroeconomici determină condiţii optime diferenţiate

pentru diversele metode de udare.
Principalii factori care influenţează alegerea metodei de udare sunt: relieful, însuşirile
solului, calitatea apei de irigaţie, condiţiile hidrogeologice, caracteristicile climatice, structura
culturilor irigate şi condiţiile social-economice, (Nicolau C.,1970).
Relieful influenţează alegerea metodei de udare prin pantă şi gradul de exprimare a
microreliefului.
Dacă panta generală a terenului este mai mică de 0,7‰, se recomandă udarea prin
aspersiune, udare localizată şi eventual, submersiunea (dacă sunt condiţii favorabile cultivării
orezului).
Când panta este cuprinsă între 0,07% şi 3 %, pot fi aplicate toate metodele de udare dar, la
pante peste 1,5-2,0%, udarea prin scurgere la suprafaţă trebuie admisă cu precauţie.
În cazul când panta terenului depăşeşte 3%, sunt recomandabile aspersiunea cu intensitatea
bine reglată, udarea localizată şi udarea prin scurgere la suprafaţă, însoţită de măsuri speciale pentru
prevenirea eroziunii la aplicarea udărilor.
Când microrelieful terenului este bine exprimat şi pentru nivelare sunt necesare terasamente
care depăşesc 1.000 m3/ha, se preferă udarea prin aspersiune sau udarea localizată.
Însuşirile solului. Dintre însuşirile solului, la alegerea metodei de udare, prezintă interes
textura, viteza de infiltraţie a apei în sol, capacitatea de înmagazinare a apei în sol, rezistenţa la
eroziune şi potenţialul de salinizare a solului.
Textura mijlocie este favorabilă aplicării tuturor metodelor de udare. Dacă alcătuirea
granulometrică este uşoară, sunt recomandabile udarea prin aspersiune şi udarea localizată, iar în
cazul solurilor argiloase, se recomandă scurgerea la suprafaţă, udarea subterană şi udarea prin
aspersiune cu norme de udare mici.
Viteza de infiltraţie cu valori mai mari de 10-4 cm/s impune aplicarea udării prin aspersiune
cu norme mici şi udare localizată. Când viteza de infiltraţie este cuprinsă între 10-4 cm/s şi 5 x 10-5
cm/s poate fi aleasă oricarre din metodele de udare. Pentru cazurile în care viteza de infiltraţie este
mai mică decât 5 x 10-5 cm/s se recomandă udarea prin aspersiune cu norme mici, udarea prin
scurgere la suprafaţă şi udarea localizată.
Capacitatea de înmagazinare a apei în sol redusă, obligă la alegerea prin aspersiune sau a
udării localizate. La valori mijlocii ale capacităţii de înmagazinare a apei în sol sunt
corespunzătoare toate metodele de udare iar dacă solul are capacitatea mare de înmagazinare a apei,
este preferabilă scurgerea la suprafaţă.
Rezistenţa solului la eroziune. Solurile cu rezistenţă mare la eroziune permit aplicarea
oricăreia dintre metodele de udare iar în cazul solurilor uşor erodabile sunt recomandabile udarea
prin aspersiune cu picături mici şi udarea localizată.
Potenţialul de salinizare a solului. În cazul solurilor cu potenţial mare de salinizare se aleg
aspersiunea cu norme de udare mari şi udarea prin submersiune. Dacă potenţialul de salinizare este
redus, pot fi aplicate oricare dintre metodele de udare.

136
 Calitatea apei de irigaţie. Dacă apa de irigaţie are turbiditatea mare este preferabilă udarea
prin scurgere la suprafaţă. În cazul când apa de irigaţie are conţinutul de săruri solubile mare, se
adoptă scurgerea la suprafaţă sau udarea prin submersiune. Pentru irigarea cu ape uzate este
raţională aplicarea udării subterane.
Hidrogeologia. Condiţiile hidrogeologice influenţează alegerea metodei de udare, în
special, prin nivelul la caer se găseşte apa freatică. Dacă nivelul mediu al apei freatice se află la
adâncimea mai mică de 5 m, sunt preferabile udarea prin aspersiune cu norme mici şi udarea
localizată. La nivelul freatic cuprins între 5 şi 10 m adâncime este recomandabilă udarea prin
aspersiune; scurgerea la suprafaţă este raţională dacă există amenajat un sistem de drenaj. În cazul
în care apa freatică se află la adâncime mai mare de 10 m pot fi alese toate metodele de udare.
Elementele climatice. Precipitaţiile atmosferice cu un grad accentuat de neuniformitate
implică alegerea aspersiunii cu norme mici sau udarea localizată. În zonele cu vânturi puternice
(V>3,0÷3,5 m/s) se preferă scurgerea la suprafaţă dar poate fi aplicată şi udarea prin aspersiune,
folosind scheme speciale de udare şi/sau eventual, programând aplicarea udărlor noaptea, când este
mai mult calm atmosferic.
Structura culturilor. Cu excepţia orezului, care se udă exclusiv prin submersiune, plantele
cultivate pot fi udate prin aproape toate metodele.
Plantele prăşitoare, legumele, pomii şi viţa de vie se irigă, de preferinţă, prin scurgere la
soprafaţă.
Pentru legume, pomi şi viţă de vie aplicarea udării localizate are avantajul economisirii apei
şi forţei de muncă. În general, se consideră că ceas mai bună soluţie este amenajarea terenului
pentru irigarea bivalentă.
Condiţiile social-economice pot influenţa alegerea metodei de udare prin potenţialul
economico-financiar al beneficiarului amenajării de irigaţie şi prin tradiţia locală.

11.2. Tipuri de amenajare pentru irigaţii

Pentru irigarea plantelor cultivate pe anumite suprafeţe de teren este necesar să se amenajeze
sisteme de irigaţii.
Sistemul de irigaţii reprezintă suprafaţa de teren amenajată cu construcţii, instalaţii şi
echipamente prin care se captează debitele necesare din sursa de apă, se asigură transportul apei la
suprafaţa de irigat, se realizează distribuţia apei la plante conform graficului udărilor şi se elimină
surplusul de apă de pe terenul irigabil.

11.2.1. Componentele sistemului de irigaţie

În alcătuirea unui sistem de irigaţii sunt cuprinse: lucrări de captare şi aducţiune a apei,
lucrări de amenajare a suprafeţei de irigat şi lucrări anexe pentru întreţinerea şi exploatarea
sistemului.
Lucrările de captare sau priza de apă constituie ansamblul de construcţi şi instalaţii,
amplasate la sursa de apă cu rolul de a prelua şi a transporta până la capătul amonte al canalului de
aducţiune, debitul de apă necesar sistemului de irigaţii. Prizele de apă pot realiza captarea pe cale
gravitaţională, prin ridicare mecanică (prin pompare) şi mixt.
Lucrările de aducţiune asigură transportul apei de la priză la reţeaua de distribuţie a
sistemului.

137
 În condiţiile locale şi tipul de amenajare, pentru aducţiunea apei se folosesc canale şi
conducte – care realizează transportul apei – staţii de de pompare pentru ridicarea apei pe traseul
aducţiunii la cote superioare necesare şi diferite construcţii hidrotehnice (stăvilare, apeducte,
sifoane, vane hidraulice, module cu mască etc) pentru controlul dirijării apei spre reţeaua de
distribuţie.
Lucrările de distribuţie a apei includ canalele şi conductele de diferite ordine de mărime,
împreună cu construcţiile hidrotehnice şi dispozitivele hidraulice aferente. Ele au rolul să preia apa
din reţeaua de aducţiune şi să o conducă la sectoarele de irigaţii. Cele mai mici elemente ale reţelei
de distribuţie sunt canalul distribuitor de sector şi respectiv, antena (conducta de distribuţie care
alimentează un sector de irigaţii).
Lucrările de amenajare a sectorului de irigaţii asigură transportul apei de la ultimele
elemente ale reţelei permanente de distribuţie (canalul distribuitor de sector, antena) la plante. În
cadrul sectorului de irigaţii, reţeaua de distribuţie a apei este de tip provizoriu, din pământ (canale
provizorii de irigaţii, rigole, brazde, fâşii), sau poate fi alcătuită din conducte transportabile (rigide
sau flexibile) şi aripi de udare prin aspersiune.
Amenajarea sectorului de irigaţii mai poate cuprinde dispozitive pentru conducerea,
distribuţia şi măsurarea debitelor de apă în câmpul de udare (sifoane, panouri mobile, tuburi de
udare etc).
Descărcarea şi evacuarea surplusului de apă din câmpurile irigate se realizează prin
intermediul unei reţele de colectare-evacuare, formată din canale terminale care deservesc
preaplinurile şi golirile reţelei permanente de alimentare, canale pentru eliminarea surplusului de
apă provenit din precipitaţii şi canale de coastă, care colectează apa ce se scurge spre amenajarea de
irigaţii, de pe terenurile limitrofe.
Lucrările anexe pentru întreţinerea şi exploatarea sistemului de irigaţii cuprind:
- instalaţiile şi dispozitivele pentru măsurarea debitului de apă pe canale şi conducte;
- instalaţiile de telecomunicaţie şi dispecerizare (telefoane, radio-emisie-recepţie,
instalaţie de semnalizare etc) pentru comunicări rapide între diferitele puncte ale
sistemului;
- reţelele de puţuri hidrogeologice pentru urmărirea dinamicii nivelului şi evoluţiei
chimismului apei freatice;
- construcţiile pentru exploatarea şi întreţinerea sistemului de irigaţii (cantoane, sedii de
secţie, sedii de sistem);
- drumurile de exploatare agricolă şi hidroameliorativă;
- reţele electrice.

Pentru majoritatea sistemelor mari de irigaţie prin aspersiune din Câmpia Română, sursa de
apă este Dunărea, de unde apa este preluată cu ajutorul unei prize de apă şi pompată în reţeaua de
conducte de aducţiune (CA) cu ajutoruil unei staţii de pompare de bază (SPB), (fig.11.1.), (Man
T.E. şi colab., 2007).
Dacă pe traseul reţelei de canale şi conducte de aducţiune este necesar se construiesc staţii
de repompare a apei (SRP).
Suprafaţa sistemului de irigaţii este împărţită în mai multe ploturi de irigaţie, deservite de o
staţie de punere sub presiune (SPP) care are rolul asigurării presiunii apei în conductele de
distribuţie (CD), astfel încât să asigure funcţionarea aspersoarelor, montate pe aripile de ploie,
legate la hidranţii de pe aceste conducte îngropate.

138
 Fig.11.1. Shema de amenajare a unui sistem
de irigaţie

SPB – staţie de pompare de bază

SRP – staţie de repompare
SPP – staţie de pompare de punere sub
presiune
CA – canal de aducţiune
CD – canal distribuitor

La amenajările locale de irigaţie pot să lipsească anumite elemente componente ale

sistemului, ca de exemplu, o parte din reţeaua de aducţiune, reţeaua de colectare şi evacuare sau
lucrările anexe pentru exploatare şi întreţinere.

11.2.2. Clasificarea sistemelor de irigaţii

Cel mai important criteriu de clasificare a sistemelor de irigaţii are în vedere mărimea,
complexitatea, gradul de tehnicitate al amenajării, modul de alimentare cu apă şi metoda de udare
utilizată.
După mărimea suprafeţei amenajate se disting două mari categorii:
- sisteme mari de irigaţii
- sisteme mici sau amenajări locale.
Sistemele mari din România sunt amplasate în câmpiile şi podişurile din zonele secetoase
ale ţării şi ocupă suprafeţe cuprinse între 1.000 – 200.000 ha (sistemul Carasu – 187.000 ha;
sistemul Ialomiţa-Călmăţui – 143.000 ha; sistemul Sadova-Corabia – 79.000 ha; sistemul Terasa
Brăilei – 72.000 ha etc), (Blidaru V., 1997).
Sistemele mici (amenajările locale) de irigaţii cuprind suprafeţe mici de teren sub 1.000 ha,
în medie câteva sute de hectare şi se amplasează în imediata vecinătate a sursei de apă, încât
problema aducţiunii se rezolvă fără dificultate. Apa pentru irigaţii în cadrul amenajărilor locale
poate fi asigurată din surse de suprafaţă în regim natural (râuri, lacuri), din iazuri formate prin
bararea unor văi sau din surse subterane, prin puţuri sau foraje a căror adâncime nu depăşeşte 50 –
60 m.
După modul de alimentare cu apă se deosebesc:
- sisteme de irigaţii cu alimentare gravitaţională
- sisteme de irigaţii cu alimentare prin pompare
- sisteme de irigaţii cu alimentare mixtă
După caracteristicile reţelei de aducţiune şi distribuţie apei există sisteme cu:
- reţele deschise (canale)
- reţele închise (conducte)
- reţele mixte
139
 11.2.3. Surse de apă pentru irigaţii
Sistemele de irigaţii pot avea ca sursă apele de suprafaţă (apele curgătoare, lacurile naturale
şi bazinele de acumulare), apele subterane şi apele uzate.
Apele de suprafaţă sunt convenabile pentru irigaţii deoarece se găsesc în cea mai mare
cantitate, se pot folosi cu investiţii relativ mici şi în general corespund din punct de vedere calitativ.
Cursurile naturale de apă constituie principala sursă pentru irigaţii. Când debitele acestora
(cu asigurarea de 80 – 90 %) nu pot satisface cerinţa de apă pentru irigaţii în perioada cu consumul
maxim, se recurge la regularizarea debitelor prin lacuri de acumulare. Regularizarea prin lacuri de
acumulare determină amenajarea pentru irigaţii – comparativ cu posibilităţile existente în cazul
curgerii în regim natural – dezvoltarea şi a altor moduri de folosire a apei.
În România, cele mai importante sisteme de irigaţii au drept sursă de apă fluviul Dunărea,
afluenţii acesteia şi râurile interioare mari. De asemenea, suprafeţe însemnate se irigă cu apă din
lacurile de acumulare executate în ultimile decenii.
Apa subterană constituie, pentru condiţiile din ţara noastră, sursa de apă pentru irigaţii în
unele amenajări locale. În majoritatea cazurilor, apele subterane de pe teritoriul României
corespund sub aspect calitativ, încât permit extinderea folosiri acestora ca sursă de apă pentru
irigaţii.
Apa uzată reprezintă apa evacuată din centrele populare prin reţeaua de canalizare, apa
evacuată de întreprinderile industriale, de complexele zootehnice etc. Deoarece aceste ape conţin,
de regulă, cantităţi mari de substanţe nocive este necesară epurarea lor înainte de a fi deversate în
emisari sau de a fi folosite la irigaţii.

11.2.4. Calitatea apei pentru irigaţii

Indiferent de provenienţă, apa de irigaţie trebuie să aibă însuşiri fizico-chimice care,
analizate în raport cu caracteristicile factorilor naturali şi social economici în cadrul cărora se
realizează irigaţia, să permită folosirea ei.
Cantitatea mare de săruri solubile în apa de irigaţii favorizează concentrarea soluţiei solului,
determină creşterea forţei de sucţiune şi prin aceasta, reducerea cantităţii de apă accesibilă plantelor.
Se consideră că la concentraţii de peste 1,0 – 1,5 % recoltele pot fi compromise. Toxicitatea
sărurilor solubile asupra plantelor are ca efect deranjarea regimului hidric al plantelor, perturbarea
nutriţiei minerale şi fotosintezei şi degradarea metabolismului vegetal. Faţă de toxicitatea sulfaţilor
de sodiu şi magneziu, toxicitatea clorurilor de sodiu şi magneziu este de 2 – 3 ori mai mare iar cea a
carbonatului de sodiu de 4 – 5 ori mai mare.
Toleranţa la salinitate variază de la o plantă la alta şi chiar la aceeaşi plantă apar diferenţieri
pe faze de vegetaţie (Bucur N. Şi colab., 1956, 1963; Teşu C. şi colab., 1978). Rezultatele
cercetărilor au permis gruparea plantelor de cultură după toleranţa în trei categorii:
- sensibile (fasolea, mazărea, cartoful, varza, pomii fructiferi ş.a.);
- semitolerante (porumbul, sorgul, floarea-soarelui, lucerna, inul, tomatele, ardeii, ceapa ş.a.);
- tolerante (sfecla pentru zahăr, orzul, orezul, tutunul, bumbacul, iarba de Sudan, bumbacul,
rapiţa, spanacul ş.a.).
Clasificarea calităţii apei după valoarea coeficientului de irigaţii (c) stabilit de Priklonski şi
Laptev, ţinând seama pe de o parte, atât de conţinutul de sodiu al apei, iar pe de altă parte, de
alcalinitatea şi raportul cantitativ dintre constituenţii calitativi ai apei respective, distinge patru clase
de calitate pentru apa de irigaţii: bună, satisfăcătoare, nesatisfăcătoare şi rea (tabelul nr. 11.1.).
Cercetătorii americani consideră că aprecierea calităţii apei de irigaţii trebuie făcută pe baza a patru
indici principali: electroconductanţa, S.A.R., C.S.R. şi conţinutul în bor al apei (Richards A. 1954).
140
În consecinţă, au stabilit pentru aprecierea apei de irigaţii 16 clase de calitate, folosind 4 limite de
salinitate şi 4 limite de alcalizare.
Tabelul nr.11.1.
Clasificarea apelor de irigaţii după coeficientul (c)
stabilit de Priklonski şi Laptev (1949)
Valoarea
Clasa de calitate a
coeficientului Condiţiile de folosire a apei de irigaţii
apei
de irigaţii (c)
> 18 bună fără măsuri speciale
cu măsuri împotriva acumulării sărurilor în sol, exceptând
18 – 6 satisfăcătoare
solurile cu textura grosieră şi drenajul natural bun
5,9 – 1,2 nesatisfăcătoare aproape întodeauna este necesar drenajul artificial
< 1,2 rea apa nu este bună pentru irigaţii

Limitele de salinizare folosite în clasificarea lui Richards au fost stabilite în funcţie de

valorile electroconductibilităţii apei, exprimate în micromho/cm, la 250 C (tabelul nr.11.2.).

Tabelul nr.11.2.
Limitele de salinitate a apei de irigaţii în funcţie de valorile electroconductibilităţii, în
micromha/cm la 25o C (după Richards)
Limita de Mineralizarea
Condiţiile de folosire a apei la irigaţii
salinitate apei
pentru majoritatea culturilor şi pe cele mai multe soluri, cu
C1 (0-250) slabă puţine perspective ca solurile să se salinizeze; pe solurile cu
permeabilitatea extrem de redusă, poate fi necesară spălarea
pentru toate plantele care se cultivă pe soluri cu textura
C2 (250 - 750) moderată mijlocie; pe solurile cu permeabilitatea redusă este necesară
spălarea periodică a sărurilor
nu se foloseşte pe solurile cu drenajul slab; chiar pe solurile cu
C3 (750 – 2.250) puternică drenajul bun sunt necesare măsuri pentru prevenirea salinizării
şi cultivarea plantelor cu toleranţă ridicată la salinizare
foarte numai cu măsuri speciale de îndepărtare a sărurilor în exces şi
C4 (2.250 – 5.000)
puternică cultivarea plantelor cu cea mai mare toleranţă la salinitate

Limitele de alcalizare, din aceeaşi clasificare (tabelul nr.11.3.), au fost stabilite pe baza
raportului de absobţie a sodiului (S.A.R.).
Tabelul nr.11.3.
Limitele de alcalizare a apei de irigaţii în funcţie de valorilor raportului de adsorbţie a
sodiului (după Richards)
Limita de
Caracterizarea
alcalizare Condiţii de folosire a apei la irigaţii
apei
(S.A.R.)
săracă în Pe aproape toate solurile, cu pericol redus de soloneţizare
S1 (0 – 10)
sodiu
Pe solurile cu textura grosieră şi pe solurile organice cu permeabilitatea
cu conţinut
bună; poate contribui la soloneţizarea solurilor argiloase cu capacitatea
S2 (10 – 18) mijlociu în
de schimb cationic mare, mai ales, în condiţii de drenaj slab, dacă solul
sodiu
nu conţine gips
Cu excepţia solurilor bogate în gips, produce acumulări dăunătoare de
bogată în sodiu schimbabil în cele mai multe soluri, fiind necesare lucrări de
S3 (18 - 26)
sodiu drenaj, spălare şi adaos de materie organică pentru îmbunătăţirea
însuşirilor fizice ale solului; dacă apa are şi mineralizarea ridicată, pot fi

141
 necesare amendamente chimice pentru înlocuirea sodiului schimbabil
din complexul adsorbtiv
În general, este nesatisfăcătoare, cu excepţia apei slab sau chiar mediu
foarte bogată
S4 (26 - 30) de salinizate, la care adaosul de amendamente poate avea efect pozitiv
în sodiu
asupra solului

După conţinutul de bor, tolerat de plante, apa de irigaţii a fost grupată în 5 clase de calitate
(tabelul nr.11.4.).
Tabelul nr.11.4.
Calitatea apei de irigaţii în funcţie de conţinutul de bor tolerat de plantele cultivate
(după Richards)
Conţinutul de bor (mg/l)
Clasa de calitate
Culturi cu toleranţă Culturi cu toleranţa Culturi cu toleranţa
a apei de irigaţii
mică mijlocie mare
1 < 0,33 < 0,67 < 1,00
2 0,33 – 0,67 0,67 – 1,33 1,00 – 2,00
3 0,67 – 1,00 1,33 – 2,00 2,00 – 3,00
4 1,00 – 1,25 2,00 – 2,50 3,00 – 3,75
5 > 1,25 > 2,50 > 3,75

11.3. Metode de udare.

Prin metodă de udare se înţelege modalitatea de distribuţie a apei de irigaţii la plante, pe

terenurile amenajate în acest scop.
Indiferent de modalitatea de distribuţie a apei la plante, metoda de udare trebuie să satisfacă
câteva cerinţe generale:
- umezirea uniformă a solului în spaţiul de nutriţie al plantelor;
- randament şi eficacitate maximă ale udărilor;
- asigurarea condiţiilor pentru executarea mecanizată a lucrărilor agricole;
- degradarea cât mai redusă a însuşirilor agroproductive ale solului;
- realizărea udării cu consum cât mai mic de energie şi forţă de muncă.

11.3.1. Clasificarea metodelor de udare

În practica irigaţiilor se folosesc următoarele metode de udare: prin scurgere la suprafaţă,

prin aspersiune, prin submersiune şi localizată (subterană, prin picurare, prin rampe perforate).

Udarea prin scurgere la suprafaţă

Udarea prin scurgere la suprafaţă constă în circulaţia gravitaţională a apei de irigaţii pe
trasee dirijate în câmpurile irigate, pentru infiltrarea acesteia în stratul activ de sol.
Criteriul principal care diferenţiază variantele de udare prin scurgere la suprafaţă este
modalitatea de conducere şi de circulaţie a apei de suprafaţa cultivată, pentru a se infiltra în sol.
Se disting:
- udarea prin brazde, aplicată mai ales la culturile prăşitoare, viţă de vie şi pomi;
- udarea prin fâşii, caracteristică pentru plantele cultivate în rânduri dese;
- udare prin revărsare, folosită de regulă pentru udarea pajiştilor.

142
 Udarea prin scurgere la suprafaţă este condiţionată de microrelieful şipanta terenului, de
posibilităţile de asigurare a nivelării terenului pe direcţiile elementelor de conducere a apei,
permeabilitatea solului, natura plantei cultivate ş.a.
În funcţie de aceşti factori trebuie stabilite cât mai adecvat, următoarele elemente tehnice:
- debitul de alimentare (q) a brazdelor sau a fâşiilor de udare, în aşa fel încât să nu se
producă eroziune prin irigaţii dar să se asigure un randament ridicat muncii udătorilor;
- distanţa dintre brazdele de udare (d), respectiv lăţimea fâşiilor de udare (lf), care să
permită umezirea uniformă a întzregului spaţiu de nutriţie a plantelor;
- lungimea elementelor active de udare (Lo, Lf), astfel încât pierderile de apă prin
percolarea stratului radicular să fie cât mai mici iar spre extermitatea aval a brazdelor
sau fâşiilor de udare, solul să fie cât mai uniform umezit, pe întreaga grosime a stratului
activ (H);
- durata de udare (t) să fie concordantă cu timpul necesar aplicării integrale a normei de
udare (m) şi cu asigurarea posibilităţii de revenire pentru următoarea udare pe aceeaşi
suprafaţă, în conformitate cu graficul udărilor stabilit.

Udarea prin aspersiune

Udarea prin aspersiune este cea mai răspândită din lume şi în ţara noastră (aproximativ 75-
80 % din suprafaţa irigată în România). Metoda constă în distribuţia apei la plante sub forma
picăturilor de ploaie, realizate prin pulverizarea în atmosferă a apei pompată sub presiune din
reţeaua de conducte. Împrăştierea pe suprafeţe limitate a apei, sub formă de picături – simulând
ploaia naturală – se obţine cu ajutorul unor dispozitive prevăzute cu ajutaje conice convergente,
numite aspersoare.
Udarea prin aspersiune este condiţiionată de asigurarea unor instalaţii şi echipamente
speciale, care permit realizarea ploii aspersate cu anumiţi parametri privind:
- intensitatea, astfel ca aceasta să fie inferioară vitezei de infiltraţie a apei în sol, pentru a
se evita băltirile sau scurgerea la suprafaţă şi eroziunea prin irigaţii;
- granulometria (fineţea) ploii, care trebuie corelată cu natura şi faza de vegetaţie ale
plantei, dar şi cu însuşirile fizice ale solului (textură, structură, permeabilitate pentru apă
etc);
- uniformitatea stropirii – adică modul de distribuţie pe suprafaţa terenului a apei
aspersate – care trebuie să aibă ca efect umezirea cât mai uniformă a solului;
- durata udării, care trebuie astfel stabilită încât norma de udare (m) să se distribuie
integral.
Principalii factori care limitează aplicarea udării prin aspersiune sunt consumul mare de
energie, costul ridicat al instalaţiilor de udare şi prezenţa vânturilor cu viteza şi frecvenţa mari.

Udarea prin submersie

Udarea prin submersie constă în realizarea şi menţinerea în interiorul parcelelor cultivate cu
orez a unui strat de apă cu grosimea variabilă, în funcţie de cerinţele biologice şi tehnologice ale
plantei.
Udarea prin submersie este dependentă de prezenţa:
- condiţiilor climatice favorabile cultivării orezului;
- terenului cu panta foarte mică (i<0,7- 0,8‰) şi microreliefului foarte slab exprimat;
- solurilor cu permeabilitatea redusă.
Elementele tehnice care trebuie controlate la aplicarea udării prin submersiune sunt:
143
 - grosimea stratului de apă (h) de inundare a parcelelor;
- debitul de alimentare (qa) a parcelelor;
- debitul de evacuare (qe) a apei din parcele.

Udarea localizată
Udarea localizată se poate aplica în mai multe variante: udarea subterană, udarea prin
picurare, udarea prin rampe perforate şi constă în umezirea solului numai pe un anumit procent din
suprafaţa terenului, şi anume, acela ocupat efectiv de plantele cultivate.
Udarea subterană are o extindere limitată datorită pierderilor mari de apă prin percolare sub
stratul activ al solului şi a cheltuielilor ridicate de amenajare. O variantă îmbunătăţită a acesteia este
aşa-numita udare prin capilaritate care constă în distribuţia apei la plante prin conducte perforate,
amplasate pe fundul unor şanţuri căptuşite la partea inferioară cu folie de polietilenă şi acoperite cu
pământ. În acest mod se creează artificial în lungul conductelor de udare şi în secţiunea căptuşită cu
polietilenă, umezirea solului la capacitatea totală, din care apa circulă prin capilaritate în spaţiul
proxim, pentru a alimenta sistemul radicular al plantelor.
Udarea prin picurare constă în distribuţia lentă a apei la plante, picătură cu picătură, în
cantitatea strict necesară pentru satisfacerea cerinţelor fiziologice. Aducţiunea şi distribuţia apei la
plante se face cu ajutorul unor instalaţii din mase plastice. Metoda este specifică pentru udarea în
plantaţiile viticole şi pomicole precum şi pe terenurile cultivate cu legume sau flori.
Marele avantaj al acestei metode este economisirea apei cu până la 40%, comparativ cu alte
metode de udare.
Udarea prin rampe perforate se realizează prin instalaţii cu reţele de conducte din
polietilenă, cu diametrul mic, prevăzute cu perforaţii pentru distribuţia apei.
Conductele de udare însoţesc rândurile de plante (pomi, viţă de vie, legume, flori), au
caracter fix şi debitează apa în rigole special amenajate, întrerupte la 4 – 7 m, prin diguleţe de
pământ. Orificiile practicate în pereţii conductelor sunt protejate împotriva obturării, cu manşoane
canelate, de 6 – 7 cm lungime.

11.3.2. Elemente tehnice şi calitative ale irigării prin scurgere la suprafaţă

Irigarea prin scurgere la suprafaţă poate fi folosită la toate culturile, agricole sau horticole,
în următoarele variante: pe brazde, fâşii sau prin revarsare. Această metodă de irigare prezintă
numeroase avantaje, cum ar fi: distribuţia apei se face cu consum redus de energie, stratul activ este
umectat destul de uniform prin circulaţia apei pe verticală şi lalerală, permite irigarea terenurilor în
pantă, poate fi aplicată în zonele cu intensificări frecvente ale vântului, etc. Prezintă totuşi şi
dezavantaje, în sensul că necesită lucrări costisitoare de nivelare a terenului, randamentul de
utilizare al apei este mai redus faţă de alte metode de udare, necesită utilaje speciale pentru
întreţinerea lucrărilor, etc.

Irigarea pe brazde
Prin irigarea pe brazde apa este distribuită în zona sistemului radicular al plantelor prin
infiltraţie laterală şi verticală din canale cu dimensiuni reduse, numite brazde. Brazdele sunt canale
mici cu secţiune parabolică sau triunghiulară de 18 – 20 cm deschidere prin care circulă apa. De
regulă brazdele se deschid pe intervalul dintre rândurile de plante. Uneori brazdele se pot trasa şi la
2 - 3 rânduri de plante.

144
 Pentru a asigura o uniformitate corespunzătoare de distribuţie a apei în sol trebuie să se
respecte următorii parametrii principali:
1. Distanţa dintre brazde (db) este influenţată de: textura solului, adâncimea apei în brazde,
norma de udare şi durata udării.
Pentru a asigura umectarea solului până la adâncimea statului active, în funcţie de textura
solului se recomandă următoarele distanţe dintre brazde:
- soluri cu textură nisipoasă : db = 0,5 – 0,6 m
- soluri cu textură lutoasă : db = 0,7 – 0,8 m
- soluri cu textură lutoasă-argiloasă: db = 0,9 – 1,0 m
- soluri cu textură argiloasă: db = 1,1 – 1,2 m
2. Lungimea brazdelor , Lb , este variabilă, între 100 şi 500 m putând ajunge uneori şi la
600 m. Datorită însă orografiei terenului se recomandă ca lungimea optimă a brazdelor să fie de 200
- 250 m.
3. Panta longitudinală a brazdelor, Ib
Irigarea pe brazde se practică pe terenuri cu panta cuprinsă între 0,7‰ şi 3 % astfel încât
panta longitudinală a brazdelor să nu depăşeasacă 7 ‰.
Panta longitudinală a brazdei influenţează în mod direct calitatea udării prin intermediul
vitezei cu care circulă apa în secţiunea sa. La valori mari ale pantei, va creşte şi viteza apei, iar
infiltrarea apei nu se mai produce uniform pe toată lungimea brazdei. Pe terenuri cu textură medie
şi medie-uşoară se pot produce procese de eroziunea în secţiunea de scurgere a braudei. În situaţia
când panta brazdei este redusă, umectarea se produce cu intensitate mai mare în prima treime a
brazdei, fapt ce determină un consum mare de apă pentru a iriga întreaga lungime a brazdei., ceea
ce determină un randament redus de utilizare al apei. Având în vedere influenţa texturii solului
aupra stabilităţii secţiunii de scurgere a brazdei, diverşi autori aprecizează că panta longitudinală a
brazdelor poate fi cuprinsă între 1 – 10 ‰, cu valori optime cuprinse între 4‰ - 6‰ ceea ce
asigură o utilizare eficientă a apei de irigaţie.
4. Debitul de alimentare al brazdei, maxim neeroziv, se determină cu relaţia:
N
Qb = (l/s)
I‰
în care: Qb – debitul de alimentare al brazdei, l/s
N = 6,3 pentru soluri cu textură medie şi 6,7 pentru soluri cu textură argiloasă
Debitul de alimentare al brazdei este de 1 – 2 l/s pentru legume şi de 3 – 4 l/s pentru pomi şi
viţă de vie.
Se deosebesc următoarele categorii de debite:

debitul iniţial cu care se alimentează brazda până când apa ajunge în avalul brazdei,
Qi:
Qi = Qb

debitul de regim cu care se alimentează brazda de udare până când se aplică întreaga
normă de udare, Qr
1 1
Qr =  ÷ Qi (l/s)
 2 3

5. Numărul de brazde care se udă simultan, cu o instalaţie mobilă de udare, se

determină cu relaţia:
Qcu
Nr. brazde =
Qb

145
 în care : Qcu – debitul conductei de udare, recomandabil să fie cuprins între 25 – 30 l/s
Qb – debitul unei brazde

Scheme de udare pe brazde

In funcţie de panta terenului se deosebesc următoarele tipuri de scheme:
1. longitudinală, când It < 1‰ sau It >7‰
2. traversală: când It =1-7‰

Sectorul de udare se poate amenaja prin:

- reţea provizorie de distribuţie: se folosesc panouri mobile, sifoane transportabile şi
tuburi de udare
- reţeaua permanentă de distribuţie
Canalele provizorii şi rigolele de distribuţie se înlocuiesc cu pise de legătură ce alimentează
conductele de transport şi de udare.
Acestea pot fi:
- rigide (din aluminiu) – EUBA 150
- flexibile (din cauciuc - butyl)

Elementele brazdelor

1. Suprafaţa udată de o instalaţie de udare

Scu= Lcu x Lb x 10-4 (ha)
în care : Lcu - lungimea conductelor de udare = Lu aspersiune, m
Lb - lungimea brazdei, m

2. Timpul de funcţionare al unui echipament de udare într-o poziţie:

mb xLb xLcu
To = (ore)
36000 ⋅ Qcu
în care: mb – norma brută, m3/ha
Lb – lungimea brazdei, m
Lcu - lungimea conductelor de udare, m
Qcu - debitul conductelor de udare, l/s
Qcu = 25 – 30 l/s
Lu = numărul de brazde udate simultan x db

3. Numărul de mutări (poziţii) ale echipei de udare pe durata T

T ⋅ Tu / zi
Nr. mutăti /T =
To
în care: T – durata de udare în zile, T = 8-10 zile
Tu/zi – durata de udare, ore/zi , se recomsndă : Tu/zi = 14-16 ore/zi
To – durata de funcţionare a conductelor de udare într-o poziţie, ore

4. Suprafaţa udată de un echipament de udare

ST = Scu x Nr. mutări a C.U./T

146
 5. Numărul de echipamente cu funcţionare simultană

S cultură
Nr.cu. =
ST / cu

11.3.3. Elemente tehnice şi calitative ale udării prin aspersiune

Ploaia artificială realizată prin aspersiune trebuie să fie în strânsă corelaţie cu condiţiile
naturale, climă, sol şi cerinţele plantelor cultivate. De aceea se impune o foarte bună cunoaştere a
elementelor tehnice şi calităţile aspersorului, respectiv ale instalaţiilor mobile de udare. Aceste
elemente tehnice sunt: intensitate ploii, fineţea ploii, uniformitatea udării, eficienţa udării, timpul de
funcţionare a instalaţiei de udare într-o poziţie, ciclul de udare şi necesarul de echipamente de
udare.

Intensitatea ploii
Intensitatea ploii sau pluviometria orară reprezintă înălţimea stratului de apă realizat prin
aspersiune la suprafaţa solului în unitatea de timp. Acest parametru trebuie corelat cu caracteristicile
solului (textură, viteza de infiltraţie a apei în sol) pentru a evita fenomenul de băltire şi scurgere a
apei la suprafaţa terenului şi cea factorilor de climă (temperatura, evaporaţie, viteza vântului) pentru
a evita o udare neuniformă. În acest context, cercetările de specialitate au stabilit valorile limitative
ale acestor parametrii, cât şi influenţa lor asupra aspersiunii.
Intensitatea medie orară se determină cu relaţia:
1000 ⋅ qasp
Ih = (mm/h)
d1 xd 2
în care:
- qasp - debitul aspersorului (m3/h);
- d1 - distanţa dintre aspersoarele de pe instalaţia de udare (m);
- d2 - distanţa dintre instalaţiile de udare (m).
Pentru a nu se produce fenomenul de băltire, între intensitatea orară Ih şi viteza de infiltraţie
a apei în sol Vi (m/s) trebuie să existe corelaţia următoarea:
Vi ≥ Ih

Fineţea ploii
Fineţea ploii reprezintă gradul de pulverizare a jetului de apă de către aspersor. Are
importanţă în practica irigaţii1or prin corelaţia ce se realizează cu solul şi planta. Mărimea
picăturilor de apă influenţează viteza de infiltraţie a apei în sol.
Se recomandă ca mărimea picaturilor să fie între 0,5 şi 1 mm. Picăturile mai mici de 0,5 mm duc la
pierderi mari prin evaporaţia apei din jet şi la stabilitate mică la vânt, modificând mult raza de
stropire a aspersorului, în timp ce picăturile mai mari pot provoca distrugerea culturilor sensibile.
Aprecierea fineţii ploii se face cu următorii indici:
a. Indicele de fineţe:
d
Kp =
H
în care:

147
 d - diametrul duzei aspersorului (mm);
H - presiunea apei la aspersor (metri coloană de apă – m.c.a.);
Calitatea ploii se poate interpreta astfel:
- Kp < 0,3 se consideră ploaie fină, recomandată pentru tutun, plante semincere, alte culturi
sensibile, terenuri de curând însămânţate, flori, pe soluri grele;
- Kp = 0,3 - 0,5 ploaie medie, recomandată pentru pomi, plante ierboase, pe soluri medii,
medii spre grele;
- Kp > 0,5 ploaie grosieră, recomandată pentru păşuni şi fâneţe, pe soluri nisipoase şi
uşoare.
b. Coeficientul de fineţe:
R
β=
H
în care:
R - raza de acţiune a aspersorului (m);
H - presiunea apei la aspersor (m.c.a.);

În funcţie de valorile coeficientului β ploaia poate fi apreciată astfel:

- β < 1 – ploaie foarte fină, recomandată pentru legume;
- β = 1,0 - 1,1 – ploaie fină, pentru terenuri şi culturi variate;
- β = 1,1 - 1,2 – ploaie medie, pentru culturi stabile;
- β = 1,2 - 1,3 – ploaie potrivit de mare, pentru păşuni şi fâneţe;
- β > 1,3 – ploaie mare, nefolositoare.

c. Coeficientul de pulverizare:
H
α=
d
în care:
H - presiunea apei la aspersor (metri coloană de apă – m.c.a.);
d - diametrul duzei aspersorului (mm);

Aprecierea valorilor coeficientului de pulverizare se face astfel:

- α = 2,5 - 5 - valori optime;
- α > 5 - se consumă a cantitate prea mare de energie;
- α < 2,5 ploaie grosieră;
Pentru irigarea legumelor şi florilor se recomăndă α = 3,3 - 5,0, iar pentru culturi de câmp: α
= 2,5 - 3,3.

Uniformitatea udării
Uniformitatea udării reprezintă modul de repartizarea a apei distribuite pe suprafaţa
terenului. Poate fi determinată experimental în laborator şi în câmp; în laborator se determină
uniformitatea de udare a unui singur aspersor, iar în câmp se determină uniformitatea de udare a
aspersoarelor aşezate în schema de udare (d1 x d2), prin diferite metode.

Durata udarii
Durata udării sau timpul de funcţionare într-o pozie de udare, se calculează cu relaţia:

148
 m
tf = (ore)
10 ⋅ I h
unde:
m - normă de udare (m3/ha).;
Ih- intensitatea orară a ploii (mm/h).

Ciclul de udare
Ciclul de udare (T) reprezintă timpul necesar pentru aplicarea udării şi mutarea
echipamentului de udare într-o nouă poziţie de lucru.
La mutarea mecanizată a echipamentului, durata ciclului de udare se determină astfel:
T = tf + tm (ore)
unde:
tf – durata udării (ore)
tm - timpul de mutare a echipamentului (ore);
La mutarea manuală, durata ciclului de udare se determină astfel:
T = tf +tzv +tm (ore)
în care:
tzv - timpul de zvântare a terenului (ore).
Timpul de zvântare se consideră de 0,5 – 1,0 oră pe terenuri mijiocii, udate vara şi 1,5 - 2
ore pentru cazul când s-au folosit aspersoare mari, pe terenuri grele, în sezonul de primăvară.

Necesarul de echipamente mobile de udare

Necesarul de echipamente mobile de udare - se calculează în funcţie de suprafaţa deservită
de o instalaţie de udare (aripă de udare).
• Suprafaţa udată de o aripă de udare, Sa , este de formă dreptunghiulară, având
lăţimea egală cu distanţa dintre două aripi de udare, (d2 ) şi lungimea egală cu
lungimea suprafeţei udate, (Lu.)

Fig.11.2. Suprafaţa deservită de o instalaţie de udare (aripă de udare)

• Suprafaţa deservită de o aripă de udare se determină cu relaţia:

Sa = Lu . d2 (m2)

149
 • Lungimea udată de o aripă de udare este:
Lu = La + d1 / 2 + d1 / 2 = La+ d1 (m)

în care:
La - lungimea reală a aripii de udare (m);
d1- distanţa dintre aspersoare pe aripa de udare; (m);

• Suprafaţa irigată într-o singură zi de o aripă de udare se calculează cu relaţia:

Szi = Ncz Sa (m2 sau ha)
în care:
Ncz - numărul de cicluri zilnice;
Sa - suprafaţa deservită de o aripă de udare

• Suprafaţa deservită de o aripă de udare pe durata ciclului de udare se determină cu

relaţia:
ST = Szi T (m2 sau ha)
în care:
T - durata ciclului de udare (zile).

• Necesarul de instalaţii de udare, Na, se calculează pentru cultura cu ponderea

maximă sau pentru culturile care se udă simultan şi care au ponderea cea mai mare în
asolament, folosind relaţia:
S irigata simulton
Na =
ST
Alegerea tipului de aspersor se face astfel încât pluviometria orară produsă de acesta să fie
mai mică decât viteza de infiltraţie a apei în sol. Pentru îndeplinirea acestei condiţii odată cu
alegerea aspersorului se determină schema de lucru, debitul aspersorului şi raza suprafeţei udate,
presiunea de lucru şi diametrul duzei aspersorului.
Din punct de vedere hidraulic, lungimea maximă a instalaţiei de udare trebuie să respecte
criteriul Cristianssen. Aceasta impune ca între capătul amonte şi capătul aval al instalaţiei să nu
existe o diferenţă mai mare de 20% din presiunea de lucru a aspersorului.

11.3.4. Elemente tehnice şi calitative ale udării prin picurare

Irigarea prin picurare (microirigarea) este una dintre cele mai moderne tehnici utilizate în
prezent la unele culturi, fiind mult mai eficientă decât tradiţionala udare prin aspersiune la care
pierderile de apă prin evaporare sunt mari.

Avantajele şi dezavantajele udării prin picurare

Avantajele microirigării
Microirigarea s-a impus în ultimii ani din cauza potenţialului de sporire a recoltelor şi
reducerii consumului de apă, fertilizanţi şi a lucrărilor agrotehnice pentru combaterea buruienilor.
- microirigarea necesită o presiune scăzută a apei şi norme de udare mai mici;
- prin management profesionist poate creşte producţia în condiţiile reducerii consumului de apă,
fertilizanţi şi a lucrărilor agrotehnice;

150
- asigură un randament ridicat la distribuţia apei şi o distribuţie uniformă a apei în zona stratului
radicular;
- se poate aplica pe terenuri un microrelief neuniform sau în pantă;
- fertilizanţi solubili pot fi distribuiţi odată cu apa de irigaţie

Principalul avantaj al irigării prin picurare este faptul că apa este livrată direct la rădăcinile
plantelor. În acelaţi timp, irigarea este uniformă, se menţine umiditatea optimală a solului, se
previne apariţia crustei pe sol, se micşorează consumul de apă cu 50% şi mai mult şi se micşorează
pierderile de apă cauzate de evaporarea ei de pe suprafaţa solului. (Gherciuc I., 2008).
Metoda de aplicare a îngrăşămintelor este radical nouă. Îngrăşămintele se dizolvă în apa de
irigare şi este livrată direct spre rădăcinile fiecărei plante. Astfel, nu se nutresc buruienile dintre
rânduri, ci culturile crescute. Normele de aplicare a îngrăşămintelor minerale prin sistemul de
irigare prin picurare sunt de 3 – 4 ori mai mici.
În timpul irigării prin picurare apa nu este pulverizată pe frunzele legumelor şi respectiv,
plantele sunt mai puţin expuse bolilor.
Sistemele de irigare prin picurare sunt destinate creşterii diferitelor culturi în câmp deschis
şi pe terenuri acoperite. Această metodă de irigare este deosebit de eficientă pentru livezi, vii şi
legume, asigurând sporirea productivităţii cu 50% şi mai mult.
În medie, cheltuielile de implementare a irigării prin picurare la cultivarea legumelor
constituie 900-1500 dolar/ha, la cultivarea fructelor şi în viticultură – 1400-2000 dolar/ha, în
dependenţă de tipul conductei de irigare şi al picurătoarelor, sursa de alimentare cu apă,
geormofologia terenului, setul de echipament de irigare, schemele de amplasare a culturilor
agricole.
Unul din principalele avantaje ale udării prin picurare îl constituie consumul redus de apă în
comparaţie cu alte metode, în medie cu 30-50% pentru culturile în rânduri dese (legume) şi cu 50 –
90 % pentru culturi cu distanţa dintre plante variind între 3 şi 6 m. Abaterile de la aceste valori apar
datorită condiţiilor de lucru, vârstei plantei şi climatului existent. Realizarea acestor economii se
datoresc conducerii şi controlului riguros al apei. Repartiţia umidităţii în profilul solului este mai
convenabilă plantelor, făcându-se în acelaşi timp o bună aerisire a solului. Această reducere este
posibilă în condiţiile micşorării suprafeţei activ udate. În comparaţie cu alte metode de udare
(Blidaru, 1997).
Necesarul de apă, în cazul irigaţiei prin picurare, trebuie privit atât sub aspectul volumului
de apă necesar anual la unitatea de suprafaţă – norma de irigaţie – pentru cultura analizată, cât şi a
debitelor specifice de dimensionare a amenajării de irigaţie prin picurare.
Avantajele decurg în principal din controlul strict al distribuţiei apei şi din modul de
realizare a udării, localizat, cu joasă presiune. Principalele avantaje sunt (Drăgănescu O., 1987) :
- consumul de apă pentru irigaţie este mai redus cu 20-40%, datorită uniformităţii şi
randamentului ridicat (90-96%) şi reducerii pierderilor prin evaporaţie din sol şi aer ;
- consumul de energie în exploatare, puterea instalată pentru asigurarea apei sub presiune ;
volumele de acumulă la cota dominantă se reduc proporţional cu reducerea consumului de apă
de irigaţie. Comparând cu irigaţia prin aspersiune clasică, economiile de energie sunt de peste
50%. Faţă de irigaţia prin scurgere la suprafaţă, economii de energie se obţin pentru o presiune
de pompare a apei pentru transport şi distribuţie de 6-8 m ;
- are o bună adaptabilitate la condiţii diverse de amenajare, fiind puţin pretenţioasă la condiţiile
de sol, relief, regim hidrogeologic, stabilitate versanţi, putând fi introdusă în aceleaşi condiţii
cerute de înfiinţarea plantaţiilor intensive de vie şi pomi fără regim de irigare. În anumite
151
 condiţii naturale se impune tehnic şi economic ca fiind metoda care crează condiţii de
valorificare a unor terenuri agricole slab productive sau neproductive, prin înfiinţarea de
plantaţii viti-pomicole.
- asigură unele facilităţi în tehnologiile de cultură. Astfel, permite aplicarea cu apă de irigaţie a
unor produse de fertilizare lichide sau uşor dizolvabile şi permite accesul în cultură pe durata
udării. Presupune un volum de prăşile şi lucrări de erbicidare mai reduse decât la alte
tehnologii de irigare ;
- producţiile şi calitatea produselor agricole sunt superioare faţă de alte tehnologii de irigare în
condiţiile concrete de exploatare. Un rol important îl are uşurinţa de aplicare a udării
(echipamentul este fix pe poziţia de udare pe durata culturii). În condiţiile unui sol greu, rece
şi a unui climat insuficient de călduros, avantajele faţă de alte tehnologii de irigare sporesc. La
irigarea în seră a legumelor, la irigarea viţei de vie, influenţa asupra umidităţii relative a
mediului ambiant este redusă, diminuându-se pericolul dezvoltării unor boli sau paraziţi.
- Datorită productivităţii udării scade nesesarul de forţă de muncă ; lucrarea se execută cu
uşurinţă dar necesită pricepere şi atenţie.

Dezavantajele udării prin picurare subliniate de diverşi autori sunt :

- sensibilitate crescută la obturarea picurătoarelor. Secţiunile mici de scurgere ale
picurătoarelor se pot obtura cu: particule de nisip, de argilă cu materii organice, alge, geluri
bacteriene, îngrăşăminte nedizolvate sau precipitate, prezenţa fierului coloidal în apă, etc ;
cauzele care determină obturarea picurătoarelor sunt : biologice 37%, chimice 22%, fizice 31
%, alte cauze 10 % , (Vermeier L, 1983) :
- salinizare. Există pericolul potenţial de salinizare locală dacă nu se aplică măsurile de
protecţie corespunzătoare. Alfel, sărurile se acumulează la limita exterioară a solului de sol
umezit şi o ploaie slabă poate dizolva şi deplasa sărurile în zona radiculară, determinând
degradarea condiţiilor fiziologice pentru plantele cu înrădăcinare superficială. Dacă
acumularea sărurilor este intensă, problema se rezolvă prin aplicare unei udări prin
aspersiune care produce levigarea sărurilor în subsol.
- dezvoltarea radiculară limitată. Volumul de sol umezit de forma unui bulb determină un
spaţiu limitat cu umiditate corespunzătoare pretabil pentru creşterea rădăcinilor. Dacă acest
volum este mai mic, sistemul radicular are o dezvoltare spaţială redusă, care poate fi
nesatisfăcătoare pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, în special pentru pomi şi viţă de
vie ;
- utilizarea limitată pentru scopuri suplimentare ale irigaţiei. Irigarea localizată nu se poate
folosi pentru protejarea pomilor împotriva îngheţului şi nici a legumelor pentru creşterea
umidităţii relative a aerului.
Principalele dezavantaje (Drăgănescu O., 1987) sunt :
- cheltuielile pentru realizarea amenajării sunt ridicate în principal datorită echipamentului
de udare. Faţă de amenajările clasice cu echipament mobil şi mutare manuală, costul
echipamntului de udare creşte de la 1.500 – 2.500 lei/ha la 20.000 – 30.000 lei/ha, în
funcţie de densitatea culturii. Durata de recuperare a cheltuielilor suprimentare pentru o
amenajare cu echipament fix de picurare, faţă de o amenajare pentru tehnologii clasice cu
echipament mobil este de 3 – 6 ani ;
- energia înglobată în materiale şi echipamente creşte, comparativ cu amenajările prin
metode clasice cu echipament mobil, de la 4500 – 6500 kwh/ha (considerând o recuperare
a energiei înglobate în echipament de 50% pe durata de amortizare normată) ;
152
- fiabilitatea amenajării ; amenajările de irigaţii prin picurare sunt mai sensibile decât
amenajările clasice la condiţiile şi calitatea execuţiei şi exploatării. Principalele defecţiuni
se referă la înfundarea picurătoarelor. Cauzele pot fi numeroase : filtrare defectuoasă,
compuşi în apa filtrată care pot forma mâluri.

Irigaţia prin picurare este recomandată în livezi, podgorii, căpşunerii, floricultură şi

legumicultură. Din punct de vedere pedoclimatic irigarea prin picurare se aplică acolo unde
evapotranspiraţia este mare, pe sol nisipos, iar cât priveşte relieful se poate aplica până pe pante
egale cu cele pe care sunt plantaţii vitipomicole. Sub aspect hidrogeologic, udarea prin aspersiune
asigură o distibuţie controlată a apei, plasând bulbul de umiditate fără a provoca percolări, iar
accesibilitatea apei din sol pentru plante este uşurată deoarece dezvoltarea rădăcinilor plantelor este
concentrată în zona umectată, în bulbul de umiditate sau în lungul benzii umezite pe rândul
plantaţiei, astfel uniformitatea distribuţiei apei este de 90%. (Blidaru V., 1997).

Această metodă poate fi practică în mai multe moduri :

1. Din punct de vedere al distribuţiei apei se pot întâlni :

- distribuţia apei la fiecare plantă cu un picurător (simplu sau multiplu) sau cu mai multe
picurătoare :

- distribuţia apei la fiecare rând de plante, care se poate realiza cu picurătoare dispuse
uniform, distribuite pe o linie sau chiar două linii de picurătoare la un rând. Există şi
posibilitatea utilizării de tuburi perforate ce alimentează rigole, trasate în lungul rândurilor
de plante (metoda de udare prin rampe perforate) ;

2. Din punct de vedere al tipului de echipament de udare şi al distribuţiei apei se pot

întâlni :

- amenajări cu întregul echipament fix (la plantaţii vitipomicole şi în sere), cu udare

continuă sau discontinuă în timp ;

- amenajări cu echipament mobil (linii de picurare şi conducte secundare) (Pleşa I., 2001).

Componenţa sistemului de irigare prin picurare

În principiu, un sistem de irigare prin picurare este alcătuit din elementele prezentate în
figura nr. 11.3. (Gheriuc I, 2008).

Componenţa unei instalaţii (unui sistem) de irigare localizată se prezintă în fig.11.4.

(Vermeier L, 1983).

153
Sistemul de
irigare prin Sursa de apă Staţie de pompare
picurare

Bloc de filtrare
a apei
Principala particularitate a
irigării prin picurare este
livrarea uniformă a apei
direct la fiecare plantă pe Bloc de aplicare
durata întregii perioade de a
vegetaţie în concordanţă îngrăşămintelor
cu necesităţile de apă a
fiecărei culturi
Conductă
magistrală

Conducte de
distribuţie

Fig. nr.11.3. Componenţa de principiu a unui sistem de irigare prin picurare

Fig.11.4. Instalaţie de udare localizată

154
 Cea mai mare parte a instalaţiilor sunt fixe, dar se pot folosi şi instalaţii mobile ca în cazul
culturilor sezoniere.

Elementele componente ale unei instalaţii de udare prin picurare în cazul în care sursa de
apă este o reţea de conducte sub presiune sunt :
- vană (robinet) de alimentare;
- clapet de reţinere;
- regulator de presiune;
- filtru;
- racord-reducţie;
- rampă de udare cu picurătoare şi dop de capăt.
- Vana (robinetul) de alimentare permite sau opreşte accesul apei în instalaţie, fiind
amplasată la sursa de apă.
- Clapetul de reţinere împiedică pătrunderea apei din instalaţie, infestată cu diverşi agenţi
patogeni existente în sol, în sursa de apă care poate fi reţeua de alimentare cu apă a populaţiei;
- Regulatorul de presiune micşorează presiunea apei din sursa de alimentare la mărimea
corespunzătoare funcţionării picurătoarelor, de regulă nu mai mare de 2,8 bari (40 PSI);
- Filtrul are rolul să cureţe apa. Se recomandă filtre cu 150 ochiuri/in (mesh) – 200
ochiuri/in, cu un raport de compresie de 10,3 bari (150 PSI) sau mai mult;
- Picurătoarele determină modul în care picăturile de apă ajung pe sol. Cele mai multe
picurătoare sunt mici dispozitive din mase plastice care transmit apa pe o piesă elicoidală spre
exterior. De obicei debitul picurătoarelor este de 4,0 l/oră;
- Conductele secundare, fabricate din PVC, PEX sau polietilenă. Clasa 200 PVC sau
standard este polietilena recomnadată pentru conducte pentru irigaţii, fezabilă pentru rampele de
udare. Se poate folosi şi clasa 125 PVC.
- Rampele de udare sunt conducte care se aşează pe suprafaţa terenului, între plante şi care
poartă pe ele picurătoarele. Rampele de udare sunt tuburi din polietilenă cu perete subţire care
funcţionează sub o presiune scăzută, cu diametre de 12 mm, 16 mm, 18 mm, şi 24 mm.
- Fitinguri sunt conductori din plastic folosiţi la îmbinarea conductelor: teuri, coturi,
reducţii;
- Supapă de aerisire pentru a permite accesul aerului în echipament când acesta e golit de
apă pentru a evita degradarea conductelor prin secţiune.

Picurătoarele
Un picurător se prezintă ca un mic dispozitiv fixat pe rampă sau ca un simplu orificiu în
rampă. Funcţia sa este să permită apei să iasă în exterior picătură cu picătură sau ca un mic jet şi
chiar ca un micaspensor cu un debit redus şi constant, (Kinan K., 2011).
Picurătoarele sunt caracterizate hidraulic prin presiunea de serviciu care trebuie să asigure
debitul nominal exprimat în l/h la 250 C la o presiune de 10 m.c.a. Pentru satisfacerea necesităţilor
de irigare trebuie să răspundă la următoarele trei condiţii fundamentale:
- debit redus, uniform şi constant;
- secţiune de scurgere corespunzătoare pentru evitarea opturării cu materii în suspensie sau săruri;
- cost redus (Vermeier L., 1983).
Pe lungimea unei rampe, presiunea variază în funcţie de pierderile de sarcină şi de aceea
debitele distribuitoarelor trebuie să fie variabile.

155
 Orientativ se poate spune că presiunea suficientă pentru funcţionarea picurătoarelor este de 7
– 10 m.c.a. Debitele picurătoarelor variază între 2 şi 50 l/h.

Tipuri de picurătoare
- Picurătoare cu circuit lung – se bazează pe pierderea de sarcină produsă pe un traseu lung
cu diametrul mic prin care circulă apa. Cel mai simplu şi mai ieftin picurător de acest tip
este tubul capilar din polietilenă cu diametrul interior de 0,5 – 1,5 mm;
- Picurătoare cu circuit lung încorporat – a căror funcţionare se bazează pe circulaţia apei
printr-un circuit elicoidal în spirală sau în labirint care determină disiparea presiunii printr-
un regim de scurgere a apei sublaminar;
- Picurătoare cu circuit scurt – constau într-o simplă perforaţie a conductei care nu satisface
pe deplin necesităţile tehnologice.
De aceea s-au construit dispozitive care să îmbunătăţească uniformitatea de distribuţie a apei
în lungul rampei:
- picurătoare cu ajutaj calibrat prin care energia hidraulică se transformă în energie cinetică
apa ieşind sub formă de jet pulverizat de un deflector care îl transformă în picături;
- picurătoare cu vortex – în care apa intră tangenţial într-o cameră cilindrică în care urmează
o mişcare de turbionare care determină pierderea de sarcină; apa iese cu viteză mare printr-
un orificiu situat în axul camerei. Rezultă un jet spart într-o altă cameră. Aceste
picurătoare sunt relativ scumpe;
- bandă dublu perforată – alcătuită din două fâşii dublu suprapuse, una pentru transportul
apei şi alta pentru distribuţia apei la plante prin orificii cu diametrul de 0,5 – 0,75 mm.
Raportul dintr numărul de orificii de intrare faţă de oroficiile de ieşire este de ¼ - 1/10.
Presiunea în fâşia de alimentare este de 2-5 m.c.a. în aceea de distribuţie cca 0,5 m.c.a.
- picurătoare cu orificii cu diametre mari cu spărgător de jet, practicate în Franţa care
constau într-o rampă din PE cu diametrul de 23 – 25 mm pe care se parctică orificii cu
diametrul de 1,2 – 2 mm acoperite cu un manşon spărgător de jet şi care dau un debit de 65
l/h. Pentru evitarea scurgerii apei la suprafaţa terenului, rampele de udare sunt aşezate
într-o rigolă cu secţiune triunghiulară fragmentată în biefuri.

Elemente tehnice ale udării localizate

Suprafaţa elementară de udare. Acest element este în strânsă legătură cu culturile care se
udă, mai precis cu aşezarea lor în câmp. Prin picurarea la baza tulpinii sau de la oarecare înălţime
se creează în sol un bulb de umectare, datorită mişcării tridimensionale a apei. Acest bulb de
umectare se prezintă sub anumite forme şi mărimi, care depind de textura solului, debitul
picuratorului, umiditatea solului, timpul de udare. Raza de influenţă a bulbului de umectare are
următoarele valori, în funcţie de textura solului: solul uşor (nisip) 0,25 - 0,75m, sol nisipo-argilos
0,5 - 1,50 m şi sol argilos 1,00 - 2,00m (Blidaru V., 1997).
Distanţa dintre picurătoare se ia egală cu aproximativ 50 cm la soluri luto-nisipoase şi 30 cm
pe terenuri nisipoase.
Spre deosebire de sistemele cu picurătoare, rampele perforate debitează într-o rigolă de o
anumită lungime. Distanţa dintre rampe se ia egală cu distanţa dintre rândurile de plante şi variază
în funcţie de culturi : 1,2—1,8 m, 6 m şi 4 - 8 m (legume, viţă de vie, pomi).
Debitul elementar. Fiecare plantă primeşte, cu ajutorul sistemului de udare prin picurare,
apa necesară dezvoltării ei. La conductele cu picurătoare, debitul se calculează astfel ca în timpul de
156
udare să se dea norma de apă cerută de plantă şi determinată anterior prin diferite metode. De
obicei, fiecărei plante îi corespunde un picurător de udare (legume), dar sunt cazuri când pentru a
satisface necesarul de apă sunt necesare mai multe picurătoare (pomi). La picurător, debitul
elementelor atinge valori de 2—10 1/h, astfel ca udarea să se facă numai sub formă de picături. Pe o
conductă de udare, debitul la picurătoare variază în funcţie de presiune, astfel că la capatul amonte
debitul este mai mare şi descreşte treptat spre aval, încât se caută să se distribuie totuşi, cu ajutorul
picurătoarelor, un debit uniform.
La conductele perforate, debitul elementar este mai mare, ajungând până la valori de 70 l/hl.
În cazul acestei metode se realizează condiţiile udării prin brazde, dar cu un randament mai bun al
udării şi un control mai riguros al distribuţiei apei.

Norma de udare. Norma de udare maximă se poate calcula cu relaţia:

m = 100 γH(C-Pmin)α, (m3/ha)

în care : m este norma netă maximă de udare (m3/ha) ;

γ - greutatea volumetrică a solului (t/m3) ;
H - adâncimea de dezvoltare a circa 90% din rădăcini (m) ;
C - capacitatea de câmp pentru apă a solului, exprimata în % din γ ;
Pmin - plafonul minim al umidităţii admis de sol (%) ;
α - procentul de suprafaţă umbrit de cultură.

Norma de irigare, (Nip) în m3/ha se calculează:

Nip = Ni x Kp x K0 (m3/ha)

în care:
Ni – este norma de irigaţie rezultată pe baza de bilanţ la udările clasice cu calcul;
Kp – coeficient de corelaţie funcţie de raportul suprafaţă udată/neudată
K0 – coeficient de corelaţie în funcţie de raportul dintre suprafaţa ocupată de cultură
efectiv şi suprafaţa ocupată de plantaţie.

11.3.5. Elemente tehnice şi calitative ale udării prin microaspersiune

Microaspersiunea este o metodă de udare specială care foloseşte miniaspersoare capabile să

funcţioneze la o presiune scăzută a apei pe care o distribuie în atmosferă ca pe o ploaie fină. Prin
această metodă se asigură un randament ridicat de utilizare al apei şi al fertilizanţilor când sunt
aplicaţi pe durata udării.
Apa distribuită în atmosferă se infiltrează lent în sol, în zona radiculară a plantelor.
Faţă de irigarea prin picurare, microaspersiunea are un avantaj major prin aceea că asigură o
mai mare acoperire a terenului prin udare şi necesită un consum mai mic de tuburi pentru
amenajare.
Dar, deoarece prin această metodă se umezeşte partea aeriană a plantelor poate să favorizeze
atacul unor boli şi dăunători.
O instalaţie de udare prin microaspersiune se montează uşor dacă conductele se pozează
suprateran, cu racorduri ”la vedere ”, folosind accesorii deseori comune cu acelea utilizate la
picurare.

157
 Microaspersoarele sunt disponibile într-o gamă variată de stiluri şi configuraţii pentru o
presiune de lucru joasă, de regulă 15-30 psi, caracterizate prin raza suprafeţei udate, debitul livrat şi
metoda de pulverizare (cu piese în mişcare sau cu piese fixe).
Microaspersiunea se recomandă mai ales pentru culturi fragile, sensibile la impactul cu
picăturile mari de apă furnizate de aspersoarele clasice.
Metoda este însă foarte eficientă şi pentru asigurarea răsăririi şi dezvoltării culturilor de
legume cu talie joasă (varză, rădăcinoase, cartof, ceapă).
Microaspersoarele au flexibilitate şi adaptabilitate la orice tip de cultură protejată, fiind
utilizabile şi la irigarea livezilor şi a spaţiilor verzi.

Microaspersoarele utilizate la irigarea culturilor de câmp asigură următoarele avantaje

(instalaţii - Revaho):
- coeficient mare de uniformitate al udării (peste 90%) corelat cu o pluviometrie redusă,
conduce la creşterea eficienţei irigării respectiv la economia de apă şi îngrăşăminte în
condiţii optime de absorbţie a apei şi a îngrăşămintelor de către plante;
- datorită normei mici de udare se pot iriga simultan suprafeţe de 2,5 până la 5 ori mai mari
decât suprafeţe irigate cu aspersoare taradiţionale;
- se pot adapta şi dimensiona optim în funcţie de condiţiile de teren, cultură şi
caracteristicile sursei de apă; creează condiţii optime de umiditate şi aerare la nivelul
rădăcinilor plantei fără a dezgoli rădăcinile şi fără a forma crustă după irigare;
- datorită picăturilor fine se creează condiţii optime de dezvoltare în perioada de germinaţie;
- economie de energie datorată faptului că sistemul lucrează la presiuni mici;
- forţa de muncă redusă pentru exploatare şi întreţinere;
- simplitate şi flexibilitate în întinderea şi strângerea sistemului atât manual cât şi mecanizat;
- sistemul de irigare cu linii de aspersie poate fi mobil sau fix;
- nu generează creearea scurgerilor de suprafaţă.

Microaspersiunea se caracterizează prin următoarele particularităţi:

- cost redus al investiţiei;
- aspersoare din plastic echipate cu două duze ce asigură o uniformitate foarte bună a udării;
- posibilitatea schimbării duzelor în funcţie de presiunea disponibilă şi debitul necesar;
- perioada mare de exploatare;
- sisteme de cuplare sigure şi fără pierderi;
- presiuni de funcţionare reduse;
- aspersorul este construit din material plastic rezistent atât la şocuri cât şi la acţiunea UV a
radiaţiilor solare;
- realizează o udare uniformă în condiţiile de presiune;
- uniformitate în udare;
- picături fine;
- nu face crustă;
- nu rupe frunzele;
- nu dezveleşte rădăcina;
- se aplică la culturi de legume, cartof
- costuri reduse (agriformă).

158
 Echipamentele utilizate pentru irigarea legumelor prezintă următoarele caracteristici tehnice:
(Silvera).
a) Presiune de funcţionare între 1,5 şi 3,0 bar
- Debit între 675 şi 955 l/oră pentru echiparea standard cu duze 3,2 x 1,8 mm
- Diametrul udat 20 m la presiunea de 2 bar pentru dotarea standard;
- Distanţa recomandată între aspersoare este de 8 – 9 m;
- Unghi de udare 360 grade
b) Gama de aspersoare pentru legume în câmp
- aspesor tip 501 – U şi 502 – H cu presiunea minimă de lucru de 1,5 bar; diametru udat
cuprins între 11 şi 16 m şi debite cuprinse între 100 şi 345 l/oră;
- aspersor tip S Mammkad cu presiunea minimă de lucru de 2,5 bar; diametru udat cuprins
între 16 şi 20 m şi debite 335 l/oră, respectiv 670 l/oră;
- aspersor tip 5022 – U cu presiunea minimă de lucru de 2,5 bar; diametru udat cuprins între
19 şi 21 m şi debite cuprinse între 360 şi 590 l/oră;(Revaho)
c) Caracteristicile aspersoarelor (Agriferma)
- diametru de udare 18 – 22 m
- presiunea recomandată de lucru 1,5 – 4 atm
- debit 400 – 1300 l
- două duze
- dimensiune aspersor ½”
- linii de aspersie fină standard 100, 150, 200 m complet echipate
- seturi de aspersie la fiecare 9 m
- distanţa între linii recomandată 9 m
- presiunea minimă recomandată la conectare 2 atm.

d) Unele aspersoare (Impact Rain Bird) cu duze schimbabile, cu diametru de 6,7,8,10 şi 12

mm ceea ce face ca la modificarea presiunii de livrare a apei în instalaţie între 2,0; 2,5; 3,0; 3,5; 4,0
bari (25;35;45;55;60 psi) să aibă raza de lucru cuprinsă între 6,8 şi 13,7 m, debitul cuprins între 0,38
m3/h (6,0 l/min) şi 1,86 m3/h (31,2l/m3/h) iar pluviometria este cuprinsă între 16 mm /h şi 20 mm/h
la aşezarea aspersoarelor în pătrat.
În spaţii protejate, microaspersiunea determină creşterea umidităţii şi scăderea temperaturii
aerului, favărizând un climat corespunzător pentru dezvoltarea culturii (Agriferma).
Se utilizează microaspersoare cu un debit de 6,0 m, 35- 300 l/h, cu o rază de udare de 3,5 m,
la o presiune de lucru de 2 bari. Alte echipamente cu raza de lucru de 3,5 m – 4,0 m şi la o presiune
de apă de 1, - 2,5 atm asigură un debit de 45-55 l/h. În cazul spaţiilor verzi se utilizează din ce în ce
mai mult microaspersoare autoridicătoare (pap-up), produse într-o gamă variată de modele după
ciclul de udare : 3600 (cerc complet), 1800 (semicerc), 900(sfert de cerc), bandă. Au un debit cuprins
între 5- 70 GPH şi diametre variabile între 3” – 5” şi presiunea de lucru între 15 şi 30 psi.
La vederea unei suprafeţe circulare complete (3600) la presiuni de 1,5 – 2,5 bari, debitul este
de 3,1 – 3,9 l /mm se asigură o rază a suprafeţei udate de 4,0 – 4,7 m iar distanţa dintre aspersoare
este de 5,6 – 6,6 m.
La udarea în semicerc, debitul este de 1,7 – 2,3 l/min, iar raza suprafeţei udate este de 4,2 –
5,0 m.
Pentru udarea unor suprafeţe pătrate, aspersorul are o înălţime de la sol la 7,5 cm. La o
presiune de 1,5 – 3,0 bari, debitul este 8,8 – 10,0 l/min, laturile pătratului udat fiind de la 6 x 6 m la

159
8 x 8 m. Se pot uda şi suprafeţe dreptunghiulare cu dimensiunile 8 x 1 m, 8,2 x 1,1 m şi 9,0 x 1,2 m
cu aspersoare aşezate în centrul dreptunghiurilor la distanţa de 1,1 m între ele.
Microaspersiunea aplicată la culturi de legume în câmp, pe spaţii verzi, terenuri de sport sau
grădini, constituie o metodă de udare care asigură un consum redus de apă şi energie de pompare şi
care îmbunătăţeşte climatul local pe suprafaţa irigată.

160