CURS

METODA DE UDARE PRIN PICURARE

Metoda de udare prin picurare se caracterizează în principal prin faptul că apa este
distribuită în zona rădăcinilor plantelor în mod lent, sub formă de picături. Face parte din
categoria irigației localizate care se caracterizează prin aceea că apa distribuită pe teren
umectează numai o parte din suprafața solului (respectiv a sistemului radicular) rămânând în
intervalul dintre plante porțiuni neumezite.
Această metodă de udare folosește instalații alcătuite dintr-o rețea de conducte din
material plastic (amplasate subteran sau la suprafața terenului) prevăzute cu dispozitive
speciale de picurare, la anumite distanțe, în funcție de planta care se irigă.
Udarea prin picurare s-a utilizat prima dată în sere, în jurul anilor 1940, în Anglia. În
câmp a început să fie folosită după 1950, în Israel. Evoluția suprafețelor amenajate a fost
rapidă, în 1975 fiind irigate prin picurare 110.000 ha, iar în 1980 384.000 ha.

Figura 1. Metoda de udare prin picurare

Avantajele metodei de udare prin picurare
Principalele avantaje ale irigației prin picurare sunt următoarele:
 Consum de apă mai redus cu 20-40%, pierderi prin infiltrație și evaporație mai
mici, umezirea solului se realizează numai pe o anumită porțiune;
 Consum de energie mai redus decât la aspersiune, cu peste 50%;
 Economie de forță de muncă prin înlăturarea unor operații legate de mutarea
echipamentului și posibilitatea automatizării totale;
 Realizează în sol, în zona rădăcinilor, condiții de umiditate, de aerație și de
nutriție deosebit de favorabile creșterii plantelor;
 Odată cu apa de irigație se aplică îngrășămintele;
 Nu este influențată de vânt;
 Nu udă frunzele și nu favorizează atacul de boli;
 Nu are restricții în condițiile de sol, relief, regim hidrogeologic;
 Se evită fenomenele de eroziune a solului și alunecări pe terenurile în pantă.
Aceste avantaje ale irigației prin picurare determină obținerea unor producții agricole
mai mari, de calitate și mai timpurii decât cele obținute la irigația prin scurgere la suprafață
sau prin aspersiune.

Dezavantajele metodei de udare prin picurare

Metodei de udare prin picurare îi sunt proprii și unele dezavantaje, dintre care
menționăm:
 Necesită investiții mari pentru conducte și picurătoare;
 Prezintă dificultăți în exploatare datorită înfundării picurătoarelor. Filtrarea
eficientă a apei este cheia succesului folosirii acestei metode;
 Fragilitatea instalației impune o atenție sporită când se aplică lucrările de
întreținere a culturilor;
 Pericolul apariției sub picurător a excesului de apă.
 Părțile componente ale unei instalații de irigare prin picurare
O instalație de irigație prin picurare se compune din următoarele părți: ansamblul
frontal, conducta de transport, conductele de udare și dispozitivele de picurare.

Ansamblul frontal
Ansamblul frontal (figura 2) are rolul de a asigura protecția și controlul calității apei,
măsurarea și reglarea presiunii și volumelor de apă distribuite în rețea.
Este format din:
- Racordul la antenă prevăzut cu vană (Rv);
- Apometru (A); Apometrul măsoară debitul sau volumul de apă intrat
în rețea
- Manometru (M); Manometrul indică permanent presiunea de lucru
- Limitatoare de presiune și de debit (DL); Limitatoarele de presiune și
de debit mențin în avalul secțiunii pe care sunt amplasate o presiune și
un debit de mărimi aproape constante
- Furtunul de legătură la rezervorul cu îngrășăminte lichide; Rezervorul
cu îngrășăminte lichide asigură substanțele fertilizante pentru
suprafața irigată
- Filtre (F); Filtrele separă suspensiile minerale sau organice prezente în
apă, prevenind pericolul de înfundare a picurătoarelor.

Figura 2. Schema principală a ansamblului frontal

 Conducta de transport
Conducta de trasport sau de distribuție este confecționată din material plastic (PVC
rigid pentru conductele subterane și PVC plastifiat pentru conductele pozate la suprafață).
Are un diamentru de 20-125 mm. Alimentează cu apă conductele de udare.

Conductele de udare
Conductele de udare reprezintă elementele active ale instalației de picurare. Sunt
confecționate din polietilenă și amplasate la suprafața terenului.
În mod curent au diametrul de 12, 16, 20 și 25 mm.
Acestea rezistă până la presiuni de 4,0 daN/cm2, presiunea minimă de lucru a
instalației fiind de 0,3 – 1 daN/cm2.

Picurătoarele
Conductele de udare au în componența lor dispozitivele de picurare, montate la
anumite distanțe, în raport de plantele care se irigă.
Dispozitivele de picurare (picurătoarele) preiau apa din conductele de udare și o
distribuie plantelor. Pot fi confecționate din material plastic sau din metal.
Picurătoarele sunt, de asemenea, elemente active ale instalației.
Ele preiau apa din conductele de udare și o distribuie plantelor reducând presiunea apei
de la cca, 1daN/cm2 la fenomenul de picurare.
Picurătoarele sunt de mai multe tipuri constructive: cu traseu lung, cu traseu scurt,
autoreglabile, ciclonice, cu impuls etc. (figura 3).
 Figura 3. Tipuri de picurătoare

a – picurător cu tub capilar e – picurător cu traseu elicoidal

b – picurător cu șurub f- picurător Gana
c – microtub tip Tricklon g – picurător cu traseu scurt
d – conductă picurătoare cu pereți dubli h – picurător Vortex

Picurătoarele cu traseu lung sunt cele în care apa parcurge un drum în spirală pierzând
din presiune până la fenomenul de picurare. Din această categorie fac parte microtuburile tip
Tricklon cu orificiul de 0,8 mm. Acestea realizează o bună uniformitate de udare, având o
rezistență mare la înfundare, însă sunt sensibile la variațiile de temperatură.
Picurătoarele ciclonice de tip Vortex sau Tirosh se folosesc în legumicultură și la
culturile anuale; în general au gabarit redus și nu au părți care se pot agăța de culturi în timpul
mutării.
Picurătoarele autoreglabile mențin aproximativ același debit de apă pe toată durata
udării indiferent de variațiile presiunii apei din rețea.
 Pentru a realiza udări de calitate picurătoarele trebuie să îndeplinească mai multe
condiții între care două sunt obligatorii și anume: să realizeze debite mici, continue și
constante și să prezinte o bună rezistență la înfundare.
Orificiile picurătoarelor au diametre cuprinse între 0,4 și 2 mm. Diametrele mai mici
de 0,7 mm sunt sensibile la înfundare, diametrele cuprinse între 0,6 și 1,2 mm au o
sensibilitate medie, iar diametrele mai mari de 1,2 mm sunt mai puțin sensibile.

Amenajările pentru irigație prin picurare folosite în pomicultură și viticultură sunt de

tipul fix, elementele instalației rămânând pe teren întreaga perioadă de vegetație, iar cele din
legumicultură sau culturile de câmp sunt de tipul mobil, conductele de udare sunt strânse și
apoi așezate pe poziția de udare de mai multe ori pe an.
Cele două tipuri de amenajare sunt prezentate în figura 4.

Figura 4. Tipuri de amenajări pentru irigații prin picurare

1 – antenă; 4- robinet;
2 – ansamblul frontal; 5- conducta de udare;
3- conducta de transport; 6- direcția de mutare
 Amenajările de tip mobil sunt utilizate la irigarea culturilor legumicole. Sunt compuse
dintr-o conductă de transport cu Ø = 20 mm ce se branșează la hidrantul unei antene și
conducte de udare cu Ø = 16 mm.
Conducta de transport are două ramificații (fiecare în lungime de 216 m), dispuse la o
distanță de 90 m, iar conducta de udare o lungime de 45 m.
Fiecare ramificație a conductei de transport este prevăzută din 24 în 24 m cu racorduri
scurte prevăzute cu robinete la care se cuplează conductele de udare.
Amenajările de tip fix sunt specifice pomilor fructiferi și viței de vie. Sunt
asemănătoare celor de tip mobil, cu deosebirea că toate elementele instalației rămân fixe pe
teren în întreaga perioadă de vegetație.

Particularitățile regimului de irigație prin picurare

La calculul elementelor regimului de irigație trebuie să se țină seama de unele
particularități ale metodei de udare prin picurare.
Aceste particularități sunt reprezentate de norma de udare și de intervalul dintre udări.
Norma de udare
Norma de udare se determină cu ajutorul relației cunoscute la care se intervine cu un
coeficient de reducere:
m = 100 ∙ H ∙ DA ∙ (CC - Pmin) ∙Φ ( m3/ha)
în care:
H – stratul de sol umezit (m) – mult mai redus decâtla metodele clasice de udare;
DA – densitatea aparentă (g/cm3);
CC – capacitatea de câmp (%);
Pmin – plafonul minim (%);
Φ – fracțiunea de sol efectiv umezită (0,2 - 0,4), valori mai mici la pomi și vie și mai
mari la culturile cu rânduri dese.
Cu cât debitul picurătorului este mai mare, textura mai fnă și distanțele între
conductele de udare și între picurătoare sunt mai mici, cu atât Φ se apropie de valoarea 1.
 Intervalul dintre udări
Intervalul dintre udări depinde de ritmul consumului de apă din sol și de precipitațiile
căzute. Este cuprins între 1 și 6 zile.
Se calculează cu următoarea formulă:
𝑚
T= (zile)
𝐸𝑇𝑅𝑝 −𝑃

în care:
m – norma de udare (m3/ha);
P – precipitații posibilie, medii zilnice (m3/ha∙zi);
ETRp – consumul de apă la udarea prin picurare
𝐸𝑇𝑅𝑝 = (η + 𝑆𝑢 ) ∙ 𝐸𝑇𝑅0
unde:
η – coeficientul pentru efectul de oază al fâșiei umezite (de obicei cu valoarea 0,1);
𝑆𝑢 - raportul dintre suprafața umbrită de cultură și suprafața cultivată;
𝐸𝑇𝑅0 - consumul mediu zilnic al culturii în cazul metodelor clasice de udare
(m3/ha∙zi).

Elementele tehnice ale udării prin picurare

Elementele tehnice ale udării prin picurare sunt următoarele: distanța între picurătoare
(dp), numărul de picurătoare la plantă (np), debitul unui picurător (qp), distanța între conductele
de udare (dcu), lungimea conductei de udare (Lcu), numărul de picurătoare la hectar (np/ha),
durata udării prin picurare (tp).

Distanța între picurătoare (dp)

Distanța între picurătoare se determină:
având în vedere umectarea unei fâșii continue, ținându-se seama de textura solului și
debitul picurătorului (tabel 1)
urmărind umectarea numai la rădăcina plantei (pomi, vița de vie); distanța dintre
picurătoare, va corespunde, în acest caz, cu distanța dintre plantele pe rând.
 Tabel 1. Distanța între picurătoare în funcție de debit și textura solului
Debitul Distanța între picurătoare (m) la textură:
l/h Grosieră Mijlocie Fină
1,5 0,2 0,5 0,9
2 0,3 0,7 1,0
4 0,6 1,0 1,3
8 1,0 1,3 1,7
12 1,3 1,6 2,0

Din tabelul 1 se poate observa faptul că distanța între picurătoare are valori între 0,20
și 2,00 m, fiind direct proporțională cu debitul de picurare și cu creșterea conținutului în argilă
fizică a solului.

Numărul de picurătoare la plantă (np)

np se stabilește în funcție de consumul de apă al plantelor, de densitatea de plantare și
de felul culturii.
Orientativ se consideră:
2-4 picurătoare, frecvent 2, la fiecare butuc de viță de vie, debitul de 1-2 l/h;
3-6 picurătoare, frecvent 4, la fiecare pom, cu debitul de 1-2 l/h.
Distanța dintre picurător și tulpina pomilor sau arbuștilor trebuie să fie egală cu raza de
umectare a picurătorului. Distanța mai mică de 50% din această rază provoacă dereglări în
dezvoltarea rădăcinilor plantelor.
Pentru culturile semănate în rânduri dese trebuie evitată amplasarea picurătorului lângă
plantă deoarece zona saturată ce se formează în imediata apropiere a picurătorului este
dăunătoare rădăcinilor care își pierd în acest mediu funcția de absorbție.

Debitul unui picurător (qp)

Debitul unui picurător variază între 1-10 l/h. Este în funcție de tipul picurătorului și de
presiunea de lucru. În tabelul 2 sunt redate valorile maxime ale debitelor de picurare în funcție
de textura solului (după Drăgănescu, 1975).
 Tabel 2. Valorile maxime ale debitelor de picurare în funcție de textura solului
Debite, în l/h
Textura
Nebăltire Neșiroire-nepercolare
Nisipoasă 2-3 6 – 8 - 12
Lutoasă 1-2 2-6
Argiloasă 1 1-3

Din datele furnizate de tabel, se poate observa că debitul de picurare este cuprins între
1-8 l/h, putând ajunge în cazuri speciale la 12 l/h.
De asemenea, se observă că pe solurile ușoare, nisipoase, se admite un debit mai
ridicat, iar pe solurile grele, argiloase, un debit mai mic.

Distanța între conductele de udare (dcu)

La vița de vie și la pomi fructiferi, distanța între conductele de udare este de obicei
egală cu distanța între rânduri. La legume, distanța între conductele de udare poate fi de 1,4 - 3
m la castraveți, tomate, fasole, varză și de la 1,6 - 1,8 m la ridichi, ceapă, salată, verdețuri, etc.

Lungimea conductei de udare (Lcu)

Lcu se stabilește în teren, având în vedere ca distanța dintre debitul primului și ultimului
picurător să nu depășească 20% (de obicei este sub 100 m).

Durata udării prin picurare (tp)

Durata udării prin picurare se determină cu formula:
𝑚𝑝 ∙𝑑𝑐𝑢 ∙𝑑𝑝
tp= (ore)
𝑞𝑝

unde:
𝑚𝑝 - norma de udare, în mm col. apă;
dcu - distanța între conductele de udare, în m;
dp - distanța între picurătoare, în m;
𝑞𝑝 - debitul picurătorului, în l/h.
 Numărul de picurătoare la hectar (np/ha)
Numărul de picurătoare la hectar se calculează cu următoarea formulă:
10000
np/ha =
𝑑𝑐𝑢 ∙𝑑𝑝

unde:
dcu - distanța între conductele de udare, în m;
dp - distanța între picurătoare, în m;

Instalația de udare prin picurare IUP-1

Instalația IUP-1 este destinată irigării prin picurare a plantațiilor intensive de pomi și
viță de vie și a legumelor cultivate în sere, solarii și în câmp. Această instalație poate fi cu
echipament fix de udare în cazul plantațiilor vitipomicole și cu echipament mobil la culturile
de legume.
Instalația este alcătuită dintr-un ansamblu frontal (figura 5), o rețea de conducte și
dispozitive de picurare.

Figura 5. Ansamblul frontal al instalației de udare prin picurare

1 - vană contorimetru 4 – regulator de presiune
2 - filtru gravimetric 5 – dispozitiv de administrat
3 – filtru cu sită îngrășăminte
 Pentru amenajarea terenurilor destinate udării prin picurare folosind instalații IUP-1 se
pot alege mai multe scheme ținând seama de cultură, de condițiile de relief, climă, sol, etc.
În figura 6 sunt redate două scheme. Prima este corespunzătoare plantațiilor
vitipomicole situate pe terenuri plane și cea de a doua, pentru plantațiile înființate pe terenuri
în pantă.

Figura 6. Scheme de amenajare a sectorului de udare folosind instalația IUP-1