CAPITOLUL VII

TEHNICA IRIGĂRII PRIN SCURGERE

LA SUPRAFAŢĂ

Este metoda care constă în trecerea apei din stare de curent la suprafaţa solului prin infiltraţie
în umiditate a solului.
La proiectarea sistemului de irigaţie prin scurgere la suprafaţă se urmăresc o serie de criterii:
- distribuirea uniformă a apei; practic acest deziderat este imposibil, însă folosind mai multe
debite în cursul udării, uniformitatea poate fi adusă la limite acceptabile;
- înmagazinarea de apă în zona activă a solului; plantele au un sistem radicular diferit în
funcţie de specie, de unde şi mărimea normelor de udare este diferită; la udarea prin scurgere la
suprafaţă administrarea unei norme mici de udare este dificilă;
- minimul de eroziune, udarea executându-se pe teren care are o pantă, eroziunea nu poate fi
stăvilită, dar folosind debite adecvate ea poate fi redusă la minim, admiţându-se o cantitate de 7,5-
12 t/ha/an, deci 0,7-1,2 kg/m2;
- minim de apă evacuată; dimensionarea corectă a elementelor brazdei de udare nu duce la
plus de apă în avalul brazdei, care dacă ar exista ar trebui evacuat; folosirea metodei sfertului sau
şesimii, care implică administrarea de debite diferite în cursul udării şi reduce cantitatea de apă
evacuată; introducerea sistemului recirculator permite de asemenea folosirea integrală a apei;
- minim de suprafaţă scoasă din cultură prin canale şi lucrări de artă; faţă de 5% suprafaţă
pierdută în sistemul de udare clasic, folosirea setului mobil de udare şi a brazdelor lungi permit
reducerea pierderilor de teren până la 1%;
- adaptarea sistemului proiectat la particularităţile texturale ale terenului; brazdele având
lungimi care depăşesc 200 m, traversează porţiuni de teren neuniforme, cu viteză diferită de
infiltraţie, apar deci probleme cu dirijarea apei, modificarea debitului şi a timpului de staţionare.
- adaptabilitatea sistemului proiectat la evoluţia tehnicii şi la modificarea însuşirilor
solului; odată cu trecerea timpului viteza de infiltraţie se modifică, în general micşorându-se, de
asemenea şi indicii hidrofizici, deci se vor modifica şi elementele brazdelor de udare; apariţia de
maşini noi pentru prelucrarea solului şi întreţinerea culturilor trebuie să fie prevăzută astfel ca
schimbarea tehnologiei să se facă cu minim de lucrări.
După modul de distribuţie al apei de irigaţie prin scurgere la suprafaţă, deosebim:
- metoda de udare prin inundarea suprafeţei (revărsare, fâşii, bazine, submersie);
- metoda de udare prin brazde (brazde mari, brazde mici şi brazde de contur).
În amenajarea sistemului se ţine seamă de o serie de restricţii privind factorii orografici,
pedologici şi hidrologici:
- factorul orografic impune ca până la panta de 0,05 să se amenajeze brazde mari, peste panta
de 0,05 terenul poate fi irigat prin amenajarea cu brazde de contur sau pe curbe de nivel.
- din punct de vedere al solului, solurile cu textură grosieră sub 14 % argilă şi cele cu textură
argiloasă nu sunt pretabile, cele mai indicate fiind cele cu textură lutoasă şi luto-argiloasă;
terenurile frământate nu sunt pretabile pentru amenajarea de irigaţie prin brazde, cantitatea
maximă admisă de sol deplasat pentru realizarea pantei continue nu trebuie să depăşească 1000
m3/ha.
- factorul hidrologic impune amenajarea şi a sistemului de desecare-drenaj, astfel la un nivel
al apei freatice mai aproape de 3 m, odată cu amenajarea reţelei de irigaţie se amenajează şi o reţea
de desecare-drenaj, la un nivel al apei freatice cuprins între 3-5 m se execută în paralel şi reţeaua de
desecare, iar când nivelul apei freatice este la o adâncime de peste 5 m, se proiectează şi se execută
numai reţeaua de evacuare a apei în plus (surplus). În funcţie de evoluţia în timp a condiţiilor
hidrologice poate fi executată şi o reţea de desecare-drenaj.

7.1. Avantajele metodei de irigare prin scurgere la suprafaţă

Metoda de irigare prin scurgere la suprafaţă are următoarele avantaje:

 - se poate aplica tuturor culturilor agricole şi horticole;
- necesită investiţii mai mici la amenajare;
- permite irigare economică în zonele secetoase, unde se cer norme de udare mari;
- asigură o uniformitate acceptabilă a umezirii solului, mai ales în zonele bântuite de vânturi,
unde este singura metodă de udare indicată;
- distribuirea apei la suprafaţa solului se face fără consum de energie, excepţie făcând
amenajările de joasă presiune;
- asigură o productivitate sporită la udare, 2…15 ha pe schimb;
- se pretează la automatizare;
- consum scăzut de metal.
Datorită multiplelor avantaje, în multe ţări este metoda de udare preponderentă ca suprafaţă.
În India, Asia de sud-est şi Egipt este aproape totală.

7.2. Dezavantajele metodei

Metoda de irigare prin scurgere la suprafaţă are următoarele dezavantaje:

- pe terenurile frământate investiţia pentru amenajare este mai mare decât la aspersiune,
deoarece necesită lucrări de nivelare capitală costisitoare;
- în amenajare şi exploatare necesită maşini şi utilaje speciale costisitoare (nivelatoare,
gredere, screpere, ridgere, pluguri speciale);
- are viteză redusă în amenajare şi necesită personal calificat;
- distribuţia apei este neuniformă între porţiunea din amonte şi din aval a brazdelor şi fâşiilor
de udare;
- intervin pierderi mari de apă.
Pentru ca irigarea prin scurgere să aibă eficienţă şi uniformitate acceptabilă se cere ca
amenajarea anuală a terenului să fie executată în funcţie de pantă, prin măsurători topografice
pentru a nu degrada solul, reţeaua provizorie de udare să fie înlocuită cu conducte transportabile, să
se utilizeze dispozitive de măsurare a apei intrată în brazdă, pentru a administra debitele cerute de
pantă şi să se folosească personal bine instruit în mânuirea apei.

7.3. Tipuri de amenajare pentru transportul şi distribuţia apei

Tehnica actuală de irigaţie la această metodă cunoaşte în funcţie de posibilităţile economice,

următoarele tipuri de amenajare: cu canale deschise neimpermeabilizate, cu canale deschise,
impermeabilizate, cu jgheaburi suspendate sau îngropate în pământ şi cu conducte îngropate cu apa
sub presiune mică; iar din punct de vedere al distribuţiei apei cu reţea provizorie din pământ
sau cu conducte transportabile pentru distribuţia apei.
La amenajările de irigare prin scurgere la suprafaţă reţeaua de irigaţie este formată din reţea
permanentă, studiată la îmbunătăţiri funciare şi reţeaua provizorie. De la ultima ramificaţie a reţelei
permanente de udare, canalul distribuitor de sector, suprafaţa deservită de acesta poartă numele de
sector de irigaţie. Are o suprafaţă cuprinsă între 10-60 ha, cu laturi de la 400-1400 m ca lungime şi
o lăţime de circa 400 m. În interiorul sectorului de irigaţie există un număr de parcele de irigaţie,
determinate de panta terenului şi deservită de un canal provizoriu.
În interiorul sectorului de irigaţie, reţeaua de distribuţie a apei se execută şi se desfiinţează în
fiecare an, constituind reţeaua provizorie de udare. Ea este formată din canale provizorii cu o
lungime între 400-1400 m şi cu o distanţă între ele până la 400 m, egală cu lungimea brazdei de
udare. Ele actual sunt înlocuite cu conducte de transport şi udare, ca echipamente mobile.
Ultimele elemente de circulaţie a apei sunt brazdele şi fâşiile de udare. Acestea, pentru o bună
circulaţie a apei necesită o pantă uniformă, obţinută printr-o nivelare riguroasă. Nivelarea în
interiorul parcelelor de irigaţie trebuie să fie adecvată metodei de udare, nivelare în plan orizontal
pentru irigarea prin submersie, specifică orezăriilor, iar la brazde şi fâşii, nivelarea se face cu pantă
transversală, astfel încât să nu provoace eroziune. Clasificată după criteriul, momentul de execuţie,
nivelarea terenului poate fi iniţială sau capitală şi de exploatare sau curentă.

7.3.1. Nivelarea iniţială sau capitală

Are la bază ridicări topografice nivelitice executate printr-un caroiaj cu axa perpendiculară pe
direcţia de udare cu latura de 20 sau 25 m, pentru a prinde toate elementele de microrelief. Planul
nivelitic trebuie să fie la scară mare, cel puţin 1/2000 şi cu echidistanţa curbelor de 0,25 m. Odată
cu ridicarea planului nivelitic se materializează prin ţăruşi toate punctele intermediare
caracteristice (gropi, crovuri, şanţuri, canale, drumuri, construcţii hidrotehnice).
Măsurătorile topografice vor fi legate de repere folosite la proiectarea reţelei de canale, iar
proiectul de nivelare iniţială rezultat trebuie să stabilească liniile de nivelare, menţionând pe bază de
profiluri ale aliniamentelor, executate la scara 1/2000 în plan orizontal şi 1/50-1/100 în plan
vertical, zonele de săpătură şi umplutură, posibilitatea compensării volumelor de săpătură-
umplutură în vederea asigurării distanţelor minime de transport şi a unor fronturi de lucru cât mai
strânse, atât la nivelarea propriu-zisă, cât şi al pământul necesar la construirea drumurilor sau a
canalelor în rambleu. Din acest motiv terasamentele rezultate din săpături trebuie să fie mai mari
decât cele din umplutură pentru a asigura plusul de pământ necesar. Grosimea stratului decopertat
nu trebuie să depăşească 20 cm, chiar pe solurile cu orizont A destul de gros. Pantele admisibile
sunt între 0,8‰...20‰, iar proiectul de nivelare trebuie să stabilească direcţia optimă de udare
potrivit cu reţeaua permanentă de canale şi schema de trasare a reţelei provizorii (longitudinală sau
transversală). Execuţia lucrărilor de nivelare iniţială comportă o etapă organizaţională şi o etapă de
execuţie propriu-zisă.
În cadrul etapelor de organizare este necesar să se execute trasarea şi materializarea punctelor
caracteristice pe aliniamente prin balize. Pe acestea se vor monta plăcuţe de lemn sau tablă şi se va
scrie în culori diferite, adâncimile de săpătură sau înălţimile de umplutură cu o mărime a cifrelor
care să permită citirea lor din mersul maşinilor.
În etapa de executare propriu-zisă, prima maşină terasieră execută o fâşie marginală egală cu
lăţimea de lucru a acesteia la o distanţă de 0,5 m de aliniamentul marcat. Apoi celelalte maşini intră
în zona centrală şi încep lucrul pe aliniamentele stabilite şi marcate.
În tot timpul lucrului se va face verificarea prin nivelment a cotelor terenului corespunzător cu
cele din proiect în condiţiile unei toleranţe de ± 5 cm.
După nivelarea fâşiilor pe care au fost montate balizele sau jaloanele, pentru o finisare cât mai
corectă, se recomandă efectuarea a două treceri, cu nivelatoarele cu cadrul lung sau cu grederele,
una pe direcţia de udare şi alta perpendiculară pe aceasta (fig. 7.1.).
Verificarea nivelărilor se va face printr-o udare de probă sau se ridică din nou nivelitic terenul
şi diferenţa cotelor faţă de proiect să fie sub ±5 cm. Tehnica modernă foloseşte pentru ghidarea
maşinilor de terasat aparate cu laser.

7.3.2. Nivelarea de exploatare sau curentă

Se execută anual sau periodic, la 2-3 ani. Este cerută de existenţa denivelărilor rezultate în
urma arăturilor, lucrărilor de întreţinere sau executării elementelor reţelei provizorii de irigaţie
(canale provizorii, rigole, brazde, fâşii) şi care trebuie refăcute în cadrul campaniei de irigaţie.
Nivelarea se execută înainte de semănat, după aratul terenului şi mobilizarea pământului.
Deoarece nivelarea de exploatare anuală are drept scop uniformizarea suprafeţei în mod deosebit pe
traseul elementelor reţelei de irigaţie mai sus amintite, iar deplasările de teren (pământ) se fac pe
fronturi de lucru ce nu depăşesc distanţa de 10 m, nu necesită ridicări nivelitice.
Nivelarea de exploatare periodică, la 2-3 ani, apare necesară fie datorită tasării între anumite
porţiuni, fie pentru corectarea unor lucrări executate incorect cu ocazia nivelării iniţiale, deci ea
presupune ridicări nivelitice. După executarea şi recepţionarea lucrărilor de nivelare este necesară
afănarea adâncă a solului şi administrarea de îngrăşăminte. Lucrarea de nivelare se face cu
nivelatorul, de diferite tipuri. Adâncimea de nivelare ajunge până la 20 cm, considerată maximă şi
poate fi realizată în 3-4 treceri (fig.7.2.).
După executarea nivelării urmează trasarea şi executarea reţelei provizorii de udare.

7.4. Trasarea şi executarea reţelei provizorii de udare

Vechile sisteme erau construite în pământ, cu următoarele elemente:

- canale provizorii;
- rigole de legătură;
- brazde sau fâşii de udare.

7.4.1. Canalele provizorii

Au lungimea între 400...1200 m, iar distanţa dintre ele depinde de lungimea rigolelor,
brazdelor sau fâşiilor de udare şi ajunge până la 400-500 m. Debitul lor este de 40-100 l/s, au
secţiune trapezoidală cu lăţimea la fund de 30-50 cm şi adâncimea de 20-35 cm, cu taluzul interior
de 1/1 şi cel exterior de 1/3-1/4. Panta lor variază între 0,5...7-‰.
Debitul canalelor provizorii Qcp se calculează prin relaţia:
mS
Q cp  m3/h
3,6  t  T
în care: m = norma brută de udare; S = suprafaţa deservită de canal; t = timpul de udare în ore dintre
zi; T = timpul de udare în zile, 1-3 zile;
Un canal provizoriu deserveşte o parcelă de irigaţie când funcţionează unilateral, iar la
funcţionarea bilaterală serveşte două parcele vecine.
În funcţie de valoarea pantei, trasarea canalelor provizorii se face diferit. Până la panta de 1,0
‰, pentru a asigura scurgerea apei pe canale şi pe teren, atât canalele provizorii cât şi brazdele se
trasează pe linia cea mai mare pantă. În acest caz amplasarea se face după schema transversală,
(fig.7.4.).

La pante de la 1...7‰ canalele provizorii se pot trasa paralel sau perpendicular faţă de curbele
de nivel, deoarece pericolul eroziunii nu este prea mare. Se preferă amplasarea sub un unghi faţă de
curba de nivel pentru a li se asigura panta de scurgere şi pentru ca apa să fie trecută din canalul
provizoriu direct în brazde sau fâşii, aceasta constituind schema transversală.
Pe pante, de 7-15 ‰ schema transversală este obligatorie, pericolul eroziunii pe canale fiind
foarte mare.
Canalele provizorii se execută anual; în acest scop, odată cu lucrările de nivelare şi executare
a canalelor, pe traseul canalului provizoriu se vor executa mici coame de pământ, cu înălţimea de
0,2-0,4 m, lăţimea la baza de 3,5 m şi taluzurile de 1/3-1/4. Aceste coame permit efectuarea
mecanizată a lucrărilor de pregătire a terenului, însămânţarea şi chiar primele praşile.
Lucrările agricole se vor executa în aşa fel încât să se menţină coamele la forma iniţială.
Secţiunea canalelor provizorii se deschide după ce plantele au câteva frunze sau chiar înainte
de prima udare. Deschiderea secţiunii se realizează printr-o trecere cu plugul purtat pentru canale
(PPC), montat pe tractor sau prin două treceri cu un plug obişnuit cu o singură trupiţă. După
deschiderea secţiunii canalului se compactează cu tăvălugi din beton sau se efectuează tasarea
întregii secţiuni manual cu maiul.
Pentru a se asigura trecerea apei.cu ajutorul sifoanelor din canalele provizorii în rigole sau
brazde, nivelul apei în canal trebuie să fie mai ridicat decât nivelul terenului cu peste 10 cm.

7.4.2. Rigolele de irigare (brazde de legătură)

Asigură transportului apei din canalele provizorii până la brazde sau fâşii.
Se trasează aproape paralel cu linia curbelor de nivel, asigurându-se o pantă de 0,1-1 ‰ .
Lungimea rigolelor variază între 70-200 m. Nivelul apei în rigole trebuie să fie mai ridicat cu 5-7
cm decât cota terenului. Debitul lor este de 20-30 l/s, iar deschiderea se face înainte de prima
udare în scopul de a nu stânjeni executarea primelor lucrări de întreţinere a culturilor. Operaţia se
execută în acelaşi fel ca şi la canalele provizorii, folcsindu-se plugul PPC care dă o secţiune
trapezoidală cu lăţimea la fund de 0,3 m, adâncimea 0,3 m şi deschiderea 0,6 m. Se poate
deschide şi cu plugul obişnuit cu o singură trupiţă, la două treceri sau la nevoie pentru lungimi mici
se foloseşte rariţa. în toate cazurile finisarea se face manual, cu sapa.
Amenajările cu canale provizorii şi/sau fără rigole de legătură aparţin agriculturii trecute. în
prezent, în toate ţările cu economie puternică reţeaua provizorie a fost înlocuită cu conducte
flexibile sau rigide.

Conductele flexibile sunt din cauciuc, pânză cauciucată sau mase plastice flexibile (relon), iar
cele rigide din PVC sau aluminiu. După schema de amplasare, conductele de udare pot fi de
transport, neprevăzute cu orificii şi de udare, prevăzute cu orificii sau sertăraşe, în cazul schemei
longitudinale şi numai de udare, deci prevăzute cu orificii, în cazul schemei transversale.
Conductele transportabile, în funcţie de tipul de amenajare, se branşează la jghiaburile de
udare prin puncte de priză sau la reţeaua de conducte îngropate de joasă presiune, prin hidranţi. La
noi în ţară sau fost produse conducte transportabile flexibile din cauciuc-butyl de proastă concepţie
şi imposibil de manevrat şi conducte de udare din aluminiu, care se află în exploatare.

7.4.3. Brazdele de udare

Indiferent de tipul de amenajare, brazdele de udare sunt ultima componentă a reţelei

provizorii de udare, pe ele circulă apa pentru a umecta stratul de sol pe adâncimea sistemului
radicular. Adâncimea umectată trebuie să fie suficientă pentru a asigura umiditatea întregului strat
radicular şi ea rezultă din relaţia:
 m
h
ρ a  ΔW%
în care: ΔW%=diferenţa de umiditate înainte şi după udare.
În funcţie de închiderea lor în aval, brazdele sunt închise sau înfundate şi deschise. Cele
înfundate se amenajează pe terenuri cu pantă neuniformă sau în zonele cu ploi torenţiale, cele
deschise pe terenurile cu pantă uniformă, iar pentru zone cu ploi torenţiale se prevede un sistem de
evacuare. Cea mai uniformă udare are loc la brazdele închise unde se petrece şi fenomenul de
remuu.
Elementele brazdelor de udare interesate în tehnica de irigaţie sunt:
a) distanta între brazde (d): se determină experimental ţinând cont ca să existe tangenţă între
contururile solului umezit de două brazde vecine; este în funcţie de textura solului, mai mică pe
solurile uşoare (50-60 cm), mai mare pe solurile mijlocii (60-80 cm) şi de 75-100 cm pe solurile
grele, dar este dictată în principal de distanţa dintre rândurile de plante.
b) panta longitudinală a brazdei (I): depinde de panta terenului şi variază între, minimum
0,002 şi 0,020; panta optimă este între 0,005...0,015; la pante sub 0,020 înaintarea şuvoiului de apă
de face greu, iar la pante peste 0,020 începe să apară evident fenomenul de eroziune; pe terenuri cu
pante de peste 0,020 brazdele se vor trasa oblic faţă de curbele de nivel.
c) infiltraţia apei în brazde (vf): este un element important în determinarea lungimii
brazdei şi a timpului de udare; pentru brazde se determină prin metoda diferenţei de debit, după
relaţia:
ΔQ
vf  3600 mm/h
ld
unde: 3600 reprezintă secundele într-o oră; ΔQ = diferenţa între debitul intrat şi ieşit din brazdă (Q 1-
Q2); l = lungimea pe care s-a produs infiltraţia şi d = distanţa dintre brazde.
Viteza de infiltraţie depinde de textura solului, de starea de agregare şi chiar de cultură, prin
sistemul radicular. Din determinări rezultă că diferenţele de infiltraţie sunt foarte mici când solul se
apropie de capacitatea de reţinere şi solul este bogat în coloizi, deci este prezentă gonflarea. Sub
culturile prăşitoare, viteza de infiltraţie este mai mică între praşile decât sub ierburile perene, vii sau
pomi. Pe solurile care au conţinut scăzut de argilă sau pe nisipuri, viteza de infiltraţie este mare şi
devine constantă înainte de saturare, lipsind fenomenul de gonflare.
d) debitul în brazdele de udare: trebuie astfel dirijat încât să fie cel mai mare posibil, dar să
nu provoace eroziune şi să realizeze totodată o umectare cât mai uniformă pe traseul brazdei de
udare.
În alimentarea brazdei de udare se deosebesc următoarele debite:
- debitul de capacitate maximă al brazdei (Qc), este debitul maxim transportat de o brazdă
şi se determină din relaţia aproximativă:
Q c  51  S l/s
2
în care: S = suprafaţa secţiunii brazdei în m (este important de ştiut, deoarece permite aflarea
elementelor secţiunii brazdei, o brazdă de secţiune prea mică neputând transporta debitele
necesare).
- debitul maxim neeroziv (Qmax neez) este debitul maxim care poate fi avansat în brazda de
udare fără a provoca eroziunea în mod evident; din determinări s-a stabilit că pentru solurile lutoase
el rezultă din relaţia:
0,63
Q maxneez  l/s
I%
Corect el se determină în mod experimental, încercând debite cu 0,25 şi 0,5 l/s mai mici sau
mai mari decât cel rezultat din relaţie. Pentru condiţiile ţării noastre, pe solurile argiloase Q max neez =
0,67/I, unde I = panta în procente.
- debitul iniţial/de umezire (Qi), este practic egal cu debitul maxim neeroziv şi funcţionează
în brazdă până la umezirea ultimei porţiuni din avalul brazdei:
0,63
Qi  l/s
I
 - debilul de regim sau de bază (Qr), este debitul care va funcţiona în brazdă pană la aplicarea
norrnei.de udare, ca valoare este jumătate din debitul iniţial sau poate fi calculat pe baza vitezei de
infiltraţie:
Q
Qr  i l/s
2
L  d  vf
Qr  l/s
3600
e) lungimea brazdei de udare: depinde de viteza de infiltraţie şi indirect prin intermediul
debitului-avansat, de panta brazdei; sub diferite aspecte se deosebesc:
- lungimea maximă propriu-zisă (Lmax) reprezintă lungimea unei brazde deschise, alimentată
timp îndelungat cu debitul iniţial, până unde înaintarea şuvoiului de apă este nulă.
- lungimea optimă (Lo), reprezintă lungimea brazdei pe care udarea este satisfăcător uniformă;
în exploatare lungimea optimă interesează în mod deosebit, diferenţa între adâncimea umectată în
amonte şi în aval, admiţându-se de la 10-15%.
- lungimea maximă necesară, este lungimea brazdei rezultată din drumul parcurs de apă până
s-a epuizat norma de udare, fără a se ţine seama de uniformitatea umectării solului în lungul
brazdelor.
Determinarea lungimii brazdei se face experimental sau se folosesc relaţii de calcul.
Experimental se determină prin metoda curbei de recesie (de retragere), pe un grafic se trasează
curbele de înaintare a apei la diferite debite; pe abscisă se trece distanţa de-a lungul brazdei în
metri, iar pe ordonată timpul în minute. Se încearcă mai multe debite, mai mici şi mai mari decât
debitul maxim neeroziv, notând timpul de la începerea udării în care şuvoiul de apă cu debitul Q i
ajunge la capătul din aval. Se reduce debitul la jumătate (Q r), care funcţionează timpul necesar
pentru a administra norme de udare şi apoi se notează timpul în care apa dispare din brazdă (timp de
recesie). Se va cumula timpul de udare şi timpul de recesie şi se trasează curba de recesie. La
întretăierea celor două curbe rezultă lungimea brazdei de udare.
O altă modalitate constă în a executa profile de umectare în lungul unei brazde, după zvântare
şi acolo unde adâncimea umectabilă este cu până la 15% mai mică decât cea din aval se stabileşte
lungimea brazdei.
Relaţiile de calcul sunt empirice, una pleacă de la viteza de infiltraţie iar alta ţine cont şi de
coeficientul de rugozitate al brazdei şi de norma de udare:
Q
L  3600 r metri
d  vf
1
L  n  d 2  I0,5  vf

n d I
L
vf
unde: n = coeficient de rugozitate cu valori între 2 şi 5; d = norma de udare exprimată în metri
coloană de apă; I = panta exprimată zecimal; vf = viteza de infiltraţie exprimată în m/s.
f) durata udării pe brazde : pentru mărirea uniformităţii de udare pe brazde se administrează
două debite, de bază şi de regim, corespunzător celor două debite, timpul de udare pe brazde (T) se
divide în două perioade (t1 şi t2);
t1 corespunde timpului în care apa parcurge lungimea brazdei, în care va funcţiona Qi iar
t2 este timpul necesar ca stratul de sol să fie umectat de la plafonul minim la capacitatea de
câmp, timp în care pe brazde se administrează debitul de regim Qr.
S-a stabilit experimental că în funcţie de textură, t1 va reprezenta 1/4 din T pe solurile
uşoare şi 1/6 din T pe solurile grele, prin urmare t 2 va fi 3/4 până la 5/6 din T; în funcţie de
mărimea lui t1 se deosebesc metodele sfertului şi şesimii:
m
t2  ore
10  v f
în care: m = norma de udare în m3/ha; vf = viteza de infiltraţie în mm/h.
g) neuniformitatea udării: la udarea pe brazde, datorită faptului că udarea în amontele
brazdei durează mai mult decât în aval, în partea din amonte stratul de sol va fi umectat pe o
adâncime mai mare decât în partea din aval a brazdei; pierderea de apă mai jos decât stratul activ,
deci neuniformitatea udării între amonte şi avalul brazdei nu trebuie sa depaseasca 10%.
Momentul deschiderii brazdelor este în preajma udării, cu 2-3 zile înainte, folosindu-se
cultivatorul suspendat echipat cu corpuri de rariţă şi odată deschise brazdele rămân formate toată
perioada de vegetaţie. Pentru obţinerea unui profil regulat al brazdei, la corpul cultivatorului se
aplică piese sub formă de cilindri. Brazdele pot fi deschise şi treptat prin executarea prăşitului
folosind cultivatoare speciale, prevăzute cu piese active care odată cu extirparea buruienilor, la 2-3
praşile execută deschiderea brazdelor.

7.5. Organizarea udării pe brazde

Udarea se efectuează de un muncitor care trebuie să asigure conducerea apei de la canalul

distribuitor de sector (în cazul irigării cu canale provizorii), sau de la hidrant în cazul amenajărilor
cu conducte îngropate de joasă presiune, până la plantă. Un muncitor poate manevra un debit
variabil, de la 20-80 litri, în funcţie de echipament, lungimea brazdelor şi nivelarea terenului. În
cazul terenurilor cu o nivelare mai puţin corespunzătoare, un muncitor se va deplasa permanent pe
traseul brazdelor pentru a asigura dirijarea apei, înlăturând cu ajutorul sapei micile obstacole din
calea apei, iar celălalt va menţine un nivel constant cu ajutorul panourilor pe canalul provizoriu şi în
rigole, va pune şi scoate din funcţiune sifoanele de udare după trecerea timpului de udare. La
începutul udării, pentru fiecare brazdă se vor folosi 2 sifoane. fiecare cu debitul egal cu debitul de
regim, iar apoi când apa a ajuns la capătul brazdei se scoate din funcţiune un sifon, reducând astfel
debitul la jumătate.
Un exemplu de calcul:
- debitul canalului provizoriu este 25 l/s,
- panta brazdelor de ‰,
- debitul iniţial 0,63/0,5= 1,26 l/s
- debitul de regim 0,63 l/s
- din calcul t1 = 2 ore, t2 = 6 ore, T = 8 ore,
- numărul de brazde ce se udă simultan: 25/1,26= 20 brazde
Dacă lungimea brazdei este de 250 m, suprafaţa udată va fi 5000 m 2. Corect se udă timp de 2
ore toate cele 20 de brazde cu debitul de 1,26 l/s apoi alte 20 brazde cu acelaşi debit, apoi timp de 6
ore toate cele 40 de brazde cu debitul de 0,63 l/s, asigurând în 10 ore de lucru udarea a 40 brazde,
deci a unui hectar. În condiţii bune de organizare şi cu echipament cu conducte rigide, un muncitor
poate uda zilnic până la 3 ha, pentru lungimi de brazdă de peste 200 m.
Din cauza neuniformităţii udării şi pentru a realiza economie de apă, se practică şi udarea la
două sau chiar trei brazde, la prima udare alimentând brazdele pare, la a doua brazdele impare sau
se udă două brazde alăturate, celelalte două rămânând neudate la udarea a doua, udându-se
perechile de brazde rămase neudate la prima udare.
Metoda aceasta mai ales pe solurile cu porozitate scăzută asigură în sol un rH aproximativ
egal cu 30, pe când la irigarea simultană a tuturor braudelor, după udare se găseşte un rH de numai
22-24, cu implicaţii negative prin procesul de reducere şi spălare a azotaţilor.
Când pe brazdă s-au aplicat 6 udări clasice, consumul a fost de 6785 m 3/ha, din care 3785
m3/ha apă de irigaţie şi 3000 din precipitaţii, iar când s-a irigat la două brazde succesiv consumul a
fost de 5720 m3/ha, din care 2720 din apa de irigaţie.

7.6. Irigarea pe brazde la culturile semănate în rânduri dese (brazde însămânţate sau
făgaşe)

Această metodă se practică pe brazde însămânţate late, deschise odată cu semănatul sau
înainte de semănat şi brazde însămânţate înguste, sau corugate, deschise după semănat.
- umezirea solului se face prin infiltraţie laterală, împiedicând formarea crustei;
- realizează o umezire superficială a solului, de aceea necesită norme mici de udare şi se
pretează la culturile cu sistem radicular superficial sau la cele cu sistem radicular profund în
primele faze de vegetaţie;
- poate fi folosită şi pentru aplicarea udărilor de aprovizionare sau a udărilor de răsărire, pe
brazde trasate odată cu semănatul;
- brazdele nu au nevoie de o direcţie precisă, ca în cazul culturilor prăsitoare, deci se poate
aplica pe terenuri cu relief neregulat, ocolind depresiunile sau ridicăturile şi se pot orienta pe curba
de nivel, când panta generală este mare.
Dezavantajele metodei sunt:
- nu se poate aplica pe terenuri cu panta mai mare de 0,06;
- nu se poate aplica pe solurile uşoare, cu capilaritate redusă;
- nu se poate aplica pe solurile care au conţinut ridicat de săruri în stratul arabil.

7.6.1. Brazdele însămânţate late

Se deosebesc de cele clasice prin lungimea la jumătatea celor calculate din relaţie, debite mai
mari şi distanţe mai mici între brazde, nefiind obligate de distanţa dintre rândurile de plante.
Deschiderea lor este o problemă, se face odată cu semănatul, fiind obligatoriu ca distanţa dintre
brazde să fie un submultiplu al lăţimii semănătorii, în general 0,7-1,0 m. Pentru a se asigura o
adâncime uniformă de îngropare a seminţelor în funcţie de poziţia corpurilor de rariţă care deschid
brazdele înaintea brăzdarelor semănătorii, acestea din urmă se aranjează la diferite înălţimi din
suspensoarele maşinii de semănat, pentru a copia perimetrul brazdelor determinând o adâncime de
semănat identică pe crestele, taluzul şi fundul brazdelor.

7.6.2. Brazdele însămânţate înguste (corugate)

Metoda se foloseşte pe terenurile cu microrelief neregulat la irigarea grâului.

Corugatele sunt brazde de dimensiuni mai mici, cu adâncimea de 7-12 cm şi deschiderea la
suprafaţă de 15-30 cm.
Elementele tehnice ale brazdelor mici:
- distanţa dintre corugate variază între 35-60 cm, iar pe solurile argiloase, cu forţa de sucţie
mai mare, distanţa este mai mare;
- debitul şuvoiului de apă este uniform pe tot parcursul udării şi nu depăşeşte 1,0 l/s;
- lungimea corugatelor variază mult, de la 30 la 200 m, obişnuit 100 m; corugatele scurte
corespund pantelor mari, solurilor uşoare şi normelor mici de udare;
- durata udării (t) se calculează asemănător ca la brazdele normale:
m
t ore
10  v f
Alimentarea corugatelor se face cu ajutorul sifoanelor sau tuburilor de udare în cazul
amenajărilor pe canale din pământ sau din conducte transportabile.
Deschiderea corugatelor se face imediat după semănat cu ajutorul unei unelte speciale numite
corugator, care trasează brazdele înguste prin apăsare asupra solului. O condiţie esenţială pentru
deschiderea corectă a corugatelor este afânarea cât mai bună a solului înainte de deschidere.

7.7. Irigarea terenurilor în pantă prin metoda scurgerii la suprafaţă

În cazul când configuraţia terenurilor impune, dar numai în cazuri excepţionale, brazdele de
nivel pot fi aparent şi perpendiculare pe curba de nivel, dar amenajate în trepte sau zig-zag şi cu
alimentare dintr-o conductă de udare.
Amenajarea brazdelor în trepte, realizează o şicanare a apei pe direcţia pantei pentru a preveni
eroziunea. Brazdele se deschid pe curba de nivel, dar udarea se execută prin introducerea apei în
prima brazdă pe o distanţă de 15-20 m apoi, prin tăierea transversală a coamei se derivează şuvoiul
de apă în brazda a doua, unde va circula 15-20 m, apoi se va trece în brazda a treia şi aşa mai
departe.
Irigarea brazdelor în zig-zag. Brazdele se trasează tot pe curba de nivel, dar udarea propriu-
zisă se face pe brazde de forma unor serpentine, cu latura lungă perpendiculară pe linia de cea mai
mare pantă, iar cea scurtă pe linia de cea mai mică pantă. Udarea se face prin trecerea apei din
conductă în prima brazdă, unde se deplasează în sens normai de scurgere 15-20 m, apoi prin tăierea
coamei este trecută transversal în brazda a doua, unde sensul de deplasare va fi invers, tot pe o
distanţă de 15-20 m, apoi se trece apa în brazda a treia unde se deplasează 15-20 m în sens normal,
apoi în brazda a 4-a unde se deplasează în sens invers. Socotind brazdele pe direcţia curbelor de
nivel, în brazdele impare apa se va deplasa în sens normal şi în cele pare în sens invers. Udarea
încetează atunci când apa care se scurge din serpentine umple şi ultima brazdă.

7.8. Irigarea pe curbe de nivel sau brazde de contur

La panta de 0,04-0,20 se adoptă schema de amenajare în care udarea se face pe brazde

orientate numai pe curba de nivel.
Suprafaţa trebuie să fie nivelată şi irigată de probă, iar amenajarea cere canal de aducţiune sau
conductă de udare şi canal de evacuare, care să preia surplusul de apă de la irigaţie sau eventual apa
din ploile torenţiale căzute. Panta brazdelor de udare, orientate în lungul curbelor de nivel este de
minim 0,002 şi maxim 0,007 pentru a asigura evacuarea ploilor fără eroziune. Irigarea pe curba de
nivel se poate aplica pe aproape toate terenurile în pantă, excepţie făcând cele foarte grele,
contractile, care crapă sau cele nisipoase aflate pe argile, care ar determina fenomene de alunecare.
În funcţie de relieful terenului se folosesc mai multe feluri de brazde; pe pantele uniforme se
folosesc brazdele complete sau directe, continue, care fac legătura între canalul de alimentare şi cel
de evacuare.
Pe pantele neuniforme apar noi tipuri de brazde, care scumpesc udarea, dar permit umezirea
întregii suprafeţe. Astfel, se folosesc: brazde confluente, care pornesc de la canalul de alimentare şi
se varsă în brazda vecină, relieful nepermiţându-i să ajungă la canalul de evacuare; brazde pinten
care pornesc de la canalul de alimentare şi se opresc în mijlocul câmpului, neavând evacuare;
brazde defluente, care pornesc din interiorul câmpului prin devierea din brazda vecină şi fac
legătura cu canalul de evacuare; brazde de completare/umplere, care fac legătura între o brazdă din
interiorul câmpului cu o altă brazdă sau cu aceeaşi brazdă.
Canalele de evacuare se orientează la capătul din aval şi au rolul de a colecta surplusul de apă.
Orientarea agregatelor de semănat şi direcţia brazdelor de udare se realizează cu ajutorul liniilor de
reper sau de ghidare trasate la 15 m distanţă. Aceste linii marchează pe teren curbele de nivel, se
marchează pe teren cu picheţi şi sunt rezultatul unor ridicări nivelitice.
Semănatul şi toate celelalte lucrări agricole încep de la cea mai joasă linie de ghidare, iar
deplasarea agregatelor se face paralel cu linia de ghidare. Brazdele de udare se trasează printre
rândurile de plante, au caracter anual, în afară de plantaţiile pomicole situate pe terenurile grele,
unde brazdele adânci pot rămâne mai mulţi ani.

7.9. Tehnica de udare la metoda pe fâşii

Fâşiile sunt parcele înguste, cu lungimea în sensul pantei, delimitate lateral de diguleţe, care
nu permit împrăştierea apei în lateral. Se folosesc pentru irigarea plantelor semănate în rânduri
dese: cereale păioase, leguminoase, plante textile, păşuni şi fâneţe, etc. Se folosesc pe terenuri cu
permeabilitatea mijlocie spre mică, cu pantă uniformă, cuprinsă între 0,5 ‰ şi 2% panta optimă
fiind 1-3 ‰. Ideal ar fi ca să nu existe pantă transversală, dar se admite una până la 2‰. Solurile
grele, contractile nu sunt pretabile la irigarea pe fâşii.
Elementele tehnice ale fâşiei de udare:
 - lungimea, trebuie să fie mai mare, cu condiţia obţinerii unei bune uniformităţi de distribuire
a apei; se reduce cu creşterea vitezei de infiltraţie a apei în sol şi a desimii culturii şi creşte odată cu
înălţimea apei în fâşii şi cu panta; în general lungimile variază între 75 şi 400 m; pentru
determinarea lungimii maxime neerozive se foloseşte relaţia:
1,8
Lf  metri
Q  I 0,5
unde: Q = debitul fâşiei în l/s/m; I = panta longitudinală exprimată în procente.
Valorile obţinute se dublează pentru ierburi. În SUA se foloseşte relaţia:
51,8
Lf  metri
Q  I0,75
- lăţimea fâşiei, depinde de panta transversală, adâncimea apei viteza de infiltraţie a apei şi
lăţimea maşinilor de semănat; lăţimea scade odată cu creşterea pantei transversale şi longitudinale
şi creşte odată cu debitul şi coeficientul de rugozitate al terenului; la noi în ţară se folosesc fâşii cu
lăţimi de 4-8 m, în Rusia şi SUA de până la 20 m; fâşiile se construiesc cu un dispozitiv numit
ridger care strânge pământul pe lăţimea de lucru şi formează lateral un diguleţ (coamă) cu înălţimea
de 15-20 cm şi lăţimea de 40-60 cm.
- debitul de apă, la metoda de udare pe fâşii se întâlnesc în mod curent două feluri de debite:
debitul unitar şi debitul unitar minim pe fâşie; debitul de apă introdus pe fâşie este produsul dintre
debitul unitar l/s/m şi lăţimea fâşiei, adică:
qf  q u  d l/s
- debitul unitar se obţine direct în teren prin încercări; el depinde de panta terenului,
permeabilitatea solului şi mărimea normei de udare şi se poate calcula cu ajutorul formulei
empirice:
A
q u  0,75 l/s
I
unde: I = panta în %; A = un coeficient cu valori de 0,5-0,6 pentru soluri uşoare, 0,6 pentru soluri
mijlocii 0,6-0,7 pentru solurile grele; debitul unitar pe fâşie este mai mare decât debitul pe brazdă.
- debitul unitar minim pe fâşie, este debitul minim admis în condiţiile realizării unei umectări
uniforme a solului, atât pe fâşie cât şi pe diguleţe; se determină prin relaţia:
q fm  4  I0,5 l/s/m
- durata udării, se determină identic ca la brazdele de udare, după metoda sfertului şi a
şesimii; se foloseşte şi metoda de a opri alimentarea cu apă când apa a ajuns la 3/4 din lungimea ei,
dar udarea este neuniformă.

7.10. Udarea prin bazine

Se foloseşte în Rusia şi constă în inundarea unei suprafeţe (lot), de dimensiuni mari (50... 500
ha), cu un strat de apă gros de 25-30 cm, ceea ce înseamnă o normă de udare de 2500-3000 m 3/ha.
Udările nu se dau fracţionat, de mai multe ori în decursul unui an, ci odată sau două ori pe an. Se
aplică pentru cultura porumbului boabe, care poate rezista până la trei zile în condiţii de inundare.
Metoda necesită ca suprafaţa să fie perfect nivelată şi cu o viteză de infiltraţie suficientă ca să
permită infiltraţia apei în cel mult trei zile.
Astfel, pentru a realiza un strat de apă înalt de 25 cm, deci o normă de udare de 2500 m 3/ha,
rezultă că este nevoie de un debit de: 2500000/86400=28,93 l/s.
200 mm
Pentru o viteză de infiltraţie de 8 mm/h: 25 cm   37 h 20'
8 mm/h
Pentru o solă de 100 ha va trebui să avem un debit de 2893 l/s deci 2,9 m 3/s. Acest debit va
trebui introdus pe lotul de 100 ha prin mai multe guri de alimentare. Norma de udare de 2500 m 3/ha
asigură umiditatea din sol la capacitatea de câmp pe o adâncime de sol ce depăşeşte 1,5 m.

7.11. Irigarea în sistem recirculator

 Pentru a reduce timpul de udare şi a mări randamentul udării în câmp se foloseşte sistemul
recirculator care constă în colectarea surplusului de apă provenit din sectorul în amonte şi folosirea
lui pentru irigarea sectoarelor vecine. În acest caz pe brazdă va circula numai debitul maxim
neeroziv, deci se va folosi numai un singur debit de udare. In funcţie de amenajare sistemul
recirculator are două variante:
- sistem în care apa colectată este folosită pentru irigarea sectorului aflat în aval;
- sistem în care apa colectată este folosită pentru irigarea unui sector aflat în amonte de
canalul de colectare; acest sistem impune existenţa unui bazin de colectare, necesar pentru a crea
volumul de apă suficient funcţionării pompei care să o ridice în amonte; sistemul nu poate fi folosit
dacă solul de pe care s-a colectat apa are tendinţă de salinizare.

7.12. Componenţa setului mobil de udare la udarea prin scurgere la suprafaţă

Echipamentul de udare pe brazde din aluminiu EUBA-150 înlocuieşte canalul provizoriu şi

rigolele de udare. El are ca părţi componente: conducte de transport, conducte de udare şi accesorii,
vana hidrant D-150, branşament D-150, buşon de capăt D-150, teu normal D-150, cot la 90° D-l50
şi mânecă de iută.
Caracteristicile tehnice şi funcţionale sunt:
- diametrul conductelor 150 mm
- lungimea conductelor de udare 6180-6580 mm
- distanţa între orificii: 600, 700, 800 sau 1.000 mm
- numărul de orificii pe tronson: 10, 9, 8 sau 6
Valorile limită conductelor pentru un set de udare:
- lungimea conductei de transport 250-750 m
- lungimea conductei de udare 70-280 m
Lungimea specifică de conducte pe ha:
- pentru transport 4,6…40 m
- pentru udare 1,1…17m
- tipul etanşării între conducte: hidraulic
- presiune minimă de lucru: 0,3 m coloană de apă
- presiunea maximă din instalaţie (antenă), 30 m coloană de apă
- debitul maxim de transport: 30 l/s
- debitul maxim pe orificiu: 3,5 l/s
- presiunea maximă de lucru: 1,5 m coloană de apă
- suprafaţa irigată de un set în 10-12 zile: 17-35 ha
- norma de udare maximă: 900 m3/ha.
Accesoriile pentru udarea prin scurgere la suprafaţă în cazul amenajărilor cu canale provizorii
şi rigole de udare folosite pentru dirijarea apei din canalul provizoriu sau rigola de udare în brazde
sunt tuburile de udare (sifoanele de udare), iar pentru menţinerea nivelului apei în canalul
provizoriu/rigola de udare se folosesc panourile mobile.
Tuburile de udare, sunt cilindri metalici goi sau tuburi din polietilenă, care se încastrează în
taluzul canalului sau rigolei permiţând trecerea apei în brazdă fără a mai tăia taluzul cu sapa. Au
dezavantajul că nu permit variaţia debitului deversat.
 Sifoanele de udare, trec apa din canal sau rigole în brazde, peste taluzul canalelor. Ele permit
măsurarea debitului şi variaţia acestuia şi de aceea de numesc şi sifoane hidrometre. Sunt
confecţionate din material plastic, metal sau cauciuc. În funcţie de modul de funcţionare, sifoanele
sunt cu funcţionare înnecată, când capătul din aval se găseşte sub nivelul apei şi cu funcţionare
neînnecată când capătul din aval se găseşte deasupra nivelului apei. Cele cu funcţionare neînnecată
au un debit mai mare decât cele cu funcţionare înnecată.

În timpul lucrului, nivelul apei în canal sau rigolă poate să scadă şi sifoanele obişnuite se
dezamorsează. Pentru a evita acest neajuns s-au construit sifoane nedezamorsabile, care după o
revenire a nivelului apei în canal, îşi reiau funcţionarea fără să fie reamorsate. Ele pot avea
genunchi la ambele capete sau genunchi la capătul din canal şi cot la cel din aval.
Debitul sifonului rezultă din relaţia:
q  μ ω 2g h l/s

în care: μ = un coeficient de rugozitate, care se determină experimental pentru fiecare sifon în parte;
ω = secţiunea sifonului în dm2; g = acceleraţia gravitaţională 98,1 dm/s 2; h = diferenţa de nivel
dintre nivelul apei din amonte şi capătul de ieşire al sifonului la cele neînnecate, sau nivelul apei în
aval pentru cele înnecate, în dm.
q
Coeficientul de debit μ se determină experimental folosind relaţia μ  ω 2  g  h debitul
determinându-se prin metoda vaselor etalonate, iar h prin măsurare directă. Din aceeaşi relaţie se
calculează înălţimea de funcţionare a sifonului (h), pentru a asigura debitele cerute de panta brazdei:
q2
μ dm
μ 2  ω2  2  g

7.13. Metode tehnice pentru menţinerea şi redresarea vitezei de infiltraţie

Din cauza fenomenului de eroziune, de tasare şi migrare a coloizilor, în amenajările de irigaţie

prin scurgere la suprafaţă, viteza de infiltraţie scade, cu implicaţii asupra eroziunii în continuare, a
timpului de udare şi a risipei de apă.
Pentru a mări viteza de infiltraţie se prăşesc taluzele brazdelor, la o adâncime de 2,5 cm
înaintea udării, se încorporează paie tocate în taluzul brazdei până la adâncimea de 3-5 cm, în doză
de 2-5 t/ha. Încorporarea se face prin trecerea cu tăvălugi picior de oaie, care se mulează pe profilul
brazdei.
De asemenea ridicarea şi menţinerea procentului de humus, respectând proporţiile optime
între textură şi conţinutul de humus permite ca viteza de infiltraţie să rămână în limite acceptabile.
Pentru prevenirea fenomenului de eroziune la irigarea prin scurgere la suprafaţă se folosesc
metode agrotehnice ca:
- lucrările solului aplicate numai la momentul optim iar, printre rânduri să nu se lucreze,
buruienile distrugându-se chimic şi biologic;
- renunţarea la lucrarea solului cu plugul cu cormană;
- cultura încheiată cu sistem radicular uniform repartizat, prăsitoarele neîncadrându-se
aici, deci o micşorare a ponderii lor în sistemele de irigaţie pe brazde;
- spargerea hardpanului şi a straturilor tasate până la cel puţin 1...1,5 metri adâncime;
- debite de udare mai mici decât cele reieşite din calcul, pe cât posibil cele rezultate
experimental ca neerozive.

7.14. Organizarea muncii şi a udărilor la udarea pe brazde

Odată cunoscute elementele tehnice ale brazdelor de udare se elaborează schema de

amplasare a echipamentului mobil de udare ţinând cont ca udătorul şi părţile echipamentului să se
afle pe cât posibil pe teren uscat. În acest sens se aplică următoarele reguli:
- conducta de udare ocupă primele poziţii în partea cea mai joasă a terenului;
- aplicarea udării începe dinspre dopul de capăt către sectorul de alimentare a conductei de
udare.
În funcţie de componenţa instalaţiei şi configuraţia terenului se deosebesc două scheme de
amplasare: longitudinală, când există conductă de transport şi de udare şi când direcţia brazdelor
este perpendiculară pe antena îngropată şi schema transversală, când există numai conductă de
udare şi direcţia brazdelor este paralelă cu antenele de udare.
La schema longitudinală conducta de transport se racordează la hidrant prin branşament la
vana hidrant a antenei de udare, are lungimea egală cu lungimea brazdelor, iar prin teu,
perpendicular pe ea se montează conducta de udare, (fig.7.7.).
La schema transversală (fig.7.8.), nu există conductă de transport, şirul de tronsoane de
conducte de udare se racordează direct prin branşament la antena îngropată. Distanţa între hidranţi
pe antenă este egală cu lungimea brazdelor de udare. Pentru ambele scheme udarea începe din
avalul conductei funcţionând simultan un număr de brazde:
Q
n  c.u.
q brazda
Pe măsură ce udarea s-a terminat, tronsoanele care au funcţionament se decuplează şi se
montează în poziţia a II-a, astfel încât la terminarea udării în poziţia I-a, conducta de udare este deja
amplasată pe poziţia a II-a.
Exemplu de calcul pentru Qc.u. de 30 l/s şi brazda cu o pantă de 6,3 ‰:
 0,63
qi   1,0 l/s
0,63
1
q r  q i  0,5 l/s
2
30
n  30 brazde udate simultan pentru q i
1
30
n  60 brazde udate simultan pentru q r
0,5
Pentru distanţa minimă de 0,6 m între orificii, adică 10 orificii pe tronson, în timpul t 1 vor
funcţiona un număr de 3 tronsoane, apoi sertăraşele acestora se închid, vor funcţiona tot timpul t 1
alte 3 tronsoane, urmând ca în continuare să se aranjeze pentru toate cele 6 tronsoane sertăraşele
pentru a asigura debitul de 0,5 l/s timp de t 2 ore, necesare pentru a se administra norma de udare. Se
deplasează apoi cele 6 tronsoane, se montează dopul de capăt şi se continuă udarea identic. Cele 6
tronsoane se transportă şi se montează în poziţia a II-a de udare.