1.

NOTIUNI INTRODUCTIVE– ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE

 CAP.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
 1.1. Obiectivul disciplinei de Îmbunătăţiri funciare: Definiţie, Principalele
amenajări de Î.F.,
 1.2. Scopul lucrărilor de îmbunătățiri funciare și tipuri de amenajări

 1.3. Principalele noțiuni de Îmbunătățiri Funciare

 1.4. Fondul funciar al României. Resursele de sol şi calitatea acestora.

 1.5. Preocupări ale oamenilor de ştiinţă privind lucrările de

Îmbunătăţiri funciare (I.F)

 1.6. Categorii de lucrări de îmbunătăţiri funciare

 1.1. OBIECTIVUL DISCIPLINEI DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE
 1.1.1. Definiţie şi principalele amenajări de Îmbunătăţiri
funciare
 Îmbunătățirile funciare cuprind un ansamblu de lucrări tehnice și
agropedoameliorative care urmăresc: valorificarea agricolă a unor
terenuri neproductive sau slab productive, crearea și menținerea unui
raport favorabil între apă și aer în sol, prevenirea şi combaterea unor
fenomene naturale care influenţează negativ productivitatea terenurilor
agricole.

 Principalele amenajări de îmbunătățiri funciare sunt:

 -irigațiile
 - lucrări de desecare- drenaj
 -lucrări de combaterea a eroziunii solului și ameliorarea terenurilor
alunecate
 - îndiguiri
 - regularizări ale cursurilor de apă
 - amenajări pedoameliorative
 - amenajări silvice
Curiozitate: Înainte de 1989, România avea o rețea de irigații întinsă pe o suprafață
de 3,2 milioane hectare, astăzi ea ocupă numai 500 000 ha (15,6%), sunt necesare în
jur de 14 miliarde euro pentru a pune la punct un sistem de irigații la nivelul celui din
1989, întrucât refacerea sistemului de pe un hectar de teren costă în jur de 7.000 de
euro.
In anul 1911 s-a infiintat primul serviciu de Imbunatatiri Funciare,
avandu-l ca director pe inginerul Anghel Saligny.
ROLUL IRIGĂRII ÎN STATELE ANTICE
Irigarea a început în aproximativ 6000 î.H. în Egipt și Mesopotamia prin
distribuirea apei prin sisteme de canale mici din fluviile Nil, Tigru și Eufrat.

Primul proiect major de îmbunătățiri funciare avut loc în jurul anului 3100
î.Hr. în Egipt și a implicat construirea de baraje și canale pentru a devia apele
de inundații din Nil într-un lac artificial, numit "Moeris". Sisteme similare de
canale existau și în America pre-Columbiană, Siria, China și India.

Faraonul egiptean Amenemchete III a folosit un lac natural în oaza de la El

Fayoum ca rezervor pentru stocarea rezervelor de apă pentru perioadele de
secetă, pe care l umplea regulat cu apă din Nil.

În Egiptul antic se iriga și prin inundare

Regele Hammurabi a fost primul care a stabilit reglementările privind
apa, inclusiv distribuirea apei pe baza suprafețelor cultivate și
responsabilitățile fermierilor de a menține canale pe proprietatea lor.

În Asia, Orientul Mijlociu și Africa de Nord se foloseau sisteme de

tuneluri verticale și canale subterane pentru transport- ce erau în
conexiune cu rezervoare pentru stocarea apei.

În jurul anului 700 î.Hr., a fost dezvoltată roata de apă egipteană. Folosind
tehnologii similare cu roțile de apă de astăzi, acest dispozitiv a golit apa în
apeducte sau jgheaburi.
 În Europa, primele lucrări datează din secolul al XIII când în
Olanda, în Delta Rinului s-au executat primele lucrări de îndiguiri
şi desecări.
 Prin apariţia capitalismului, prin dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii în
secolul al XVIII au fost create condiţii favorabile pentru extinderea
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Astfel:
 în Italia se îndiguiesc fluviul Pad , râul Adig, etc
- pun bazele îndiguirilor de la Dunăre, se asanează sute de mii de
hectare de teren cu exces de umiditate.
- De la sfârşitul secolului al XVIII-lea suprafaţa amenajată pentru
irigaţii a crescut rapid, astfel că pe glob dinamica amenajărilor de
irigaţii se prezinta astfel
 la sfârşitul secolului al XVIII –lea existau 8.000.000 ha

 la sfârşitul secolului al XIX-lea - 40.000.000 ha

 la sfârşitul anului 1989 : 265.000.000 ha

 După anii 2000 : aproximativ 300.000.000 - 350.000.000 ha
 În România- Printre cele mai vechi lucrări de îmbunătăţiri funciare
se numără :
 construcţiile hidrotehnice din munţii Orăştiei (captări de izvoare,
apeducte)
 terasele agricole şi eleşteele din Câmpia Transilvaniei de dinaintea
cuceririi romane, roţile hidraulice(sec.I.î.e.n.)
 iazurile din Moldova (sec.XV) cu scopuri multiple (regularizarea
scurgerii, piscicultură, irigaţii).
 În ţara noastră, primele lucrări de drenaj de suprafaţă s-au executat
în Ţara Bârsei în 1211 de către cavalerii teuroni colonizaţi pe aceste
meleaguri, amenajarea constând dintr-o reţea de canale care a
funcţionat până în secolul al XVIII-lea.
 EXEMPLE DE EFECTE ALE IRIGĂRII
• Dezvoltarea şi inflorirea civilizaţiilor babiloniană, egipteană, indiană,
aztecă,incaşă, etc. s-a datorat extinderii lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare, în specialde irigaţii. Insă, lipsa cunoştinţelor pedologice,
hidrogeologice şi a relaţiilor sol-plantă-atmosferă, a produs degradarea
terenurilor irigate prin sărăturare şi înmlăştinire a solurilor, fapt ce a
condus în final la decăderea acestor civilizaţi
•
Dezvoltarea irigării a dus la creșterea interesului și extinderii domeniilor
științifice precum chimia, fizica, mineralogia și biologia, care au fost
ulterior adaptate pentru noile sub-discipline ale chimiei solului, fiziologiei
plantelor, fizicii solului și agronomiei.

• Irigarea a determinat o concentrare sporită în domeniul hidraulicii și al

energiei de apă și astfel a permis oamenilor să construiască baraje cu rol
de protecție împotriva inundațiilor și ulterior pentru producerea de
energie electrică .

Irigarea a contribuit la civilizația societăților deoarece comunitățile

trebuiau să se unească pentru a gestiona proiectele de irigare și distribuția
apei etc
1.2. SCOPUL LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE ȘI TIPURI DE
AMENAJĂRI

Amenajările de îmbunătăţiri funciare sunt lucrări de construcţii hidrotehnice

complexe şi pedoameliorative, de prevenire şi înlăturare a acţiunii factorilor de
risc – secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţiile – pe terenurile cu
destinaţie agricolă sau silvică având ca scop obţinerea unor recolte mari şi stabile
prin regularizarea regimului apei din sol, în condiţiile unor tehnici de cultură
moderne, precum şi introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.
În sensul Legii 138/28.04.2004 – Legea îmbunătăţirilor funciare sunt cuprinse
următoarele categorii de lucrări:
îndiguiri şi regularizări ale cursurilor de apă de interes local;
- amenajări de irigaţii şi orezării care cuprind lucrări de captare,
pompare,transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz, lucrări de
nivelare a terenului;
- amenajări de desecări şi drenaje care cuprind lucrări de colectare, de
transport şi evacuare în emisar a apei în exces;
- lucrări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a terenurilor
afectate de alunecări, care cuprind: lucrări pentru protecţia solului,
regularizarea apei pe versanţi, stingerea formaţiunilor torenţiale, stabilizarea
nisipurilor mişcătoare
- amenajări pedoameliorative pe terenurile sărăturate, acide, pe
nisipuri, pe terenurile poluate (cu reziduuri petroliere, cu halde de la
exploatările miniere), pe alte terenuri neproductive cuprinzând:
- lucrări de nivelare-modelare,de scarificare, de afânare adâncă, rigole şi
şanţuri de scurgere a apei, în benzi
- udări de spălare a sărurilor,

- aplicarea de amendamente şi îngrăşăminte în scopul valorificării

pentru agricultură, şi după caz pentru silvicultură;
- amenajări silvice=perdele forestiere
de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii pentru combaterea
eroziunii solului;
- alte soluţii tehnice şi lucrări noi rezultate din activitatea de cercetare.
 1.3. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE
LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂȚIRI FUNCIARE
 Lucrările de îmbunătățiri funciare se deosebesc fundamental de lucrările
agricole obișnuite prin câteva trăsături caracteristice:
 Aceste lucrări au o durată mare de funcționare, de zeci și chiar sute de ani
(îndiguiri, desecări, drenaje).
 - Cer investiții specifice mari pentru îndiguiri, defrișări și destufizări.
 - Cer investiții mari pentru:
 desecări cu canale deschise și drenaj închis,
 pentru irigații cu canale deschise din pământ și udare prin scurgere la
suprafață dar și amenajarea de conducte îngropate și udarea prin
aspersiune.
 - Investițiile se amortizează într-o perioadă mai mare în comparație cu

alte investiții din agricultură;

 - Au caracter complex deoarece proiectarea, execuția și exploatarea
trebuie să aibă în vedere complexul factorilor naturali și economici, atât la
alegerea soluției optime pentru valorificarea solului și a apei cât și în
timpul exploatării, pentru a preveni degradarea solului pe terenurile
amenajate prin inmlăștinare sau sărăturare.
 Nu se poate concepe proiectarea și proiectarea și exploatarea rațională a
lucrărilor de îmbunătățiri funciare fără a poseda cunoștințe temeinice
de biologie cât și tehnice. Astfel, un specialist în îmbunătățiri funciare
trebuie să cunoască în profunzime relațiile climă – sol – apă – plantă, să
posede cunoștințe de hidraulică și hidrologie.
 Disciplina de îmbunătățiri funciare va folosi în prezentarea diferitelor
aspecte specifice, cunoștințele însușite la disciplinele de topografie, fizică
și meteorologie, pedologie, agrotehnică, fitotehnie, mecanizare etc.
 Lucrările de îmbunătățiri funciare se mai caracterizează printr-o evoluție
rapidă a concepțiilor asupra amenajărilor. Astfel s-a trecut rapid de la
tipul tradițional de amenajare a terenului pentru irigație cu canale de
pământ neimpermeabilizate, la sisteme automatizate cu canale căptușite,
cu conducte îngropate cu funcționare la înaltă presiune și udarea prin
aspersiune, de la udarea tradițională prin scurgere la suprafață, la
udarea prin aspersiune și chiar picurare.
 1.4. FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI. RESURSELE
DE SOL ŞI CALITATEA ACESTORA.
Pentru efectuarea unui management performant este necesară cunoaşterea fondului
funciar agricol, adică totalitatea terenurilor cultivate cu plante, indiferent de
destinaţie şi proprietar. Pământul, ca fundament al fondului funciar, face parte
din avuţia naţională şi buna sa folosinţă contribuie la creşterea producţiei agricole,
la redresarea agriculturii în general.

Astfel, Fondul funciar al Romaniei este constituit din terenurile cu destinatie

agricola (arabil, vii si livezi, pepiniere pomicole si viticole, plantaţii de hamei
şi duzi, păşuni, fâneţe, sere, solarii şi răsadnite etc), suprafeţe cu vegetaţie
forestieră care nu fac parte din amenajările silvice, păşuni împădurite,
suprafeţe ocupate cu construcţii, instalaţii agrozootehnice, amenajări
piscicole, alte terenuri neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru
producţia agricolă
Fondul funciar al României cuprinde cca.14,6 milioane hectare, adică aproximativ
61% din suprafaţa totală a României de cca 23.839.071 ha, distribuite astfel :
• teren agricol 9,4 milioane hectare,
 păşuni şi fâneţe 4,6 milioane hectare,
 livezi şi vii 0,6 milioane hectare.
Obs: 2/3 din suprafaţa de 14,43 mil ha e afectată de secetă , exces de apă şi
eroziune!
Curiozitate:Preturile terenurilor arabile din Romania,sunt cele mai
scazute din UE
 Tab.1. Structura fondului funciar total după modul de folosință,

Curiozitate: Aproximativ, anual , în România, între 2.5.-3 milioane de ha

sunt lăsate nelucrate (pârloagă). Dacă această suprafață ar fi cultivată, statul
ar câștiga din impozite aproximativ 330 de milioane de euro.
Fig.1.Dimensiunea teritorială a exploataţiilor agricole individuale
Fig.2. Tipuri de servicii productive în agricultură
Din suprafaţa totală agricolă a României, 50% sunt terenuri în
pantă din care :
8,25% cu pantă peste 50%
7,35% cu pantă între 35-50%
9,37% cu panta între 20-25%

De reţinut este faptul că în România suprafaţa arabilă poate fi

folosită în proporţie de 95,98%, comparativ cu Rusia, 64% şi
SUA cu 51%.
 Însămânţarea cu culturi agricole a întregii suprafeţe arabile constituie
prima condiţie în gestionarea raţională a fondului funciar, al
pământului şi a a asigurării securităţii alimentare a populaţiei. De
asemenea, un alt aspect de luat în seamă este valorificarea superioară a
fiecărei porţiuni de pământ, amplasând fiecare cultură pe terenul cel
mai indicat.

 Romania face parte din ţările europene cu importante resurse

funciare (0,64 ha agricol pe locuitor şi 0,45 ha arabil pe
locuitor), fiind a treia ţară din Europa după Spania şi Franţa
(luând în considerare suprafaţa cultivată în arabil şi în
plantaţiile de vii si pomi).
 Suprafaţa agricolă pe un locuitor este de 0,45 ha în România, 0,3 ha
în Rusia şi SUA, 0,2 ha în Germania,0,1 ha în Olanda, ceea ce situează
ţara noastră pe o poziţie foarte bună.
1.5. Preocupări ale oamenilor de ştiinţă privind lucrările de
Îmbunătăţiri funciare (I.F)
1.6. Categorii de lucrări de îmbunătăţiri funciare
(jgheab = canal pentru scurgerea apei)
 Udarea prin fâșii de udare
Udarea prin fâșii de udare

Udarea prin aspersiune

Udarea prin submersie

Udarea prin picurare

Udarea prin conducte
subterane
 Remember: Fondul funciar al României cuprinde cca.14,43 milioane hectare,
teren agricol 9,32 milioane hectare,

Curiozitate: Exista in tara noastra 32 000 statii de pompare, avand un

debit instalat de14 000 mc/an, consumul energetic este de 9931 kwora/an.

Pentru irigatii se folosesc 3800 GW ore pentru o suprafata de 3 200 000

ha.
 2. PROCESELE DE DEGRADARE ALE
MEDIULUI ÎN MASIVELE IRIGATE

 2.1. INFLUENŢELE NEGATIVE ALE MANAGEMENTULUI

DEFECTUOS ÎN APLICAREA IRIGAŢIILOR
 În România, problema irigaţiilor este numai parţial rezolvată, în
sensul că, în momentul de faţă nu se poate compensa integral
deficitul de apă ce afectează culturile agricole. Ca urmare, este
necesară atât reabilitarea şi modernizarea amenajărilor de irigaţii
existente cât şi extinderea treptată a acestora, astfel încât în anii
următori să se ajungă la o suprafaţă efectiv irigată de circa 2
milioane ha.
 La reabilitarea şi modernizarea amenajărilor de irigaţii
trebuie acordată o atenţie deosebită măsurilor vizând
protecţia mediului, în baza unei bune cunoaşteri a
efectelor negative pe care le au lucrările hidroameliorative
aplicate neraţional.
  2.1.1. Influenţele negative ale irigaţiilor asupra
sănătăţii oamenilor
 Cei mai importanţi factori favorizanţi ai
apariţiei vectorilor şi viruşilor sunt :
 a. metodele de irigaţie bazate pe scurgerea la
suprafaţă
 b. inundarea terenului şi submersiune (utilizată
la cultura orezului),
 c.amenajarea cu canale deschise necăptuşite sau
nesatisfăcător căptuşite (impermeabilizate).

a b. c.
EXEMPLE DE OREZĂRII DIN ROMÂNIA

Orezaria din Rojişte (S Olteniei) sunt cultivate 250 de hectare cu orez

Investitie- 2 milioane de euro
Producție: 1100 tone orez /an

Orezărie de 7.000 de hectare în Ialomiţa

Producție: 50.000 de tone orez/an

 Principalele caracteristici ale canalelor de irigaţie, care favorizează
proliferarea vectorilor şi viruşilor, sunt următoarele:
 a. viteza mică a apei în canal (sub 0,7 m/s) este insuficientă
pentru a antrena în circuitul apei numeroşi factori aflaţi pe
fundul şi taluzele canalelor, favorizându-le astfel proliferarea
 b. încărcare mare a apei de irigaţie cu particule solide
transportate atât prin târâre cât mai ales în suspensie. Aceste
aluviuni se depun pe fundul canalelor şi parţial pe taluzuri creând
cel mai prolific habitat de dezvoltare a numeroşi vectori şi viruşi; [
 c. pierderile mari de apă prin exfiltraţii- determină apariţia
bălţilor şi ochiurilor de apă în apropierea canalelor, - ele
constituind medii excelente de proliferare a viruşilor;
Vectorii = organisme (cel mai frecvent artropode- ţânţarii, muştele, gândacii,
căpuşele, dar si animale – rozatoarele) care pot transmite boli grave de la o
gazda la alta şi dintr-un loc în altul.
Bolile transmise prin vectori sunt afecţiuni cauzate de acesti agenţi
patogeni (virusuri, bacterii, paraziti etc) la populaţiile umane.
Bolile transmise prin vectori sunt răspunzătoare pentru 17% din povara
globală estimată pentru toate bolile infecţioase.

Boala transmisă prin vectori cu cea mai mare mortalitate, malaria, a

cauzat în 2010 aproximativ 660.000 de decese.

- d. creşterea vegetaţiei acvatice în canale, prin mărirea

rugozităţii, favorizează o reducere a vitezei apei în canal, o
circulaţie neuniformă a apei, menţinerea permanentă a
condiţiilor de colmatare a fundului şi taluzurilor canalelor.
Atât vegetaţia hidrofilă cât şi depozitul de mâl de pe fundul
canalelor adăpostesc numeroşi vectori de răspândire a bolilor
(ţânţari, muşte, etc).

-
 e. construcţiile hidrotehnice din cadrul sistemelor de
irigaţie, ca de exemplu:podurile, stăvilarele, bazinele
de aspiraţie, sifoanele creează şi ele locuri favorabile
ale proliferării acestor vectori.
 f.sifoanele coborâtoare (dukere ) care prezintă
vegetaţie la intrarea şi ieşirea apei precum şi
stagnarea apei în sifon, permit acomodarea unor
specii de melci şi a larvelor de ţânţari.

Construcții hidrotehnice:pod, stăvilare Sifoane

Functionare canale irigatii automata

https://www.youtube.com/watch?v=I3RUFh1-87k
 g. căderile în trepte de pe canale sunt habitate excelente
pentru larvele de Simulium.
 h. folosirea la irigaţii a apelor uzate sau poluate.
Cursurile de apă şi canalele ce transportă apa pentru irigaţii
sunt deseori poluate cu ape industriale sau menajere purtătoare
de germeni ale unor boli parazitare
 i. eroziunea solurilor irigate constituie de asemenea o sursă
importantă de poluare a cursurilor de apă şi a rezervoarelor,
lacurilor naturale sau artificiale.
Prin eroziune sunt transportate în apa de irigație cantități
importante de azot şi fosfor atât în apele freatice cât şi în cele de
suprafaţă. Prezenţa în apă a azotului şi fosforului stimulează
înmulțirea exagerată a bacteriilor şi algelor care cauzează
mirosuri şi gusturi neplăcute specifice.
Pericol: boala – methemonoglobinemia (dacă conc. de azot > 10 p.p.m.).
Principalele boli umane provocate de apa poluată sunt:
a. Infecţii răspândite prin consumul de apă (febră tifoidă, poliomelită,
etc);
b. Boli favorizate de prezenţa apei - infecţii transmise având ca vector
animale acvatice nevertebrate (schistasomiasis sau biliharzioză);
c. Boli cu vectori dependenţi de apă – infecţii răspândite de insecte
(malarie, onchorcerciasis);
d. Boli în urma aruncării fecalelor în apă-boli cauzate de infectarea apei
de băut cu fecale (ancylostomiasis);

Bilharziie Virusul poliomelitei

Boala parazitara biliharzioză- datorata infestarii cu bilharzii (sau schistosomi). Bilharziile sunt
viermi din clasa trematodelor, care traiesc in aparatul circulator al omului.
Schitosomiaza prin care sunt infectaţi în lume cca 200 milioane de locuitori. Aceasta
afectează în special traiectul intestinal şi sistemul urinar.
 Melcii – care preferă plantele în descompunere - sunt toleranţi
la clorurile, mineralele şi sărurile ce se găsesc în apă;
 Cei din ordinul Oncomelania transmit boli – cu repercursiuni
grave asupra aparatului urinar, în special populaţiei din E şi S
- E Asiei.

Melci -ordinul Oncomelania

Infecţii datorate insectelor
 Ţânţarii, mai precis femelele, transmit 4 boli
importante: malaria, filariasis, febra galbenă,
 febra hemoragică (caracterizată prin dureri musculare).

 Musca neagră ( Simulium): există multe specii de

Simulium dintre care cel mai important este Simulium
damnosum, vector al bolii Onchocarciasis, boală cu care,
la ora actuală, sunt infectaţi cca 30 milioane de oameni
(mai ales în zona centrală a Africii).-

Filarioză limfatică cunoscută și sub
numele de elefantiazis este o boală cu
îngroșarea anormală a unor regiuni
corporale, mai ales a membrelor inferioare,
prin inflamarea ganglionilor și căilor
limfatice din țesutul conjunctiv
Oncocercoza, cunoscută, de asemenea, și sub
numele de cecitatea râurilor o boală cauzată
de infecția cu viermele parazitar Onchocerca
volvulus] Simptomele includ mâncărimi severe,
cucuie sub piele și orbire
  2.1.2. Influenţele negative ale irigaţiilor asupra
plantelor agricole
 Irigarea terenurilor agricole modifică echilibrul natural
climatic, hidrogeolologic şi hidrologic pe o suprafaţă a cărei
mărime depinde de mărimea terenului irigat.
 Modificări importante:
- cantitatea de apă naturală de la suprafaţa terenului şi din sol,
- schimbarea echilibrului biologic dintre culturile agricole şi bolile lor.

- Factorii ce afectează sănătatea plantelor :

- 1. Metoda de udare

Irigaţia prin pulverizare (aspersiune) favorizează:

 infectarea plantelor cu diverse bacterii datorită:
 - creşterii umidităţii solului ce creează condiţii favorabile infectării
culturilor cu bolile specifice excesului de apă; prezenţa apei libere pe
suprafaţa plantelor timp de 6 – 12 ore favorizează infecţia.
 - temperaturii ridicate a apei de pe suprafaţa plantelor - ce stimulează
apariţia şi dezvoltarea infecţiei precum şi transferul infecţiei şi la alte
plante.
 Observație:
Frunzele ude se îmbolnăvesc. Dacă frunzele rămân ude pe timpul
nopții, atunci pot apărea boli produse de mucegaiul frunzelor.
Frunzele care sunt udate la soare dezvoltă ușoare semne de arsuri
(efectul de ardere prin sticlă al picăturilor de apă).
2. Intensitatea de aplicare a udărilor
 Experimentările făcute asupra intensităţii udărilor, în
special la irigaţia prin aspersiune, au demonstrat că
irigaţiile cu intensitate moderată nu au repercursiuni
negative asupra plantelor.
 O atenţie deosebită trebuie însă acordată în cazul
udărilor aplicate pe terenurile cu pantă mare unde
intensitatea udării trebuie reglată cu atenţie pentru a nu
provoca eroziune hidrică.
 Metoda de udare şi intensitatea udărilor depind de
natura solului şi mărimea pantei

 3 . Tipul culturilor şi rezistenţa lor la boli datorate

irigaţiei
 Fâneţele şi păşunile se irigă, în general, prin aspersiune,
dar experienţele au arătat că menţinerea unei umidităţi
ridicate în interiorul culturilor nu conduce la dezvoltarea
bolilor infecţioase.
 La pomii irigaţi există pericolul apariției de exemplu,
Phytophtora fructelor a devenit o boală infecţioasă,
clar legată de irigaţie.
 Ciuperca acestei boli ajunge pe fruct prin împroşcarea
apei la nivelul solului sau de pe frunze şi tulpini. În fruct,
ciuperca pătrunde prin micile tăieturi ale acestuia. Din
aceste cauze, la irigarea prin aspersiune a pomilor,
pericolul răspândirii acestei boli este foarte mare.
 La irigarea prin aspersiune a tomatelor, pericolul îmbolnăvirii
plantelor şi fructelor creşte mult dacă se aplică între 250 – 300 mc
apă pe săptămână.
 O irigaţie prin aspersiune de cca 8 000 mc ha în 17 udări a produs
putrezirea a 8,9 tone de căpşuni la hectar, în timp ce udarea
excesivă prin brazde a acestora a produs o pierdere de numai
6,7 t  ha. Reducerea la cca 4600 mc/ha a normei de irigaţie, a
condus la cca 4,2 t  ha fructe putrede în ambele metode de udare.
 Aceeaşi situaţie apare şi la irigarea excesivă a cartofului şi sfeclei,
când se înregistrează un număr mare de tuberculi şi rădăcini
putrede.
 4. Calitatea apei de irigaţie
Are următoarele influenţe:
Irigarea cu apă sărată (cu un conţinut ridicat de Na şi Cl) conduce în
timp la :
 apariţia salinizării solurilor
 arderea aparatului foliaceu ce vine în contact cu această apă ;
 apa de irigaţie poate transporta agenţi patogeni nu numai în
interiorul culturii cât şi la distanţe foarte mari ( de la sursă prin
reţeaua canalelor de transport şi distribuţie).
 2.1.3. Influenţa irigaţiilor asupra proprietăţilor
solului

1. scăderea capacității de producție a solului dacă:

 se aplică într-un mod necorespunzător udările
 sunt folosite pentru irigaţii surse de ape mineralizate sau uzate.
Astfel, solul poate fi afectat de următoarele fenomene:
 - colmatarea solului - datorită particulelor argiloase şi organice din
apa de irigaţie, însoţită uneori şi de creşterea exagerată a
conţinutului de azot;
 - alcalinizarea secundară - este produsă de saturarea complexului
adsorbtiv cu ioni Na+ şi/sau creşterea conţinutului de carbonaţi şi
bicarbonaţi alcalini;
 - salinizarea secundară - se manifestă prin creşterea concentraţiei
sărurilor solubile din sol peste o valoare critică în cazul solurilor cu
textură fină, argiloasă;
 - oboseala solului – ia naştere prin:
a) creşterea atât a conţinutului solului în microelemnte (Zn, Cu, Al
ş.a) sub formă mobilă, cât şi a acizilor organici, aminoacizilor şi a
altor compuşi de descompunere ai materiei organice cu caracter toxic;
b) spălarea în profunzime a K şi Fe;
 - excesul de umiditate – produs de udări aplicate neraţional -
determină apariţia în sol a insuficienţei oxigenului necesar
respiraţii rădăcinilor plantelor, şi totodată a instalării unor
procese chimice şi biochimice în condiţii de anaerobioză,
răspunzătoare de producerea unor compuşi toxici ce inhibă
viaţa microorganismelor din sol;
 - infestarea solului cu produşi patogeni purtaţi în apa de
irigaţie- se produce în timp, chiar dacă solul are o capacitate
mare de autoepurare.
Intensitatea efectelor negative datorate modului defectuos de
aplicare a irigaţiilor asociată cu alte surse de poluare, este în
funcţie de proprietăţile solului - cu referire în special la textura,
structura, potenţialul de oxido-reducere, materia organică,
capacitatea de adsorbţie ionică - şi totodată de condiţiile
climatice existente.
 DEGRADAREA TERENURILOR CA URMARE
A EXCESULUI DE UMIDITATE
În România, circa 3.9 milioane ha de teren prezintă un exces de
umiditate în diverse grade şi intensităţi. În funcţie de sursa de apă ce
provoacă excesul, durata perioadei cu umiditate în exces, intensitatea
aportului freatic, condiţiile de relief, de sol ş.a. se poate adopta
următoarea clasificare a acestor tipuri de soluri:
- 49,5 % terenuri cu exces temporar de umiditate cauzat de
precipitaţii;
- 22% terenuri cu exces permanent de umiditate cauzat de apa
freatică puţin adâncă;
- 28,5% terenuri cu exces de umiditate cauzat de apa din inundaţii
sau de infiltraţiile din râuri.
S-a evaluat că un procent de peste 80% din totalul suprafeţelor cu
exces de umiditate reclamă măsuri directe de drenaj în scopul
desecării. Marile complexe irigabile, aflate în exploatare pe teritoriul
României, reliefează necesitatea includerii în schema amenajării
complexe şi a soluţiei drenajului.
 HARTA ROMANIEI- Precipitaţiile medii anuale

În figura se poate observa că ariile cu umiditate cea mai mare

sunt situate în zona Munţilor Carpaţi iar cea mai mare suprafaţă
cu exces de apă se află în jurul râurilor din vestul ţării.
În special, în zonele de est şi sud-est apare prioritar necesitatea
drenajului ca măsură de desalinizare (preventiv sau curativ).
În tabelul următor sunt prezentate repartiţia în România a suprafeţelor de
terenuri cu exces de umiditate şi a celor interesate la irigaţii.
 Factorii naturali şi artificiali ce determină excesul
de umiditate
Excesul de umiditate în sol este influenţat de următorii factori
naturali :
a. Clima, contribuie la apariţia excesului de apă în sol, prin
distribuţia zonelor de umiditate; astfel, o zonă este considerată umedă
atunci când precipitaţiile medii multianuale anuale se află între 600
– 1000 mm iar regimul acestora coincide cu perioada de vegetaţie;
aproximativ 60% din ploi cad în acest interval.
Excesul de apă este accentuat şi de umiditatea relativă a aerului,
având valori ridicate în timpul verii, precum şi de temperaturile
medii anuale scăzute (sub 9 0C), ce împiedică desfăşurarea normală a
procesului de evapotranspiraţie.
Clima prezintă o trecere bruscă de la anotimpul de iarnă la cel de
vară, producând invazii de aer cald în perioada de tranziţie iarnă –
primăvară, ce conduc, în final, la o topire bruscă a zăpezilor
provocatoare de inundaţii.
Totodată, apare un exces temporar semnificativ al apei în sol şi în
zonele secetoase, cu precipitaţii medii multi - anuale mai mici de 550
mm, unde, specific climei, este caracterul torenţial al ploilor care se
concretizează prin căderea într-un interval foarte scurt şi cu
b . Geomorfologia influenţează excesul de umiditate în :
- zonele de luncă, câmpie joasă, cu pante sub 1 %, unde nu sunt condiţii
care să favorizeze scurgerea apelor superficiale ;
- zonele de terase şi de câmpie înaltă unde există lacuri depresionare
închise (vechi albii) ce acumulează apele superficiale sau interceptează
apele subterane;

Zonă de luncă, câmpie joasă, cu pante sub 1 %,

 c. Hidrologia amplifică fenomenul de exces de apă
în sol prin creşterea frecvenţei şi duratei
inundaţiilor; prezenţa în imediata vecinătate a zonei
inundabile a unui curs de apă important şi cu un
pregnant regim de torenţialitate favorizează de
asemenea acest fenomen.


 d Hidrogeologia, prin nivelul
ridicat, permanent, sau temporar
al apelor subterane reprezintă un
indiciu de sursă a excesului de
apă din sol.
 În terenurile depresionare, cu
subsol alcătuit din roci
impermeabile (sau puţin
permeabile), cu drenaj intern
insuficient şi cu o sursă
importantă de alimentare, apare
suprasaturarea solului cu apă.
 Aceasta este prezentă şi în
terenurile cu subsolul alcătuit
din roci permeabile dar puternic
alimentate de o sursă cu un
regim variabil al nivelurilor, ca
de exemplu: albia minoră a
râului (fluviului) care
interceptează stratul permeabil
al zonei;
 e. Textura rocii mamă a solului, prin natura argiloasă a
rocii mamă determină o infiltraţie scăzută a apelor superficiale
şi un drenaj intern slab, care favorizează excesul de apă în sol.
 Capacitatea pentru apă în câmp (CC, % g/g)
 constituie limita superioară a conţinutului de apă accesibilă plantelor,
deasupra acestei valori, apa nemaifiind reţinută durabil în sol.
 depinde în principal de textură şi densitatea aparentă a solului.

Coeficientul de ofilire – (C0, % g/g) = cantitatea limită de apă din sol la care
plantele se ofilesc fără posibilitatea de a -şi mai reveni chiar dacă sunt puse
într-o atmosferă saturată cu vapori de apă.
f. Profilul morfotextural al solului stimulează în unele soluri din
zonele umede şi subumede formarea de orizonturi argilo-iluviale puţin
permeabile sau impermeabile pentru apă; astfel, fracţiunile din
argilă sunt spălate din orizontul superior şi se acumulează în
cele inferioare. Fenomenul se desfăşoară atât pe terenurile cu pante
reduse, cât şi pe versanţii cu pante mari.

Solurile
brune argiloiluviale
. fac parte din clasa
Argiluvisoluri ce au
ca orizont de
diagnostic
un orizont Bt,adica
B argiloiluvial
 RECAPITULARE:
 Factorii artificiali care determină intensificarea
procesului de exces de umiditate din sol sunt:
 a. irigaţiile neraţionale, fără asigurarea unui drenaj
suplimentar al solului constituie principala sursă de apă în
exces din sol; mărimea acestui exces este dependentă de
caracteristicile tehnice ale sistemelor de irigaţii şi de
condiţiile naturale ale terenurilor;
 b. acumulările de apă care alimentează cu apă terenurile
învecinate pe calea exfiltraţiei prin depozitele permeabile ale
zonelor limitrofe, sau prin infiltraţia terenurilor din avalul
acumulării şi prin remuul apelor subterane în zona de
influenţă din amonte;
 c. amenajările piscicole, orezăriile şi canalele de
alimentare cu apă, neimpermeabilizate produc de
asemenea exces de umiditate în zonele limitrofe
Influenţa excesului de umiditate asupra plantelor
Excesul de apă în sol creează următoarele efecte negative asupra plantelor:
a. - o slabă aerare, ceea ce împiedică atât buna desfăşurare a
respiraţiei rădăcinilor plantelor cât şi a principalelor procese
biologice (cu cât solul este mai bogat în azot, cu atât fenomenul de sufocare a
plantelor este întârziat);
b. - rădăcinile plantelor sunt puţin dezvoltate iar sistemul
radicular nu pătrunde în adâncime.
În acelaşi timp, există o tendinţă a rădăcinilor de a se extinde spre
suprafaţa terenului într-un strat superficial, de adâncime mică.
 În cazul în care perioada de exces este urmată de secetă, apa
freatică în această perioadă poate coborî la o adâncime relativ
mare, iar datorită lungimii mici de dezvoltare a stratului radicular
activ, rădăcinile nu pot absorbi apa din zona franjului capilar al
freaticului (zonă care are o umiditate apropiată de capacitatea
pentru apă în câmp a solului) şi în acest fel dezvoltarea normală a
plantelor este împiedicată .
 c. - rădăcinile sunt puţin numeroase, cu ramificaţii
necomplexe, iar formarea perişorilor radiculari este
stopată; aceste inconveniente conduc la un deficit în elemente
nutritive minerale pentru plante.
 d. – coboară temperatura naturală a solului – având
repercursiuni grave asupra proceselor biologice ale plantelor.
Toate aceste variaţii de temperatură determină: întârzierea
semănatului de primăvară; răcirea culturilor de toamnă; opărirea
mai puternică a plantelor vara şi implicit o creştere mai rapidă a
procentului de plante ofilite.

solurile cu exces de umiditate sunt mai reci, deoarece apa necesită de 5 ori mai
multă căldură pentru a-şi ridica temperatura decât un sol uscat.
 Influenţa excesului de umiditate asupra
caracteristicilor fizice şi ecologice ale solului
Excesul de umiditate conduce la modificarea caracteristicilor fizico-
ecologice ale solului prin:
- creşterea conţinutului de apă peste capacitatea apei în câmp;
- scăderea volumului de aer în spaţiul poros al solului umezit
(porozitatea de aeraţie): sub 10% pentru orizonturile minerale şi
organo-minerale;
- scăderea intensă a permeabilităţii pentru aer şi apă ;
- dobândirea unei consistenţe moale, lipicioase în cazul solurilor
cu suficient conţinut de fracţiune argiloasă şi prăfoasă;
- stimularea acumulării dioxidului de carbon în atmosfera
solului, metan şi alte gaze toxice pentru vegetaţie (în special in cazul
solurilor mlăştinoase) ca urmare a suprimării sau slăbirii excesive a schimbului
de gaze cu atmosfera,
creându-se astfel condiţii de anaerobioză pentru procesele din sol;
a. apariţia fenomenelor de tasare şi bătătorire a solului, fapt ce conduce la
micşorarea raportului volumic dintre faza gazoasa şi cea solidă;
b. mărirea capacităţii calorice, ceea ce conduce la mărirea duratei de
încălzire;
c. scăderea conţinutului solului în azot nitric, amoniacal şi K2O mobil.
 scăderea cantității de azot în sol:
 (când nivelul freatic se află la 150 cm adâncime, azotul
asigurat de sol se ridică la 150 kg N /ha, în
timp ce la adâncimea apei freatice de 40 cm cantitatea
de azot se reduce la60 kg /ha
se precizează că pentru coborârea niveluluifreatic cu 1 cm se
câştigă 1 kg N/ha!
 -încetineşte pocesele de oxidare şi favorizează
procese bacteriene anaerobe, fapt care nu asigură de
scompunerea şi
 mineralizarea totală a materiei organice,
- scăderea producției
 Influenţa excesului de umiditate asupra caracteristicilor
biologice ale solului
Solurile cu exces de umiditate produc :
- slăbirea activităţii microorganismelor aerobe, care sunt obligate
astfel să-şi procure oxigenul prin reducerea oxizilor ferici, manganici, a
nitriţilor etc.;
- creşterea numărului de microorganisme anaerobe (ferobacterii,
manganobacterii, sulfobacterii) precum şi a concentraţiei în gaze toxice;
- favorizarea dezvoltării buruienilor, agenţilor patogeni şi
dăunătorilor;
În tabelul următor sunt prezentate procesele biochimice din sol la diferite
nivele ale potenţialului redox.
 Influenţa excesului de umiditate asupra
caracteristicilor pedogenetice ale solului
Solurilor cu exces de umiditate le sunt specifice:
- caracterele de pseudogleizare - datorate excesului prelungit de apă în
partea mijlocie sau mijlocie-superioară a profilului; apare un aspect
marmorat cu pete şi vine vineţii, brune –vineţii, brun –roşcate ale
orizontului de tip B;
- prezenţa unui puternic orizont de pseudogleizare, îndesat, nestructurat,
vineţiu cu pete şi vine brune – ruginii pe cea mai mare parte a profilului
de sol; prezenţa de concreţiuni feromagnetice mai ales în orizonturile
superioare;
- caracterele de gleizare – datorate prezenţei apei freatice cu scurgere
lentă sau stagnantă determină apariţia unei gleizări moderate a bazei
profilului (pete vineţii pe fondul orizontului respectiv);
- gleizarea moderată a jumătăţii inferioare a orizontului B;
- un orizont gleic G0 –oxido-reducere, vineţiu, cu pete ruginii şi negricioase
la baza profilului;
- caracterele de gleizare şi pseudogleizare – în acelaşi profil de sol, ca
urmare a influenţei simultane a apei freatice şi a apei stagnante din
precipitaţii; excepţie fac solurile în care apa în exces e mobilă şi bine aerată.
 Măsuri hidroameliorative de combatere a excesului de
umiditate în masivele irigate
Principalele lucrări hidroameliorative, reclamate de aceste tipuri
de soluri, sunt:
– îndepărtarea excesului de umiditate prin lucrări de desecare-
drenaj şi reglarea regimului de înmagazinare şi circulaţie a apei în
masa solului în concordanţă cu cerinţele plantelor;
- înlăturarea principalei cauze de acumulare şi băltire a apei la
suprafaţa solului prin afânarea stratului impermeabil argilos aflat la
o adâncime de cca. 40 –60 cm;
– aplicarea unor măsuri tehnico-ameliorative corespunzătoare
pentru schimbarea sensului unor procese fizico-chimice şi biologice în
sol astfel încât acestea să contribuie la sporirea capacităţii de
producţie a solului, respectiv, să devină favorabile creşterii plantelor.
Principalul obiectiv urmărit este crearea posibilităţilor de
structurare a solului, mărirea porozităţii, respectiv a permeabilităţii
pentru apă şi aer, scăderea compacticităţii şi rezistenţei sale la
uneltele de prelucrare ş.a.
Tipurile de măsuri hidroameliorative aplicate acestor tipuri de terenuri
sunt:
- desecarea, respectiv evacuarea apelor acumulate la suprafaţa
solului;
- drenarea excesului de apă din masa solului;
- coborârea nivelului apelor freatice sub nivelul critic de salinizare,
gleizare şi înmlăştinire a stratului nutritiv;
- nivelarea terenului pentru a se crea condiţii de scurgere liberă a
apei la suprafaţa acestuia, în vederea evitării acumulării ei sub formă
de băltire;
- modelarea terenului cu scopul creării unei posibilităţi de drenare în
rigole şi scurgerii excesului de apă de la suprafaţă .
Drenarea reprezintă operaţia de îndepărtare a excesului de apă din
masa solului, pentru a crea condiţii optime de creştere a plantelor.
Efectele pozitive ale drenării se evidenţiază din contribuţia ei la:

- colectarea şi eliminarea din masa solului a apei în exces;

- limitarea ridicării nivelului stratului freatic (dependentă de
adâncimea de pozare a drenurilor);
- activarea aerării şi îmbunătăţirea structurii solurilor;
- - modificarea balanţei azotului;
- - îndepărtarea sărurilor şi a altor substanţe nocive din sol;
- -posibilitatea de reutilizare a apei din drenaj;
- îmbunătăţirea lucrabilităţii terenului;
- -creşterea producţiei agricole; reducerea vârfului de debit evacuat
prin mărirea capacităţii de reţinere a solului.
Efectele negative ale drenării sunt reliefate prin:
- modificarea calităţii apei din emisari prin săruri şi alte elemente
poluante transportate de apa de drenaj;
- ocuparea cu canale a unor suprafeţe agricole;
- descompunerea solurilor turboase;
- subsidenţa (tasarea) şi acidifierea solurilor;
- creşterea riscului apariţiei deficitului de apă.
Astfel, aplicarea drenajului pe un sol cu exces de umiditate ajută la
îmbunătăţirea:
– a. proprietăţilor fizice, chimice şi biologice favorizând:
- menţinerea unei structuri bunea solului - printr-o aerare şi o
reţinere a umidităţii corespunzătoare,
- pătrunderea rădăcinilor în adâncime
- mărirea stabilităţii particulelor în sol,
- creşterea volumului porilor, determinând implicit creşterea
permeabilităţii

- b. condiţiile hidrogeologice :
- evaporaţia apei din sol se reduce foarte mult,

Van Hoon a constatat că procentajul porilor mari ( >30 μ ) descreşte cu

adâncimea nivelului freatic iar conductivitatea hidraulică din stratul situat
între 60 – 90 cm descreşte (în perioada de iarnă) de la 2,5 la 0,35 m / zi. În
concluzie, menţinerea apei la o adâncime corespunzătoare exercită o
influenţă benefică asupra structurii solului. În tabelul următor se prezintă,
comparativ, porozitatea şi conductivitatea hidraulică pentru un sol în
variantele nedrenat şi drenat.
Efectele pozitive directe şi indirecte ale drenării solurilor agricole
DEGRADAREA SOLURILOR PRIN SALINIZARE
 Salinizarea, cu efectele negative asupra producţiei agricole şi
calităţii solurilor, însoţeşte fenomenele de secetă şi deşertificare.
 Sursele de săruri specifice procesului de sărăturare sunt
constituite din cele peste 3000 de minerale eruptive şi
sedimentare prezente în scoarţa terestră, acestea fiind dizolvate,
transportate şi distribuite prin intermediul apelor de suprafaţă şi
subterane.
 În România s-au înregistrat cca. 614 000 ha soluri sărăturate şi
peste 1,5 mil. ha de terenuri cu potenţial ridicat de sărăturare, ce
se pot degrada atât datorită fenomenului secetei cât şi exploatării
necorespunzătoare a sistemelor de irigaţii (prin salinizare
secundară).
 În vestul şi estul ţării predomină sărăturile de tip alcalic ce sunt
caracterizate de condiţii foarte defavorabile de drenaj
(porozitate şi hidroconductivitate foarte reduse datorită
argilozităţii ridicate şi conţinutului în sodiu).
 Suprafeţele ocupate de solurile saline şi alcalice sunt răspândite
astfel: în Câmpia Tisei
 ( 30700 ha), în Câmpia Română (199600 ha), în Podişul
Moldovenesc (99 780 ha în luncile: Prutului, Jijia- Bahlui şi a
Bârladului) şi în Dobrogea ( 56 800 ha în Delta Dunării, în Valea
Carasu şi pe Litoralul Mării Negre).
 În funcţie de compoziţia chimică a sărurilor acumulate,
în România se disting cinci zone:
 - zona cu salinizare predominant clorurică – de-a
lungul litoralului Mării Negre;
 zona cu salinizare predominant sulfato –clorurică: în
estul Câmpiei Române şi în Câmpia de Nord-Est;
 zona cu salinizare predominant cloruro-sulfatică: în
Câmpia Română a Dunării de Jos;
 zona cu salinizare predominant sulfato-bicarbonatică:
în Câmpia Mizil –Focşani şi în Câmpia de Vest;
 zona cu salinizare predominant cloruro-sulfatică: în
Câmpia Română a Dunării de Jos
 zona cu salinizare predominant sulfato-bicarbonatică:
în Câmpia Mizil –Focşani şi în Câmpia de Vest;
 zona cu salinizare predominant bicarbonatică: în
sudul Câmpiei Române a Dunării de
 Jos şi în podişurile Bârlad şi Covurlui.
SALINIZAREA
SECUNDARĂ

 Salinizarea secundară apare tot mai frecvent în

perimetrele irigate şi în incintele îndiguite - datorită
lucrărilor hidroameliorative defectuos proiectate şi/sau
exploatate. Aceasta este principala formă de degradare a
solurilor, cu următoarele efecte negative asupra
complexului sol –apă - plantă:
 - reducerea disponibilului de apă pentru plante deoarece
sucţiunea solului devine mult mai mare decât presiunea
osmotică a rădăcinilor; astfel, plantele extrag greu apa
din sol, chiar dacă ea se află în cantitate suficientă - ceea
ce conduce, corespunzător gradului de mineralizare, la o
scădere drastică a recoltei;
 - toxicitatea, dată de natura şi concentraţia sărurilor,
diminuează sau chiar compromite
 recolta; pe aceste terenuri se instalează o vegetaţie
specifică (halofită), slab nutritivă şi puţin productivă;
 - înrăutăţirea caracteristicilor hidrofizice ale
solului, însoţită de o scădere a capacităţii de
infiltraţie; pe solurile sărăturate alcalic, acest
efect face imposibilă irigarea şi spălarea, apa
stagnând la suprafaţă;
 - sărăturile de tip alcalic (cu o concentraţie mai
mare de 10% în Na), la umectare, suferă o
dispersare puternică a complexului adsorbtiv -
care însă este însoţită de o contracţie şi o
fisurare adâncă la uscare, procese cu atât mai
evidente cu cât conţinutul în argilă este mai
mare; în aceste condiţii, canalele şi digurile
realizate cu pământ sărăturat alcalic îşi pierd
atât rezistenţa cât şi stabilitatea.
 Factorii artificiali principali, care conduc la apariţia şi
amplificarea procesului de salinizare secundară, sunt
următorii:

În cazul sistemelor de irigaţii:

 - exploatarea neraţională a sistemului (lipsa
controlului debitului la distribuţia apei, norme de
udare exagerat de mari, metode de irigaţii
neadecvate etc.);
 -pierderi mari prin infiltraţii din reţeaua de
canale datorate, fie lipsei impermeabilizării
acestora, fie unei întreţineri defectuoase;
 - irigarea cu apă cu grad mare de mineralizare
 -sistemele de drenaj şi de evacuare defectuoase:
funcţionarea sub parametrii proiectaţi a drenajului
şi evacuării se datorează, de cele mai multe ori,
slabei calităţi a execuţiei şi/sau exploatării
sistemului;
- apa de irigaţie, chiar slab mineralizată, poate produce, în
timp, o acumulare de săruri în sol;

= 0,7 g /l

- de exemplu, dacă se foloseşte o apă de irigaţie cu o normă de 2000

m3/ha, având o mineralizare de 0,5 g /l, se constată că în decurs de 25
ani se acumulează în sol o cantitate de 0,175g săruri / 100 g sol – sol
mediu salinizat.
- în zonele în care apa este deficitară, pentru irigaţii se foloseşte apă
mineralizată (în special de origine freatică), mineralizarea ei variind
de la 2-10 g/l.
Irigaţiile cu apă mineralizată este practicată în multe ţări:
Maroc – 10 g/l, Algeria, Turcia de sud – 4 g/l, în zonele aride din
SUA – 5g/l, în Uzbechistan –3 ÷5 g / l
Se indică folosirea apei mineralizate la irigaţii numai pe soluri
uşoare (nisipoase), cu drenaj natural sau artificial foarte bun.
În cazul incintelor îndiguite:
- întreruperea regimului hidric natural (realizat de inundaţiile
periodice, care spălau sărurile acumulate în orizonturile superioare
ale solului) conduce la concentrarea progresivă a sărurilor în sol,
ceea ce facilitează, în final, apariţia fenomenului de salinizare
secundară;
- practicarea în aceste incinte a cultivării orezului (irigaţii prin
inundare) şi lipsa unui drenaj natural bun (caracteristic incintelor
îndiguite) determină creşterea nivelului freatic în zonele limitrofe
culturii – ceea ce favorizează evapotranspiraţia şi acumularea de
săruri pe profilul solului;
- solurile incintelor îndiguite de natură aluvionară, sunt
caracterizate printr-o textură fină, în general, bogată în săruri.
Există situaţii în care apa freatică nu este mineralizată, dar, prin
ridicarea nivelului acesteia în urma irigaţiilor, apa freatică
întâlneşte orizonturi superioare, cu acumulări de săruri (cazuri
frecvente în terenurile aluvionare) ce sunt solubilizate şi, apoi,
ridicate prin capilaritate spre suprafaţă.
 MĂSURI DE PROTECŢIE A SOLURILOR
ÎMPOTRIVA SALINIZĂRII
 Baza metodelor de prevenire şi combatere a salinizării secundare
constă în utilizarea tehnicii drenajului şi spălărilor. Necesitatea
drenajului apare evidentă în decurs de cca. 10 –15 ani de irigaţii
în majoritatea amenajărilor de irigaţii.
 Sistemul de drenaj previne sau întrerupe procesul de acumulare
a sărurilor, o parte dintre ele fiind antrenate şi evacuate.
 Intensitatea reglării balanţei sărurilor nu este aceeaşi în timpul
funcţionării sistemului de drenaj. În acest sens se diferenţiază
două perioade de funcţionare a sistemului de drenaj pe
terenurile salinizate.
 Perioada I – perioada tranzitorie de ameliorare, în care se rezolvă
următoarele probleme:
 evacuarea apelor de spălare la începutul perioadei de ameliorare;
 desalinizarea stratului de sol în care se dezvoltă rădăcinile
plantelor până la concentraţia de 0,15 –0,2 g % în cazul salinizării
cloruro-sulfatice ; de 0,01 g % pentru cazul salinizării cloruro-
sodice şi mai puţin de 15%Na în complexul adsorbtiv în cazul
solurilor alcalice;
- desalinizarea apei freatice până la o concentraţie sub nivelul critic
de 2-3g/l ;
- desalinizarea treptată a apei freatice până la adâncimea de 5-10 m,
prin înlocuirea apei salinizate cu o apă de calitate bună.
În timpul acestei perioade balanţa hidrosalină se schimbă
fundamental, curgerea apei freatice se intensifică, iar spălarea
sărurilor uşor solubile predomină faţă de acumularea lor.

Perioada II-a – în care se realizează următoarele:

- menţinerea stabilă a rezultatelor ameliorative la care s-a ajuns în
prima perioadă;
- descărcarea sistematică a soluţiilor saline formate prin
automineralizarea apelor de irigaţie care circulă în sol sau a
sărurilor din apa de irigaţie.
În această perioadă sistemul de drenaj se poate folosi şi pentru
irigaţia subterană prin prevederea unor stăvilare în sistem care
asigură posibilitatea reglării uşoare a adâncimii apelor freatice în
vederea alimentării prin capilaritate a stratului de sol în care se
dezvoltă rădăcinile plantelor.
 TEHNOLOGIA DESALINIZĂRII TERENURILOR
SĂRĂTURATE

Tehnologia desalinizării terenurilor sărăturate se bazează pe

proiectarea şi punerea în practică a unui regim de spălare adecvat.
După tipul de salinizare a solului şi calitatea apei de spălare, se
deosebesc două tipuri de spălări:
- spălarea fizică a sărurilor prin dizolvarea şi levigarea lor în sol,
aplicată pe solurile salinizate, bogate în Ca şi cu apa freatică
conţinând ioni de Ca;
- spălarea fizico-chimică a sărurilor din sol, în prezenţa
amendamentelor, spălare ce se aplică pe solurile de tip sodic şi cu apa
freatică bogată în săruri de Na.
Spălarea se realizează în trei etape, prin:
- umezirea stratului fiziologic până la saturaţia totală în apă;
- dizolvarea sărurilor din sol în apa de spălare;
- îndepărtarea prin intermediul drenurilor a apei de spălare încărcată
cu sărurile din sol.
Udările de spălare sunt de următoarele tipuri:
a) capitale – se aplică în perioada I de ameliorare, cu
caracter curativ, o dată la 1 – 3 ani; au norme de spălare mari - în jur
de ( 15000 – 17000 m3 / ha);
b) profilactice - au fie scop preventiv , fie sunt folosite pentru
menţinerea (în perioada a II-a) parametrilor solului la valorile
realizate în perioada I-a; se aplică în următorii 10 –15 ani;

cu norme de spălare relativ mici: cuprinse în intervalul 1500 - 2500

m3/ha, în funcţie de permeabilitatea şi acumularea de săruri în sol în
perioada dintre spălări.
Calitatea apei de spălare influenţează în mare măsură procesul de
spălare şi drenare şi este aleasă şi în funcţie de tipul de sărăturare a
solului: salină, alcalică sau salin - alcalică.

Pentru prima perioadă, de ameliorare - indicat este ca la începutul

ameliorării solurilor saline şi alcalice să se facă o spălare cu ape slab
şi mijlocii mineralizate (1,2 –2 g /l) care ajută la coagularea coloizilor
solului. În acest scop se mai poate folosi şi apa drenată, provenită din
spălări.
Pentru a doua perioadă - se folosesc ape nemineralizate şi calitativ
corespunzătoare (bogate în ioni de Ca).
PROCESE DE POLUARE ÎN AMENAJĂRILE DE
IRIGAŢII CU APE UZATE ŞI INDUSTRIALE
1. Aspecte sanitare ale irigării cu ape uzate
Apele reziduale evacuate din sistemele de canalizare ale oraşelor, de la diferite
mari industrii precum şi de la crescătoriile şi îngrăşătoriile de animale, pot fi
folosite la irigaţii, după ce au fost epurate corespunzător pentru a nu dăuna
omului, animalelor, culturilor, solului şi pentru a nu polua mediul.
In România existau, la nivelul anului 1996, peste 60 000 ha cu amenajări de
irigaţie cu ape uzate, provenind de la complexele zootehnice, incluse în circa 30
de sisteme de irigaţie. In prezent acestea nu mai sunt funcţionale.
Se apreciază totuşi, ca în ţara noastră, se poate iriga o suprafaţă de circa
1.330.000 ha cu ape uzate .
Pericolele generate de folosirea acestor ape la irigaţii, depind de o serie de
factori ca:
- prezenţa agenţilor patogeni în aceste ape;
- prezenţa unor elemente ca: sodiu, metale grele (Cu, Pb, Cr, Cd, Ni etc.) pe
lângă alte
- substanţe care pot produce degradarea solului şi deprecierea recoltei;
- modul de dezvoltare al diferitelor organisme, aflate în apa de irigaţie;
- posibilitatea ca agenţii patogeni să poată supravieţui în sol.
Sunt unele ape uzate care au un conţinut mare de azot, fosfor, potasiu şi alte
elemente nutritive (cum ar fi de exemplu cele provenite de la industria de
producere a îngrăşămintelor, a alcoolului etc. prezentate în tabelul 1.9.)
stimulatoare pentru dezvoltarea plantelor.
Acestea au capacitatea de a extrage cca 75% din azotul existent în apa de
irigaţie, fosfor până la 100%, potasiu 60-10% etc.
Se apreciază că 50-100 m3 apă uzată poate conţine tot atâtea elemente
nutritive ca şi o tonă de gunoi de grajd, iar în special porumbul, grâul, soia ,
cartoful, lucerna şi trifoiul absorb însemnate cantităţi de elemente nutritive
provenite din apa de irigaţie.
Din cercetări, s-a constatat că folosirea la irigaţie a apelor
uzate nu constituie un pericol sanitar.
Pe o adâncime de 0,9 – 1,2 m toate bacteriile de
origine intestinală sunt filtrate.
Solul reţine pe primul centimetru de adâncime cca
90% din totalul bacteriilor, iar pe primul milimetru
62 –64%.
Bacilii intestinali care ajung în sol odată cu apa de
irigaţie sunt adsorbiţi, în mare parte, de coloizii solului şi
distruşi de bacteriile saprofite, datorită unor antagonisme
la nivel microbian.
Apele uzate care au trecut prin filtrul natural al solului
sunt recepţionate de cursurile de apă, eliberate de
impurităţi şi microfloră patogenă
Solul „oboseşte” în timp cu purificarea acestor ape, de aceea, pentru o
mai mare siguranţă sanitară se recomandă aplicarea de metode de
epurare şi tratare prealabilă.
Datorită conţinutului chimic foarte variat, apele reziduale se tratează
corespunzător pentru evitarea distrugerii culturilor, salinizării
solului etc.
Îmbunătăţirea calităţii acestor ape reziduale se recomandă a se
realiza prin:
- diluarea cu apă convenţional curată;
- micşorarea conţinutului de sodiu;
- raţionalizarea consumului de sare în raţiile alimentare ale animalelor;
- folosirea ca amendament ghipsul sau fosfoghipsul pentru substituirea
carbonatului de sodiu etc.
Din rezultatele experimentale de până acum, reiese că irigaţiile cu
ape reziduale decantate determină sporuri mari de producţie
datorită aportului de umiditate şi elemente fertilizante. Este nevoie să
se aplice însă un regim de irigare moderat pentru a lăsa timp solului să
dezactiveze substanţele nocive din aceste ape.
Apele de irigaţie reziduale se recomandă pentru: culturi de plante
tehnice (ex. sfecla de zahăr); păşuni şi fâneţe; legume (ex. cartoful)
care se consumă după fierbere; plante ornamentale şi flori, pomi, cu
condiţia ca irigaţia să înceteze cu o lună înainte de culesul fructelor.
 2. Efectele negative ale irigaţiei terenurilor cu ape uzate
În cazul irigării cu ape uzate se impune un control atent al însuşirilor
solului şi adoptarea foarte riguroasă a elementelor regimului de
irigaţie pentru a se putea interveni la timp, astfel încât degradarea
solului să fie minimă.
Irigarea cu ape uzate se recomandă în special pentru solurile care au o
permeabilitate bună pentru apă şi aer, favorizând mineralizarea
substanţei organice şi distrugerea germenilor patogeni.
Autoepurarea solului este dependentă în mare parte de
microorganismele din sol (bacterii, actinomicete, ciuperci, protozoare,
larve a unor insecte etc) şi cuprinde următoarele etape:
- mineralizarea substanţelor organice în condiţii anaerobe - în acest caz
glucidele se descompun în metan, apă şi bioxid de carbon, proteinele se
transformă în aminoacizi şi amoniac, grăsimile se reduc la glicerină şi acizi
graşi etc; în urma proceselor de putrefacţie şi fermentare se formează amoniac,
hidrogen sulfurat, metan şi alte gaze cu mirosuri „înţepătoare”;
- mineralizarea substanţelor organice în condiţii aerobe – aflată sub
influenţa proceselor de oxidare, are ca produşi finali apa, bioxid de carbon,
amoniac şi compuşi minerali;
- nitrificare – unde microorganismele autotrofe se dezvoltă în urma
oxidării unor compuşi anorganici.
Astfel, prin descompunerea substanţei organice se formează în
sol humusul.
Totuşi, suprasolicitarea solului prin irigarea cu apă ape uzate , aplicată o
lungă perioadă de timp şi în mod necontrolat, poate aduce unele neajunsuri
ca:
- oboseala solului – acest fenomen poate apărea după decenii de irigare cu
ape uzate şi este pus în evidenţă prin:creşterea conţinutului de microelemente
ale solului (Zn, Cu, etc); creşterea conţinutului de cloruri, sulfaţi, acizi graşi şi
alte substanţe nocive; levigarea în adâncime a potasiului şi fierului;
degradarea structurii solului; aerisirea insuficientă etc. Drept consecinţă, se
constată apariţia clorozei la plantele cultivate şi dereglări importante în
procesul de creştere a acestora. S-a dedus că principala cauză a acestor
neajunsuri se datorează normelor mari de irigaţie, ca urmare a creşterii
populaţiei şi a consumurilor mari de apă, pe câmpurile de irigaţie fiind
distribuite norme până la 60.000 – 70.000 mc ha, faţă de regimul optim de
alimentare pentru plante în jurul valorii de 3000 mc ha, precum şi utilizării
apei nedecantate şi lucrărilor neadecvate aplicate solului.
- colmatarea terenurilor amenajate - se datorează unui conţinut ridicat de
materii organice, însoţite deseori şi de creşterea exagerată a concentraţiei în
azot –ceea ce împiedică parţial dezvoltarea plantelor. Fenomenul a fost
evidenţiat şi în România, îndeosebi la amenajările de orezării din lunca
Dâmboviţei.
În cazul când apele uzate prezintă concentraţie ridicată în azot, rezultate
bune se obţin prin stocarea apelor în iazuri de oxidare - ceea ce constituie un
eficient mijloc de epurare, datorat algelor, unde materia organică este
descompusă de bacterii în prezenţa oxigenului . Metoda este folosită în
Australia, America de Nord, Israel, etc.
 - salinizarea secundară a solului - se produce în special pe terenurile
argiloase, cu permeabilitate scăzută, în urma creşterii concentraţiei sărurilor
solubile din sol peste valoarea critică. Prezenţa sodiului şi a altor cationi în
cantităţi mari, conduc la o distrugere a agregatelor structurale ale solului şi la
reducerea permeabilităţii pentru apă.
- acidifierea solului – intensifică dizolvarea sărurilor de calciu şi magneziu,
culminând cu apariţia carenţelor în nutriţia vegetaţiei; acest fenomen ia naştere
în cazurile de folosire repetată a unor ape uzate cu un pH < 6.5;
- infestarea solului cu substanţe nocive - apare în urma irigării cu ape
uzate industriale, încărcate cu substanţe nocive, în special As, Cu, Ba, Ni, Cr,
Zn, Co, fenoli, diverse săruri şi detergenţi. Într-o foarte mică concentraţie în sol
acestea pot avea rol stimulativ, în schimb, la o depăşire a limitei de
concentraţie, ele pot declanşa o acţiune de inhibiţie asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor. Se recomandă să nu se facă irigaţii cu ape ce conţin: arsen
, peste 1 mg  l; cupru, peste 7 mg  l; Ni, Co, peste 2 mg  l. Apele uzate folosite
la irigaţii trebuie să conţină maximum: cloruri, 400 mg  l ; bor, 1 mg  l; natriu,
80 mg  l;SO4, 250 mg  l.
Prezenţa în compoziţia lor şi a substanţelor tensoactive (ex. detergenţii)
provoacă efecte nedorite prin întârzierea proceselor de nitrificare, formându-se
o peliculă albă la suprafaţa frunzelor care inhibă procesele respiratorii şi de
fotosinteză.
- infestarea solului cu produşi patogeni - poate lua amploare numai
când apa uzată e folosită în mod abuziv, fără o epurare prealabilă.
 Alte dezavantaje ale folosirii apelor uzate pentru irigaţie sunt:
- substanţele fertilizante aduse de apa uzată pot conduce, în
anumite condiţii, la dezvoltarea vegetativă excesivă, în detrimentul
producţiei utile principale ( de boabe, tuberculi, fructe, etc);
- dezvoltarea luxuriantă vegetativă a plantelor poate împiedica
desfăşurarea normală a activităţii biologice a solului, periclitând
astfel procesul de acumulare a humusului;
- la valorificarea nămolului deshidratat ca îngrăşământ organic,
apare problema reducerii conţinutului de umiditate din sol
- irigaţia cu ape uzate ridică probleme dificile în perioada de iarnă,
când apele trebuie conduse şi distribuite în teren
3. Avantajele folosirii apelor uzate în agricultură

Folosirea raţională a apelor uzate în agricultură prezintă o serie de

avantaje economice, dintre care, cele mai importante sunt:
- eliminarea neajunsurilor provocate de evacuarea apelor uzate în
emisari;
- reducerea cheltuielilor pentru asigurarea apei de irigaţie, acolo
unde precipitaţiile,reţeaua hidrografică şi afluxul de apă subterană
sunt insuficiente;
- completarea parţială a stocului de apă subterană, ridicarea
nivelului acesteia, (coborât din cauza consumului excesiv de apă de
către industrie şi populaţie);
- punerea la dispoziţie a unei soluţii tehnice şi economice de epurare
biologică;
- permite posibilitatea extinderii irigaţiilor, chiar şi în zonele
deficitare în surse de apă;
- contribuţia la obţinerea unor recolte sporite;
- un însemnat mijloc de fertilizare al solului;
- accesibilitate pentru plante la elementele utile conţinute în aceste
ape ;
- posibilitatea renunţării la îngrăşămintele chimice costisitoare şi relativ dificil
de procurat; apele reziduale şi nămolurile deshidratate obţinute de la complexele
zootehnice pot fi considerate un îngrăşământ complex azoto –potasic, fosforic;
- elementele conţinute în acest tip de îngrăşământ sunt uşor accesibile pentru
plante;
- aducţiunea apei se face relativ uşor chiar şi iarna deoarece debitul şi
temperatura ei suntrelativ mari, poate fi evitat fenomenul de îngheţ.
De exemplu, apele uzate din zona Aradului sunt conduse iarna, pe
distanţă de zeci de km la Mezohegzes, în Ungaria. În ceea ce priveşte
distribuirea apei în teren, operaţia necesită o atenţie deosebită şi un
efort mai susţinut datorită posibilităţii îngheţării apei pe canalele de
distribuţie.
Observaţiile au demonstrat că irigaţia poate fi însă practicată fără
întrerupere chiar pe cele mai mari geruri, pe sub stratul de zăpadă sau
gheaţă. Totodată, s-a constatat că, datorită irigaţiilor, solul nu îngheaţă
, chiar dacă pe terenul neirigat martor acesta îngheaţă pe adâncimea
de 0,30 –0,35 m;
- pe solurile grele, fără structură, irigaţia cu ape uzate provenite de la
industria celulozei, care conţin sulfiţi, îmbunătăţeşte structura prin formarea
glomerulelor, mărind astfel permeabilitatea solului;
- realizarea unor economii importante prin renunţarea la staţiile de epurare
biologică, ce presupun realizarea unor construcţii şi instalaţii specifice cu
cheltuieli mari de materiale, mari consumatoare de energie şi costisitoare în ceea
ce priveşte cheltuielile de întreţinere
 Măsurile cele mai importante de protecţie preventivă a solurilor în
cazul irigării cu ape uzate şi reziduale presupun ca:
- transportul şi distribuţia apei de irigaţie să fie făcute cu mare
atenţie ;
- normele de udare să fie raţionale;
- epurarea ( mecanică, chimică sau biologică) în prealabil a
apelor uzate să se facă într-un mod corespunzător şi cu luarea în
considerare a caracteristicilor pedoclimatice;
- conţinutul de substanţe toxice şi agenţi patogeni să nu
depăşească limitele admise;
- concentraţia de săruri să se încadreze în limite normale, astfel
încât să nu aibă o influenţă nocivă asupra proprietăţilor fizice şi
chimice ale solurilor, asupra creşterii culturilor agricole şi calităţii
produselor agricole;
- valorile pH-lui apei uzate de irigaţie trebuie să fie în limitele
6.5 - 8.5;
- udarea solurilor cu ape uzate să ţină cont de:
- a) cantitatea globală de substanţe existentă în apa uzată;
- b) proprietăţile fizico-chimice ale solurilor;
- c) regimul de irigare;
- d) nivelul freatic;
- e) durata dintre udări şi perioada de recoltare;
- - aplicarea de lucrări de regularizare a scurgerii pe suprafeţele
irigate;
- irigarea cu ape uzate să ţină cont de caracteristicile următoare:
a) suprafeţele irigate să aibă pante mici;
b) solurile să aibă permeabilitate bună
;c) să nu se irige terenurile cu incluziuni de roci fisurate şi cu
zăcăminte sau depozite apropiate de o sursă cu apă subterană;
- pe suprafeţele irigate cu ape uzate să se creeze condiţii
corespunzătoare pentru descompunerea completă în sol a
substanţelor nocive, a microorganismelor patogene, a ouălor de
viermi paraziţi
- cultivarea plantelor mai puţin sensibile să fie preponderentă;
- evitarea salinizării secundare să se facă prin :
a) aplicarea irigării odată la 2 ani;
b) diluarea apei uzate cu apă convenţional curată în diluţie1/2 –1/5
şi c) aplicarea normelor mici de udare.
 https://www.youtube.com/watch?v=pXaXjzbccPo
 Eco-Friendly Wastewater Treatment System

 https://www.youtube.com/watch?v=ySv_GgjuZHs

 Israel- recirculare apa de irigatie