ANATOMIA TULPINII

Creşterea tulpinii în lungime se realizează prin activitatea

meristemelor vârfului vegetativ din care apar ţesuturi definitive ce
dau tulpinii o structură primară.

[www.bio.miami.edu]
La plantele din clasa Liliopsida şi la unele plante erbacee din
clasa Magnoliopsida, structura primară se menţine tot timpul vieţii
lor. La Pinophyta, la magnoliopsidele lemnoase şi la majoritatea
speciilor erbacee perene, în structura lor primară apar cele două
meristeme secundare, cambiul şi felogenul, care prin activitatea
lor, generează ţesuturi secundare care determină creşterea tulpinii
în grosime.

STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII

Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânără se disting, de la

exterior spre interior, trei zone anatomice concentrice: epiderma,
scoarţa şi cilindrul central sau stelul.
 epiderma
scoarţa

raze
cilindrul central

medulare

măduva

fascicule libero-
lemnoase

[www.uri.edu]
Structura primară a tulpinii în secţiune transversală la Trifolium
1. Epiderma este ţesutul protector primar alcătuit de regulă dintr-
un singur strat de celule vii, lipsite de clorofilă, strâns unite
între ele, cu pereţii externi mai îngroşaţi, adeseori cutinizaţi,
cerificaţi sau mineralizaţi.
2. Scoarţa sau parenchimul cortical este alcătuită din mai multe
straturi de celule parenchimatice, cu pereţii subţiri şi celulozici,
cu spaţii intercelulare.
Adeseori celulele din straturile externe ale scoarţei conţin
cloroplaste, deci sunt capabile de fotosinteză.
Uneori în scoarţă apar ţesuturi secretoare, laticifere, sau ţesuturi
mecanice (colenchim ori sclerenchim).
La cele mai multe plante, endodermul, ultimul strat de celule al
scoarţei, nu este evident ca la rădăcină.
Atunci când endodermul este diferenţiat, cel puţin în tinereţe în
celulele lui se depozitează grăuncioare de amidon, fapt pentru
care se mai numeşte teacă amiliferă sau endodermoid.
 epiderma
scoarţa

periciclu
fascicul liberolemnos calotă de
colateral deschis sclerenchim
liber
cambiu
lemn

raze
medulare

maduva

[www.uri.edu]
Structura primară a tulpinii la clasa Magnoliopsida
3. Cilindrul central sau stelul este alcătuit din fascicule
conducătoare şi ţesut fundamental în care sunt dispuse
fasciculele.
La polipodiofite şi la unele magnoliopside, cilindrul central prezintă
la periferie periciclu, format din unul sau mai multe straturi de
celule cu caractere meristematice, în care îşi au originea
rădăcinile adventive.
Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase),
orientate cu elementele liberiene spre exterior, iar cele lemnoase
spre centrul tulpinii.
La pinofite şi la majoritatea magnoliopsidelor, fasciculele
conducătoare sunt colateral deschise, puţine la număr şi aşezate
pe un singur cerc (ex. la Trifolium, Helianthus etc).
La plantele din clasa Liliopsida, fasciculele sunt colateral închise,
numeroase şi dispuse neregulat (ex. la Zea mays) sau pe două
cercuri (ex. Triticum).
Cu privire la modul de dezvoltare ontogenetică a elementelor
conducătoare, trebuie precizat că dezvoltarea liberului din
fasciculele mixte ale tulpinii este centripetă, ca şi în cazul
rădăcinii, protofloemul este mai aproape de periciclu, pe când
metafloemul este mai aproape de centrul tulpinii.
Lemnul fascicular în schimb, se dezvoltă centrifug, protoxilemul
aflându-se mai aproape de măduvă, în timp ce metaxilemul este
mai aproape de liber.
Razele medulare sunt reprezentate prin benzi de ţesut
parenchimatic situate între fasciculele conducătoare, pornind din
parenchimul medular şi ajungând până la periciclu.
Măduva (parenchimul medular) ocupă tot restul cilindrului
central. El este alcătuit din celule cu pereţii subţiri, uneori însă
pereţii celulari sunt îngroşaţi şi chiar sclerificaţi. Sunt şi tulpini la
care parenchimul medular se resoarbe, iar în centrul lor apare o
lacună medulară, tulpinile devenind fistuloase, ca la majoritatea
plantelor din familiile Graminaceae, Lamiaceae, Umbelliferae etc.
Particularităţi ale structurii tulpinii la unele plante din clasa Liliopsida:
A) La Zea mays (porumb):
Scoarţa este formată dintr-o zonă sclerenchimatică subepidermică (hipoderma)
şi o zonă parenchimatică formată din câteva straturi de celule.
Cilindrul central cuprinde un parenchim fundamental în care sunt dispuse
numeroase fascicule mixte colateral închise, dispuse ± neregulat. Lemnul este
format doar din 3 vase (două mai mari externe şi 1 mai mic intern (rar 2).
La partea internă, lemnul prezintă o lacună plină cu aer.

A) La Triticum aestivum (grâu):

În scoarţă, regiunile clorenchimatice sunt întrerupte de “coaste” de

sclerenchim.
Cilindrul central prezintă la exterior un inel de sclerenchim care se continuă
cu coastele de sclerenchim ale scoarţei; fasciculele conducătoare colateral
închise sunt dispuse pe două cercuri concentrice: unul extern, cu fascicule mai
mici, incluse în inelul de sclerenchim, şi unul intern, cu fascicule mai mari.
Măduva este resorbită, lăsând loc unei lacune medulare, plină cu aer .
 Structura primară a tulpinii la Zea mays: a-schemă; b-detaliu (ca- celule anexe,
ep- epidermă, hip- hipodermă, lac- lacună fasciculară, lb- liber, mfl- metafloem, mx-
metaxilem, pc-parenchim cortical, pfl- protofloem, px- protoxilem, sc- scoarţă, scl-
sclerenchim, st- stomată) (după Turenschi et al. 1982)
Structura primara a tulpinii la Triticum aestivum (clasa Liliopsida ): ep-epiderma, as-ţesut
asimilator, scl-sclerenchim, lib-liber, mx-metaxilem, f1-fascicule mari, f2-fascicule mici, l-
lacuna medulară (după I. Grinţescu) [Răvăruţ et al. 1967]
 STRUCTURA SECUNDARĂ A Trecerea de la structura primară la
structura secundară (schemă)
TULPINII [plantcellbiology.masters.grkraj.org ]
Rezultă ca urmare a activităţii
celor două meristeme secundare:
felogenul şi cambiul
Felogenul apare în scoarţă
(uneori chiar şi în cilindrul central,
dar întotdeauna la exteriorul
cambiului), generând spre exterior
suber, iar spre interior feloderm.
Suberul, felogenul şi felodermul
formează periderma sau scoarţa
secundară, iar prin funcţionarea
mai multor felogenuri succesive se
naşte ritidomul (vezi ţesuturile
protectoare).
Cambiul se diferenţiază în cilindrul central, având de la început
un contur circular şi funcţionare bifacială, generând spre exterior
liber secundar şi spre interior lemn secundar.
Liberul şi lemnul secundar sunt dispuse sub forma a două zone
conducătoare concentrice, separate de cambiu şi întretăiate în
sens radiar de raze medulare secundare (care rezultă tot din
activitatea cambiului).
Lemnul primar (din fostele fascicule conducătoare mixte) este
treptat împins spre interior şi strivit de dezvoltarea lemnului
secundar; de asemenea, liberul primar este împins spre exterior şi
strivit, devenind nefuncţional.
Ţesuturile conducătoare secundare se deosebesc de cele
primare nu doar prin originea şi dispoziţia lor, ci şi prin prezenţa
fibrelor (lemnoase, respectiv liberiene), care sunt absente în
structura primară.
Structura secundară a tulpinii
la viţa de vie (Vitis vinifera)
(ramură de un an)
Inelele anuale.
La plantele lemnoase din zona temperată, cambiul funcţionează
numai din primăvară până toamna târziu. În acest timp, el
generează spre interior mai multe straturi de lemn secundar a
căror totalitate alcătuieşte un inel anual. Primăvara şi la începutul
verii, când circulaţia sevei este abundentă, cambiul formează
vase de lemn cu lumen mare şi cu pereţi mai puţin îngroşaţi (lemn
de primăvară). Către sfârşitul verii şi toamna, cambiul produce
vase cu lumen din ce în ce mai mic şi cu pereţii îngroşaţi (lemn de
toamnă). Iarna cambiul îşi încetează activitatea, care este reluată
în primăvara următoare când produce din nou vase cu lumen
mare care vor fi învecinate cu cele din toamna precedentă, cu
lumen mic. În secţiune transversală, această alternanţă a vaselor
de toamnă cu lumen mic, cu cele de primăvară cu lumen mare
constituie limita unui inel anual, iar numărul inelelor exprimă
vârsta arborelui respectiv.
Structura secundară a tulpinii la Tilia tomentosa (tei), cu vârsta de 3 ani
[http://www.esu.edu/]
Duramenul şi alburnul.
La majoritatea tulpinilor lemnoase, după un anumit timp, lemnul
secundar se diferenţiază în două zone bine distincte: una internă,
mai închisă la culoare numită duramen, alta externă, de culoare
mai deschisă, numită alburn.
Duramenul este reprezentat de lemnul secundar mai vechi din
centru cilindrului central, însoţit de fibre lemnoase puternic
lignificate. În vasele de lemn obturate cu tile se depozitează
substanţe tanante, răşini, diferiţi pigmenţi etc., care dau culori
variate duramenului. Această zonă numită şi “inima lemnului” este
inactivă fiziologic, este foarte rezistentă, are rol mecanic şi o
valoare industrială ridicată.
Alburnul este zona dinspre exteriorul lemnului secundar,
fiziologic activă, albă-gălbuie, constituită din inelele anuale mai
recente, fără tile şi mai puţin rezistentă mecanic.
 [quizlet.com]

alburn

ritidom

alburn duramen liber

cambiu