CAPITOLUL I

IMPORTANŢA ŞI NECESITATEA IRIGAŢIEI ÎN AGRICULTURA MONDIALĂ.

EVOLUŢIA CONCEPTULUI DESPRE IRIGAREA CULTURILOR

Dintre factorii de vegetaţie apa ocupă un rol de prim ordin şi a reprezentat încă din
timpuri străvechi un vast domeniu de cercetări. Societatea omenească s-a dezvoltat iniţial
acolo unde condiţiile climatice au fost favorizate, ulterior, pe măsura măririi densităţii
demografice s-au luat în cultură noi terenuri, tot mai dependente de sursele de apă.
În toate ţările lumii cheltuielile pentru alimentaţie ocupă un procent însemnat din
bugetul fiecărui locuitor iar ieftinirea alimentelor şi deci ridicarea nivelului de trai sunt
posibile numai în condiţiile creşterii productivităţii muncii şi a randamentului la hectar.
Aceste deziderate sunt posibile nu numai prin transformarea agronomiei într-o ştiinţă modernă
care face apel pentru explicarea fenomenelor din relaţia ecosistemului climă-sol-apă-plantă, la
biologie, fizică, chimie, matematică. Astfel se explică cum omul şi-a asigurat, pe măsura trecerii
timpului, hrana de pe suprafeţe din ce în ce mai mici. Omului Vânător din paleolitic îi erau
necesare 1000 ha pentru obţinerea hranei, păstorului din neolitic 10 ha, ţăranului din Evul
Mediu 2...3 ha, iar agricultorului contemporan 0,09...0,38 ha.
În România, suprafaţa arabilă care revine unui locuitor a scăzut de la 0,55 ha la 0,42
prin mărirea oraşelor şi construcţiilor industriale, sunt însă ţări ca Marea Britanie,
Danemarca, Japonia unde suprafaţa arabilă pe locuitor variază între 6,25...1600 m 2,
deci ţara noastră dispune de posibilităţi de asigurare a necesarului de hrană şi de excedent
pentru export.
Pe glob însă, foametea nu poate fi eradicată nici în viitorul îndepărtat, deoarece
cererea depăşeşte producţia, soluţiile constând în mărirea ritmului creşterii producţiei
prin luarea în cultură a noi terenuri, mărirea randamentului la hectar şi micşorarea natalităţii.
În mod obişnuit apreciem bogăţiile naturale ale unei ţări prin rezervele de petrol, gaz
metan, minereuri, cărbune dar a devenit necesar să enumerăm şi cantitatea de apă de care
dispune, apa fiind un factor limitant în dezvoltarea producţiei, atât agricole cât şi industriale.
Pe glob apa dulce este limitată. Cifrele sunt diferite de la autor la autor, admiţându-se că
există circa 500.000 km3 care cad sub formă de ploi pe ocean şi 100.000 km3 care cad pe
uscat. În cele mai optimiste condiţii cercetătorii apreciază că nu dispunem decât de 20.000
km3 apă dulce pe an pe întreaga planetă, în mai puţin de un secol omenirea va trebui să
folosească apă desalinizată din mări şi oceane care conţine peste 35 g/l săruri, deci costul
ei va creşte enorm. Peste 43 ţări, mai ales în zona tropicală sunt interesate la desalinizarea
apei din ocean.
Cele mai vechi date despre practica irigaţiilor există de la sumerieni, urmând apoi
India, Egiptul şi China.
Savantul indian Gulhati N.D., a reuşit să sintetizeze importanţa irigaţiei, astfel: „irigaţia
în mai multe ţări este o artă veche, tot aşa de veche ca şi civilizaţia, însă pentru lumea întreagă
ea este o ştiinţă modernă, ştiinţa supravieţuirii”.
Irigaţia este măsura de tehnică agricolă care contribuie la creşterea apreciabilă a
producţiei. Ea constă în aprovizionarea dirijată a solului cu diferite cantităţi de apă suplimentare
faţă de cele primite în mod natural din precipitaţii şi afluxul ascendent de apă din stratul freatic.
În funcţie de zona climatică şi mai ales de gradul de dezvoltare economică, problemele
de bază ale irigaţiei diferă, adaptându-se soluţii specifice. Aceste soluţii caută să împace cele
două realităţi şi anume că apa deteriorează direct sau indirect însuşirile fizico-chimice ale
solului, deci fertilitatea lui şi că numai cu ajutorul apei se pot obţine producţii maxime care pot
asigura necesarul de hrană al omenirii.
Astăzi, putem vorbi de o agricultură irigată nedirijată (Asia) şi o agricultură irigată
dirijată. În cadrul agriculturii irigate nedirijate s-au ales şi cultivat plantele ce se dezvoltă bine
în solul şi subsolul umed (orez, trestie de zahăr), pe când în cazul agriculturii irigate dirijate
se urmăreşte să se acopere deficitul pluviometric din perioadele de vegetaţie, astfel încât
cantitatea de apă dată prin irigaţie să nu depăşească puterea de reţinere a stratului activ de sol.
În concepţia occidentală, agricultura e cunoscută sub două aspecte: agricultura umedă-
wet farming şi agricultura uscată-dry farming. În agricultura umedă irigaţia este concepută
ca o metodă auxiliară de sporire a producţiei agricole indiferent de implicaţiile asupra solului,
pe când în agricultura uscată irigarea se execută numai la faza critică pentru apă, exprimată
prin plafonul minim de umiditate.
Agricultura uscată face economie de apă dar investiţiile pentru amenajarea sistemului se
amortizează într-un timp mai lung.
Fiind o metodă artificială de suplinire a deficitului de umiditate din sol, irigaţia se
bazează pe cunoaşterea însuşirilor fizice şi a legilor care influenţează distribuţia, înmagazinarea,
scurgerea şi evaporarea apei din sol.
Irigaţia foloseşte apa ca un mijloc de dizolvare şi translocare pentru tot felul de
substanţe minerale şi organice existente în sol, ea contribuie la aprovizionarea solului cu
substanţe nutritive dar şi la spălarea lui, înlătură o serie de dăunători animali ca şoareci,
cărăbuşi, filoxera şi răceşte solurile încălzite, realizând un microclimat pe solul irigat până la
înălţimea de 2-4 m.
Prin irigarea culturilor se înţelege aducerea şi aplicarea apei pe solul cultivat în
următoarele scopuri:
- să ridice umiditate solului până la limita cerută de fiecare plantă cultivată, astfel încât
creşterea să se realizeze normal.
- să protejeze culturile împotriva perioadelor scurte de arşiţă şi secetă.
- să răcească solul fierbinte şi să încălzească solul rece, creând un microclimat
favorabil creşterii.
- să înlăture sau să dilueze sărurile nocive din solurile salinizate.
- să asigure efectuarea de lucrări agricole în condiţii optime.
- să reducă hazardul.
Prin irigaţie se înlătură fluctuaţia de producţie de la un an la altul, producţiile fiind
constante şi sigure. Dar apa de irigaţie nu este un înlocuitor al apei de ploaie, calitatea apei din
precipitaţii fiind superioară oricărei ape de suprafaţă sau subterane folosită în irigarea
culturilor.
În ţara noastră evoluţia suprafeţelor irigate cunoaşte trei etape: până la primul război
mondial; între cele două războaie mondiale; după anul 1944.
Începuturile irigării la noi se pierd în trecutul îndepărtat sub forma incipientă de irigare a
legumelor. Încă din secolul al XVIII-lea, documentele timpului amintesc despre regiuni
irigate pentru cultivarea legumelor, în jurul oraşelor Iaşi, Târgovişte, Botoşani. Pentru irigaţii
şi canalizare s-au construit "Canalul Minai-Vodă Sturza", pe Putna, în amonte de oraşul
Focşani, Canalul Morilor şi Canalul Mărăcineni pe Buzău, Canalul Leaotul şi Iazul Morilor pe
Prahova. Problema irigaţiilor devine problemă oficială de stat la mijlocul secolului trecut, dar
proiectele de irigare ale Câmpiei Române, executate de inginerul italian Cioia (1873) nu au fost
executate. În 1893 inginerul Chiru publică "Canalizarea râurilor şi irigaţiuni", iar în 1907
Vasile Roşu editează "Studiu asupra irigaţiilor în România". Datorită răsunetului acestor
lucrări, la Bucu, pe Ialomiţa s-au executat lucrări de irigaţii după modelul celor din Egipt.
În localitatea Ţăndărei este menţionată prima amenajare în 1902 pentru culturi de câmp.
Începând cu a doua jumătate a secolului ai XlX-lea, mai ales în anii secetoşi problema
irigaţiei a suscitat interes, după 1910 apărând chiar proiecte inginereşti de mare anvergură.
Astfel, ing. A.Davidescu în 1912 a elaborat un proiect în vederea irigării terenurilor
cuprinse între Siret şi Argeş în suprafaţă de 1,3 milioane ha, cu apă din râurile interioare şi din
Dunăre, dar lipsa fondurilor a făcut imposibilă realizarea practică. În anul 1929 apare
Comisia ştiinţifică a irigaţiilor care a elaborat programul de amenajări şi propuneri în vederea
studiilor. În această perioadă s-a mers pe linia lucrărilor mici, din care să se culeagă experienţă
pentru proiectele de mari proporţii.
Asociaţia inginerilor din România AGIR, a întocmit la congresele din 1922, 1927, 1929
şi 1930 numeroase proiecte în care locul central 1-a ocupat folosirea integrală a apelor
interioare la irigare, hidroenergie şi navigaţie. Se prevedea încă de pe atunci irigarea a cel
puţin 300 mii ha. Dar ritmul de amenajare era lent, din cauza proprietăţii mici.
În anul 1938 se realizează doar 15,4 mii ha irigate, în 1944 ajungându-se la 34 mii
ha din care 30 mii ha grădini şi 4 mii ha orezarii. Pe măsură ce economia ţării a devenit mai
puternică, preocuparea statului pentru extinderea irigaţiilor s-a materializat în planul de
electrificare şi valorificare al apelor.
Studiile făcute demonstrează posibilitatea teoretică a irigării a circa 5,4
milioane ha, din care economic se justifică irigarea a 3,0 milioane ha, suprafaţa
amenajată la ora actuală. Probleme importante le ridică însă asigurarea energiei necesare
pentru funcţionarea sistemelor de irigaţie, suprafaţa fiind amenajată pentru irigarea prin
aspersiune, care necesită un consum imens de energie.
În domeniul exploatării sistemelor, amenajate în concepţia marii proprietăţi, în
condiţiile actuale se ivesc probleme dificile, pe care nu atât agronomii cât mai ales economiştii
sunt chemaţi să le rezolve.