CAPITOLUL 1

SISTEME DE AGRICULTURĂ

1.1. EVOLUȚIA SISTEMELOR DE AGRICULTURĂ

În evoluţia omului, trecerea de la statutul de culegător şi păstor la cel de cultivator s-a

realizat treptat, plecând de la rigolele făcute în sol pentru aşezarea seminţelor plantelor, până la
agricultura de precizie, executată astăzi, după cele mai inovatoare tehnologii.
Bineînţeles, pe parcurs au existat anumite etape de referinţă, prin care tehnicile de cultivare
a pământului s-au îmbunătăţit considerabil şi au condus fie la creşterea productivităţii, fie la
perfecţionarea mijloacelor tehnice. Încă din comuna primitivă s-au folosit pentru mărunţirea solului
uneltele manuale confecţionate din piatră sau os de animale, apoi trecând prin diferite epoci, au
apărut uneltele din lemn, bronz, fier etc. Cu 7000 de ani î.e.n., pentru a mărunți solul şi a crea
condiții optime de creştere şi dezvoltare ulterioară a plantelor şi de asemenea pentru a combate
buruienile, s-au folosit plugurile tractate de om. Într-o etapă imediat următoare, cea a bronzului,
există dovezi ale utilizării plugului din lemn, apoi în epoca fierului a plugului din lemn prevăzut cu
brăzdar de fier, de formă triunghiulară, întâlnit şi în spațiul geto-dacic. Secolul al VIII-lea
marchează apariția într-o formă rudimentară a plugului cu cormană, cu răsturnarea brazdei,
marcând epoca plugului bavarez. Forme evoluate ale plugului cu răsturnarea brazdei apar pe
parcursul secolului al XVIII-lea, ca urmare a cercetărilor teoretice şi practice efectuate de
Arbuthnot, Jefferson, şi mai târziu de Dombasle, Hachette, Lambruschini, Ridolfi etc.
Datorită cererii tot mai mari de produse agricole pentru populația în creştere, agricultura a
căutat în permanență extinderea suprafețelor cultivate. În consecință, agricultorii defrişau păduri
sau desțeleneau pajişti, erau cultivate plante în mod repetat pe aceeaşi suprafață de teren până la
epuizarea acestuia, determinând o îmburuienare excesivă şi obținerea unor producții din ce în ce
mai mici. Astfel, terenurile nu mai erau cultivate, agricultorii îşi îndreptau atenţia spre cultivarea
altor terenuri mai fertile, care se găseau la discreţie şi care nu mai fuseseră lucrate. Această
modalitate de lucrare a solului este cunoscută sub denumirea de agricultura cu țelină.
Mai târziu, ca urmare a faptului că posibilitățile de luare în cultură a unor noi suprafețe de
teren virgin erau limitate, agricultorii au revenit pe terenurile părăsite anterior, a căror fertilitate se
refăcea pe cale naturală. Acest mod de lucrare a solului îl numim sistem de agricultură cu
pârloagă şi presupune ca terenul să intre în repaus câțiva ani. În acest timp, terenurile astfel
părăsite îşi refăceau fertilitatea naturală (se odihneau), sub influenţa vegetaţiei spontane ce se
instala treptat, apoi iar se cultivau.
Sporirea numărului de specii de plante de cultură, dezvoltarea forţelor de producţie, şi
creşterea încontinuu a populaţiei au determinat ca perioada în care terenul se lăsa pârloagă să se
reducă treptat, până s-a ajuns la un singur an, fiind denumit ogor şi era lăsat să-şi refacă fertilitatea.
În acest fel a apărut succesiunea culturilor de doi ani, respectiv ogor-plantă cultivată. Acest sistem
de agricultură cu ogor necultivat, nu a mai satisfăcut cerințele tot mai mari de produse alimentare,
astfel că suprafețele cu ogor au fost succesiv diminuate. S-a trecut la împărțirea câmpului în două
sole, apoi în trei sole, suprafața necultivată scăzând de la 50% la 33%.
Pentru a compensa deficitul de furaje determinat de reducerea suprafețelor cu ogor şi
ameliorarea fertilității solului s-au introdus în cultură, pe suprafețele care odinioară serveau ca ogor
unele plante cum ar fi trifoiul precum şi unele plante prăşitoare (porumb, cartof, sfeclă pentru
zahăr) [5]. În acest fel s-au pus bazele agrotehnice ale sistemului de agricultură altern, în care
după mai multe etape, asolamentul de 4 ani (asolamentul Norfolk, folosit inițial în Anglia şi extins
cu repeziciune în Olanda, Belgia, Franța, Germania şi alte țări unde erau condiții pedoclimatice
favorabile pentru cultura trifoiului) a condus la sporirea producției de cereale în Europa de Vest.
Acest sistem de agricultură a predominat în numeroase țări europene, în secolele XVIII-IX, chiar
dacă proporția principalelor plante de cultură nu satisfăcea cerințele economice din acea perioadă
[6].

1
 Pe parcurs, au crescut posibilitățile de obținere a unor recolte mai mari şi mai sigure prin
îmbunătățirea tehnologiilor de cultură şi a tipurilor de asolamente. Astfel, putem spune că secolul
XX reprezintă epoca agriculturii mecanizate, moderne, convenţionale, clasice, luându-se în
considerare creșterea numărului de lucrări mecanizate, a îngrăşămintelor chimice, irigației etc.
Dacă analizăm evoluția agriculturii convenționale în timp, observăm două etape distincte:
prima, extensivă care ocupă o perioadă cuprinsă între sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul
secolului trecut şi alta intensivă, practicată în zilele noastre în multe țări, asistând la o specializare
şi intensificare puternică a agriculturii cu minimizarea costurilor de producție.
Scopul principal al agriculturii convenționale constă în asigurarea securității alimentare şi
obținerea unor produse agricole în excedent în vederea exportului, contribuind astfel la obținerea
unor beneficii importante pentru economia țărilor respective.
Activitățile agricole trebuie să fie intensificate dacă ținem cont de faptul că la vremea când
omul primitiv era culegător şi vânător erau necesare pentru a hrăni un singur individ suprafețe
cuprinse între 100-10000 ha, în timp ce astăzi îi revine 0,3 ha [15].
Condițiile sociale, nevoile economice şi de mediu determină alegerea modului de utilizare a
pământului. Pe plan mondial, sunt practicate, în prezent, mai multe sisteme de agricultură, în care
agrotehnica intervine diferit.

1.2. SISTEME DE AGRICULTURĂ PRACTICATE PE PLAN MONDIAL

1.2.1. AGRICULTURA CONVENȚIONALĂ

La început acest sistem avea un caracter extensiv, bazat pe obținerea unor producții mari
prin extinderea suprafețelor cultivate pe care se foloseau metodele tradiționale de lucrare a solului.
În timp au crescut posibilitățile de obținere a unor recolte mai mari prin îmbunătăținerea
tehnologiilor de cultură, prin folosirea îngrăşămintelor organice şi mai apoi chimice,
amendamentelor, a irigației, a pesticidelor, a unor maşini mai performante, a unor soiuri şi hibrizi
mai productivi.
În asolamente predomină doar anumite plante, cum ar fi cerealele şi plantele tehnice,
practicându-se de asemenea şi monocultura de porumb şi rotația porumb-grâu.
Pentru lucrările solului sunt folosite agregate complexe, care prelucrează energic solul. Se
constată o specializare şi intensificare puternică a activității agricole cu obținerea unui profit
maxim, dar în acest sistem cercetarea şi dezvoltarea tehnologică nu influențează puternic protecția
şi conservarea resurselor [20].
Din păcate, de-a lungul timpului au apărut şi alte neajunsuri care au afectat viața omului şi
protecția mediului: poluarea mediului înconjurător din cauza folosirii neraționale a pesticidelor şi
îngrăşămintelor minerale, degradarea solurilor prin eroziune ca urmare a intensificării numărului de
treceri la prelucrarea solului, reducerea biodiversității, acidifiere, salinizare, alunecări de teren,
compactarea, mineralizarea humusului etc.

1.2.2. AGRICULTURA BIOLOGICĂ / ECOLOGICĂ / ORGANICĂ

Este considerată ca o activitate viabilă deoarece exercită o influență mai puțin agresivă
asupra mediului înconjurător şi calității produselor. Acest sistem de agricultură deserveşte un
segment mic de piață, producția obținută este mai scăzută dar se poate obține un profit
economic prin comercializarea produselor de o calitate superioară la prețuri mai mari.
Agricultura biologică se caracterizează prin următoarele obiective: obținerea unor produse
agricole de calitate, în condiții economice rentabile; îmbunătățirea şi păstrarea calității mediului
înconjurător prin limitarea poluării şi de asemenea creşterea veniturilor celor care practică acest tip
de agricultură astfel încât să existe satisfacția muncii [20].
Agricultura biologică pune pe primul loc folosirea resursele neconvenționale şi de reciclare,
cu respectarea de către agricultori a unor principii tehnologice în care rotația culturilor - prin

2
folosirea leguminoaselor şi ierburilor perene, fertilizarea - cu îngrăşămintele organice naturale şi
protecția plantelor - prin metode preventive, biologice şi fizice ocupă un loc primordial.
În cadrul Uniunii Europene suprafațele agricole cultivate prin agricultura biologică au
crescut continuu remarcându-se câteva țări unde conceptul este bine implementat: Italia, Germania,
Austria, Țările Baltice, Spania, Portugalia, Estonia, Republică Cehă etc. Țările europene folosesc
mai mulți termeni pentru a desemna acest sistem de agricultură: agricultură ecologică în Germania,
Suedia, Spania, Polonia, agricultură organică în țările anglosaxone precum Anglia, Islanda,
Danemarca şi agricultură biologică în Franța, Italia, Grecia, Portugalia. Aici, merită menționat
cazul României, care prin potențialul său agricol mare poate fi una din țările mari furnizoare de
produse agricole biologice, în acest sens existând un pachet de legi prin care s-a adoptat termenul
de agricultură ecologică şi care permite conversia şi dezvoltarea agriculturii ecologice.
Trecerea de la sistemul de agricultură convențională la sistemul de agricultură ecologică
constituie un proces care presupune o pregătire a agroecosistemului, elaborarea unei tehnologii de
cultură adecvată, într-un interval de timp - numit timp de conversie. Timpul afectat conversiei este
de doi ani pentru culturile de câmp anuale, pajişti şi culturi furajere şi trei ani pentru culturile
perene (pomi, arbuşti fructiferi şi viță de vie).
Din anul 2011, fermierii români primesc sprijin pentru culturile ecologice, care este până la
400 de euro pe hectar. România a fost singura ţară europeană care nu primea subvenţii pe hectar
pentru culturile bio. Valoarea sprijinului acordat este în funcţie de mărimea exploataţiei și tipul de
cultură. APIA are rolul de înregistrare a cererilor şi de acordare de ajutoare specifice pentru
îmbunătăţirea calităţii produselor agricole ecologice.
Beneficiarii ajutorului specific sunt producătorii agricoli, persoane juridice şi/sau persoane
fizice autorizate, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale constituite potrivit OUG nr.
44/2008 și înregistrați în sistemul de agricultură ecologică.
Agricultorii care primesc ajutorul specific în sectorul de agricultură ecologică trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii. Astfel, beneficiarii din producţia vegetală trebuie să:
- aibă în folosinţă suprafeţe agricole de cel puţin 0,30 hectare;
- să fie înregistraţi, în fiecare an pentru care solicită ajutorul specific, la Ministerul
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca producători în agricultura ecologică;
- să încheie un contract cu un organism de inspecţie şi certificare,
- să deţină un certificat de conformitate;
- să nu aibă datorii restante la bugetul de stat sau la bugetul local.
În ceea ce priveşte beneficiarii din producţia animalieră pentru speciile: păsări, bovine şi
ovine/caprine trebuie:
- sǎ aibă încheiat un contract cu un organism de inspecţie şi certificare;
- să fie înregistraţi în fiecare an pentru care solicită ajutorul specific, la Ministerul
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca producători în agricultura ecologică;
- să nu aibă datorii restante la bugetul de stat sau la bugetul local.
Producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile,
diversificate, echilibrate şi asigurarea protejării resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.
Pentru a trece de la formele agriculturii convenţionale spre cea biologică, este necesară
parcurgerea unei perioade de timp conform normelor Uniunii Europene. Această perioadă este
cunoscută sub denumirea de conversie şi presupune următoarele etape:
A) Conversie:
- renunţarea la aplicarea produselor chimice de sinteză;
- adaptarea exploataţiei la circuitul biologic natural de producţie vegetală şi animală;
- investiţii pentru modificări şi adaptări.
B) Planificarea conversiei
- înregistrarea activităţii la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale;
- cerere către un organism de control din cele autorizate de către MADR;
- întocmirea planului de acţiune al conversiei;
- stabilirea datei de începere a conversiei;

3
 - organizarea comercializării produselor ecologice;
- afilierea la o asociaţie de agricultură ecologică.
C) Durata perioadei de conversie va fi de:
- 3 ani la culturile perene şi plantaţii;
- 2 ani la culturile de câmp anuale;
- 2 ani la pajişti şi culturi furajere;
- 12 luni la animalele pentru carne;
- 6 luni la rumegătoarele mici şi porci;
- 6 luni la animalele de lapte;
- 10 săptămâni la păsări pentru carne, cumpărate la vârsta de 3 zile;
- 6 săptămâni pentru păsări destinate producţiei de ouă;
- 1 an la albine, dacă familia a fost cumpărată din stupine convenţionale.

1.2.3. AGRICULTURA BIODINAMICĂ

A fost întemeiată în anii 1920 de către filosoful Rudolf Steiner şi se bazează pe principiul
biodinamismului prin cultivarea plantelor după anumite principii antroposofice care exclud
folosirea îngrăşămintelor şi pesticidelor de sinteză şi de asemenea, în zilele noastre, prin
interzicerea cultivării plantelor modificate genetic. Acest principiu prevede ca omul să ajute natura
să devină mai puternică, adică să aibe substanțe active mai bune. Agricultura biodinamică este
considerată ca fiind un alt nivel de agricultură ecologică, în care unele substanțele naturale și
compostul utilizate în ferma biodinamică sunt considerate ca neconvenționale și homeopate.
Agricultura biodinamică elimină în totalitate produsele chimice, favorizând dezvoltarea
florei şi faunei în mod natural.
Spre deosebire de agricultura ecologică, agricultura biodinamică foloseşte, în plus, o serie
de îngrăşăminte fermentate, plante şi preparate minerale care se aplică pe sol, cultură şi compost.
Aceste substanțe se spune că stimulează ciclismul nutritiv al solului, dezvoltarea compostului şi
fotosinteza.
Testarea ştiințifică a preparatelor biodinamice este limitată şi dovezile că adăugarea acestor
preparate îmbunătățeşte calitatea plantelor sau a solului în peisajul gestionat organic este încă în
dezbatere, dar multe din practicile ecologice, utilizate în mod obişnuit în sistemele agricole şi
biodinamice, sunt testabile din punct de vedere ştiințific şi pot duce la îmbunătățirea parametrilor
de sănătate a solului şi ai plantei [13].
În cadrul sistemului biodinamic elaborat de Steiner se disting câteva elemente tehnologice
de cultivare a plantelor dintre care amintim: aplicarea gunoiului din corn de vacă preparat după o
anumită tehnologie, existența rumegătoarelor în fermă, folosirea biopreparatelor organice pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor (extracte cu acțiune biocidă obținute prin macerarea diferitelor
plante), utilizarea metodelor tradiționale cum ar fi rotația culturilor, cultivarea leguminoaselor
anuale şi perene, folosirea cenuşii ca îngrăşământ etc.

1.2.4. AGRICULTURA EXTENSIVĂ CU INPUTURI REDUSE, DE SUBZISTENȚĂ

Se bazează pe extinderea suprafeţelor cultivate, pentru obţinerea unei productivităţi mărite.

La noi în ţară se întâlneşte pe suprafeţele fărâmiţate, în familii din zonele colinare cu terenuri slab
productive, astfel încât să le asigure minimul de venit necesar traiului zilnic.
Acest sistem de agricultură nu este performant, nu satisface cererile societăţii ci doar al
gospodăriilor familiale din zona respectivă, care dispun de o suprafaţă de teren extinsă. Se folosesc
unelte şi tehnici învechite, se aplică sporadic gunoiul de grajd, dar îngrăşămintele chimice şi
pesticidele datorită costurilor ridicate se aplică foarte rar, în cantităţi neglijabile. Lucrările mecanice
se aplică sporadic și fără respectarea cerințelor de calitate, iar cultivarea soiurilor şi hibrizilor
performanţi este limitată de preţul de achiziţie.

4
 Totuşi, ţinând cont de impactul destul de redus asupra mediului, acest tip de agricultură, în
special în străinătate, se bucură de tot mai multă apreciere deoarece agricultura extensivă este
prietenoasă cu mediul, conservă biodiversitatea şi unele habitate preţioase şi de asemenea asigură
protecţia unor specii de animale rare.

1.2.5. SISTEMELE AGRICOLE "LEISA"

Presupun folosirea optimă a resurselor locale (sol, climă şi forță de muncă) în vederea
practicării unei agriculturi care să nu afecteze mediul înconjurător. Ceea ce este caracteristic acestei
agriculturi este faptul că se bazează pe resursele existente în zonă, se intervine suplimentar cu
resurse doar pentru echilibrarea sistemelor agricole (gospodării, ferme) neexcluzând aşadar
folosirea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi mecanizării, dar numai în condițiile evitării
poluării [17].

1.2.6. AGRICULTURA DE PROXIMITATE ŞI AGROSILVICULTURA

Agricultura de proximitate se referă la micile unităţi agricole din apropierea centrelor

urbane, care gestionează exploataţii intensive, comerciale sau necomerciale, practicând în general
horticultura (legume) sau creşterea animalelor pentru producţia de lapte şi ouă.
Din cauza amplorii mișcării peri-urbanizării, sistemele de producție agricolă trebuie
analizate în funcție de locația exploataţiilor: ele sunt influențate de dimensiunea orașelor învecinate
și de distanța care le separă de acestea. Aproape de orașe, mai ales de cele mai mari dintre ele,
fermele agricole sunt mici și intensive; cu cât ne îndepărtăm de oraşe ele devin progresiv mult mai
mari și mai extensive [4].
Modificările care afectează economiile contemporane actualizează tensiunea între creșterea
globalizării și revenirea la teritoriile și practicile locale. Agricultura și activitățile agroalimentare nu
constituie o excepție de la această dublă mișcare, de când ne confruntăm cu tendința de creștere a
standardizării produselor alimentare, căutarea calităţii, legate de pământ sau practici ancestrale,
vinuri, brânzeturi sau mâncăruri regionale [18].
Agricultura de proximitate favorizează circuitele scurte de producție şi comercializare a
produselor agricole. Circuitul scurt de producţie şi comercializare a produselor agricole reprezintă
unul din modurile prin care se face comercializarea produselor agricole şi care se exercită fie prin
vânzarea directă de la producător la consumator, fie prin vânzarea indirectă cu un singur
intermediar cum este cazul restaurantelor sau a unui comerciant.
Agricultura de proximitate se află în permanență în centrul relației producător-consumator;
utilizează tehnici de producție compatibile cu prezența în apropierea oraşelor.
Aspectul durabil pe termen lung al agriculturii de proximitate este condiționat de
capacitatea agricultorilor şi mediului urban de a exploata resursele naturale prin reducerea
problemelor ce pot aduce atingere mediului înconjurător şi de a găsi mijloacele adecvate garantării
accesului producătorilor la terenurile agricole. În acest sens, în unele țări din Uniunea Europeană au
fost elaborate planuri de acțiune pentru favorizarea dezvoltării durabile a circuitelor scurte şi
comercializării de produse agricole în zonele periurbane [15].
Agrosilvicultura. În ultimii ani, cercetătorii s-au orientat din nou spre sistemele agrosilvice.
Prin această activitate se urmăreşte reintroducerea arborilor de o densitate redusă în sistemele de
producție agricolă, în interiorul pajiştilor sau cel al marilor culturi.
Asocierea arbori/cultură are un randament mai ridicat decât în cazul când se cultivă separat
aceeaşi parcelă de teren: un procent de 30-60% de biomasă este produsă în plus, inclusiv pentru
culturile anuale. Arborii cresc de două ori mai repede şi pot favoriza cultura pe termen lung, iar
prezența lor permite creşterea cantității de humus în sol, prin descompunerea litierei. Prin
dezvoltarea unui sistem radicular profund, are loc o mai bună infiltrare a apei şi aerului în sol şi
alimentarea microorganismelor.

5
 Arborii au un rol important şi în asigurarea microclimatului parcelei, limitând
evapotranspirația, iar prin introducerea unui aliniament de arbori, aceştia vor permite creşterea
biodiversității.
Prin agrosilvicultură se intersectează sectoare importante pentru durabilitatea sistemelor de
producție: biodiversitatea, calitatea apei, solurilor etc. Agrosilvicultura are un impact puternic
asupra procesului de stocare a carbonului aerian, dar şi a celui subteran. Arborii permit o mai bună
stocare a carbonului, care la rândul său va fi conservat de către o activitate biologică redusă din
orizonturile inferioare ale solurilor. Prezența a 50 de arbori pe hectar va permite stocarea unei
cantități de 1-2 tone de carbon pe an. Se estimează că 600000 ha de parcele agrosilvice ar permite
compensarea unui sfert din emisiile sistemului agricol francez sau 5% din emisiile totale naționale.
La acestea se mai adaugă şi rolul de a fixa azotul şi de adăpost pentru speciile auxiliare [15].

1.2.7. AGRICULTURA DE PRECIZIE

Este aplicată cu succes în unele țări din Uniunea Europeană şi SUA, şi constă în folosirea
tehnologiei moderne cu următoarele avantaje: eficientizarea costurilor şi obţinerea şi analiza
informațiilor referitoare la cultură în toate fazele tehnologice, în vederea obținerii de informații
exacte, maximizând astfel rezultatele obținute în câmp.
Agricultura de precizie presupune folosirea unor tehnici şi senzori geospațiali (de exemplu,
sisteme de informații geografice, teledetecție, GPS) pentru a identifica variațiile parametrilor din
câmp şi pentru a interveni folosind strategii alternative. Imaginile prin satelit cu rezoluție înaltă
sunt utilizate frecvent pentru studierea acestor variații care vizează plantele de cultură şi solul. În
mod specific, imaginile realizate de platformele de teledetecție de joasă altitudine sau sistemele
aeriene fără pilot sunt considerate a fi o alternativă potențială, având în vedere costul redus al
operării în monitorizarea mediului, rezoluția spațială şi temporală şi flexibilitatea ridicată a acestora
în captarea de imagini [19].
Există astfel posibilitatea realizării unei informări reale asupra stării terenului cultivat, prin
detectarea nutrienților existenți în sol, analiza culturii prin teledetecție şi analiza multispectrală care
generează un raport timpuriu asupra stării de sănătate a culturii. Sistemul de monitorizare
colectează şi analizează date precum: harta granițelor culturilor, date despre starea vremii, mostre
de sol, starea culturii, testarea irigării prin analiza stresului hidric, controlul dăunătorilor, umiditatea
solului etc. Practic putem vorbi de o agricultură pentru fiecare metru pătrat.
Agricultura de precizie urmăreşte o gestionare modulată a inputurilor prin adaptarea
lucrărilor de pregătire a solului, de semănat şi de fertilizare la caracteristicile de heterogenitate ale
terenului [11].
Agricultura este responsabilă pentru schimbările climatice, deoarece activitățile agricole
produc aproape 13,5% din totalul global al emisiilor antropice de gaze cu efect de seră. Practicile
de agricultură precisă folosind echipamentele de înaltă tehnologie au capacitatea de a reduce
inputurile agricole prin aplicații specifice locației, pentru nevoile culturilor, ceea ce permite
reducerea poluării [1].

1.2.8. AGRICULTURA DURABILĂ

Sistemul agriculturii durabile este un concept apărut în secolul trecut, ca şi consecință a

efectelor negative a practicării agriculturii convenționale. Termenul de agricultură durabilă este
sinonim cu agricultura sustenabilă din limba engleză "susteinable agriculture" cu înțeles de
susținere, de durată.
În timp ce agricultura convențională se bazează aproape exclusiv pe productivitate şi profit,
agricultura durabilă integrează ştiințele biologice, chimice, fizice, ecologice, economice şi sociale
într-un mod cuprinzător pentru a dezvolta noi practici agricole care sunt sigure şi nu degradează
mediul înconjurător [9].

6
 Organizația pentru Conservarea Globală în Raportul Planeta Vie din 2014 (Living Planet
Report) arată că indicele de viaţă al planetei, adică dinamica medie a biodiversităţii, a înregistrat un
declin mai sever decât cel raportat în anii precedenți. Indicele de viaţă al planetei arată că mărimea
populațiilor de vertebrate a scăzut cu 52% între 1970 și 2010 (Figura 1.1.) [28].

Figura nr. 1.1. Indicele de viaţă al planetei (Indice1970 = 1)

Linia albă indică valorile indexului iar zonele îngroşate reprezintă 95% limite de încredere
înconjurând tendința [28]

Sustenabilitatea se bazează pe principiul că accesul la opțiuni trebuie asigurat nu numai

pentru generațiile prezente, ci şi pentru generațiile viitoare. Problemele mondiale grave legate de
alimente: cei care suferă de foame în țările sărace, obezitatea în țările bogate, creşterea prețurilor la
alimente, schimbările climatice în curs, creşterea costurilor de combustibil şi de transport, poluarea
globală, adaptarea și rezistența la dăunători, pierderea fertilității solului şi a carbonului organic,
eroziunea solului, scăderea biodiversității, deşertificarea etc., arată că agricultura convențională nu
mai este potrivită pentru hrănirea oamenilor și pentru conservarea ecosistemelor.
Agricultura durabilă este o alternativă pentru rezolvarea problemelor fundamentale legate
de producția alimentară într-un mod ecologic [7]. O agricultură durabilă trebuie să fie în primul
rând productivă şi apoi profitabilă, ecologică şi să-şi conserve resursele naturale [12].
În cadrul unei exploatații agricole cu agricultură sustenabilă trebuie să se utilizeze în mod
rațional resursele regenerabile şi procesele naturale, să se acționeze pentru conservarea mediului,
reducerea poluării şi numai într-o mică măsură să se folosească produse de sinteză [6]. Strategia
globală se bazează pe regândirea rolului agriculturii în societatea noastră. Această abordare ia în
considerare că durabilitatea nu poate fi atinsă numai de agricultură ci ar trebui să se implice şi
sistemul alimentar, adică relațiile între ferme şi consumul de alimente şi marketing, rețelele de
alimentație concentrându-se pe producția locală [8].
Sistemul agriculturii durabile presupune utilizarea unor verigi tehnologice practicate şi în
alte sisteme de agricultura: asolamentul, structura culturilor, lucrările solului, aplicarea
îngrăşămintelor organice şi chimice, managementul integrat de protecția plantelor, conservarea
resurselor, dezvoltarea fermelor mixte, dezvoltarea rurală durabilă. Aşadar, sistemul agriculturii
durabile se bazează pe tehnologii practicate în agricultura convenţională, dar punând accentul pe
integrarea lor în sistem, pe interacţiunile dintre ele, pe impacul lor asupra mediului natural şi
comunităţii. Evaluarea sustenabilității, se realizează utilizând cinci indicatori: productivitatea,
eficiența, echitatea, stabilitatea şi durabilitatea [17].
Sistemele de agriculturiă alternativă luptă împotriva efectelor negative ale agriculturii
convenționale, cu precizarea cã sistemele alternative, pot fi utilizate în agricultura convențională.
Principiile de bază ale agriculturii durabile sunt următoarele: competitivitatea, contribuţia la
progresul social şi protejarea resurselor naturale. Agricultura durabilă îndeplineşte trei funcții
esențiale: de a oferi hrană, de a proteja mediul şi de a oferi locuri de muncă.

7
 Există unele obstacole care apar în calea dezvoltării agriculturii durabile. Unele din aceste
obstacole pot fi date de: moştenirea cultural-productivistă ce vehiculează ideea că performanţa se
măsoară în funcție de dimensiunea economică a exploatației agricole; există de asemenea ideea
conform căreia este necesară obținerea în orice condiții a unui randament maxim pentru a-şi asigura
un venit de siguranță; se face frecvent confuzia între randamentul tehnic şi performanța economică;
agricultorul se află poziționat între ideea de a respecta mediul înconjurător şi aşa-numitul "agro-
business” al firmelor ce comercializează îngrăşăminte chimice, pesticide şi insecticide, semințe,
carburanți etc.; această poziție cântăreşte greu asupra luării unei decizii în respectarea normativelor
unei agriculturi durabile; Politica Agricolă Europeană (PAC), prin fondurile financiare, continuă să
încurajeze extinderile de suprafețe lucrate conservativ (ecocondiționalitate), cu prime pe hectar sau
pe cap de animal şi sistemele de producție reglementate [15].
Solul constituie suportul principal pentru majoritatea sistemelor de producție agricolă,
silvică şi pastorală şi participă la evoluția climatului (prin controlul emisiilor de gaze cu efect de
seră şi sechestrarea carbonului), controlul eroziunii solului etc.
Relația dintre agricultură durabilă şi gestiunea durabilă a solurilor trebuie să respecte câteva
principii generale de bază. Aceste principii generale sunt:
a) dezvoltarea cuverturii vegetale a solului;
b) creşterea conținutului în materie organică;
c) creşterea infiltrației şi reținerii apei de către sol;
d) reducerea scurgerii de suprafață;
e) ameliorarea condițiilor de înrădăcinare a plantelor;
f) ameliorarea fertilității şi a productivității;
g) reducerea costurilor de producție;
h) protecția parcelelor agricole;
i) reducerea poluării solului şi a mediului înconjurător [15].
Dimensiunea socială a unei agriculturi durabile se bazează pe existența unei solidarități între
agricultori, între regiuni şi țările lumii. Industrializarea şi concentrarea puternică a agriculturii au
produs un număr tot mai redus de active. În acest context, în care cantitățile globale produse sunt
limitate, dezvoltarea unora s-a făcut în detrimentul altora. Respectarea dreptului de a produce
pentru fiecare agricultor şi regiune, trece prin repartiția de drepturi şi mijloace de producție, precum
şi prin necesitatea de a obține ajutoare publice.
La nivel internațional, acest fapt mai este denumit şi dreptul la suveranitate alimentară a
fiecărei regiuni a lumii, inclusiv cu un sprijin direct sau indirect de a exporta produsele realizate. La
nivel european, noțiunea de repartiție nu constă doar într-o diviziune matematică între producția
globală şi numărul de agricultori, ci reprezintă şi dreptul de a produce, de a mulțumi agricultorii în
ceea ce priveşte producția şi de a obține un venit corect [15].
Agricultura durabilă echilibrează o varietate de obiective, ceea ce înseamnă că adesea nici
un obiectiv unic nu poate fi maximizat, deoarece o astfel de optimizare ar putea împiedica în
totalitate realizarea unuia dintre celelalte obiective ale sustenabilității. Din acest motiv, echipele
transdisciplinare care susțin diversele obiective, cu capacitatea de a negocia prioritățile, oferă o
contribuție importantă în cercetarea și extinderea spre o agricultură durabilă [10].

Principiile agriculturii durabile

În literatura de specialitate, există o multitudine de definiţii ale agriculturii durabile. La o

primă observaţie se poate spune că aproape toate definiţiile acoperă aceeaşi triadă, respectiv:
mediul înconjurător, social şi economic. Agricultura durabilă în contextul dezvoltării rurale ar
trebui să conserve resursele naturale, să fie echitabilă şi performantă. O definiţie interesantă a
agriculturii durabile a fost dată de Gordon Coway: „agricultura durabilă este aceea care rezistă
crizelor şi şocurilor economice şi care combină între ele productivitatea, stabilitatea şi echitatea.”

8
 Modelul convenţional al agriculturii își arată, în prezent, limitele. Aflată într-o creştere
constantă încă de acum 50 de ani, agricultura convenţională şi-a arătat atât efectele pozitive, cât și
cele negative, iar un proces de schimbare a concepţiilor ar trebui să se producă.
La fel ca şi pentru orice ştiinţă, şi în acest caz, principiile de bază ale agriculturii durabile
trebuie să fie următoarele:
1) A fi competitiv. Agricultura durabilă trebuie bazată pe studiul modului optim de utilizare
a ansamblului de factori ce concură la producţia şi la serviciile obţinute, oferind de asemenea
venitul maxim posibil pentru agricultori:
- mizează pe autonomia deciziilor şi optimizarea economică a întreprinderilor agricole;
limitează costurile externalizate suportate de către societate;
- favorizează crearea de activităţi în mediul rural şi participă la dezvoltarea economică a
teritoriului respectiv;
- utilizează cel mai bine, dar nu şi în exces, finanţările pe termen lung;
- alimentează reţelele de producţie cu produse de calitate, în cantităţi suficiente şi la un preţ
competitiv.
2) Participă la progresul social. Acest principiu porneşte de la premiza că omul se află în
centrul preocupărilor pentru o viaţă sănătoasă şi productivă, aflându-se în armonie cu natura şi în
respect faţă de generaţiile viitoare (Declaraţia de la Rio, 1992):
- dezvoltă mecanismele ce permit accesul la toate produsele şi serviciile agricole de calitate,
la preţuri acceptabile;
- respectă aşteptările societăţii în materie de calitate, trasabilităţii produselor şi transparenţă;
- permite agricultorilor de a fi autonomi şi de a respecta alegerile lor;
- respectă ”omul” şi comunităţile; valorizează şi dezvoltă teritoriile în care evoluează.
3) Protejează resursele naturale. Sistemele agricole trebuie să aibă în vedere problemele
protecţiei mediului înconjurător, biodiversitatea şi organizarea teritoriului, cu scopul ajutorării
generaţiilor viitoare în satisfacerea nevoilor de viaţă. Aceste acţiuni constau în următoarele:
- ameliorarea fertilităţii solurilor;
- realizarea unui echilibru optim la nivelul exploataţiilor agricole, între cultura plantelor şi
creşterea animalelor, prin implementarea unui bun asolament şi utilizarea îngrăşămintelor
organice (gunoi de grajd, îngrăşământ verde etc.);
- alegerea speciilor de plante în funcție de tipul de sol şi climat;
- ameliorarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă;
- ameliorarea calităţii aerului;
- contribuie la lupta contra schimbărilor climatice (diminuarea emisiilor de gaze cu efect de
seră şi sechestrarea carbonului);
- limitarea consumului de energie, contribuind la independenţa energetică a unui teritoriu;
- limitarea investiţiilor neproductive: materiale şi construcţii;
- asigură menţinerea şi îmbogăţirea biodiversităţii teritoriului şi contribuie la o mai bună
gestiune a peisajelor naturale şi agricole;
- asigură respectarea orelor de lucru şi prezervarea timpului liber faţă de agricultor (viaţă
familială, asociativă, călătorii etc.);
- încurajează munca în grup în scopul limitării costurilor de material, diminuării perioadelor
de supraîncărcare cu sarcini de lucru şi încurajarea discuţiilor cu alţi agricultori;
- obţinerea unei valori adăugate, cea mai bună posibilă, prin utilizarea ”circuitelor scurte”
(vânzări directe etc.), fără ca acestea să provoace o supraîncărcare a sarcinilor de lucru;
- asigurarea unui venit disponibil corect, cu o anumită garanţie, eventual cu realizarea de
contracte în cadrul unei filiere de producţie.

Funcţiile agriculturii durabile

Agricultură durabilă trebuie să fie: economic performantă pentru cei care o practică;
ecologic viabilă faţă de modul de utilizare a resurselor naturale şi a sănătăţii consumatorilor;

9
echitabilă din punct de vedere social, mai ales în repartiţia drepturilor de a produce, sursă de
ajutoare publice şi generatoare de schimburi internaţionale.
Apariţia termenului de agricultură multifuncţională sau a celui de ”teritoriu
multifuncţional” în Europa şi Japonia, în decursul ultimului deceniu, reprezintă o bună încercare de
revendicare a conceptului global de agricultură (în interiorul spaţiului economic, social şi de
mediu), fiind puternic ataşat realităţii politice mondiale.
Agricultura durabilă îndeplineşte trei funcţii esenţiale: de a oferi hrană, de a proteja şi de a
oferi locuri de muncă.
1) Funcţia de a oferi hrană. Producţia de mărfuri alimentare rămâne principala misiune al
agriculturii, trebuind să fie într-un contact permanent cu realităţile pieţei. O parte importantă din
venitul agricultorului trebuie să provină din vânzarea produselor şi pe cât posibil prin cumpărarea
directă de cǎtre consumatori.
2) Funcţia de protecţie. Grija permanentă a agricultorului trebuie să fie protejarea resurselor
naturale (sol, apă, aer, biodiversitate vegetală şi animală). Aceste resurse fac posibilă desfăşurarea
activităţilor agricole, iar viitorul umanităţii depinde de durabilitatea lor. Protejarea reprezintă şi
acţiune de întreţinere a spaţiului şi peisajului, pentru ca acestea să devină armonioase şi atrăgătoare.
3) Funcţia de a oferi locuri de muncă. Prin munca sa, agricultorul contribuie la menţinerea şi
chiar la crearea de locuri de muncă. În acest caz, este vorba de a produce mai bine, de a genera un
plus de valoare adăugată şi mai puţin de a produce mult prin cultivarea unei suprafeţe tot mai
întinse de pământ.

Obstacolele agriculturii durabile

Agricultorii care au făcut alegerea de a îmbrăţişa ideile agriculturii durabile, optând pentru
sistemele de producţie mai econome, au avut surpriza de a constata că acţiunea lor poate avea
efecte pozitive la nivel de venit financiar propriu. În acest sens, ei au obţinut abilitatea de a-şi face
mai bine meseria, în condițiile protecţiei resurselor naturale şi de sănătate a consumatorilor. Totuşi,
din cele văzute în teren, apar întrebările următoare: de ce agricultura durabilă nu devine prioritară
pentru agricultori? şi de ce schimbările apărute în cadrul agriculturii în acest sens se fac într-un
interval de timp aşa de lung?
Răspunsul la aceste întrebări poate fi dat de existenţa unor obstacole ce apar în calea
dezvoltării agriculturii durabile. Unele din aceste obstacole pot fi date de:
- moştenirea cultural-productivistă ce vehiculează ideea că performanţa se măsoară în funcţie de
dimensiunea economică a exploataţiei agricole; există de asemenea ideea conform căreia este
necesară obţinerea în orice condiţii a unui randament maxim pentru a-şi asigura un venit de
siguranţă; se face frecvent confuzia între randamentul tehnic şi performanţa economică;
- agricultorul se află poziţionat între ideea de a respecta mediul înconjurător şi aşa-numitul „agro-
business” al firmelor ce comercializează îngrăşăminte chimice, pesticide şi insecticide, seminţe,
carburanţi etc.; această poziţie cântăreşte greu asupra luării unei decizii în respectarea
normativelor unei agriculturi durabile;
- politica agricolă europeană, prin fondurile financiare, continuă să încurajeze extinderile de
suprafeţe, cu prime pe hectar sau pe cap de animal şi sistemele de producţie intensive.

Solul ca suport în susţinerea unei agriculturi durabile

Solul joacă un rol extrem de important în furnizarea de bunuri și servicii pentru oameni prin
intermediul ecosistemelor. Situat la interfaţa dintre atmosferă, litosferă, hidrosferă şi biosferă, el
participă la desfăşurarea marilor cicluri necesare vieţii pe Pământ: ciclul apei şi al elementelor
nutritive majore (carbon, azot, fosfor, potasiu etc.). Solul constituie suportul principal pentru
majoritatea sistemelor de producţie agricolă, silvică şi pastorală şi participă la evoluţia climatului
(prin controlul emisiilor de gaze cu efect de seră şi sechestrarea carbonului), controlul eroziunii
solului etc.

10
 Sistemul-sol este unul foarte divers la scară continentală şi locală, iar această diversitate
rezidă din modul de funcţionare a proceselor de pedogeneză:
- solul se formează în funcţie de tipul de rocă parentală: această diversitate este dată de cea a
rocilor subiacente;
- solul se formează în urma proceselor de alterare a rocilor prin acţiunea apei şi a
organismelor vii: solul este divers în funcţie de climat şi cuvertura vegetală;
- solul se formează în funcție de relief: solurile cu sunt aceleaşi în amonte ca şi la baza
versantului;
- solul evoluează în cadrul unui interval de timp mai lung sau mai scurt: solurile nu sunt
aceleaşi în funcţie de vârsta lor.
Orice intervenţie asupra solului de către societatea umană, aduce modificări asupra
proprietăţilor fizico-chimice şi biologice. Aceste proprietăţi privesc: conţinutul de materie organică,
de particule fine (argilă), structura, porozitatea, rezerva de elemente nutritive sau toxice (sodiu,
metale grele etc.), funcţiile legate de apă, aer şi forme de viaţă. În mare parte, aceste funcţii sunt
reversibile, fiind mai mult sau mai puţin intense. Aproape toate solurile planetei noastre sunt
modificate de către activităţile umane, puţine sunt regiunile în care solurile au rămas în stare
nemodificată. De-a lungul istoriei civilizaţiei umane, oamenii au ştiut să gestioneze solurile de care
aveau nevoie pentru a supravieţui, prin: transformarea versanţilor în terase, amenajarea terenurilor
pentru drenarea apei, aportul de amendamente organice etc., ceea ce reprezintă doar câteva din
multitudinea de exemple ale intervenţiei antropice. Totuşi, această intervenţie asupra sistemului-sol
nu a adus numai beneficii, ci a contribuit grav la degradarea acestuia şi a funcţiilor sale, precum:
diminuarea fertilităţii, dereglarea regimurilor hidrologice, atmosferice şi biologice etc. Nu de puţine
ori, această degradare a învelişului de soluri a dus la dispariţia unor civilizaţii umane. Secolul al
XX-lea a fost cu precădere unul extrem de distructiv asupra solurilor, peste tot în lume. Sărăcia
pentru unele regiuni, productivismul intensiv (capitalist sau cooperatist) pentru alţii, au contribuit la
accelerarea degradării solurilor, care s-a făcut remarcată prin sărăcirea în humus, distrugerea
structurii, scăderea rezervei de elemente minerale, eroziune, poluare etc.
Principalele forme de ameliorare a solurilor efectuate în timpuri istorice de către societatea
umană au fost:
- ameliorarea proprietăţilor chimice (fertilitatea) prin intermediul fertilizării minerale și
organice;
- ameliorarea anumitor proprietăţi fizice, prin lucrările solului (arat, grăpat) sau cu ajutorul
amendamentelor și îngrășămintelor, drenaj în zonele de luncă etc.;
- realizarea de terase (sau agroterase) pe terenurile în pantă (ex. Grecia, sudul Franţei, Africa
de Nord, Nepal, China etc.);
- curăţarea terenurilor de pietre şi concasarea elementelor grosiere;
- efectuarea de sisteme de irigaţii (ex. regiunea Tigru şi Eufrat etc.).
Formele principale ale degradării solurilor sunt:
- scăderea conţinutului de materie organică, activităţii biologice şi a biodiversităţii;
- degradarea părţii superioare și stratificarea solului, însoţită de reducerea porozităţii acestuia
(compactarea);
- reducerea rezervei de elemente nutritive;
- efectele salinizării şi alcalizării;
- acidifierea;
- poluarea minerală, organică şi radioactivă;
- eroziunea, sedimentarea şi alunecările de teren;
- distrugerea solului prin artificializarea acestuia (betonizare), sau dispariţia acestuia sub
construcţiile civile, industriale, militare, turistice, rutiere, construcţia de baraje
hidroelectrice etc.;
- inundaţiile zonelor joase (de coastă), ca o consecinţă a schimbărilor climatice;
- dezvoltarea de exploataţii de resurse minerale de suprafață.

11
 Se estimează că între 40-50% din solurile lumii sunt deja degradate ca urmare a activităţii
antropice. Degradarea lor are o consecinţă considerabilă asupra mediilor ce se află în relaţie cu
sistemul-sol.
- hidrosfera: prin modificarea regimurilor hidrologice (viituri, inundaţii, cicluri mult mai
scurte) şi apelor ce devin poluate;
- biosfera: se ”îmbogăţeşte” tot mai mult în gaze cu efect de seră sau carbon;
- antroposfera: degradarea solurilor are un efect negativ asupra alimentaţiei şi sănătăţii
societăţii umane şi a habitatelor sale.
În această primă parte a secolului al XXI-lea, învelişul de soluri este în continuare afectat de
degradare. Resursele de sol se vor diminua continuu daca eroziunea evoluează mult mai rapid decât
procesele de dezagregare a rocilor. Alterarea ce furnizează materialul mineral este un fenomen
secular, în timp ce eroziunea este mult mai rapidă.
Activităţile antropice ar trebui tot mai mult să ofere posibilitatea unei utilizări durabile a
învelişului de sol, prin respectarea următoarelor:
- să nu împiedice evoluţia sau formarea solului (mai ales a proceselor de alterare a rocilor);
- să nu contribuie la accelerarea eroziunii de suprafaţă sau de adâncime;
- să nu diminueze conţinutul în materie organică a solului;
- să evite poluarea solului;
- să nu accentueze reducerea conţinutului de elemente nutritive a solului.
Comparativ cu elementele vieţii şi faţă de nevoile de trai şi de sănătate ale societăţii umane,
solul îndeplineşte anumite funcţii fundamentale:
Funcţia alimentară. Solul hrăneşte lumea; el produce, conţine, acumulează toate elementele
necesare susţinerii vieţii pe Pământ (azot, fosfor, calciu, potasiu, fier, oligoelemente), inclusiv aer şi
apă. Solul are un rol de ”cămară”, mai mare sau mai mică, mai mult sau mai puţin umplută.
Societatea umană, care se hrăneşte cu plante şi animale, este dependentă de sol.
Funcţia filtru. Solul este un mediu poros, traversat în permanenţă de un flux hidric şi gazos.
Solul transformă, filtrează sau poluează apele de suprafaţă sau de adâncime; controlează regimul
cursurilor de apă şi alimentează pânza freatică; influenţează compoziţia chimică şi biologică. Solul
are o influenţă şi asupra compoziţiei atmosferei, mai ales prin stocarea şi eliberarea gazelor cu efect
de seră (există o cantitate de 3 ori mai mare de carbon în sol decât în vegetaţia care-l acoperă).
Funcţia biologică. Solul reprezintă un loc unde se desfăşoară viaţa, trecere obligatorie
pentru numeroase specii de animale şi plante; numeroase cicluri biologice se desfăşoară în sol sau
includ solul, care l-a rândul său constituie o parte componentă a ecosistemului. Solul reprezintă un
vast rezervor genetic: el adăposteşte şi influenţează o mare parte din biodiversitatea terestră. De
altfel, activităţile biologice sunt esenţiale în procesul de solificare, funcţionare şi fertilitate a
solurilor. ”Viaţa creează solul…şi solul creează viaţa”.
Funcţia materială şi de suport. Solul furnizează materiale pe care oamenii le utilizează în
construcţii, activităţi industriale şi artizanale. El conţine resurse minerale (aur, bauxită, fier etc.) şi
susţine construcţiile şi infrastructurile legate de activităţile antropice.
Funcţia de memorie. Solul conservă urmele istoriei pe care a parcurs-o, adesea extinsă pe
perioade îndelungate de timp (mai multe milioane de ani); studiind solul, se pot stabili condiţiile
climatice şi biologice din trecut. Solul conservă şi o parte din mărturiile istoriei umanităţii.
Aşa-numitul proces de ”transformare ecologică” a politicii agricole comune se înscrie într-
o mişcare mult mai largă, destinată rezolvării problemelor de mediu apărute la scări locale,
regionale, naţionale şi chiar mondiale. Uniunea Europeană a pus în practică, în ultimele decenii,
măsuri de protecţie a mediului agricol şi de susţinere a practicilor agricole, orientându-se spre
protejarea mediului înconjurător. Dintre exemplele de practici ce urmăresc protecţia mediului
agricol, amintim:
- extensia activităţilor agricole ce respectă mediul înconjurător;
- gestionarea sistemelor de păşunat de o mai slabă calitate;
- aplicarea unei gestiuni agricole integrate;

12
 - protejarea peisajului agricol şi a caracteristicilor sale tradiţionale, cum ar fi: pădurile,
drumurile etc;
- protejarea habitatului necesar menţinerii biodiversităţii.
În prezent, pe plan european se constată un amplu proces de introducere a ”măsurilor
verzi” în noile legi agricole. Dintre aceste măsuri, amintim:
- simplificarea procedurilor de regrupare sau de modernizare a fermelor de animale;
- crearea de fonduri pentru gestiunea riscurilor;
- elaborarea planurilor regionale pentru dezvoltarea agriculturii durabile.
Fondul naţional de gestiune va servi la finanţarea dispozitivelor de gestiune a riscurilor
climatice, sanitare, fitosanitare şi de mediu înconjurător în sectorul agricol. Planurile regionale de
agricultură durabilă au ca scop stabilirea principalelor orientări în politica agricolă, agro-alimentară
şi agro-industrială a statului, ţinând cont de specificitatea teritorială şi de ansamblul problemelor
economice şi industriale.
Legătura existentǎ între biodiversitate şi activităţile economice începe să fie tot mai mult
abordatǎ prin intermediul noţiunii de ”servicii ecosistemice”, oferite de formele de viaţă sub toate
formele. Pot fi definite ca şi bunuri şi servicii produse de către ecosisteme, cele provenind din
interacţiunea organismelor vii, inclusiv a omului cu mediul înconjurător. Contribuind într-un mod
direct sau indirect la bunăstarea fiinţei umane, aceste servicii sunt necesare activităţilor economice
în termeni de furnizori de materii prime (alimentare, nealimentare, principii active), procedee
biologice (fermentare, biosinteze etc.), servicii de regularizare (polenizare, tratarea apei etc.) sau de
servicii culturale.
Se cunoaşte faptul că serviciile ecosistemice suferă o multitudine de presiuni din partea
activităţilor antropice şi care acţionează într-o sinergie:
- degradarea, fragmentarea şi destrucţia generalizată a ecosistemelor, ce conduce la
omogenizarea mediilor naturale;
- poluarea chimică masivă şi diversificată;
- exploatarea excesivă a resurselor provenite din lumea vie (ex. pescuitul, vânătoarea etc.);
- introducerea accidentală a speciilor exotice, favorizând invadarea şi bulversarea modului de
funcţionare a ecosistemelor;
- încălzirea climatică globală a planetei, ce influenţează direct evoluţia ecosistemelor, mai
ales în ceea ce priveşte repartiţia speciilor care le compun.
Productivitatea unui sol depinde, pe lângă proprietățile sale, climǎ, relief şi de influența
antropică, precum densitatea populaţiei rurale şi istoria sa. Ca rezultat al activităților antropice
(cost, accesibilitate, echilibru ecologic), numeroase regiuni agricole ale lumii şi-au pierdut
productivitatea: deşerturile (lipsa apei), mlaştinile etc. Schimbările climatice vor duce, cel mai
probabil, la disponibilizarea de noi suprafeţe de teren, dar care nu pot fi întotdeauna cultivate (ex.
Europa de Nord, Siberia, centrul Canadei etc.).
Important este de a nu cultiva oriunde, orice şi oricum, adică de a avea ştiinţa de a produce
durabil, prin respectarea echilibrelor ecologice şi sociale, locale, regionale şi mondiale.
Convenţia ONU privind Combaterea Deşertificării–UNCCD– lansată la Paris în anul 1994,
a fost semnată de Guvernul României şi ratificată de Parlament prin Legea nr. 629/1997. Interesul
României în aceastǎ problemă rezultă din faptul că o treime din teritoriul ţării (7 milioane ha) şi
aproximativ 40% din suprafaţa agricolă sunt situate în zone cu risc de deşertificare, respectiv cu un
raport precipitaţii/evapotranspiraţie egal sau mai mic de 0,65. Regiunile cele mai expuse sunt
Dobrogea, sudul Moldovei, sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei etc.
Deşertificarea se manifestă prin:
- reducerea suprafeţelor acoperite cu vegetaţie;
- intensificarea severă a eroziunii solului prin apă, vânt şi a salinizării (risc ridicat în
perimetrele irigate);
- formarea crustei şi compactarea solului;
- sărăcirea drastică a solului în materie organică şi elemente nutritive;
- creşterea frecvenţei, duratei şi intensităţii perioadelor de secetă;

13
 - creşterea progresivă a intensităţii radiaţiei solare (încălzirea atmosferei).
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), a anunţat în iulie
2010, crearea unei baze de date asupra solurilor pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor asupra
productivităţii actuale şi viitoare, precum şi gradul de stocare a carbonului şi potenţialul viitor de
formare a solurilor pe planetă. Această bază de date va servi şi la orientarea politicilor agricole care
sa asigure hrană, energie şi biodiversitate. Învelişul de soluri poate fi o sursă sau un depozit de gaze
cu efect de seră, în funcţie de modul lor de utilizare. Solurile Terrei înmagazinează cantitatea cea
mai mare de carbon organic (1500 Gt), cu mult faţă de atmosferă terestră - ce conţine 730 Gt
carbon (figura 4.2).
Relaţia dintre agricultură durabilă şi gestiunea durabilă a solurilor trebuie sa respecte
câteva principii generale de bază. Aceste principii generale sunt: dezvoltarea cuverturii vegetale a
solului; creşterea conţinutului în materie organică; creşterea infiltraţiei şi reţinerii apei de către
sol; reducerea scurgerii de suprafaţă; ameliorarea condiţiilor de înrădăcinare a plantelor;
ameliorarea fertilităţii şi a productivităţii; reducerea costurilor de producţie; protecţia parcelelor
agricole; reducerea poluării solului şi a mediului înconjurător.

Carbon = Emis (60+6,3)-Adsorbit (61,4+1,7)=3,2 Gt. /an Bilanţul Carbonului

Legendă
Atmosferă – 730 Gt. C C - Depozitat

C- Emis
Adsorbit de
Sol - vegetaţie – sol, C- Adsorbit
respiraţie, 61,4 Gt.
60 Gt. Carbon / an
VEGETATIE, Carbon / an Combustibili şi
500 Gt. Carbon SOL, industrie - 6,3
Gt. Carbon / an
1.500 Gt. Carbon

OCEANE,
Adsorbit în 38.000 Gt. Carbon
oceane, 1,7 Gt. SUBSOL,
Carbon / an Combustibil fosil –
66.000.000 Gt.
Carbon

Sursa: Universitatea Wageningen 1 Gt (gigatonă) = 1 billion tone = 1 x 1015 g

Figura 4.2. Bilanțul carbonului la nivelul Terrei (Universitatea Wageningen)

1. Dezvoltarea cuverturii vegetale a solului. Reprezintă principiul cel mai important legat
de gestionarea solurilor, deoarece comportă numeroase beneficii:
1.1. Reducerea efectului eroziunii hidrice şi eoliene. Cuvertura vegetală a solului, îl
protejează de forţa picăturilor de ploaie şi încetineşte procesul de separare a particulelor agregatelor
de sol, ceea ce reprezintă primul pas spre apariţia eroziunii hidrice. Se cunoaşte faptul că o
cuvertură vegetală de cel puţin 40%, reduce semnificativ pierderile de particule de sol.
1.2. Creşterea infiltraţiei apelor de precipitaţii. Protecţia solului de către cuvertura vegetală
are un rol important în evitarea formării crustei şi menţinerea unui nivel ridicat de infiltrare a apei
în sol.
1.3. Reducerea pierderii de umiditate prin evaporare şi creşterea umidităţii disponibile.
Existenţa unei combinaţii între un proces intens de infiltrare a apei şi o pierdere mai redusă de
umiditate prin evaporaţie, favorizează acumularea unei rezerve de umiditate disponibile pentru
culturile agricole. O bună cuvertură organică permite creşterea cantităţii de apă reţinută în sol.

14
 1.4. Scăderea de temperatură. Prezenţa unei cuverturi vegetale reduce considerabil
temperatura în primii 5 cm ai solului; în regiunile unde media de temperatură este mai ridicată,
cuvertura vegetală va avea efecte benefice asupra germinaţiei seminţelor, asupra activităţilor
biologice şi a proceselor microbiologice şi dezvoltării iniţiale a culturilor. Temperaturi mai ridicate
de pragul de 40°C inhibă germinaţia seminţelor pentru foarte multe culturi, iar temperaturi
superioare celor de 28-30°C din primii 5 cm ai profilului de sol, reduc puternic creşterea plantulelor
pentru numeroase culturi agricole.
1.5. Ameliorarea condiţiilor de germinare. O umiditate ridicată şi temperaturi ceva mai
scăzute, constituie condiţiile ideale pentru germinarea seminţelor.
1.6. Creşterea conţinutului de materie organică din orizontul superior al solului. Creşterea
conţinutului de materie organică este strâns legată de cantitatea de resturi vegetale aplicate ca şi
cuvertură de protecţie a solului.
1.7. Ameliorarea stabilităţii structurale a agregatelor superficiale. Sporirea conţinutului de
materie organică a solului ameliorează rezistenţa agregatelor structurale la acţiunea eroziunii
hidrice şi a formării crustei de suprafaţă.
1.8. Stimularea activităţii biologice în sol. Condiţiile cele mai favorabile de umiditate şi
temperatură stimulează activitatea microorganismelor şi a faunei. De asemenea, macrofauna solului
are nevoie de prezenţa cuverturii vegetale de la suprafaţa solului pentru a se hrăni.
1.9. Creşterea porozităţii solului. Sporirea activităţii macrofaunei solului are ca efect
formarea unei reţele dense de pori, mai ales a macroporilor, ceea ce duce la stimularea drenajului
unei părţi însemnate a apei de precipitaţii. Are loc şi un proces ceva mai redus de levigare a
substanţelor nutritive şi un grad mai ridicat de infiltrare a apei pe profilul solului.
1.10. Controlul biologic al dăunătorilor. Condiţiile biologice favorabile pot stimula un
control natural al dăunătorilor culturilor agricole.
1.11. Reducerea numărului de buruieni. În general, solurile cu mulci la suprafață, precum
şi o agrotehnică corespunzătoare, vor reduce răsărirea a numeroase specii de buruieni.
2. Creşterea conţinutului în materie organică. Acest principiu este strâns legat de cel
precedent, acela de a spori rolul cuverturii vegetale a solului, deoarece prin intermediul acesteia are
loc o mărire a conţinutului de materie organică din orizonturile superioare ale solului. Efectele
benefice ale creşterii conţinutului de materie organică sunt următoarele:
2.1. Creşterea stabilităţii agregatelor structurale. Această creştere se datorează unei
rezistenţe mai mari a agregatelor structurale faţă de procesul de formare a crustei, acţiunii eroziunii
hidrice şi eoliene şi a unui grad mai ridicat de infiltraţie a apei în sol.
2.2. Creşterea capacităţii de reţinere a apei în sol. Această creştere este foarte importantă
pentru toate solurile agricole.
2.3. Creşterea capacităţii solului de reţinere a elementelor nutritive. Creşterea capacităţii de
reţinere a elementelor nutritive este atribuită capacităţii de schimb cationic a solului, fiind, de
asemenea, foarte importantă pentru fertilitatea solului.
2.4. Stimularea activităţii biologice a solului . O activitate intensă a macrofaunei solului va
favoriza dezvoltarea unei reţele de pori mari în sol, dar şi un proces mai intens de încorporare şi
humificare a resturilor organice.
3. Creşterea infiltraţiei şi reţinerii apei de către sol. Efectele benefice ale creşterii
infiltraţiei şi reţinerii umidităţii în sol sunt următoarele:
- diminuarea deficitului de umiditate pentru culturile agricole;
- sporirea randamentului şi a producţiei de biomasă;
- reducerea scurgerii de suprafaţă, ceea ce va avea ca rezultat o pierdere mai redusă de apă,
sol, elemente nutritive şi protecția mediului înconjurător.
4. Reducerea scurgerii apelor de suprafaţă. Efectele benefice ale reducerii scurgerii apelor
de suprafaţă sunt următoarele:
- reducerea pierderilor de particule de sol, apă, substanţe nutritive, fertilizanţi şi pesticide;
rezultatul va fi urmat de o eroziune mai redusă a solului şi de o poluare mai scăzută a
mediului înconjurător şi a surselor de apă din aval;

15
 - creşterea cantităţii de apă disponibilă pentru cultură, inclusiv pentru producţia de seminţe şi
biomasă.
5. Ameliorarea condiţiilor de înrădăcinare. Atenţia acordată condiţiilor de înrădăcinare are
următoarele efecte benefice:
- ameliorarea dezvoltării şi a creşterii rădăcinilor şi prin acestea absorbţia de elemente
nutritive şi apă de către plantele de cultură;
- reducerea probabilităţii apariţiei secetelor fiziologice pentru culturile agricole.
6. Ameliorarea fertilităţii şi a productivităţii solurilor. Efectele aduse de ameliorarea
fertilitatății şi a productivităţii solului sunt:
- creşterea randamentelor agricole;
- creşterea producţiei de biomasă a culturii agricole, adică o producţie ridicată de frunze,
tulpini şi rădăcini va oferi solului o protecţie prin resturile organice lăsate pe sol, rezultate în
urma recoltării acestora.
7. Reducerea costurilor de producţie. Efectele pozitive ale reducerii costurilor de producţie
sunt următoarele:
- creşterea rentabilităţii nete a culturilor agricole;
- sisteme de producţie mai durabile.
8. Protecţia parcelelor agricole. În realizarea unei agriculturi durabile se impune protejarea
parcelelor agricole faţă de efectele inundaţiilor, eroziunii hidrice şi eoliene, alunecărilor de teren,
poluării, acidifierii, alcalizării şi salinizării, aplicarea ineficientă a erbicidelor şi insecticidelor etc.
9. Reducerea poluării solului şi a mediului înconjurător. Principiile pentru reducerea
poluării solului şi a mediului înconjurător, sunt:
- aplicarea unei gestiuni integrate a dăunătorilor şi buruienilor în locul utilizării pesticidelor;
înlocuirea, atât cât este posibil, a pesticidelor toxice cu cele mai puţin toxice sau pesticide
biologice sau botanice;
- formarea şi instruirea agricultorilor în mânuirea corectă a substanţelor chimice în scopuri
agricole;
- aplicarea de îngrăşăminte în doze fracţionate în funcţie de nevoile culturii şi a capacităţii de
reţinere a elementelor nutritive din sol pentru evitarea pierderilor în apele de suprafaţă sau
de adâncime;
- supravegherea calităţii apelor de suprafaţă şi a celor de adâncime, ce va servi ca şi bază de
date pentru o practică eficace a gestiunii durabile a solului.

Agricultura durabilă şi echitatea socială

Dimensiunea socială a unei agriculturi durabile se bazează pe existenţa unei solidarităţi între
agricultori, între regiuni şi ţările lumii. Industrializarea şi concentrarea puternică a agriculturii au
produs un număr tot mai redus de active. În acest context, în care cantităţile globale produse sunt
limitate, dezvoltarea unora s-a făcut în detrimentul altora. Respectul dreptului de a produce pentru
fiecare agricultor şi regiune, trece prin repartiţia de drepturi şi mijloace de producţie, precum şi prin
necesitatea de a obţine ajutoare publice. La nivel internaţional, acest fapt mai este denumit şi
dreptul la suveranitate alimentară a fiecărei regiuni a lumii, inclusiv cu un sprijin direct sau indirect
de a exporta produsele realizate.
La nivel european, noţiunea de repartiţie nu constă doar într-o diviziune matematică între
producţia globală şi numărul de agricultori, ci reprezintă şi dreptul de produce, de a mulţumi
agricultorii în ceea ce priveşte producţia şi de a obţine un venit corect. Criteriul principal care
priveşte noţiunea de repartiţie, este dat de volumul de producţie prin active. Prin urmare, se impune
definirea unui prag care limitează acumularea de drepturi de a produce sau de a obţine ajutoare. Ori
această definiţie nu se mai justifică în prezent, ea venind chiar împotriva interesului general.
Această exigenţă socială, ce pune accent pe munca din agricultură, este susţinută de următoarele:

16
 - de sistemele de producţie: adică sisteme autonome şi econome, ce permit obţinerea unui
venit corect cu volumele de producţie mult mai modeste faţă de modelele
agroindustriale;
- de aşteptările societăţii: o agricultură cu puţini fermieri faţă de volumul mare de
producţie, nu poate fi eficace în termeni de reală eficacitate.
Una din marile probleme ecologice care apare la orizontul anilor 2011-2015, îl constituie
achiziţionarea de către companii private a mari suprafeţe de terenuri arabile în ţările în curs de
dezvoltare. Scopul cumpărării acestor terenuri este asigurarea resurselor de hrană în ţările de
origine şi acoperirea investiţiilor efectuate. Suprafeţe de teren de sute de mii de hectare au fost
achiziţionate în Africa (Sudan, Kenya, Madagascar, Ghana, Sierra Leone etc.), centrul şi sud-estul
Asiei (Filipine, Indonezia, Vietnam), Australia, şi Europa de Est (Rusia, România, Bulgaria) de
către ţări importatoare de alimente, lipsite în mare parte de terenuri arabile şi resurse de apă (ex.
ţările Golfului Persic) sau de ţări cu o puternică presiune demografică, cu putere financiară şi cu
resurse mai reduse de a asigura siguranţa alimentară (ex. China, Coreea de Sud, India, Marea
Britanie). Un fapt periculos îl reprezintă existenţa cazurilor grave de corupţie în achiziţionarea
acestor terenuri, între companiile interesate şi guvernele locale. Un exemplu, îl constituie acordul
secret dintre companii din Qatar şi guvernul kenyan pentru cumpărarea unei suprafeţe vaste de
soluri fertile din delta fluviului Tana (Kenya).
China are de câţiva ani grave probleme în ceea ce priveşte deşertificarea. Ea reprezintă ţara
ce posedă cea mai mare suprafaţă de deşert din lume, la o populaţie de peste 1,4 miliarde locuitori.
Conform studiilor specialiştilor chinezi, va fi nevoie de cel puţin 300 ani pentru a recupera măcar o
treime din terenurile afectate de deșertificare. Aproape 27% din teritoriul Chinei, 2,6 milioane km 2,
sunt consideraţi ca şi terenuri deşertice, iar altele (18%) suferă o puternică eroziune. Prin
dezvoltarea economică fără precedent, terenurile sunt alocate construcţiilor, infrastructurii şi
păşunatului pentru animale.
Prin achiziţionarea acestor suprafeţe arabile se produce o injectare de capital, tehnologie şi
acces asigurat pe pieţele mondiale, mai ales pentru regiuni rurale rămase mult în urmă din punct de
vedere al dezvoltării economice. Totuşi, prin intensificarea acestei politici, se produce o conversie a
pădurilor şi păşunilor spre o agricultură intensivă, ceea ce afectează grav biodiversitatea regiunii
respective, stocurile de carbon din sol şi resursele de apă. De asemenea, îngrijorarea asociaţiilor
ecologiste e susținut0061 și de impactul economic potenţial asupra populaţiei din zonă, care riscă
să piardă accesul la resursele de care depinde supravieţuirea ei.
Deja proprietară a peste 1 milion de hectare de teren în Africa, China tinde să-şi mărească
domeniul agricol din afara graniţelor sale. Acest fapt a suscitat aprige proteste din partea
agricultorilor din unele ţări. De exemplu, Noua Zeelandă a blocat în 2010 un proiect ce urmărea
cumpărarea unei vaste ferme de lapte, aflată în faliment, de către compania Natural Dairy Holdings,
cu sediul în Hong-Kong (China). Acest proiect a suscitat o vie emoţie printre locuitorii acestei ţări,
mai ales prin prisma înstrăinării unei părţi din teritoriul naţional. Noua Zeelandă este principalul
exportator mondial de produse lactate, de aceea acest fapt a stârnit interesul mai multor mari
companii străine de a cumpăra ferme în această ţară. Ori, având în vedere creşterea accentuată a
consumului de produse agricole din Asia, Noua Zeelandă ar trebui să fie ea cea care profită de acest
boom economic. Cu această ocazie, a fost lansată campania ”Să salvăm fermele noastre”,
susţinută şi de mari nume ale lumii afacerilor, ceea ce l-a determinat pe primul ministru, John Key,
să declare că, „nu doreşte ca neo-zeelandezii să devină doar simpli locatari în propria ţară”.
Este şocant faptul că, în Africa, familiile de agricultori sunt deposedate de bucata lor de
teren, pentru a lăsa loc marilor suprafeţe cu pomi fructiferi sau cultivate cu biocarburanţi pentru
autovehiculele din Europa şi America de Nord. Autorii ”Raport asupra agriculturii mondiale-
2008”, au făcut un apel energic cu privire la păstrarea şi promovarea în Africa a agriculturii micilor
parcele, deoarece numai aşa poate fi stopată dezvoltarea foametei din această zonă. Concluzia
acestui raport poate fi acceptată şi prin prisma recentelor schimbări climatice. În susţinerea acestui
raport vin şi specialiştii FAO, care arătau că, viitorul Africii îl reprezintă agricultura micilor
gospodării.

17
 Aceste politici agricole devin o problemă majoră atunci când aceste terenuri sunt atribuite
pe o perioadă lungă (ex. 99 ani), mai ales în ţări slab dezvoltate economic. Un exemplu îl reprezintă
Sudanul, unde în prezent pe solurile fertile se cultivă grâu, dar nu pentru populaţia sudaneză, ci
pentru companii din Arabia Saudită, legume pentru Iordania, sorg şi mei pentru hrana cămilelor din
Emiratele Arabe Unite. Compania elveţiană Addax Bioenergy produce în Sierra Leone
biocarburanţi pentru automobilele din Europa, într-o ţară suprapopulată, proaspăt ieşită dintr-un
crunt război civil şi care are o acută nevoie de hrană şi mai puţin de biocombustibili. Este tristă şi
situaţia din Etiopia, unde zeci de mii de locuitori primesc ajutor zilnic de hrană, în situaţia în care
au fost vândute companiilor străine peste 3 milioane de hectare de terenuri arabile fertile. În unele
ţări africane, acest trafic de terenuri fertile a dus la răsturnarea guvernelor (ex. Madagascar).
Cultivarea marilor suprafeţe în Africa centrală a făcut ca în anumite regiuni pânza freatică să scadă
sub un nivel destul de îngrijorător, pentru ca restul activităţilor agricole şi sociale să se desfăşoare
în condiţii de securitate.
Merită urmărită și situaţia din România, unde mari companii internaţionale (mai ales din
Italia, SUA şi ţările din Golful Persic), cumpără tot mai multe terenuri în zonele cu soluri fertile şi
condiţiile climatice cele mai prielnice, cum sunt cele din Câmpia Bărăganului, Câmpia de Vest şi
Câmpia Moldovei. Se pune, pe bună dreptate, problema impactului social asupra ruralului
românesc prin apariţia acestor multinaţionale, având în vedere că întreprinderile implantate în zonă
nu necesită o forţă de muncă numeroasă şi că există zone unde peste 50% din locuitori practică
agricultura.

1.2.8.1. AMPRENTA ECOLOGICĂ ŞI AGRICULTURA DURABILĂ

Amprenta ecologică se calculează raportând consumul de resurse naturale la capacitatea

pământului de a le regenera. Amprenta ecologică se exprimă în hectare globale (hag). Resursele
consumate pot proveni din afara suprafețelor productive sau a teritoriului ocupat de către populație.
Deficitul sau creditul ecologic al unei țări, reprezintă raportul dintre amprenta sa ecologică şi
biocapacitatea acesteia [16].
Amprenta ecologică măsoară cantitatea de sol terestru și marin productiv din punct de
vedere biologic. Terenurile și mările productive din punct de vedere biologic nu includ deşerturile,
ghețarii și oceanul deschis [22]. În crearea amprentei ecologice globale, o mare însemnătate au:
suprafețele agricole, amenajările de infrastructură, suprafețele marine de pescuit, aşezările umane,
suprafețele despădurite etc.
Standardele pentru amprenta ecologică din anul 2009 (Ecological Footprint Standards
2009) sunt concepute pentru ca evaluările amprentelor să fie în conformitate cu cele mai bune
practici. Standardele acoperă atât analiza amprentei cât și comunicarea rezultatelor și sunt
concepute pentru a se aplica tuturor studiilor. Valoarea amprentei ca măsură de încredere a
durabilității depinde nu numai de integritatea științifică a metodologiei, ci și de prezentarea
consecventă și transparentă a rezultatelor în cadrul analizelor. De asemenea, depinde de
comunicarea rezultatelor analizelor într-un mod care nu denaturează constatările [21].
Amprenta ecologică este obținută prin urmărirea ariei de producție biologică necesară
pentru a absorbi emisiile de dioxid de carbon ale populației și pentru a genera toate resursele pe
care le consumă. Consumul unei țări este calculat prin adăugarea importurilor și scăderea
exporturilor din producția sa națională. Toate mărfurile poartă împreună cu ele o cantitate
încorporată de teren bioproductiv și zonă maritimă necesară pentru a le produce și pentru a
sechestra deșeurile asociate; fluxurile comerciale internaționale pot fi astfel văzute ca fluxuri
ecologice încorporate in amprenta ecologică.
Amprenta ecologică utilizează randamentele produselor primare (din culturi, păduri,
terenuri de pășunat și pescuit) pentru a calcula suprafața necesară pentru a susține o anumită
activitate.

18
 Biocapacitatea este măsurată prin calcularea cantității de terenuri și zone de mare biologic
productive disponibile pentru a asigura resursele pe care le consumă populația și pentru a le
absorbi, având în vedere practicile tehnologice și de management actuale [22].
Amprenta ecologică indică faptul că presiunea față de resursele naturale s-a dublat în ultimii
ani. Global, amprenta ecologică medie mondială este de circa 3 hag pe locuitor [15]. Lista primelor
10 țări care în anul 2012 au înregistrat cele mai ridicate valori ale amprentei ecologice exprimate în
hectare globale/locuitor este prezentată în tabelul 1.1 [23]. În acest clasament Romania ocupă
poziția 95 cu amprenta ecologică egala cu 2,71 hag/locuitor şi biocapacitatea de 2,32 hag/locuitor.
Australia, Canada şi Mongolia prezintă valori ridicate ale biocapacității, de peste 15 hag/locuitor
[23].
Tabelul 1.1
Lista ţărilor în funcţie de amprenta ecologică
Nr. Amprenta ecologică Biocapacitatea
Ţara
crt. (hag/locuitor) (hag/locuitor)
1 Luxemburg 15,82 1,68
2 Aruba 11,88 0,57
3 Qatar 10,8 1,24
4 Australia 9,31 16,57
5 Statele Unite 8,22 3,76
6 Canada 8,17 16,01
7 Kuweit 8,13 0,55
8 Singapore 7,97 0,05
9 Regatul Unit 7,93 0,56
10 Trinidad și Tobago 7,92 1,56

Rezultatele din această analiză au scos în evidență impactul ecologic al unei țări. O țară are
o rezervă ecologică dacă amprenta acesteia este mai mică decât biocapacitatea acesteia; în caz
contrar funcționează cu un deficit ecologic. Primii sunt adesea menționați drept creditori ecologici,
iar ultimii debitori ecologici.

1.2.8.2. AGRICULTURA DURABILĂ ŞI SCHIMBĂRILE CLIMATICE

Prin activitățile sale, agricultura contribuie la evoluția gazelor cu efect de seră și

influențează mecanismele care au dus la schimbările climatice. În prezent, pe plan internațional este
unanim acceptat că schimbările climatice globale sunt rezultatul intervenției umane în circuitul bio-
geo-chimic al materiei.
Schimbările climatice sunt cauzate de activitățile antropice ce produc emisii de gaze cu
efect de seră (GHG): dioxidul de carbon (CO2), protoxidul de azot (N2O), metanul (CH4),
perfluorocarburile (PFC-uri), hexafluorura de sulf (SF6) şi hidrofluorocarburile (HFC- uri).
Dioxidul de carbon echivalent (CO2eq) este unitatea de măsură universală, pentru a
indica potențialul global de încălzire a celor 6 gaze cu "efect de seră”.
În figura 1.2. sunt prezentate, în procente, emisiile totale de gaze cu efect de seră, pe
sectoare, în cele 28 de ţări ale UE în 2012 [24].

19
 Figura nr. 1.2. Emisiile totale de gaze cu efect de seră, în UE, în 2012

Grupul interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC) este organismul

internațional de evaluare științifică legată de schimbările climatice. IPCC a fost înființat în 1988 de
către World Meteorological (WMO) și Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) pentru a
oferi responsabililor politici evaluări periodice ale bazei științifice a schimbărilor climatice, a
impactului acestora și a riscurilor viitoare. Autorii care elaborează rapoartele sunt în prezent grupați
în trei grupuri de lucru [25] - Grupul de lucru I: Știința fizică; Grupul de lucru II: Impact, adaptare
și vulnerabilitate; și Grupul de lucru III: Atenuarea schimbărilor climatice - și Grupul operativ
privind inventarele naționale de gaze cu efect de seră (TFI).
Concentrația de CO2 de 399,5 ppm este media din 2015 luată din datele medii globale
privind suprafața marină oferite de site-ul Web al Laboratorului de Cercetare a Sistemului Pământ
al Administrației Naționale a Oceanului și Atmosferei [3].
Industrializarea, urbanizarea, traficul şi transporturile sunt principalele cauze ale emisiilor
de gaze, dar şi activitatea agricolă joacă un rol important în acest proces [14].
Modul de folosință, intensitatea afânării solului şi sistemul de fertilizare au implicațiile cele
mai mari în schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă. Intensitatea tehnologiei agricole, numărul
trecerilor peste teren şi tipul combustibililor folosiți contribuie, de asemenea, la acest fenomen. În
prezent, creşterea CO2 din atmosferă are cea mai mare influență în schimbările climei [15].
În producția agricolă, emisiile de gaze cu efect de seră (GES) provenind din îngrășăminte,
digestia rumegătoarelor (bovine, ovine și caprine), cultivarea orezului și utilizarea combustibilului,
contribuie la schimbările climatice. Terenul de compensare pentru agricultura, în special defrișarea,
poate contribui, de asemenea în mod semnificativ la impactul emisiilor de gaze cu efect de
seră. Practicile agricole alternative, adecvate în diferite regiuni, pot reduce emisiile nete de GES,
mențin și îmbunătățesc randamentele prin adaptarea la condiții extreme [26].
Evoluția în timp (1955-2015) a următorilor parametrii: concentrația atmosferică de CO2, O2,
CH4 și N2O, și observațiile de suprafață oceanică: presiunea parțială a CO2 (pCO2) și pH,
înregistrate de stațiile din Emisferele de Nord și de Sud, este ilustrată grafic în figura 1.3 [27].
Evoluțiile climatice au fost deja perceptibile în calendarele agricole (ex. decalarea
perioadelor de înflorire pentru arborii fructiferi), precum şi stagnarea în ceea ce priveşte
randamentul la grâu. A fost reliefată şi existența unei mari specificități a regiunilor geografice
şi/sau a culturilor agricole ca răspuns al modificărilor climatice. Sunt înregistrate modificări în
dezvoltarea culturilor și la nivelul tehnologiilor folosite, cum ar fi: bulversarea stadiilor de creştere
a plantelor, disponibilitatea resurselor de sol, protecția plantelor etc. În noile condiții alături de
plantele existente în țara noastră, şi-au făcut loc o serie de plante care aparțin altor tipuri de climate,
cum este cel mediteranean. Datorită creşterii mediilor de temperatură, speciile de plante estivale

20
cum sunt porumbul, sorgul sau floarea soarelui vor putea fi cultivate cu uşurință în regiuni mai
nordice sau chiar în munții cu altitudini medii din centrul Europei. De asemenea, accelerarea
ritmului de creştere a plantelor va permite culturilor de iarnă, mai ales cerealelor, să evite stresul
hidric şi termic de la sfârşitul ciclului agricol din vară [15].

Figura nr. 1.3. Evoluția în timp a următorilor parametrii: concentrația atmosferică de CO2,
O2, CH4 și N2O, și observațiile de suprafață oceanică: presiunea parțială a CO2 (pCO2) și pH,
înregistrate de stațiile din emisferele de Nord și de Sud. Legendă: MLO: Observatorul Mauna
Loa,Hawaii; SPO: Polul Sud; HOT: Hawaii Ocean Time-Series; MHD: Capul Mace, Ireland;
CGO: Cape Grim, Tasmania; ALT: Alert, Teritoriile de Nord-vest, Canada

Agricultura se confruntă cu provocarea de a răspunde cerințelor crescânde de alimente,

satisfăcând în același timp obiectivele de durabilitate. Luate împreună cu rata tot mai mare a
globalizării integrate și a altor impacturi antropice, această provocare este în continuare complicată
de schimbările climatice. Schimbările climatice sunt într-adevăr din ce în ce mai recunoscute ca un
risc considerabil pentru agricultură în Uniunea Europeană, în special în ceea ce privește impactul
direct asupra producției vegetale și randamentului.
Schimbările climatice duc la creșterea pierderilor cauzate de focarele de dăunători. O
amenințare majoră la adresa impactului este riscul suplimentar al speciilor noi invazive precum
dăunători exotici cum ar fi Tuta absoluta, Bemisia tabaci și Bactrocera în Europa. Aceasta
evidențiază tendința de schimbare în adaptarea agenților patogeni la noile regiuni, datorită
schimbărilor climatice, astfel amenințând viabilitatea producției agricole europene [9].
Utilizarea pe scară largă a practicilor durabile în agricultură și a lanțurilor de aprovizionare
cu alimente sunt esențiale pentru a răspunde amenințării la adresa securității alimentare și a
mediului. Conform Comisiei privind Agricultura Durabilă și Schimbările Climatice din 2012,
parametrii globali sunt prezentaţi în tabelul 1.2 [26].
Tabelul 1.2
Parametrii globali, conform Comisiei privind Agricultura Durabilă și Schimbările climatice
din 2012
Parametru global Valoare
Populaţia lumii 7 miliarde

21
 Persoane subnutrite 0,9 miliarde
Supraponderali cu varsta peste 20 de ani 1,5 miliarde
Persoanele care locuiesc în zone secetoase 2 miliarde
Pierderi datorate evenimentelor climatice 11,4 miliarde
USD
Suprafața terenurilor agricole 4,9 miliarde ha
Zona terenurilor culturale și a pășunilor dedicate 3,7 miliarde ha
creșterii animalelor
Creștere anuală a producţiei în agricultura mondială 2,2 %
Alimente risipite anual (deşeuri) 1,3 miliarde tone

Sistemul alimentar global nu oferă încă hrana necesară pentru toată lumea de pe planetă,
totuși permite unor populații să supraconsume. În deceniile următoare, la nivel mondial agricultura
trebuie să producă mai multe alimente pentru a hrăni o populație în creştere care să se adapteaze
la schimbările climatice. Evenimente meteorologice extreme cum ar fi secetele și inundațiile sunt
predictibile a deveni mai frecvente, adăugând la nivel mondial povara foamei cauzată de sărăcie,
guvernarea slabă, conflictele și accesul necorespunzător la piața agroalimentară.
Raportul final al Comisiei privind Agricultura durabilă și schimbările climatice din 2012
arată că este important ca organisme globale, cum ar fi Convenția - Cadru a Națiunilor Unite
privind Schimbările Climatice (CCONUSC), Grupul celor 20 de națiuni (G20) și Convenția
Națiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă să adopte măsuri politice și financiare adecvate
pentru a sprijini implementarea acestor soluții la nivel global. Regulile multilaterale actuale ale
Organizației Mondiale a Comerțului nu sunt bine adaptate abordând problemele securității
alimentare globale, prețurile agricole, schimbările climatice și protecția biodiversității. Stabilitatea
de bază a standardelor și schimbările de politică sunt necesare pentru a obține un sistem echitabil de
reglementare a comerțului mondial care garantează că economiile producătoare de alimente obțin
beneficii adecvate și stimulente pentru dezvoltarea durabilă intensificarea agriculturii, protejând
totodată mediul [2].

1.2.8.3. Măsurarea durabilităţii agriculturii

Agricultura durabilă reprezintă atât o filozofie, cât şi un sistem, fiind conturată de un set de
valori ce reflectă cunoştinţele asupra realităţilor ecologice şi sociale. Aceasta evidenţiază tehnicile
de gestionare ce acţionează asupra proceselor naturale în scopul conservării resurselor, minimizării
producţiei de deşeuri şi a pagubelor aduse mediului înconjurător, la care se adaugă creşterea
profitabilităţii activităţilor agricole.
Durabilitatea agriculturii nu poate fi evaluată independent faţă de alte cereri concurente de
resurse umane şi fizice. Sunt stabilite trei nivele de competiţie pentru ca aceste resurse să poată fi
identificate.
Primul, în care agricultura se află într-o competiţie cu alte moduri de utilizare a terenurilor.
În acest caz, dezvoltarea agriculturii are loc pe seama terenurilor ocupate de păduri, habitate
naturale etc.
Diferenţele regionale reprezintă al doilea nivel de competiţie pentru agricultura durabilă.
Conform acestuia, agricultura dintr-o anumită regiune este afectată de producţia şi cererea de
resurse din alte regiuni ale aceleaşi ţări. În acest caz, apare o competiţie pentru noi pieţe şi intrări de
resurse. Examinând durabilitatea agriculturii la scară naţională, se impune o evaluare a resurselor
umane şi naturale din fiecare regiune în parte.
Al treilea nivel caracterizează competiţia pentru resurse la nivel global, iar în acest sens un
rol important îl are comerţul internaţional.
Măsurarea durabilităţii agriculturii devine extrem de greu de realizat, mai ales prin prisma
stabilirii unui timp de evoluţie adecvat. Preocuparea majoră se îndreaptă spre capacitatea resurselor
naturale, în combinaţie cu sistemele fizice şi biologice. Este necesară evaluarea influenţei tuturor
22
factorilor asupra producţiei. Investiţiile în capitalul intelectual şi fizic au ca obiectiv dezvoltarea de
noi practici de producţie, care la rândul lor vor implica alte resurse necesare pentru a obţine
rezultatul dorit.
În practică, există două metode de măsurare a durabilităţii, respectiv economică şi fizică.
Măsurarea economică a durabilităţii agricole este dificil de realizat, de aceea au apărut
mai multe puncte de vedere. R. Gray (1991), arăta că există două direcţii de abordare a agriculturii
durabile, una a consumatorilor şi cealaltă a producătorilor. Concepţia durabilă a consumatorilor se
leagă de capacitatea de a produce în abundenţă hrană de bună calitate, în timp ce producătorii
privesc durabilitatea ca o activitate generatoare de venit, cu valoare economică şi socială. Interesul
lor este de a menţine un venit net din vânzarea produselor agricole. De asemenea, în termeni
economici, consumatorii evaluează durabilitatea prin menţinerea excedentului de consum de hrană
în timp, iar producătorii privesc durabilitatea ca un mijloc de menţinere a rentabilităţii economice.
Societatea umană abordează durabilitatea în termeni de costuri şi beneficii de producţie. Alături de
menţinerea unui surplus de producţie, se remarcă şi interesul de susţinere a familiilor de fermieri.
Elasticitatea ofertei (evoluţia producţiei faţă de modificările de preţ), poate fi un indicator important
al durabilităţii. Răspunsul producţiei faţă de modificările de preţ este atenuat de tehnologiile
utilizate şi intrările disponibile. Prin urmare, societatea ar trebui să suporte politicile ce au ca şi
scop îmbunătăţirea tehnologiilor prin intermediul cercetării științifice.
Măsurarea fizică a durabilității este mult mai precisă și are la bază procesele sau modul de
utilizare a resurselor naturale. R. Zeltner (1981), a analizat acestă metodă de măsurare prin
abordarea resurselor de sol. El arăta că producătorii agricoli pot să îşi maximizeze profitul doar prin
optimizarea resurselor de sol. La fel şi societatea urmăreşte să îşi sporească beneficiul ei social,
existând un interes comun în acţiunea de conservare a solului. De aceea, există o multitudine de
motive pentru ca fermierii să adopte seturile de măsuri legate de protecţia solurilor. În analiza pe
termen lung a efectelor degradării solurilor, s-au luat în considerare trei factori, precum: valoarea
producţiei agricole ce se pierde în permanenţă ca rezultat al degradării solului; costurile intrărilor
adiţionale necesare producţiei agricole şi costurile generate de externalităţile utilizate.

Bibliografie

1. Balafoutis, A., B. Beck, S. Fountas, J. Vangeyte, T. V. D. Wal, I. Soto, V. Eory, 2017.

Precision agriculture technologies positively contributing to GHG emissions mitigation, farm
productivity and economics. Sustainability, n. 9(8), p. 1339.
2. Beddington, J. R., M. Asaduzzaman, A. Fernandez, M. E. Clark, M. Guillou, M. M. Jahn, R. J.
Scholes, 2012. Achieving food security in the face of climate change: Final report from the
Commission on Sustainable Agriculture and Climate Change.
3. Blasing, T. J., 2016. Recent greenhouse gas concentrations. Carbon Dioxide Information
Analysis Center (CDIAC), Oak Ridge National Laboratory (ORNL), Oak Ridge, TN (United
States).
4. Cavailhès, J., P. Wavresky, 2007. Les effets de la proximité de la ville sur les systèmes de
production agricoles. Agreste Cahiers, n. 2, p. 41-47.
5. Gus, P., A. Lãzureanu, D. Sãndoiu, G. Jitãreanu, I. Stancu, 1998. Agrotehnică. Editura
Risoprint Cluj-Napoca.
6. Iancu, S., L.A. Olaru, 2004. Agrotehnica, vol II. Editura Universitaria, Craiova.
7. Lal, R., 2008, Soils and sustainable agriculture. A review, Agron. Sustain. Dev. 28, 57–64.
8. Lamine, C., S. Bellon, 2009. Conversion to organic farming: a multidimensional research object
at the crossroads of agricultural and social sciences. A review, Agron. Sustain. Dev. n. 29, p.
97–112.
9. Lichtfouse, E., M. Navarrete, P. Debaeke, V. Souchère, C. Alberola, J. Ménassieu, 2009.
Agronomy for sustainable agriculture: a review. In Sustainable agriculture, p. 1-7, Springer,
Dordrecht.

23
10. Olson, R., 2017. Building sustainable agriculture: a new application of farming systems
research and extension. Integrating Sustainable Agriculture, Ecology, and Environmental
Policy, p. 53-66.
11. Oroian, C. F., 2017. Sisteme de agricultură. Manual didactic, Editura Bioflux, Cluj-Napoca.
12. Otiman, P. I., 2005. Dezvoltarea rurală durabilă în România. Editura Academiei Române,
Bucureşti.
13. Ponzio, C., R. Gangatharan, D. Neri, 2013. Organic and biodynamic agriculture: A review in
relation to sustainability. International Journal of Plant & Soil Science 2, n. 1, p. 95-110.
14. Reicosky, D. C., K. E. Saxton, 2006. Reduced environmental emissions and carbon
sequestration. No-tillage seeding in conservation agriculture/CJ Baker et al.; edited by CJ Baker
and KE Saxton.
15. Rusu, T., P. Moraru, H. Cacovean, 2011. Dezvoltare rurală. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
16. Stanciu, M., 2009. Amprenta ecologică a României – o nouă perspectivă asupra dezvoltării.
Revista calitatea vieţii, n. 3-4.
17. Toncea, I., I. N. Alecu, 1999. Ingineria sistemelor agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
18. Torre, A., 2000. Economie de la proximite et activites agricoles et agro-alimentaires. Elements
d'un programme de recherche. Revue d Economie Régionale et Urbaine, n. 3, p. 407-426.
19. Zhang, C., J. M. Kovacs, 2012. The application of small unmanned aerial systems for precision
agriculture: A Review. Precision Agriculture, n. 13(6), p. 693–712.
20. xxx Cod de bune practici agricole, pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse
agricole, 2005, Editura Vox 2000, Bucuresti.
21. xxx Global Footprint Network, 2009. Ecological Footprint Standards 2009. Oakland: Global
Footprint Network. Available at www.footprintstandards.org.
22. xxx https://www.footprintnetwork.org/resources/data/
23. xxxhttps://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_ecological_footprint
24. xxxfile:///C:/Documents%20and%20Settings/Utilizator/My%20Documents/Downloads/climate_
action_ro.pdf
25. xxxhttp://www.ipcc.ch/news_and_events/docs/factsheets/FS_what_ipcc.pdf
26. xxxhttp://www.asiapacificadapt.net/resource/achieving-food-security-face-climate-change-final-
report-commission-sustainable-agriculture
27. xxxhttp://www.climatechange2013.org/images/report/WG1AR5_TS_FINAL.pdf
28. xxxWWF, The Global Conservation Organization, Living Planet Report 2014.

24
 Cap.2. FONDUL FUNCIAR ŞI PROBLEMELE
AGROTEHNICII CONTEMPORANE

2.1. FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI,

STRUCTURĂ ŞI CALITATE

Fondul funciar reprezintă totalitatea suprafeţelor de teren (întindere delimitată de pământ),

incluzând şi cele acoperite cu apă, aflate în graniţele unei ţări sau în limitele unei unităţi
administrativ teritoriale ori ale unor unităţi agricole sau aparţinând unor persoane (fizice sau
juridice).
Suprafaţa fondului funciar al României este de 23 839 000 ha. România deţine 0,18% din
suprafaţa lumii şi se situează pe locul 17, şi 4,81% din suprafaţa Europei şi ocupă locul 12.
Prin natura şi specificul său, fondul funciar este o resursă naturală foarte valoroasă, cel mai
preţios bun economic, diferit de celelalte bunuri.
În funcţie de destinaţia terenurilor se definesc categoriile de folosinţă, astfel sunt:
- terenuri cu destinaţie agricolă, valorificată pentru producţia specifică prin lucrări
agrotehnice adecvate;
- terenuri cu destinaţie forestieră, care contribuie în mare măsură la reglarea microclimatelor
şi reducerea eroziunii solului;
- terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan şi terenuri cu destinaţie specială.
Solul, ca şi component al fondului funciar este o resursă naturală unică, folosit ca mijloc de
producţie, un bun care nu a fost creat sau produs de om şi care este cu întindere limitată
(nemultiplicabil şi de neînlocuit). De aici derivă specificul fondului funciar în ceea ce priveşte
proprietatea terenurilor. Proprietatea terenurilor nu trebuie privită ca un drept absolut, ci ca un drept
condiţionat care presupune şi unele obligaţii (de a cultiva terenul, de a conserva solul etc.),
deoarece este ştiut că acest bun are şi o funcţie socială.
Pământul este o noţiune foarte des întâlnită, dar nu neapărat cu referire la valoarea sa
productivă sau la statutul juridic, ci ca un concept complex, ca un ecosistem, un sistem de tehnici
pentru punerea în valoare a solului, a relaţiilor sociale, cu dimensiuni sacre şi ancestrale, este
expresia apartenenţei la „o ţară”, sau cum s-ar spune un ansamblu de elemente de echilibru şi
dezechilibru care se instaurează între om şi natură şi între toţi locuitorii care pentru a trăi depind de
pământ. Termenul de pământ este de origine latină, pavimentum, care înseamnă strat de la suprafaţa
globului pe care cresc plantele (A.Penescu şi C.Ciontu, 2001).
Managementul fondului funciar este, de regulă, determinat de necesitatea valorificării cât mai
eficiente a resurselor de teren şi a conservării lor, de categoria de folosinţă a terenurilor, de natura
produselor vegetale de care este nevoie, de implicarea factorilor de decizie, de influenţa pieţei
asupra producţiei agricole etc.
Fondul funciar al României este prezentat în tabelul 2.1. România dispune de 14 856 800 ha
teren agricol ceea ce reprezintă 62,3% din suprafaţa totală, revenind pe locuitor 0,65 ha. La nivel
naţional, pe baza bonitării a patru grupe de factori ecologici: solul cu însuşirile sale, clima, relieful
şi apa freaticã, terenurile agricole cu o calitate mijlocie - foarte slabã reprezintă 72,5 %, iar cele
bune şi foarte bune abia 27,5 % (tabelul 2.2, după N.Florea, 2003).
Arabilul este orice suprafaţă de teren care poate fi arată şi cultivată cu diferite plante anuale
sau perene. Terenurile arabile reprezintă în România 9,384 mil ha, respectiv 39,4% din suprafaţă,
pentru un locuitor revenind 0,41 ha. Se întâlnesc în proporţia cea mai mare până la altitudini de
400-500 m, dar se pot întâlni până la 1000-1200 m altitudine. Aceasta este cea mai importantă
categorie de folosinţă deoarece plantele care se cultivă pe astfel de terenuri (cereale, plante tehnice,
culturi legumicole, furajere, medicinale etc.) sunt indispensabile în alimentaţia oamenilor, furajarea
animalelor şi pentru industrie. Terenurile arabile sunt, de regulă, reprezentate de soluri profunde, cu
apa freatică peste 1-2 m adâncime, pantă nu prea mare (sub 12-15%) şi nu conţin săruri şi alte
substanţe vătămătoare pentru plante.

25
 Tabelul 2.1.
Situaţia fondului funciar al României, după categoria de folosinţă

Folosinţa mii ha % din suprafaţa ţării % din suprafaţă pe

categorii de folosinţă
Arabil 9381,1 39,4 63,1
Păşuni 3441,6 14,4 23,2
Fâneţe 1507,2 6,3 10,2
Vii 272,3 1,1 1,8
Livezi 254,6 1,1 1,7
Total agricol 14856,8 62,3 100
Pădure 6457,3 27,1 71,9
Ape, bălţi 867,9 3,6 9,7
Alte suprafeţe 1657,1 7,0 18,4
Total neagricol 8982,3 37,7 100
Suprafaţa totală 23839,1 100 -

Tabelul 2.2.
Favorabilitatea terenurilor agricole din România

Clasa de Categoria de folosinţă

pretabilitate Arabil Păşuni şi Vii şi livezi Total
fâneţe
mii % mii % mii % mii %
ha ha ha ha
I – foarte bună 357 3,8 55 1,1 2 0,3 414 2,8
II – bună 3368 35,9 222 4,5 78 14,8 3665 24,7
III – mijlocie 2373 25,3 604 12,2 115 21,8 3092 20,8
IV- slabă 1726 18,4 1772 35,8 120 24,7 3628 24,4
V – foarte 1557 16,6 2296 46,4 202 38,4 4055 27,3
slabă
Total 9381 100 4949 100 527 100 14857 100

Terenurile cultivate cu viţă de vie (cca. 272 mii ha) se întâlnesc în câmpii piemontane sau în
regiunea colinară, la mai puţin de 500-600 m altitudine, dar cu o climă mai călduroasă. Versanţii
însoriţi (sudici, sud-vestici) sunt cei mai indicaţi pentru cultura viţei de vie.
Livezile (cca. 255 mii ha) sunt răspândite, ca şi terenurile arabile, până la peste 1000 m
altitudine, dar spre deosebire de acestea şi pe versanţi mai înclinaţi. Diferitele specii de pomi sunt
distribuite diferit pe altitudine în funcţie de cerinţele lor termice. În timp ce prunul se poate
dezvolta până la altitudini de 1000 m, mărul este întâlnit îndeosebi până la 200-300 m altitudine, iar
părul chiar la altitudini mai joase. Piersicul şi caisul, mai pretenţioşi din punct de vedere termic,
apar la altitudini mai joase, în partea mai caldă a ţării.
Pajiştile, incluzând păşunile (3,442 mil ha) şi fâneţele (1,507 mil ha), se întâlnesc practic la
orice altitudine, de la nivelul mării până în zona alpină, dar evident compoziţia lor floristică se
schimbă cu altitudinea. De regulă se întâlnesc pe versanţi puternic înclinaţi sau pe terenuri cu soluri
puţin profunde sau afectate de excese de umiditate sau chiar sărăturate, astfel că nu pot să fie
folosite pentru arabil, pomi sau vie.
Terenurile neagricole sunt reprezentate de ape, construcţii, neproductiv etc. răspândite
neuniform pe întreg cuprinsul ţării. Pădurile (cca. 6,457 mil ha) sunt răspândite îndeosebi în
regiunea montană şi deluroasă, cu relief puternic accidentat.
Toate folosinţele terenurilor agricole ca şi multe alte tipuri de utilizare a terenurilor
constituie de fapt ecosisteme culturale, adică sisteme deschise în care omul încearcă să-şi
26
 exercite controlul asupra variabilelor chei din cadrul ecosistemelor, prin intermediul
organizării teritoriului, alegerea modului optim de folosinţă şi agrotehnica aplicată.

2.2. FENOMENELE DE DEGRADARE A TERENURILOR

Degradarea terenurilor agricole este definită ca un declin cantitativ şi calitativ al acestora

cauzată de utilizarea necorespunzătoare de către om.
Conservarea terenurilor, combaterea fenomenelor de degradare şi poluare a solurilor se poate
realiza numai în relaţia şi controlul funcţiilor acestuia în ecosistem. Solul îndeplineşte 6 funcţii
importante, dintre care 3 funcţii ecologice şi 3 funcţii legate de folosinţele socio-economice, tehnice
şi industriale (după W.E.H. Blum, 1998):
1. Producerea de biomasă, asigurând hrana, furajele, energia regenerabilă şi materiile prime.
2. Funcţia de filtrare, tamponare şi transformare între atmosferă, hidrosferă şi biosferă,
protejând mediul ambiant, inclusiv fiinţa umană, în special împotriva contaminării apelor
freatice şi a lanţului alimentar.
3. Solul este habitat biologic şi rezervor de gene, conţinând mai multe specii în număr şi
cantitate decât toate celelalte medii biologice împreună.
4. Folosirea solului ca fundament pentru structurile tehnice, industriale şi socio-economice şi
dezvoltarea lor (construcţii industriale, de locuinţe, căi de comunicaţie, spaţii sportive,
parcuri, rampe de reziduuri etc.).
5. Folosirea solului ca sursă de materii prime (argilă, nisip, pietriş, minereuri în general etc.),
dar şi ca sursă de energie şi apă.
6. Solurile sunt importante vestigii geogenice şi culturale, formând o parte esenţială a
peisajului în care noi trăim.
Utilizarea şi gospodărirea resurselor naturale de către om, şi mai ales a celor de sol, a avut şi
are o serie de consecinţe favorabile, scontate, dar şi urmări nefavorabile, neaşteptate sau nedorite.
Degradarea solurilor este un proces străvechi, ea a apărut o dată cu apariţia agriculturii, dar
extinderea ei şi impactul ei asupra mediului ambiant sunt în prezent mai alarmante ca niciodată.
Creşterea populaţiei globului şi, în consecinţă, extinderea agriculturii, adesea prin folosirea unor
soluri puţin pretabile, agricultura intensivă, folosirea uneori incorectă a tehnologiilor de cultură,
deversarea de materiale reziduale din industrie şi alte activităţi sunt principalele cauze care conduc
la degradarea calităţii terenurilor şi solurilor.
Trebuie menţionat că solul poate fi afectat de factori limitativi care degradează starea sa de
calitate. Aceşti factori pot rezulta din procese naturale sau ca urmare a unor activităţi ale omului.
Unii din aceşti factori limitativi au caracter permanent, de aceea nu pot fi îndepărtaţi, în timp ce cu
alţi se poate lupta prin diferite metode agropedoameliorative. Astfel, de exemplu, dacă conţinutul
ridicat de argilă, sau dimpotrivă de nisip reprezintă factori limitativi de origine naturală a căror
efecte nu pot fi eliminate (decât prin măsuri radicale şi extrem de costisitoare), aciditatea poate fi,
atât de origine naturală, cât şi datorată omului, în ambele cazuri ameliorarea solului fiind posibilă.
Spre deosebire de limitare (restricţie), degradarea solului este cauzată de om (indusă de om) care
foloseşte solul fără a ţine seama de restricţiile terenului respectiv şi deci de riscul de degradare.
O sistematizare a proceselor de degradare a solurilor (terenurilor), foarte variate ca natură şi
efecte, este prezentată de N.Florea, 2003 (tabelul 2.3).
Tabelul 2.3.
Clasificarea proceselor de degradare a solurilor induse de om

A. Deteriorarea 1. Fizice Destructurare

proprietăţilor Compactare
solurilor (in Formare de crustă, întărire
situ) prin Plintizare
procese: Poluarea radioactivă

27
 2. Chimice Acidifiere prin fertilizare, căderi acide,
levigare
Poluare cu compuşi toxici (poluare
Procese de chimică)
degradare a 3. Biologice Reducerea populaţiei de microorganisme
solurilor Reducerea populaţiei de macro şi
mezofaună
Poluarea cu agenţi patogeni
4. Complexe Exces de apă (înmlăştinire) şi
anaerobioză
Salinizare şi/sau sodizare
Deşertificare
Epuizarea fertilităţii
B. Distrugerea 5. Dislocare Eroziune prin apă
solului prin Eroziune eoliană
procese de: Deplasare de mase de pământ
Excavare
6. Acoperire Acoperire (colmatare) cu sedimente
nefertile
Acoperire cu deşeuri, steril, cenuşi,
deponii etc.
7. Pierdere Pierdere de teren prin construcţii, pavaje
teren etc.

Pentru agrotehnică cunoaşterea proceselor de degradare a solului este prioritară întrucât în

funcţie de cauzele degradării se elaborează măsurile agrotehnice.
Se disting două mari categorii de procese de degradare în funcţie de acţiunea lor asupra
învelişului de sol. În prima categorie intră procesele care duc la deteriorarea unor însuşiri ale
solului fără a afecta însă succesiunea orizonturilor. A doua categorie include procesele de degradare
care afectează cuvertura de sol, ducând la distrugerea parţială sau totală a solului sau la acoperirea
lui ori scoaterea solului din funcţia sa normală.
Degradarea este un proces care afectează terenuri şi soluri pe tot cuprinsul Terrei. La
suprafaţa totală a uscatului terestru de 13013 mil ha, situaţia este următoarea (GLASOD, 1991):
- terenuri nedegradate prin activitatea umană 5909 mil ha (45,5%),
- terenuri stabile 3671 mil ha (28,0%),
- terenuri degradate ca urmare a activităţii omului 1964 mil ha (15,2%),
- terenurile neproductive reprezintă 1469 mil ha (11,3%).
Tipul şi intensitatea proceselor de degradare a solurilor ca urmare a activităţii omului sunt
redate în tabelul 2.4.
Cauzele degradării solurilor sunt considerate:
- despădurirea (579 mil ha, 29,8%),
- păşunatul excesiv (679 mil ha, 34,2%),
- tehnologiile neadecvate de cultură (552 mil ha, 28,0%),
- exploatarea intensivă a vegetaţiei naturale (133 mil ha, 6,8%),
- activităţile industriale (23 mil ha, 1,2%).
În ţara noastră cele mai importante cauze ale degradării terenurilor sunt: despădurirea şi
folosirea inadecvată a tehnologiilor agricole. Caracteristic este faptul cã, mari suprafeţe de teren
sunt afectate de unul, doi sau chiar mai mulţi factori limitativi ai producţiei. Cele mai mari
neajunsuri provoacă deficitul sau excesul de umiditate, compactarea sau tasarea, conţinutul scăzut
de humus şi elemente nutritive, eroziunea, textura extremã etc. Factori restrictivi a capacităţii
productive a solurilor agricole din România sunt enumeraţi în tabelul 2.5.

28
 Degradarea fizică a solului se constată îndeosebi în cazul solurilor folosite ca arabil, fiind o
consecinţă a lucrărilor agricole pentru mobilizarea stratului arabil şi a traficului pe sol. Formele
principale de degradare fizică a solului sunt: destructurarea (deteriorarea structurii solului),
compactarea solului, întărirea solului, formarea crustei şi plintizarea.
Destructurarea (deteriorarea structurii solului) constă în distrugerea parţială sau chiar totală a
agregatelor structurale din orizontul arabil şi subarabil, provocată de: acţiunea uneltelor de lucrare a
solului, bătătorirea solului de către maşini, efectuarea lucrărilor solului la o umiditate nepotrivită
(prea umed sau prea uscat), impactul picăturilor de ploaie asupra agregatelor structurale de la
suprafaţa solului dezgolit, neprotejat de resturi vegetale, scăderea conţinutului de humus şi
levigarea altor lianţi ai structurii etc.
Compactarea solului (sau îndesarea solului) este definită ca starea de comprimare a
volumului masei solului, creşterea densităţii aparente şi reducerea porozităţii solului, provocată de
o forţă exterioară aplicată solului. Compactarea solului este cauzată de aplicarea necorespunzătoare
a tehnologiilor de cultură, circulaţia intensă cu maşini grele etc., fiind asociată cu deteriorarea
structurii solului. Când arătura se efectuează an de an la aceeaşi adâncime, pe soluri umede şi cu
textură mijlocie sau fină, la partea superioară a stratului subarabil se formează hardpanul (podul
brazdei sau talpa plugului). Acesta este un strat foarte compact, foarte greu permeabil pentru apă,
aer şi rădăcini, gros de 5-20 cm, având o structură masivă.
Tabelul 2.4.
Extinderea pe glob a proceselor de degradare a solului

Procesele degradării solului Intensitatea de degradare a solului

Redusă Moderată Puternică Extremă Total
milioane ha %
Eroziune prin apă:
Pierdere de sol de suprafaţă 301,2 454,5 161,1 3,8 920,3 47,0
Deformarea terenului 42,0 72,2 56,0 2,8 173,3 8,6
Eroziunea prin vânt:
Pierderea de sol de suprafaţă 230,5 213,5 9,4 0,9 454,2 23,1
Deformarea terenului 38,1 30,0 14,4 - 82,5 4,2
Depunerea materialelor aduse de - 10,1 0,5 1,0 11,6 0,6
vânt
Degradarea chimică a solului:
Sărăcirea în materie organică, 52,4 63,1 19,8 - 135,3 6,9
elemente nutritive
Salinizarea 34,8 20,4 20,3 0,8 76,3 3,9
Poluarea 4,1 17,1 0,5 - 21,8 1,1
Acidifierea 1,7 2,7 1,3 - 5,7 0,3
Degradarea fizică a solului
Compactarea 34,8 22,1 11,3 - 68,2 3,5
Excesul de apă 6,0 3,7 0,8 - 10,5 0,5
Subsidenţa 3,4 1,0 0,2 - 4,6 0,2
Total:
Milioane hectare 749,0 910,5 295,7 9,3 1964,4 100,0
% 38,1 46,4 15,1 0,5 100,0 -

Tabelul 2.5.
Principali factori restrictivi a capacităţii productive a solurilor
agricole din România (după ICPA, 2003)

Nr. Factorii limitativi şi procesele de degradare Agricol Arabil

crt. mii ha % mii ha %
1 Eroziunea prin apă 5663 38,1 4400 46,9
2 Alunecări de teren 702 4,7 - -
3 Eroziune prin vânt 387 2,6 273 2,9
4 Secetă frecventă 7100 47,8 5200 55,4
5 Salinizare 614 4,1 400 4,3
6 Exces temporar de umiditate 4100 27,6 3800 40,5
7 Compactare de subsol 2800 18,8 2060 21,9
8 Compactarea solului de suprafaţă * * 6500 69,3
9 Schelet în stratul superficial al solului 300 2,0 52 0,5
10 Conţinutul scăzut şi foarte scăzut de humus 7304 49,2 4445 47,4

29
 11 Aciditatea moderată şi puternică 3420 23,0 1636 17,4
12 Alcalinitatea puternică 162 1,1 121 1,3
13 Conţinutul scăzut de azot 3348 22,5 2563 27,3
14 Conţinutul scăzut de fosfor accesibil 4473 30,1 2956 31,5
15 Conţinutul scăzut de potasiu accesibil 498 3,3 259 2,8
16 Deficit de microelemente (zinc) * * 1500 15,98
17 Riscul de crustă şi închidere a porilor * * 2300 24,5
18 Îndepărtarea solului prin lucrări diverse 15 0,1 * *
19 Acoperirea solului cu reziduuri solide 18 0,1 11 0,1
20 Poluarea chimică a solului 900 6,0 * *
21 Poluarea cu petrol 50 0,3 * *
22 Poluarea cu reziduuri aduse prin aer 147 0,99 82 0,87
* date lipsă

Trecerile repetate ale tractoarelor, remorcilor, maşinilor şi uneltelor agricole, pe solurile

umede şi grele, determină formarea stratului cu îndesare profundă, de 20-50 cm grosime, la partea
superioară a stratului subarabil. Spre deosebire de hardpan, care are aproximativ aceeaşi
compactare pe toată grosimea lui, la stratul cu îndesare profundă gradul de compactare scade
progresiv de sus în jos. Stratificarea profilului şi “compactarea secundară” a solului este una din
cauzele apariţiei de sisteme alternative de lucrare a solului, care urmăresc să asigure continuitatea
pe verticală a însuşirilor solului, o mai bună elasticitate şi suportabilitate la trafic a solului.
Întărirea solului şi formarea crustei sunt forme de degradare a solurilor rezultate ca efect
direct al deteriorării structurii solului. Întărirea solului se manifestă, prin uscarea solurilor, cu
textură luto-argiloasă şi argiloasă, destructurate, cu formarea unor bulgări, îndesaţi şi rigizi, cu
crăpături foarte mari între ei, lucrarea solului fiind îngreunată sau practic imposibilă până la
umectarea solului. Formarea crustei este tot un fenomen similar dar se manifestă pe solurile cu
textură lutoasă, luto-nisipoasă. Formarea crustei imediat după semănat poate să împiedice sau să
întârzie răsărirea culturilor. Crusta solului se formează numai la suprafaţă şi se poate desprinde uşor
de restul materialului de sol.
Plintizarea este un proces de degradare specific solurilor din zonele umede tropicale.
Plintizarea este un proces complex şi apare în condiţii de anaerobioză (hidromorfism) şi alternanţa
cu aerobioza, favorizând mobilizarea ionilor de Fe++ şi Mn++, depunerea lor sub formă de pete,
concreţiuni sau reţele, împreună cu argila, cuarţul şi alţi constituenţi minerali, rezultând agregate
colorate în roşu neuniform şi de consistenţă tare. Volumul de sol şi rezerva nutritivă este diminuată,
iar rădăcinile nu se mai pot dezvolta.
Poluarea radioactivă apare în sol şi mediu ca urmare a producerii unor accidente nucleare.
Foarte cunoscut în acest sens este accidentul nuclear de la Cernobâl (Ucraina, 1986). Solurile au o
radioactivitate naturală redusă, care nu ridică probleme, deşi a crescut în ultimele decenii cu 10-
30%, ca urmare a experienţelor cu bombe nucleare. Efectele poluării radioactive depinde de natura
substanţelor radioactive ajunse accidental în sol şi de perioada lor de înjumătăţire. Unele elemente
radioactive au o perioadă de înjumătăţire foarte scurtă şi dispar repede; altele însă rămân active
timp îndelungat ca de exemplu Cs-137 şi Sr-90, care au perioada de înjumătăţire de 50 ani şi
respectiv 27 ani. Cs-137, care nu există în solurile naturale, a fost identificat în solurile din ţara
noastră (provine din căderi atmosferice radioactive, explozii nucleare), dar nu depăşeşte limitele
admisibile (N.Florea, 2003).
Degradarea chimică se referă la modificări nefavorabile ale unor însuşiri chimice, îndeosebi
acidifierea şi poluarea chimică.
Acidifierea solurilor. Solurile acide se dezvoltă în mod natural în climatele umede şi în
special pe roci-mamă acide. În România suprafeţe apreciabile, cca.15% din cele arabile şi 25% din
cele agricole, au o stare de aciditate inadecvată obţinerii unor producţii corespunzătoare. Aciditatea
se poate intensifica prin folosirea excesivă, pe unele soluri, a anumitor îngrăşăminte, de exemplu a
azotatului de amoniu (fertilizare necorespunzătoare), prin căderi acide generate de unele emisii
industriale (SO2, SO3, SH2 etc.), prin drenarea solurilor mlăştinoase care conţin pirită (prin oxidare
se formează acid sulfuric) etc.

30
 Poluarea chimică este o formă de degradare care se manifestă prin acumularea în sol a unor
substanţe chimice, ajunse în urma unor activităţi antropice (figura 2.2, după W.E.H.Blum, 1998).
Poluarea chimică poate apare îndeosebi prin folosirea necorespunzătoare a îngrăşămintelor
minerale (nitraţi, Cl-, Fl-, SO4-2 etc.), a apelor uzate sau nămolurilor (metale grele, săruri uşor
solubile etc.) şi a pesticidelor (cu remanenţă mare). Poluarea chimică apare nu numai datorită
activităţilor necorespunzătoare din agricultură ci şi datorită unor activităţi industriale
necorespunzătoare: poluarea cu metale grele (As, B, Br, Cd, Co, Cr, Cu, F, Hg, Mo, Ni, Pb, Se, Zn
etc.), poluarea cu produse petroliere (în jurul rafinăriilor), poluarea cu particule solide, pulberi (din
jurul fabricilor de ciment, de alumină, de negru de fum, al haldelor de cenuşă etc.). Se pot menţiona
procesele intense de degradare a solului şi vegetaţiei naturale cultivate, din zonele Copşa Mică,
Oarja, Videle şi altele, sau accidente urmate de poluarea apei cu daune serioase produse
pisciculturii sau solurilor şi agriculturii irigate pe cursul Lăpuşului, Oltului, Argeşului.
Degradarea biologică poate apare ca o consecinţă a degradării fizice sau chimice (reducerea
populaţiei de micro şi
macroorganisme din
Poluarea organică şi
sol), dar poate apare
anorganică a aerului şi ca urmare a
poluării biologice
directe (cu agenţi
patogeni).
Reducerea
populaţiei de
microorganisme este
Industrie Aşezări Reziduuri
Trafic o consecinţă a
scăderii hranei din
Agricultur sol şi a conţinutului
ă şi de humus, sau ca
Pesticide şi fertilizanţi silvicultură urmare a poluării
solului cu pesticide şi
Produse petroliere, cărbune, materii prime pentru
alte substanţe toxice.
industria chimică etc.
Produse Degradarea biologică
miniere poate apare chiar şi
Figura 2.2.Poluarea solului prin influenţa antropică numai prin
schimbarea
raportului dintre microorganismele din sol (bacterii, ciuperci, actinomicete etc.), influenţând decisiv
sensul proceselor biochimice din sol.
Reducerea populaţiei de macro şi mezofaună are aceleaşi cauze cu reducerea
microorganismelor cumulat cu modificarea stării fizice şi structurale a solului. O dată cu reducerea
acestora se reduce biodiversitatea specifică solului şi se modifică acţiunea favorabilă de
transformare a materiei organice şi reciclare a nutrienţilor, de afânare a solului etc.
Poluarea cu agenţi patogeni apare îndeosebi în jurul centrelor orăşeneşti sau a complexelor
industriale de creştere a păsărilor şi animalelor. Cu toate că solul posedă o capacitate naturală de
autoepurare (datorită microorganismelor autotrofe care descompun reziduurile) unele specii din
aceşti agenţi patogeni pot rezista mai mult timp în sol (Salmonella, 30-40 zile, iar sporii de antrax
pot rezista ani de zile).
Degradarea complexă se manifestă prin asocierea mai multor tipuri de degradare pe acelaşi
sol. Aşa sunt: epuizarea fertilităţii solului, deşertificarea, excesul de apă, salinizarea şi/sau
sodizarea.
Epuizarea fertilităţii solului apare ca urmare a „exportului” continuu de elemente nutritive din
sol şi mineralizarea excesivă a humusului în detrimentul humificării (datorită lipsei fertilizării
organice şi minerale). Humusul, componenta organică a solului, este esenţială pentru a asigura o
bună stare de calitate (fertilitate şi productivitate) a acestuia. O treime din solurile agricole şi din

31
cele arabile ale României au rezerve de elemente nutritive în forme asimilabile scăzute şi astfel,
nevoie de îngrăşăminte cu azot şi fosfor, iar unele soluri sau culturi necesită şi îngrăşăminte cu
potasiu. În unele cazuri speciale solurile sunt deficitare, pentru nivele ridicate de producţie, şi în
rezerve de microelemente, de exemplu în zinc.
Deşertificarea este un fenomen foarte complex de degradare a terenurilor din zonele aride,
semiaride şi subumede, datorită diverşilor factori, printre care schimbările climatice (secetă
puternică şi prelungită) şi activităţile umane (supraexploatarea terenurilor). Procesele principale de
degradare care contribuie la extinderea deşertificării sunt: degradarea sau distrugerea covorului
vegetal prin supraexploatare şi defrişare, diminuarea rezervelor de apă (secarea izvoarelor de coastă
şi a râurilor), eroziunea solului prin apă şi vânt, poluarea şi destructurarea solului etc. Extinderea
deşertificării este indisolubil legată de creşterea frecvenţei secetei, care de regulă o precede, astfel
că deşertificarea poate să apară şi în regiunile care nu sunt în vecinătatea pustiurilor, dar care sunt
afectate de secete prelungite, iar practicile agricole neadecvate favorizează procesele de
deşertificare.
Excesul de apă şi degradarea prin exces de umiditate a solului se asociază cu modificări de
ordin fizic, chimic, biologic şi implicit ecologic. Apa în exces poate proveni din inundaţii produse
de râuri sau torenţi (cauzate şi de defrişări, eroziune), din apa freatică situată la mai puţin de 1 m
(care poate rezulta şi ca urmare a irigaţiei), sau din băltiri pe terenuri plane sau depresionare pe
soluri cu permeabilitate redusă (compactate, stratificate). În România, 30-40% din suprafaţa
agricolă şi arabilă este afectată de excese de umiditate, în cea mai mare parte având caracter
temporar, fiind deci prezentă numai în unii ani sau în unele anotimpuri.
Salinizarea şi/sau sodizarea (alcalizarea) sunt procese de degradare a solurilor induse de om,
asociate de regulă cu exces temporar şi parţial de apă, cunoscute şi sub numele de sărăturare
secundară sau salinizare secundară, în sensul că fenomenele se produc în urma unor acţiuni ale
omului, ca de exemplu îndiguiri sau amenajări de irigaţie, dar fără lucrări de desecare – drenaj
adecvate. Acestea constau în acumularea de săruri solubile în orizonturile superioare ale solului în
cantităţi ce depăşesc pragul de toleranţă al plantelor de cultură (peste 0,1-0,2%) în cazul salinizării
şi/sau în acumularea de sodiu schimbabil, în proporţie de peste 10-15% din capacitatea de schimb
cationic a solului în cazul sodizării (alcalizării). Sărăturarea secundară (sau antropică) apare ca
urmare a ridicării (oscilaţiei) nivelului hidrostatic al apelor freatice (ascensiunea capilară), mai mult
sau mai puţin mineralizate, în urma introducerii irigaţiei, a irigaţiei cu ape mineralizate, a aplicării
unei agrotehnici necorespunzătoare care intensifică ascensiunea capilară, a aportului de apă freatică
din zonele învecinate mai înalte etc.
Degradarea terenurilor prin dislocarea şi acoperirea solurilor, le scot practic din uz,
parţial sau total, solul pierzându-şi funcţiile naturale în biosferă. Ele se referă fie la dislocarea
solului prin eroziune hidrică sau eoliană ori prin deplasarea de mase de pământ (alunecări),
excavare, fie la acoperirea solurilor cu diverse materiale sau construcţii (clădiri, drumuri, pavaje
etc.).
Eroziunea solului prin apă (hidrică) este un fenomen natural care a contribuit şi contribuie la
modelarea scoarţei terestre. Eroziunea naturală se referă atât la eroziunea veche (geologică) ce a
contribuit la geneza formelor de relief şi a reţelei hidrografice, cât şi la procesul care se desfăşoară
în prezent, lent (eroziunea normală actuală), fără a provoca modificări importante în morfologia
profilului de sol. Eroziunea accelerată (antropică) se produce cu intensitate mărită faţă de cea
normală şi este amplificată prin activităţile umane. Prin luarea solului în cultură agricolă (şi deci
înlocuirea vegetaţiei naturale prin culturi agricole), riscul şi rata de eroziune creşte mult datorită
afânării solului şi protecţiei reduse oferite de culturile agricole. Eroziunea solului provoacă pagube
multiple, a căror intensitate depinde de panta terenului şi modul de folosinţa a terenurilor, iar pe
terenurile arabile de sistemul de lucrare a solului, gradul de acoperire a solului şi de condiţiile
pedoclimatice ale zonei. Pagubele produse de eroziune rezultă din modificările însuşirilor solului,
reducerea fertilităţii solului şi fenomene de poluare a mediului înconjurător, cum ar fi: îndepărtarea
straturilor fertile (bioacumulative) de sol, modificarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale
solului, accentuarea fenomenului de secetă pe versanţi şi secarea izvoarelor de coastă, distrugerea

32
prin inundaţii şi colmatări a solurilor situate pe văi, dezrădăcinarea plantelor, reducerea producţiei
plantelor cultivate, creşterea cheltuielilor de producţie. În România eroziunea prin apă afectează
aproape jumătate din terenurile agricole şi arabile, anual pierzându-se prin eroziune 126 milioane
tone sol fertil.
Eroziunea eoliană a solului (deflaţia) este procesul de desprindere, transport şi depunere a
particulelor solide de la suprafaţa solului prin vânt. Eroziunea eoliană apare de la viteza de 3 m/s,
dar devine evidentă de la 5 m/s (pe soluri nisipoase). Se produce prin târârea sau rostogolirea
particulelor de 0,5-3 mm, în salturi sau prin plutire în atmosferă a particulelor mai fine. Eroziunea
eoliană are aceleaşi efecte negative ca şi eroziunea hidrică.
Deplasări de mase de pământ (alunecările de teren) sunt definite ca fenomene fizico-
geografice care constau în desprinderea unor mari volume de sol şi rocă subiacentă şi deplasarea lor
spre părţile mai joase de relief datorită unui complex de factori naturali, mai mult sau mai puţin
modificaţi antropic. Factori care determină alunecările de teren sunt: gravitaţia terestră care
reprezintă factorul activ, forţa motrice; apa (din precipitaţii) care umezeşte solul şi roca subiacentă
în exces, producând atât o reducere a frecării interioare dintre stratele de materiale cât şi o creştere
a greutăţii masei de sol şi rocă; îngheţul solului şi dezgheţul treptat al acestuia care determină o
supraumezire a masei de sol de deasupra stratului rămas încă îngheţat, fapt care favorizează
deplasarea laterală a acesteia pe pante; acţiunea omului asupra mediului căruia îi modifică starea de
echilibru natural prin defrişare, desţelenire, declanşarea sau intensificarea eroziunii în adâncime,
încărcarea versanţilor cu construcţii etc. Prin repetarea în timp a alunecărilor şi suprapunerea lor în
spaţiu rezultă versanţi cu alunecări caracterizaţi prin forme de relief foarte variate, unele pozitive,
altele negative acumulând adesea apă în exces. După grosimea stratului afectat de alunecări se
deosebesc alunecări superficiale (sub 1 m), de adâncime mică (1-5 m), medie (5-10 m), mare 10-20
m) şi foarte mare (peste 20 m). După dinamică, alunecările de teren pot fi stabilizate şi active.
Alunecările pot acea efecte grave asupra caselor, drumurilor şi căilor ferate, construcţiilor
industriale, terenurilor agricole şi silvice; pot de asemenea să obtureze pâraiele.
Excavarea terenului este o categorie de distrugere totală a solului prin îndepărtarea masei de
sol, în scopul exploatărilor miniere la zi, îndeosebi pentru extracţia cărbunelui, balastiere, cariere
diferite, gropi de împrumut etc.
Acoperirea cu sedimente sau colmatarea se referă la procesul de depunere peste soluri a
materialelor rezultate prin procesul de eroziune şi transportate de ape curgătoare (râuri, torenţi etc.)
sau de vânt. Colmatarea este unul din efectele degradării terenurilor prin eroziune şi se constată
adesea pe diferite conuri de dejecţie, în unele piemonturi sau în zone de divagare în care la viituri
mari au loc revărsări ale apelor pe terenurile din apropiere. Suprafeţele colmatate devin de regulă
mai puţin fertile, iar în cazul când sedimentele depuse sunt nisipoase sau pietrişuri devin chiar
nefertile.
Acoperirea cu diferite deşeuri, halde sau reziduuri de orice fel, care rezultă continuu în
cantităţi crescânde din activitatea umană, a devenit în prezent o problemă dificilă şi de mare
însemnătate pentru aspectul şi calitatea mediului ambiant. În ţara noastră peste 20000 ha sunt
acoperite cu diverse deşeuri (din care cca. 2000 ha cu cenuşă şi zgură de la centralele termice şi
termoenergetice), suprafeţe scoase din circuitului economic. Tehnologiile specifice aplicate pentru
aceste deşeuri, halde şi reziduuri (recultivare, restaurare sau refacere ecologică) au ca scop fie
copertarea cu sol fertil şi instalarea arborilor, ierburilor, culturilor, fie alte tehnologii de fixare a
acestora, deoarece îndeosebi haldele de steril poluează zonele învecinate (fiind deplasate de apă,
vânt).
Pierderea de teren prin scoaterea din circuitul agricol şi silvic ca urmare a extinderii oraşelor
şi a centrelor industriale (construcţii, drumuri şi căi ferate etc.). Este necesară o grijă deosebită
pentru reducerea ratei de scoatere a solurilor din funcţia lor normală atribuindu-se terenuri cu
fertilitate scăzută pentru scopurile menţionate.
Agrotehnica aplicată pe toate categoriile de folosinţă şi îndeosebi pe terenurile arabile trebuie
să evite manifestarea acestor procese de degradare şi să contribuie prin măsuri specifice de
agrotehnică diferenţiată la ameliorarea şi refacerea acestor soluri.

33
 CAPITOLUL 3
ACRICULTURA CONSERVATIVĂ

3.1. CE REPREZINTĂ AGRICULTURA CONSERVATIVĂ ?

În pofida lecțiilor oferite de istorie, eroziunea solului încă este o problemă majoră pentru
terenurile agricole. Eforturile de a stopa degradarea terenurilor și eroziunea solului pot fi urmărite
în ultimii 10.000 de ani. Omenirea se bazează pe ruinile conceptelor anteriore de lucrare a solului și
cultivarea plantelor în monocultură, asumând-uși riscuri enorme pentru viitor (17). Abordările în
conservarea solului sunt în continua cercetare și desăvârșire. La o extremitate, lucrările
convenționale ale solului, de obicei, implică inversarea mecanică agresivă a solului, ceea ce duce la
pierderi ridicate de carbon organic (C), perturbării biologiei solului și la eroziunea cauzată de vânt
și apă. În altă extremă se află no-tillage ( zero tillage) care lasă cea mai mare parte a solului neatins,
asigurând protecția împotriva eroziunii și pierderilor de C în atmosferă. Lucrările conservative
(sisteme de lucrări neconvenționale) care sunt foarte diverse au creat un confuz în tentativa de a fi
evaluate. Lucrările conservative nu întotdeauna asigură protecție suficientă impotriva eroziunii și
conservarea apei (22). Multe lucrări agrotehnice au fost pe nedrept considerate conservative (29).
Acutizarea problemelor legate de schimbarile climatice din ultimii ani, creșterea competitivității
agriculturii în condițiile de asigurare crescândă a populației cu produse alimentare, agravarea
problemelor de mediu impun identificarea de noi abordări care ar fi capabile, pe un termen
îndelungat și durabil, să soluționeze problemele omenirii. Scăderea conținutului de materie
organică, compactarea și eroziunea solului nu sunt stopate în cadrul sistemelor convenționale și
minime de lucrare solului, se cer abordări mai complexe dar, totodată, să asigure și intensificarea
durabilă a fitotehniei.
Tabelul 1
Compararea diferitor practici agricole (aplicate la culturile anuale) cu referire la problemele
de mediu (11).
Intensitatea beneficiilor de mediu cu referire la problemele de mediu

Managemen Eroziunea Materia Compactar Atenuarea Biodiversitate Calitatea Siguranța

tul solului organică a ea schimbărilo a apei aplicării
solului r climatice produselor
de uz
fitosanitar
LC + + ++ - - + +
LM + + ++ - ++ ++ ++
NT ++++ ++++ ++++ ++++ +++ ++++ ++++
NT+AS +++++ +++++ +++++ +++++ +++++ +++++ +++++
Abrevieri: LC- lucrarea convențională, LM - lucrarea minimă, NT – no – tillage, AS – acoperirea
solului; Efect asupra mediului: + ușor pozitive, +++++ maxim pozitive, - negativ sau indiferent
Agricultura Conservativă (AC) este un sistem de agricultură care poate preveni pierderile de
teren arabil și, în același timp regenera terenurile degradate; promovează menținerea unei acoperiri
permanente a solului, disturbanța minimă a solului și diversificarea speciilor de plante cultivate;
sporește biodiversitatea și intensifică procesele biologice naturale deasupra și dedesubtul suprafeței
solului, care contribuie la creșterea eficienței utilizării apei și a elementelor nutritive și la o
producerea durabilă a culturilor.
Principiile AC sunt aplicabile în mod universal pe toate formele de relief și categoriile de
utilizare cu practici adaptate local. Intervențiile asupra solului, cum ar fi disturbanțele mecanice
sunt reduse la un minim absolut sau evitate, iar inputurile externe, cum ar fi produsele de uz
fitosanitar și îngrășămintele minerale și organice, se aplică în cantități optimale și în moduri care nu
interferează sau nu distrug procesele biologice.
AC facilitează bune practici agricole, cum ar fi efectuarea operațiunilor tehnologice în timp
util, și ameliorează gospodărirea generală a terenurilor cu și fără irigare. Complementate cu alte

34
bune practici cunoscute, inclusiv utilizarea semințelor de calitate, managementului integrat al
organismelor nocive, managementul apei, elementelor nutritive etc., AC reprezintă o bază pentru
intensificarea durabilă a producerii agricole. Aceasta deschide opțiuni sporite pentru integrarea
sectoarelor de producție, cum ar fi integrarea zootehniei cu fitotehnia și integrarea silviculturii și a
pășunatului în peisajul agricol (16).
Termenul de Agricultură Conservativă a fost pentru prima dată adoptat în timpul Primului
Congres Mondial al Agriculturii Conservative, organizat la Madrid în anul 2001 de către
Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) a Națiunilor Unite și Federația Europeană de
Agricultură Conservativă (ECAF). Atunci când se utilizează concomitent cele trei principii
prezentate mai jos sistemul poate fi numit totodată și sistemul no- tillage (pe scurt no –till) sau
sistemul zero – tillage (16).
Agricultura Conservativă se bazează pe aplicarea a trei principii:
1.Disturbanța mecanică minimă a solului (adică no - tillage) prin amplasarea directă a
semințelor și a îngrășămintelor.
2.Acoperirea permanentă a suprafeței solului (cel puțin 30%) cu reziduuri de plante
și/sau cu culturi succesive.
3.Diversificarea speciilor prin diferite alternări și asociații de culturi care implică cel
puțin trei culturi diferite (9).
Doar la aplicarea concomitentă a acestor principii se poate vorbi despre conservarea
resurselor naturale (Tabelul 2).
Aproximativ o 1/3 din solurile planetei sunt degradate. În multe țări, cultivarea intensivă a
plantelor au epuizat solurile într-o măsură în care este pusă în pericol producerea agricolă în viitorul
apropiat. Solurile sănătoase sunt esențiale pentru dezvoltarea sistemelor durabile de producție a
culturilor, care posedă reziliență la efectele schimbărilor climatice. Acestea conțin o comunitate
diversă de organisme care ajută la controlul bolilor plantelor, a populațiilor de insecte și buruieni;
reciclarea elementelor nutritive a solului, îmbunătățirii structurii solului, cu efecte pozitive asupra
capacității de reținere a apei, reținerii elementelor nutritive și asigurarea și nivelarea conținutului de
carbon organic.
Agricultura Conservativă necesită cu 20-50% mai puțină forță de muncă și contribuie enorm
la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră prin reducerea consumului de energie și prin
ameliorarea eficienței utilizării elementelor nutritive. În același timp, aceasta stabilizează și
protejează solul de degradare și de eliberarea carbonului în atmosferă.
Agricultura Conservativă asigură o serie de avantaje la nivel global, regional, local și la
nivel de gospodărie:
Sustenabilitatea. Acesta oferă un sistem de producție cu adevărat durabil, care nu numai
conservă, ci și intensifică resursele naturale și sporește

Tabelul 2
Efectul aplicării simultane a principilor Agriculturii Conservative (10)
No- tillage
( disturbanță
Acoperirea cu mulci Leguminoasele
Principiul AC minimă sau Rotația
(reziduuri, culturi (ca culturi
Realizarea fără culturilor
succesive) fixatoare de azot)
disturbanța
solului)
Stimulează condițiile de ”pâslă”  

Reduce pierderile prin evaporare 

de pe suprafața solului
Reduce pierderile prin evaporare  
din straturile superficiale ale
solului
Minimizează oxidarea substanței 
organice, pierderi de CO2
Minimizează compactarea solului 

35
 de către ploile averse și de
trecerile tehnicii grele
Minimizează fluctuațiile de 
temperatură de la suprafața solului 
Menține asigurarea cu materie 
organică ca substrat pentru biota
solului
Sporește și menține conținutul de    
azot în zona radiculară
Sporește capacitatea de schimb a    
cationilor din zona radiculară
Maximizează infiltrarea  
precipitațiilor; minimizează
scurgerile
Minimizează pierderile de sol prin  
scurgere sau vânt
Menține așezarea naturală a  
orizonturilor prin acțiunea biotei
Minimizează buruienile   
Sporește rata de producere a masei    
biologice
Accelerează recuperarea    
porozității solului dă către biotă
Reduce cheltuielile forței de 
muncă
Reduce cheltuielile de carburați- 
energie

Reciclează elementele nutritive    

Reduce dăunătorii și bolile 

Restabilește condițiile de sol    

deteriorate

diversitatea boitei solului, faunei și florei (inclusiv și a celei sălbatice) în sistemele de

producție agricolă, fără a micșora producțiile la un nivel ridicat de producere.
Biodiversitate sporită. AC depinde de procesele biologice pentru a avea succes, sporește
biodiversitatea într-un sistem de producție agricolă atât la nivel micro, cât și la nivel macro (9).
Tabelul 3
Sporirea populației de diferite tipuri de organisme vii datorită implementării Agriculturii
Conservative (12).
Clasa/sublclasa/animalul Tipul faunei Sporirea Sursa
studiat
Clitellata (râmele) Macrofauna +++ Cantero et al., (2004)
Acarieni Microfauna + Perdue and Crossley (1989)
Moluștele (melcii) Macrofauna + Wolters and Ekschmitt (1997)
Miriapodele Macrofauna + Wolters and Ekschmitt (1997)
Nematodele Microfauna ++ Lopez-Fando and Bello (1995)
Colembolele Macrofauna ++ Shearin et al., (2007)
Păsările de stepă Megafauna ++ Cantero-Martinez et al., (2007)

Sechestrarea carbonului. No - till acționează ca un bazin pentru stocarea de CO2 și

Agricultura Conservativă aplicată la scară globală ar putea contribui în mod semnificativ la
controlul poluării aerului în general și al încălzirii globale în special. Agricultorii care aplică
această practică ar putea fi, eventual, recompensați cu credite de carbon (9).
Tabelul 4
Sporirea conținutului de carbon organic în soluri sub influența AC în comparație cu solurile
lucrate convențional în unele țări din Europa(12)
Țara Sporirea carbonului Sursa
organic din sol
(t ha-1 an1 )

36
 Suedia 0,02 Media calculată
Germania 0,43 Media calculată
Polonia 0,41 Media calculată
Franța 0,20 Arrouays et al., 2002
Marea Britanie 0,45 Media calculată
Italia 0,77 Media calculată
Spania 0,85 Conzalez-Sanchez et al., 2012

Economia forței de muncă. Lucrarea solului este cea mai consumatoare de energie printre
toate operațiunile agricole și, prin urmare, în agricultura mecanizată, cea mai poluantă operațiune a
aerului. Prin ne lucrarea solului, fermierii pot economisi între 30 și 40% din timp, forță de muncă și
combustibil în comparație cu agricultura convențională.

Tabelul 5
Costurile de înființare a semănăturilor pentru varianta convențională și no-till în Franța.
(Costurile lucrărilor mecanizate includ amortizarea, mentenanța și costurile operaționale.)(3)
Sistemul de lucrare a Costurile Erbicide Lucrări Total
solului muncii ( € (€ ha-1) mecanizate (€ ha-1)
ha-1) (€ ha-1)
Arat, cultivat, semănat 31 2 134 167
Stropitul, semănatul direct 10 7 67 84

Soluri mai sănătoase. Solurile aflate sub AC au capacități foarte mari de infiltrare a apei
reducând scurgerile și eroziunea solului. Acesta îmbunătățește calitatea apei de la suprafață,
reducând poluarea cauzată de eroziunea solului și ameliorează resursele de apă subterană. În multe
zone s-a observat că după câțiva ani de practicare a Agriculturii Conservative, izvoarele care au
secat acum mulți ani au început să izvorască din nou. Efectul potențial al unei adopții masive a
agriculturii conservative asupra bilanțului global de apă încă nu este pe deplin recunoscut.
Recolte sporite. AC nu este în nici într-un caz o agricultură cu o producție scăzută dar
permite obținerea recoltelor comparabile cu agricultura intensivă modernă, însă într-un mod
durabil. Recoltele au tendința de a crește pe parcursul anilor, cu scăderea variației recoltelor.
Costuri reduse. Pentru agricultor, AC este în mare parte atractivă deoarece permite
reducerea costurilor de producție, reducerea timpului și a forței de muncă, în special în momentele
de vârf, cum ar fi pregătirea solului și semănatul culturilor, iar în sistemul de mașini reduce
costurile investițiilor și întreținerii mașinilor pe termen lung (9).
În ultimii ani AC a devenit un sistem de producere cu o creșetere rapidă. Dacă în anii
1973/74 era aplicată pe o suprafață de numai 2,8 mln ha în toată lumea, suprafața a crescut până la
6,2 mln ha în 1983/84 și a atins o suprafață de 38 mln către anul 1996/97 (5). În 1999 aria mondială
era deja de 45 mln, iar către anul 2003 suprafața a crescut deja până la 72 mln. În ultimii zece ani
suprafață ocupată de AC a crescut în mediu cu 8,3 mln de ha anual, de la 72 pînă la 157 mln de ha
(15).
Regretăm faptul că la momentul pregătirii capitolului nu au fost găsite date veridice despre
suprafețele ocupate de AC în România și Republica Moldova.

Tabelul 6
Suprafața terenului agricol cultivat în cadrul AC (mln ha), % din suprafața globală de AC,
% din terenul agricol, 2013 (15).
Continentul Teren agricol % din %din terenul
cultivat în AC, suprafața agricol
mln. ha globală a AC
America de Sud 66,4 43,3 60,0

37
 America de Nord 54,0 34,4 24,0
Australia și Noua Zeelandă 17,9 11,4 35,9
Asia 10,3 6,6 3,0
Rusia și Ucraina 5,2 3,3 3,3
Europa 2,0 1,3 2,8
Africa 1,2 0,8 0,9
Total pe glob 157,0 100 10,9

1.2. GESTIONAREA REZIDUURILOR VEGETALE ÎN AGRICULTURA

CONSERVATIVĂ

Paiele, cioclejii, frunzele, pănușile și alte parți ale plantelor care rămân în câmp de la cultura
precedentă recoltată pentru boabe sau altă producție de bază se referă la rezduurile vegetale. În
cantitatea de reziduuri pot fi incluse și culturile succesive cu buruienile uscate sau cu alt material
vegetal. Conotația negativă a "reziduurilor" se poate referi la rămășițele după ce o parte este luată
sau ceva a rămas sau este inutilă, dar ca o resursă naturală și valoroasă sunt, de asemenea,
considerate "potențiale aur negru"(23).
Acumularea și păstrarea reziduurilor vegetale la suprafață solului este unul din principiile
fundamentale ale Agriculturii Conservative. Aproape toate avantajele sistemului reies din
acoperirea permanentă a solului și doar câteva de la nelucrarea solului (10). No – tillage cu cantități
insuficiente de reziduuri vegetale nu ne va permite beneficierea pe deplin de acest sistem. Eforturile
trebuiue indreptate spre producerea maximă a biomasei în Agricultura Conservativă.

1.2.1. BENEFICIILE ACOPERIRII SUPRAFEȚEI SOLULUI CU REZIDUURI

VEGETALE
Beneficiile acoperirii suprafeței solului cu reziduuri vegetale sunt mai pronunțate odată cu
creșterea nivelului de acoperire a suprafeței solului și respectiv, cantitatea de reziduuri lăsate la
suprafața solului.
Tabelul 7
Eficacitatea reziduurilor pentru conservarea solului (7)
Mai puțin de
Sol ne acoperit, cea mai joasă calitate
5%
Calitate foarte joasă. Marea majoritate a reziduurilor sunt
5-30%
încorporate
Calitate joasă. Insuficientă pentru controlul eroziunii de
30-60%
apă și de vânt
Calitate relativă. Controlul efectiv al eroziunii cauzate de
60-80%
vânt
Calitate superioară. Controlul efectiv al eroziunii de apă
Mai mult de
și de vânt. Nivel înalt de infiltrare a apei. Micșorarea
80%
efectivă a evaporării apei și combaterea buruienilor.

Sporirea infiltrării apei. Picăturile de ploaie cad pe suprafața solului dezgolit ca niște
obuze distrugând agregatele structurale care deja sunt slăbite de lucrarea intensivă. Particulele
dispersate de sol blochează porii solului și sigilează suprafața solului, ceea ce împiedică infiltrarea
apei în sol. Când solul se usucă, formează o crustă care împiedică germinarea semințelor.
Acoperirea solului cu reziduuri vegetale protejează suprafața solului de acțiunea explozivă a
picăturilor de apă. Acest efect poate fi observat chiar în primul an de implimentare dacă solul va fi
acoperit cu o suficientă cantitate de reziduuri vegetale.

38
 Micșorarea evaporării apei. Reziduurile de la suprafață protejează suprafața solului nu
numai de picăturile de apă, dar și de razele solare și, astfel, reduce evaporarea de pe suprafața
solului. Dacă vom deplasa reziduurile de plante, vom observa că sub reziduuri solul va fi totdeauna
umed. Asupra cantității de apă evaporată influențează următoarele caracteristici ale reziduurilor
vegetale cum sunt: orientarea în picioare, culcate sau afînate.
Mărirea cantității de apă accesibilă plantelor. Odată ce reziduurile vegetale sporesc
infiltrarea apei în sol și reduc evaporarea, mai multă apă este disponibilă plantelor în Agricultura
Conservativă. Aceasta reduce frecvența și gravitatea situațiilor de secetă și ca rezultat recoltă înaltă
în an secetos și risc redus de pierdere a plantelor. Peste o perioadă de timp, cu sporirea conținutului
de materie organică, cantitatea de apă ce poate fi reținută crește, reducând în continuare riscul
secetei.
Micșorarea eroziunii de apă și de vânt. Eroziunea solului este cauzată de două forțe
naturale - vântul și apa. Republica Moldova se află într-o zonă geografică cu un risc sporit a
eroziunii de apă. 2/3 din terenurile arabile se află pe pantă cu risc de dezvoltare a eroziunii.
Reducerea eroziunii este una din principalele beneficii ale Agriculturii Conservative și unica șansă
de salvare a cernoziomului. Deoarece mai multă apă se infiltrează în sol, mai puțină apă se scurge
la suprafață. Totodată, reziduurile vegetale micșorează viteza de scurgere a apei pe suprafața
solului. Combinarea acestor doi factori duce la reducerea eroziunii de apă. Reziduurile protejează
solul împotriva vântului și deoarece solul nu se lucrează - solul este protejat.
Sporirea activității biologice. Reziduurile sunt o sursă de hrana pentru fauna și flora din
sol și totodată, habitat pentru multe organisme. De aceea, populația multor organisme crește în AC.
În sistemul convențional, când solul se lucrează anual, reziduurile (inclusiv rădăcinile) sunt
amestecate cu sol umed și în condiții de aerație sunt repede descompuse de microorganisme, după
care cele din urmă pier lăsând o rezervă de azot accesibil după sine. În AC atunci când reziduurile
sunt lăsate la suprafață sunt descompuse mult mai lent. Doar partea de reziduuri care este în contact
cu solul este umedă și descompusă de floră și faună. Datorită prezenței unei surse constante de
hrană în sol apar râmele, care pot fi găsite în sol doar peste câțiva ani după trecerea la AC. Acesta
este un indicator că activitatea biologică și sănătatea solului se ameliorează.
Sporirea cantității de materie organică și de nutrienți în sol. Lucrarea solului
descompune materia organică și reduce fertilitatea solului. În AC descompunerea are loc mai lent și
dacă sunt suficiente reziduuri la suprafață complementar cu reziduurile radiculare formarea materiei
organice prevalează asupra descompunerii peste o perioadă de timp. Aceasta este baza de sporire a
fertilității și productivității în AC. Odată cu creșterea conținutului de materie organică, sporește
calitatea agregatelor structurale datorită humusului nou format care acționează ca un „clei”. Cu
creșterea conținutului de materie organică, crește și cantitatea accesibilă de nutrienți și se
ameliorează proprietățile solului.
Moderarea temperaturii solului. Reziduurile vegetale acoperă suprafața solului și o
protejează de razele solare. În timpul zilei solul nu se încălzește atât de puternic ca pe solul fără
reziduuri vegetale. Noaptea reziduurile vegetale acționează ca o plapumă și mențin solul cald. În
primăvara târzie când solul se încălzește lent, acest fenomen poate cauza unele probleme la
germinarea semințelor.
Micșorarea îmburuienării. Buruienile sunt inhibate de reziduurile vegetale. La acoperirea
solului cu cantități medii de reziduuri vegetale unele buruieni vor apărea și totodată, va fi observată
o reducere a numărului de buruieni. Combinarea metodelor de gestionare permite reduceri
semnificative a populației de buruieni din cadrul AC (26).
1.2.2. GESTIONAREA REZIDUURILOR VEGETALE

Cantitatea de reziduuri aflată la suprafața solului se datorează mai multor factori printre care
cei mai importanți sunt: planta cultivată anul precedent, asolamentul practicat, condițiile de
umectare, mărimea pantei, proprietățile solului, modul și tehnica utilizată la recoltarea culturii
precedente, sistemul de fertilizare utilizat și semănătoarea cu care se va semăna următoarea cultură.

39
 Pentru ca reziduurile vegetale să-și îndeplinească funcțiile, ele trebuie gestionate cu multă
iscusință. Pentru aceasta în AC există o noțiune specială-managementul (gestionarea)
reziduurilor. Aceasta se realizează prin metode mecanice și biologice.
Principalul factor care determină cantitatea reziduurilor vegetale este planta cultivată.
Anume plantele cultivate în asolament, an de an, permit a varia cantitatea de reziduuri vegetale.
Chiar din primii ani de trecere la sistemul de agricultură conservativă se recomandă a produce o
cantitate cât mai mare de reziduuri vegetale, dacă condițiile permit.
O cantitate de 6-10 t/ha de reziduuri ar fi optimală, inclusiv și cu masa vegetală a culturilor
succesive. În intervalul speciilor de plante cultivate întotdeauna se întâlnesc soiuri sau hibrizi care
formează o masă vegetală mai mare. Acolo unde condițiile permit este necesar de cultivat hibrizii și
soiurile care formează o masă vegetală abundentă.
Nici într-o situație nu se recomandă arderea paielor. Paiele pot fi înstrăinate de pe câmp
doar în condițiile când cantitatea lor este prea mare și distribuirea lor uniformă este dificilă.
În Republica Moldova după cantitatea reziduurilor vegetale produse, culturile pot fi așezate
în următoarea ordine: floarea soarelui (4,3-5,9 t/ha), porumb pentru boabe (3,1-5,7 t/ha), grâul de
toamnă (2,3 - 4,4 t/ha), mazărea pentru boabe (1,5-2,0 t/ha), (27).
Gestionarea reziduurilor vegetale la culturile care lasă miriște (în special la grâu, orz,
ovăs, secară) începe odată cu perioada de recoltare, deoarece după trecerea combinei rămân paiele.
Paiele se distribuie cât mai uniform pe teren. Se evită oprirea combinei în lan în timpul recoltării,
schimbarea direcției de înaintare a combinei atunci când vântul bate puternic. Vântul puternic va
determina o distribuție neuniformă a reziduurilor vegetale pe suprafața solului, chiar și atunci când
combinele sunt dotate cu echipamente adecvate pentru distribuția paielor, în special la culturile cu
bobul mic (13). O metodă bună este utilizarea distribuitoarelor de paie. Atenție deosebită este
necesar de acordat distribuirii plevei. În caz când pleava nu este distribuită într-un mod
corespunzător, pot apărea probleme pe parcursul întregii perioade de vegetație. Prima problemă
poate fi - calitatea inferioară a semănatului la deplasarea semănătorii pe pleavă. Culturile vor crește
prost, plantulele vor fi subțiri, proaste și, într-o oarecare măsură, sensibile la boli. În rândurile de
pleavă poate fi observată creșterea intensivă a buruienilor și a samuraslei, pot apărea probleme mari
legate de faptul că va scădea capacitatea de concurență a culturilor cu buruienile și, în ultimul rând,
în așa rânduri maturizarea se va petrece cu întârziere și recoltarea va începe mai târziu (30).
Înălțimea de cosire a miriștii este un moment foarte important și necesită o atenție majoră. Cultura
și cantitatea de masă vegetală formată determină care sunt variantele posibile. Dacă miriștea se va
cosi la o înălțime joasă atunci va scădea capacitatea de reținere a zăpezii a miriștii, și ca rezultat nu
va fi posibil de acumulat mai multă apă. Cosirea la o înălțime prea mare va conduce la unele
probleme de curățire a boabelor. Miriștea protejează solul de eroziunea eoliană și reține zăpada,
însă descompunerea ei este destul de lentă din cauza că contactul dintre reziduurile de miriște și sol
este limitat, iar aceasta va duce la uscarea miriștii și micșorarea activității microorganismelor.
Atunci când contactul dintre miriște și sol se mărește, datorită distribuirii minuțioase a paielor,
viteza de descompunere crește, și astfel sporește activitatea microorganismelor și accesibilitatea
apei.
Dacă reziduurile vegetale din miriște sunt gestionate adecvat, problemele legate de boli, buruieni și
dăunători rămân aceleași ca și în condițiile agriculturii convenționale. Probleme suplimentare apar
doar atunci când nu sunt gestionate corect reziduurile vegetale. Problemele legate de buruieni se
pot agrava în condițiile când paiele și pleava nu sunt distribuite uniform. De obicei, aceasta se
întâmplă, în condiții mai reci, sub ”plapuma” din reziduuri vegetale culturile răsar mai încet și sunt
mai des afectate de boli. Dacă în AC (la fel ca și în cea tradițională) ar apărea probleme din cauza
bolilor – acesta va fi un indicator că asolamentului nu i s-a acordat atenția cuvenită.
După culturile care lasă cantități nu prea mari de reziduuri cum ar fi: rapița, soia,
mazărea, muștarul și inul, nu este necesară o abordare specială în gestionare a reziduurilor. La
recoltarea acestor culturi trebuie să se respecte regulile expuse mai sus - distribuirea uniformă a
reziduurilor în lățimea de lucru a secerătoarei, evitarea grămezilor, brazdelor și nu este nevoie de
mărunțire. Astfel reziduurile vegetale vor fi utile și își vor îndeplini funcțiile în cel mai bun mod.

40
 După porumb și floarea soarelui. La recoltarea porumbului pentru boabe unii practicieni
recomandă dezicerea de la mărunțirea reziduurilor. Cel mai bine este de a recolta doar știuleții iar
tulpinile să rămână în câmp ne- mărunțite. În așa caz sunt avantaje: recoltarea se realizează mai
rapid, este mai mică sarcina pe combină, și respectiv, mai puține resurse vor fi cheltuite în termeni
de carburanți, piese de schimb, timp. Tulpinile de porumb rămase ne mărunțite, în timpul iernii vor
acumula o cantitate maximă de zăpadă. Mașina de semănat mai ușor va tăia reziduurile vegetale ne-
mărunțite, iar cele mărunțite vor fi deplasate în rândul semănat. Cu cât suprafața de suport va fi mai
mică, cu atât mai mult crește probabilitatea că brăzdarul nu vă tăia reziduurile vegetale, dar le va
împinge în rigolă. Prezența reziduurilor în patul germinativ va crea probleme la germinarea
uniformă a semințelor.
Reziduurile de floarea soarelui se recomandă de mărunțit cu tocătorul și distribuite uniform pe
suprafața solului. Astfel, ele vor avea un contact direct cu solul umed care va contribui la
descompunerea mai rapidă a reziduurilor.
Practicarea unui asolament rațional prevede alternarea diferitor grupe de culturi.
Reziduurile vegetale ale plantelor cultivate au diferită compoziție chimică. Pentru
gestionarea reziduurilor este important raportul dintre carbon și azot (C:N). Raportul ideal pentru
microorganismele din sol este de 24:1. Astfel, reziduurile vegetale de plantele leguminoase și
crucifere (muștar; rapița) sunt descompuse repede de microorganisme și nu se acumulează la
suprafața solului. Reziduurile cerealelor și floarei soarelui sunt descompuse mai lent de către
microorganisme și se acumulează la suprafața solului. Așadar alternarea acestor plante permite
reglarea cantității de reziduuri vegetale (2).
Tabelul 8
Raportul C:N în reziduurile vegetale la plantele cultivate (2)
Reziduurile C:N Reziduurile vegetale C:N
vegetale
cerealele păioase 80-82:1 leguminoasele 20-30:1
porumb 57:1 floarea soarelui 60:1
muștar, rapița 33:1 in 55:1

Pentru a spori procesul de degradare a celulozei, tot mai larg, în practica agricolă se folosesc
preparatele microbiene care constau din diferite amestecuri de microorganisme care folosesc în
calitate de sursă de energie reziduurile vegetale și tot odată fixează azotul atmosferic.

1.3. REALIZAREA DISTURBANȚEI MECANICE MINIME

Realizarea principiul disturbanța mecanică minimă a solului din punct de vedere tehnic este
unul dintre cele mai dificile aspect al aplicării sistemului no – tillage. În practică principiul se
realizează prin semănatul cu mașini de semănat speciale destinate pentru acest sistem. Dat fiind
faptului că semănatul se realizează în teren nelucrat, uneori tasat, acoperit cu un strat de resturi
vegetale, constructiv aceste mașini de semănat sunt mai grele după masă. Pentru realizarea
semănatului în sistemul no –till mașina de semănat trebuie să:
 taie stratul de resturi vegetale;
 să pătrundă în sol ( chiar și în sol tasat) la adâncimea optimală de semănat;
 să plaseze cu precizie semințele în sol umed, încheind rigola și asigurând un contact optim
dintre semințe și sol și, totodată, evitând contactul dintre semințe și resturile vegetale;
 să asigure o disturbanță minimă a solului –resturile vegetale rămase trebuie să asigure
micșorarea eroziunii, scurgerilor și evaporării;
 sa aplice îngrășăminte odată cu semănatul (28, 30).
Mașini de semănat cu brăzdar de tip daltă. Avantajele acestor mașini sunt următoarele :
 asigură un control bun al adâncimii;
 adâncime uniformă în condiții când solul este tasat, un contact bun dintre semințe și sol;

41
  curăță bine stratul gros de resturi vegetale și tasează bine rândul.

Figura 1. Brăzdar de tip daltă (4)

Mașini de semănat cu brăzdare de tip daltă, îndeplinind și funcția de aplicare în bandă
a îngrășămintelor.
Mașinile de semănat direct cu echipament de aplicare a îngrășămintelor îmbină avantajele
mașinilor pentru semănatul direct cu brăzdar de tip daltă și capacitatea de a aplica
îngrășăminte în bandă, lateral rândului în volum mare (Figura 1).
Avantajele acestor mașini sunt următoarele:
 introducerea semințelor și aplicarea îngrășămintelor printr-o trecere:
 în timpul semănatului există posibilitatea de a aplica volume mari de îngrășăminte (în
limitele recomandărilor) fără o influență negativă asupra germinației;
 capacitate înaltă de curățire a resturilor vegetale;
 tasarea calitativă a rândului.
Totodată aceste mașini au și unele dezavantaje care influențează calitatea semănatului și anume:
 calitatea patului germinativ poate influenta aplicarea îngrășămintelor în bandă, lateral
rândului, din cauza disturbanței învelișului de sol de către brăzdarul pentru aplicarea
îngrășămintelor;
 gradul de disturbanță poate fi înalt și câmpul poate rămâne văluros (30).
Mașini de semănat pneumatice. Aceste mașini de semănat pneumatice au devenite
populare printre fermieri în anii 70 ai secolului trecut. Modificarea construcției lor a permis apariția
semănătorilor care excelent înfăptuiesc semănatul. Mașinile de semănat pneumatice sunt înzestrate
cu brăzdare înguste și unelte de tasat rândul semănat ceea ce le face efective în sistemul no –till.
Aceste mașini au o capacitate înaltă de curățire a resturilor vegetale. Unul din dezavantajele
agronomice este că la semănatul leguminoaselor este posibilă deteriorarea semințelor.

Figura 2. Mașină de semănat pneumatică (21)

Mașini de semănat cu brăzdarele de tip disc. La mașinile de semănat destinate

semănatului direct cu brăzdare de tip disc se referă mașinile cu două discuri, cu trei discuri, cu
două discuri cu discuri ofset. Mașinile cu brăzdare cu două discuri au o mare prioritate, deoarece
asigură o disturbanță minimă a solului, iar discurile doar taie solul pentru a plasa sămânța în rigolă.
În rezultat, numai o cantitate mică de buruieni sunt stimulate să crească. Mașinile cu brăzdare cu
42
două discuri cu discuri ofset se deosebesc prin faptul că marginea unui disc este puțin mai înaintată
ca marginea altui disc. Discul din față taie resturile vegetale și solul astfel îndeplinind funcția
discului tăietor, iar discul din spate deschide rigola pentru plasarea seminței. O astfel de construcție
asigură semănatul calitativ și fără discul tăietor (28, 30).

Figura 3. Unitatea de semănat a mașinii de semănat ”KINZE”.

Discul tăietor (Figura 3, primul disc din stânga) este obligatoriu atunci când sunt cantități sporite de
reziduuri pe câmp intenționat pentru semănat. Prezența lui sporește disturbanța solului, micșorează
uzura brăzdarelor și uneori înfluiențează uniformitatea răsăririi.

1.4. DIVERSIFICAREA SPECIILOR CULTIVATE

1.4.1. ASOLAMENTUL ÎN AGRICULTURA CONSERVATIVĂ

Diversificarea speciilor prin diferite alternări și asociații de culturi care implică, de fapt,
cultivarea plantelor în asolament este unul dintre cele mai străvechi principii a tuturor sistemelor de
agricultură practicate până în prezent. În AC practicarea asolamentului are o importanță deosebită.
În AC că și în agricultura convențională, nu este de dorit de cultivat o plantă de cultură câțiva ani la
rând. În agricultura convențională, arătura cu plug cu cormane răstoarnă sub brazdă resturile
vegetale infestate, care în agricultura conservativă sunt lăsate la suprafața solului. La aplicarea
sistemului no –till se acordă o atenție deosebită unei planificări minuțioase a asolamentului, care
devine un factor compensatoriu. Trebuie să menționăm încă o dată importanța distribuirii uniforme
a paielor - dacă paile nu sunt distribuite uniform în ele se acumulează un șir de organisme nocive.
Chiar dacă și există probleme potențiale legate de boli, dezvoltarea bolilor se va petrece numai în
cazul când vor fi condiții favorabile de mediu. Alte metode de combatere (cum sunt aplicarea
fungicidelor) nu sau utilizat și, deci, se crește o recoltă infestată. Asupra ruginilor care se
răspândesc cu ajutorul vântului, resturile de miriște influențează neînsemnat, dar bolile frunzelor
pot cauza probleme deosebite, dacă nu se va utiliza un asolament rațional. Multe boli cauzate de
insecte, de asemenea pot fi evitate prin intermediul asolamentelor raționale. Măsurile de prevenire
a bolilor, provocate de insecte, cum ar fi mozaicul dungat al griului și piticirea galbenă a orzului,
includ nimicirea samuraslei și semănatul culturilor în temeni mai târzii, decât cei recomandați (30).
Un asolament ideal trebuie să includă alternarea culturilor cerealiere și oleaginoase sau
leguminoase. De exemplu, asolamentul cu următoarea alternare a culturilor:
1. Grâu
2. Rapiță
3. Orz
4. In,
permite a evita transmiterea bolilor de la o cultură la alta. Într- un astfel de asolament se ia în
considerație și combaterea samuraslei de la cultura precedentă. Rotația culturilor graminee cu
culturi dicotiledonate permite întreruperea ciclului de viață a dăunătorilor și a bolilor care au atacat
cultura precedentă. În cadrul unui astfel de asolament miriștea cerealelor poate asigura o protecție a
solului pe parcursul a 2 ani.

43
 Asortimentul culturilor. Asortimentul culturilor care poate fi cultivate în cadrul sistemului
no-till, practic, nu se deosebește de cel cultivat în tehnologii tradiționale. Ca și în orice alt sistem de
agricultură este sensul de începe cu astfel de culturi cum sunt grâul, ovăzul, orzul și inul care nu
creează mari probleme la cultivare. Odată ce apare experiența și încrederea sunt introduse și alte
culturi în asolament. Sistemul no-till asigură condiții ideale pentru cultivarea plantelor furajere. Cu
succes sunt cultivate astfel de plante ca rapița, mazărea, lintea și floarea soarelui, cu toate că
oportunitățile de aplicare a erbicidelor sunt foarte limitate. Cu toate că nu există plante, cultivarea
cărora nu este posibilă în sistemul no-till așa culturi ca porumbul și sfecla pentru zahăr ar putea
crea unele probleme. Cultivarea porumbului și soiei în sistemul no-till este realizată cu succes în
regiunile unde temperatura nu limitează cultivarea acestor plante. În zonele unde temperatura
solului primăvara este aproape de limitele de cultivare a plantelor iubitoare de căldură, condițiile
mai răcoroase care se stabilesc în sistemul no-till pot afecta culturile în fazele inițiale de dezvoltare.
Planificarea asolamentului. La planificarea asolamentului este necesar de a lua în
considerație mai multe aspecte. Multe aspecte sunt comune atât pentru agricultura convențională,
cât și cea conservativă, dar o parte totuși trebuie mențioante.
 Una și aceeași specie nu se va cultiva doi ani la rând pe același teren.
 Culturile fixatoare de azot sunt obligatorii în asolamentele AC.
 Alternarea culturilor graminee cu culturi dicotiledonate va permite soluționarea mai multor
probleme în asolament.
 Rotațiile planificate vor conține specii de plante care aparțin la diferite familii botanice.
 Includerea culturilor succesive pentru a ameliora acoperirea suprafeței și sporirea
conținutului de materie organică (8,28,30).

1.4.2. CULTURILE SUCCESIVE

Culturile succesive sunt plantele care sunt cultivate pentru a asigura acoperirea solului și a
ameliora proprietățile fizice, chimice și biologice ale solului. Culturile succesive pot fi semănate
independent sau în asociații cu cultura de bază. În Agricultura Conservativă culturile succesive sunt
de obicei lăsate la suprafața solului și încorporate mai degrabă biologic, decât cu uneltele de lucrare
a solului (8).
În linii generale, culturile succesive sunt utilizate pentru a realiza următoarele obiective:
 A asigura acoperirea solului pentru no-tillage ( reduce evaporarea apei și a temperaturii
solul, sporește infiltrarea apei)
 A proteja solul împotriva eroziunii.
 A reduce îmburuienarea.
 A adaugă masă vegetale în sol (pentru a acumula materie organică, a adaugă și a recicla
elementele nutritive, a hrăni viața din sol).
 A ameliorează structura solului
 A reduce infestarea cu boli să dăunători.
Realizând aceste obiective culturile succesive oferă următoarele beneficii:
 Sporesc rentabilitatea economică ( când sunt corespunzător alese);
 Reduc necesitatea aplicării pesticidelor;
 Sporesc recolta și ameliorează calitatea culturilor care urmează;
 Previn eroziunea solului;
 Conservează umiditatea solului;
 Mențin sau sporesc conținutul de materie organică;
 Prestează azot solului;
 Ameliorează fertilitatea solului;
 Reduc costurile fertilizării (8).

44
Beneficiul real de la o cultură succesivă depinde de specia cultivată, productivitatea culturii
cultivate și de durata perioadei de vegetație înainte de a fi terminată.
Culturile succesive graminee au mai mare potențial de a spori materia organică în sol. Cu cât este
mai mare masa de reziduuri la suprafața solului, cu atât este mai mare efectul asupra materiei
organice din sol. Cantitatea de reziduuri vegetale produse de cultura succesivă poate fi foarte mică,
chiar și o tonă de materie uscată la hectar. Tot odată măzărichea (Vicia villosa Roth) poate produce
o cantitate de reziduuri cuprinsă între 3 și 9 tone de masă uscată la hectar. Dacă o așa cultură cum
este secara de toamnă este cultivată până la maturitate - poate produce 7-12 tone (18).
În condiții concrete de fermă se vor alege culturile care cel mai bine (Tabelul 8) vor
satisface cerințele condițiilor locale, vor contribui la soluționarea problemelor și se vor încadra în
sistemul de gospodărire a fermei. Utilizarea amestecului de specii permite obținerea de beneficii
combinate. Cele mai obișnuite sunt cultivarea amestecurilor dintre graminee și leguminoase. În
Europa amestecurile sunt orientate pe trei direcții (1):
- Amestecuri pentru fixarea și conservarea azotului – în acest sens sunt folosite:
a. 50% trifoi încarnat, 20% măzăriche, 20% ovăz;
b. 30% facelia, 20% ovăz, 50% trifoi Alexander;
c. mazăre 50%, ovăz 50% (borceag)-folosită și în România;
d. măzăriche 50%, mazăre 20%, orz 50%;
e. măzăriche 50%, camelina 50% -amestec propus și pentru România în anii viitori.
- Amestecuri destinate drenării în profunzime, acoperirii solului și pentru albinărit:
a. facelia 60%, trifoi încarnat 30%, sulfină 20%;
b. facelia 60%, măzăriche 30%, camelina 20%;
c. rapița 60%, trifoi încarnat 30%, sulfină 20% și altele.
- Diverse amestecuri cu caracter mixt, precum:

Tabelul 9
Plante cele mai des răspândite în Europa pentru culturi intermediare și amestecuri ale
acestora (1, 19)
Specia Caracteristici
Rapiditate Efect Biomasă Calități Lupta Lupta Fixare
intrare în asupra vegetală meliferice contra contra azot
teren structurii pe levigării nematodelor
și suprafață nitraților
infiltrației
apei
Varză xxx xxx xx x xx x -
Muștar xxx xxx xxx xxx xx xx -
Napi xxx xx xx x xx - -
Rapiță xxx xxx xxx xxx xx x -
Hrișcă xxx xx xx xxx xx - -
Ridichi xxx xx xx xx xx xxx -
speciale
Măzăriche xx x xx x - - xxx
Raigras și xx xx xxx x xx - x
alte
graminee
Trifoiul x xx xxx x - - xxx
roșu
Trifoiul x xx xx x xx - xxx
alb
Sulfina x xx xxx xxx - - xxx
Facelia xxx xxx xxx xxx xx xx -
Secara xx xx xx x xxx - x
Ovăz xx xx xx x xx - x
Mazăre xx xx xx x - - xxx
Lupinul xx xxx xxx x - - xxx

45
 Bobul xx xxx xxx x - - xxx
Camelina xxx xxx xxx xxx xx - -
a. muștar +măzăriche 50% +50%;
b. măzăriche de iarnă +secară 50+50% servește ca mulci bioactiv;
c. raigras +trifoi încarnat.
Culturile succesive pot fi cultivate până la cultura de bază sau după recoltarea culturii de
bază. Terminarea culturilor succesive se petrece prin metoda chimică (aplicarea unui erbicid total)
și prin metoda mecanică – cu tăvălugii. Terminarea, în cele mai multe cazuri, se petrece în limita
intervalului: 2 săptămâni până la semănat – semănatul (18).

1.5. MANAGEMENTUL BURUIENILOR

Managementul buruienilor reprezintă o latură foarte importantă, alături de cele trei principii
fundamentale ale AC, care uneori este considerat de către cercetători al patrulea principiu
fundamental. Managementul buruienilor este crucial în implementarea AC, dat fiind faptului că în
câteva țări ale lumii buruienile au fost cea mai mare piedică în adoptarea AC (25). Pentru a evita
compromiterea sistemului de agricultură conservativă din cauza îmburuienării excesive a
semănăturilor fermierii, arendașii, agronomii și toți cei responsabili de implementarea sistemului ar
trebui obligatoriu să posede cunoștințe fundamentale și abilități practice în domeniul
managementului buruienilor.
Lucrările solului, inclusiv arăturile, practicate în sistemul convențional, distrug buruienile
existente, încorporează în adâncime semințele de buruieni scuturate la suprafața solului, se întorc la
suprafață și expun uscării și înghețului organele vegetative de înmulțire a buruienilor perene. În AC
semințele de buruieni sunt păstrate la suprafața solului și, respectiv, sporesc infestarea
semănăturilor cu buruieni. Mai mult ca atât, schimbarea practicilor de lucrare a solului din
convenționale în conservative provoacă schimbarea componenței floristice a speciilor de buruieni
din câmp. În sistemul AC, prezența reziduurilor la suprafața solului poate influența temperatura
solului și regimul de umiditate care afectează germinarea semințelor de buruieni și modelele de
răsărire pe parcursul perioadei de vegetație a culturii. Unele specii de buruieni germinează și cresc
mai abundent în condițiile AC. Multiplele cercetări efectuate în țară și peste hotare au demonstrat
că în sistemul conservativ are loc înrădăcinarea buruienilor perene, atât dicotiledonate, cât și cele
monocotiledonate.
Combaterea buruienilor fără lucrarea solului, este nou, complicat dar posibil de realizat.
Realizarea cu succes a măsurilor preventive și în cadrul unui asolament rațional, cu o cantitate
suficientă de reziduuri vegetale și cu încadrarea culturilor succesive permite în unele cazuri
minimizarea utilizării erbicidelor. Tot odată buruienile care cresc în timpul vegetației culturii, sunt
nimicite cu erbicide postemergente, recomandate și pentru sistemul convențional de agricultură.
Paralel cu aplicarea erbicidelor cu acțiune totală (glifosat), care deseori sunt un component al
sistemului conservativ pot exista și alte măsuri de combatere a buruienilor. Utilizarea oricărei
metode care ar putea crea condiții mai favorabile pentru planta cultivată, prin oprimarea sau
nimicirea buruienilor, înseamnă că câmpul va fi mai curat, iar recoltele mai bogate.

1.5.1. MĂSURILE NECHIMICE DE REGLARE A GRADULUI DE ÎMBURUIENARE

Obiectivul de lungă durată a unui management durabil a buruienilor nu este combaterea

totală a buruienilor din culturi, dar mai degrabă crearea unui sistem care reduce infestarea cu
buruieni și minimalizează concurența dintre buruieni și plantele de cultură. Utilizarea practicilor
culturale prezentate vor contribui la realizarea acestui obiectiv.
Măsurile preventive cuprind metode care împiedică pătrunderea unor specii noi de
buruieni, pot stăvili răspândirea speciilor de buruieni foarte dăunătoare, limitează invadarea

46
culturilor agricole de către buruieni și previn împrospătarea rezervei de semințe de buruieni în sol și
a organelor de înmulțire vegetativă (20,24). Măsurile preventive includ următoarele:
 Utilizarea la semănat a semințelor curate de buruieni;
 Prevenirea diseminării semințelor de buruieni dintr-un areal în altul, utilizând mașini și
agregate curățate de buruieni;
 Distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafețele necultivate.
Posibil că va apărea uneori necesitatea de stropire cu erbicide de acțiune totală a hotarelor
exterioare a câmpurilor. Dacă iarba care crește împrejurul câmpului se va nimici, atunci posibil ca
va crește pălămida în locul ei.
Rotația culturilor. Alegerea culturilor și planificarea asolamentului are o deosebită
importanță pentru sistemul de AC, deoarece nu se efectuează lucrări ale solului și nu se
încorporează erbicidele. La alegerea culturilor pentru cultivare în asolament trebuie să se țină cont
de toate variantele de combatere a buruienilor, care potențial vor fi cele mai răspândite. Iarba de
sudan, rapița, secara, ierburile perene (începând cu anul doi de cultivare) pot foarte efectiv oprima
buruienile. Este deosebit de importantă informația despre buruienile răspândite pe aceste câmpuri
în trecut și cunoștințele practice despre erbicidele existente pentru aplicarea pe vegetația culturilor.
Uneori nu este posibil de aplicat erbicide pe vegetație. Alegerea culturilor trebuie să fie efectuată
luând în evidență și problemele care pot apărea la buruienile perene. Alternarea culturilor graminee
cu culturile dicotiledonate permite de a combate eficient samurasla culturilor.
Reziduurile vegetale de plante. Acoperirea solului cu reziduuri de plante este un
instrument util în managementul buruienilor. Odată cu creșterea cantității de rămășițe vegetale de la
suprafața solului, capacitatea de germinație a buruienilor scade și încetinește în timp. Răsărite mai
târziu, plantele de buruieni produc mai puține semințe, astfel plantele cultivate sunt avantajate în
concurența cu buruienile și scăderile de recoltă din cauza buruienilor sunt mai mici. Cu toate
acestea reziduurile de plante nu pot oprima pe deplin creșterea buruienilor. Capacitatea de oprimare
depinde de mai mulți factori printre care: speciile de buruieni prezente, cultura cultivată, condițiile
climaterice etc. Integrarea metodelor de combatere într-un management, împreună cu aplicarea
erbicidelor, permite obținerea rezultatelor scontate.
Culturile succesive. Includerea culturilor succesive în asolament între două culturi
principale este o bună măsură preventivă într-un management al buruienilor. Covorul viguros a
unei culturi succesive poate stopa completamente creșterea buruienilor anuale provenite din
semințe. Culturile succesive pot să reducă substanțial creșterea și reproducerea buruienilor perene
care apar sau regenerează din rădăcini, rizomi sau tuberculi și sunt mai greu de oprimat. Efectul
culturilor succesive depinde în mare măsură de compoziția floristică a speciilor și raportul speciilor
de buruieni. Oprimarea buruienilor se exercită parțial prin concurența pentru resurse cum sunt
lumina, substanțele nutritive și apa în timpul vegetației a culturilor succesive și parțial prin efectele
fizice și chimice care apar atunci când reziduurile culturilor succesive sunt lăsate pe suprafața
solului ca un ”mulci mort”.
Epoca de semănat. Semănatul culturilor de primăvară timpurii înainte de răsărirea
buruienilor permite fermierilor să obțină semănături curate fără aplicarea glifosatului. Acest caz
este posibil doar la absența buruienilor anuale de toamnă, îmblătoare, bienale și perene. Prin
semănatul timpuriu se subînțelege că planta cultivată este capabilă să răsară și să se dezvolte în
condiții mai răcoroase. Lucerna, grâul de primăvară, orzul de primăvară, mazărea și inul pot fi
semănate îndată ce sau stabilit temperaturi pozitive și este posibil de a efectua semănatul. Prezența
unui pat germinativ puțin tasat și bine umectat permite efectuarea semănatului la o adâncime mică
ce contribuie la răsărirea rapidă și asigură o capacitate maximă de concurență a culturii (30).
Alegerea soiului/hibridului. Un aspect foarte important este alegerea soiurilor/hibrizilor,
care vor germina și răsări rapid, apoi va crește intensiv și va acoperi suprafața solului, micșorând în
așa mod capacitatea de concurență a buruienilor. Această practică va permite micșorarea
consumului de erbicide la hectar și,respectiv, va spori eficiența producerii.
Geometria de semănat. Densitatea și modelul de semănat modifică structura covorului
vegetal al culturilor, care la rândul său, influențează capacitatea de sufocare a buruienilor.

47
Semănatul culturilor în rânduri înguste provoacă schimbarea microclimei. Înființarea unei culturi cu
o distribuire mai uniformă și densitate mai mare a plantelor rezultă în utilizarea mai bună a luminii
și apei și creează o capacitate de concurență mai mare a culturii cultivate. Semănatul în rânduri
înguste cu o densitate mai mare de semănat va reduce biomasa buruienilor răsărite mai târziu prin
cantitatea redusă de lumină accesibilă sub baldachin. Plantele cultivate în rânduri înguste încep să
concureze cu buruienile într-o fază mai devreme decât cele din rânduri largi, datorită închiderii mai
rapide a baldachinului și a unei distribuții mai bune a rădăcinilor.
Plasarea optimală a semințelor și îngrășămintelor. Plasarea semințelor la o adâncime
mică și în rigola umedă contribuie la o germinație rapidă. Tăvălugirea solului direct pe rândul
semănat sporește germinația semințelor și, în același timp, nu stimulează răsărirea semințelor de
buruieni în spațiul dintre rânduri. Numai la tăvălugirea directă a rândului semănat spațiul dintre
rânduri deseori rămâne acoperit cu sol afânat. Un astfel de strat se usucă rapid și astfel, mediul
împiedică germinarea semințelor de buruieni. O astfel de influență este evidentă la utilizarea
brăzdarului de tip daltă. Introducerea îngrășămintelor lateral rândului sau alături de sămânță de
asemenea poate spori capacitatea de concurență a culturii. Buruienile care răsar între rânduri la o
anumită distanță de îngrășăminte, cresc mai puțin intensiv, decât culturile care răsar alături de
îngrășăminte (30).

1.5.2. MĂSURILE CHIMICE DE REGLARE A GRADULUI DE ÎMBURUIENARE

Pregătirea către aplicarea erbicidelor trebuie să fie una mai mult decât minuțioasă.
Stropitoarele trebuie să fie menținute în așa stare, încât să poată fi gată pentru a fi puse în funcțiune
într-o perioadă foarte limitată de timp, perioadă foarte scurtă de timp care este determinată de starea
vremii și faza buruienilor. Procedura de deservire tehnică a stropitorii trebuie efectuată de două ori
pe an: toamna, înainte de stropirea cu erbicide și primăvara, înainte de începerea perioadei de
aplicare a erbicidelor. O limitare a AC este eficiența scăzută a erbicidelor aplicate la suprafața
solului. Prezența reziduurilor de plante la suprafața solului împiedică contactul direct al erbicidului
cu solul și o mare parte a erbicidelor rămân pe suprafața reziduurilor ne ajungând la țintă. Din
aceste considerente erbicidele preemergente (aplicate pe sol) nu sunt recomandate pentru utilizare.
Implementarea pe scară largă a AC nu ar fi fost posibilă fără utilizarea largă (în limita
recomandărilor) a erbicidelor în bază de glifosat. La aplicarea oricărui produs se respectă cu
strictețe norma de consum a produsului comercial. În toate cazurile, pentru a spori eficacitatea
erbicidului se recomandă:
- Micșorarea volumului soluției de lucru până la 50 l/ha;
- Utilizarea unui adjuvant neionic sau a sulfatului de amoniu (2% din volumul soluției de
lucru);
- Aplicarea erbicidului doar pe plantele curate, nesupuse stresurilor și în faza activă de
creștere;
- Utilizarea doar a apei curate, prezența particulelor de sol va duce la dezactivarea
erbicidului: nu utilizați apă cu un conținut mai mare de 500 mg/l de calciu sau 700 mg/l de
magneziu (30).
Combaterea buruienilor în perioada de vară-toamnă. După recoltarea cerealelor de
toamnă și primăvară, a rapiței și a mazării apare posibilitatea combaterii buruienilor perene.
Eficacitatea combaterii buruienilor perene depinde de creșterea secundară a buruienilor, deoarece
interceptarea erbicidului crește odată cu creșterea aparatului foliar activ. Creșterea secundară a
buruienilor este observată în condiții când după recoltarea culturilor este suficientă apă în sol și se
stabilește o climă caldă. O altă condiție este ca după aplicarea erbicidului să fie suficient timp
favorabil ca erbicidul aplicat să fie translocat către organele generative. Este recomandată aplicarea
erbicidelor în bază de glifosat în doza recomandată pentru combaterea buruienilor perene.
Buruienile de toamnă răsar toamna și cresc formând o ”rozetă” la suprafața solului. Ele iernează și
primăvara își continuă vegetația. Dacă ele nu vor fi nimicite apare riscul îmburuienării puternice a

48
culturilor semănate toamna sau primăvara. În cazul când buruienile de toamnă sunt prezente în
câmp este recomandat ca aplicarea erbicidelor să fie efectuată toamna. Pentru combaterea
populațiilor de pungulița de câmp și traista ciobanului poate fi aplicat erbicidul 2,4 D în doza
recomandată pentru buruienile anuale. Buruienile anuale de toamnă se recomandă de tratat cu
erbicide în perioada de la începutul lui octombrie până la căderea înghețului. Dacă erbicidele se vor
aplica timpuriu, nu toate buruienile care vor răsări mai târziu vor fi combătute. Pe măsura ce se
apropie timpul înghețurilor eficacitatea crește și cea mai mare eficacitate este aplicarea erbicidului
chiar înainte de îngheț.
Combaterea buruienilor în timpul semănatului. Prezența unei perioade calde înainte de
semănatul culturilor de primăvară permite utilizarea unui produs în bază de glifosat pentru
combaterea buruienilor. În cazul când pe câmp se întâlnesc vetre de buruieni perene sau câmpul
este puternic îmburuienat cu buruieni perene atunci erbicidul cu glifosat se va aplica cu aproximativ
două săptămâni înainte de efectuarea semănatului, respectând doza de erbicid pentru combaterea
buruienilor perene În cazul când câmpul este îmburuienat cu buruieni anuale atunci aplicarea
erbicidului se recomandă de efectuat: cu o zi înainte de semănat sau peste câteva zile după semănat.
Alegerea epocii de aplicare este foarte importantă. Dacă erbicidul se va aplica cu câteva zile
înaintea semănatului, de la momentul aplicării și până la semănat va trece o perioadă în care vor
răsări și alte buruieni. Nu se recomandă aplicarea erbicidului îndată după semănat. Eficacitatea
erbicidului scade, deoarece la suprafața frunzelor de buruieni se va afla o cantitate de pulbere,
ridicată în timpul semănatului și deci, suprafața de contact cu frunza va fi micșorată. Dacă se
efectuează semănatul timpuriu, când solul nu s-a încălzit bine și germinația semințelor este mai
lentă, perioada de aplicare a erbicidelor este mai îndelungată, iar posibilitatea de aplicare este mai
mare. Astfel erbicidul poate fi aplicat după semănatul tuturor culturilor de primăvară.
Protecția plantelor împotriva buruienilor în timpul vegetației culturilor. În timpul
perioadei de vegetație protecția plantelor împotriva buruienilor se va efectua cu respectarea tuturor
obiectivelor și regulamentelor destinate agriculturii convenționale, dar cu aplicarea numai a
erbicidelor postemergente. No–tillage este un sistem complet diferit față de agricultura cu arătură.
În sistemul de agricultură cu multe lucrări mecanice, toate buruienile, cunoscute și necunoscute
erau nimicite prin lucrările solului. În sistemul de AC situația se schimbă brusc. Fermierul trebuie
să cunoască toate buruienile răspândite în regiune, trebuie să le recunoască începând cu faza de
răsărire și terminând cu sămânța. Arsenalul agronomului trebuie să fie dotat cu ghiduri, albume,
determinatoare, aplicații pentru planșetă și smartphone, cu tot ce este necesar pentru a determina cât
mai rapid buruienile noi întâlnite pe câmpuri. Paralel cu aceasta, este necesar de a ameliora
cunoștințele despre erbicide. În multe cazuri sunt indicate doar grupele de buruieni destinate
combaterii cu erbicidul dat. În cazul AC aceasta nu este suficient. Inginerul –agronom trebuie să
cunoască exact sensibilitatea buruienilor față de erbicidul dat (de exemplu: combate, parțial
combate, nu combate). La prima vedere acest lucru pare simplu, însă este suficient de complicat.
Totalitatea informațiilor prezente în pliante, cataloage și recomandări nu satisfac pe deplin
cerințele. Pentru fiecare erbicid trebuie să se cunoască condițiile optimale de aplicare pentru cea
mai mare eficiență, restricțiile față de rotația culturilor, posibilitatea de amestecare cu alte erbicide.
În cazul când informația este insuficientă inginerul - agronom trebuie să contacteze consultanții
privați, reprezentanții firmelor de distribuire sau institutele statale pentru a obține informația
necesară.
Evitarea apariției ”super buruienilor” Aplicarea repetată a unui și același erbicid a
condus la apariția rezistenței buruienilor față de erbicide. Probabilitatea apariției buruienilor
rezistente apare atunci când erbicidul nu manifestă nici o acțiune asupra speciei de buruieni pe care
în anii trecuți era combătută eficient și, în același timp, combate alte specii indicate pe etichetă.
Depistarea și verificarea rezistenței unei buruieni față de un erbicid este o activitate de cercetare
științifică și este efectuată de instituțiile de cercetare. Condiția minimă pentru prevenirea apariției
biotipurilor rezistente este alternarea erbicidelor cu diferite mecanisme de acțiune împotriva
buruienilor (14).

49
În condițiile AC importanța rotației erbicidelor sporește deoarece în combaterea buruienilor nu se
utilizează uneltele active de lucrare a solului, iar buruienile nu se nimicesc nici prin arături și nici
prin cultivații între rânduri. Rolul metodelor culturale crește simțitor în combaterea buruienilor și
prevenirea apariției speciilor de buruieni rezistente la acțiunea erbicidelor când utilizarea unor
metode este limitată.

1.6. APLICAREA ÎNGRĂȘĂMINTELOR

În AC ca și în orice alt sistem de agricultură, elementele nutritive care sunt înstrăinate din
sol cu producția de bază la recoltare, necesită de a fi întoarse în sol pentru cultivarea cu succese a
plantelor pentru anul viitor. Cea mai bună metodă de a determina necesitățile plantelor în
elementele nutritive este analiza solului. Când un laborator certificat înfăptuiește analiza solului
pentru a determina necesitatea de elemente nutritive, rezultatele unei astfel de analize sunt o bază
bună pentru a determina necesitatea substanțelor care trebuie aplicate pentru a obține recoltele
planificate. Fiind o procedură periodică de monitorizare a fertilității solului (odată la 5 ani), analiza
solului este deosebit de importantă pentru a corecta deficiențele în elementele nutritive înainte de a
începe implementarea AC (6).
La începutul implementării poate apărea carența de azot, cauzată de descompunerea
resturilor vegetale de la suprafață de către microorganisme. În acest caz se va aplica o cantitate
compensatorie de azot din raportul 10 kg de substanță activă de azot la o tonă de paie de grâu,
pentru porumb boabe -7 kg de substanță activă de azot. Dacă solul are un conținut scăzut de fosfor
accesibil atunci se recomandă aplicarea dozelor înalte pentru corectarea nivelului de fosfor în sol
(29). De asemenea, conținutul de potasiu și calciu trebuie corectat pentru a fi readus la nivelul înalt
de asigurare.
Cerințele plantelor în elementele nutritive în AC în linii mari, nu se deosebesc de cerințele plantelor
în elemente nutritive în agricultura convențională. Introducerea îngrășămintelor alături de sămânța
plantei de cultură, dar nu prea aproape, este o sarcină nu prea ușoară în ambele sisteme.
Îngrășămintele se vor aplicate în dozele și rapoartele cele mai efective pentru cultura dată și, tot
odată, luând în considerație condițiile concrete din gospodărie. Îngrășămintele urmează să fie
aplicate atunci când necesită cultura, dar nu atunci când este posibil de aplicat.
Îngrășămintele urmează să fie administrate în zona sistemului radicular, unde vor fi maximum
accesibile plantei.
Un sistem standardizat de aplicare a îngrășămintelor nu există, deoarece fiecare cultură, în
condițiile unui câmp concret, are nevoie de un anumit tip de îngrășăminte, norme de aplicare timp
și metode de aplicare.
Este important de a introduce îngrășămintele acolo unde cultura le va utiliza mai efectiv. De la
începutul implementării semănatului în miriște și până în prezent, în construcția semănătorilor
prezente pe piață s-a realizat un progres considerabil. Treptat, este accesibilă mai multă tehnică
agricolă care odată cu semănatul introduce și îngrășăminte, ceea ce reduce la minim disturbanța
solului. Aplicarea îngrășămintelor prin împrăștiere în AC este tot atât de neefectivă ca și în
agricultura convențională. Analogic aplicarea îngrășămintelor în bandă are aceleași priorități în
ambele sisteme. La implementarea AC într-o gospodărie concretă întotdeauna trebuie de avut în
vedere variantele pro și contra a diferitor sisteme de aplicare a îngrășămintelor. Alegerea sistemului
de aplicare a îngrășămintelor depinde de tipul și de cantitatea de îngrășăminte necesară de a fi
introdusă, de tipul utilajului pentru semănat, tipul utilajului pentru aplicarea îngrășămintelor și de
prezența tehnicii în perioada încordată a semănatului.

Diferite oportunități de aplicare a îngrășămintelor în AC (30)

Pro Contra
Aplicarea în bandă primăvara
Permite a redistribui sarcina de lucru. Pentru Prevede cheltuieli adăugătoare. Poate fi extrem
aplicarea în bandă primăvara pot fi utilizate toate de nefavorabil pentru solul pregătit pentru

50
 felurile de îngrășăminte. semănat în sistemul no-tillage. După prima
trecere pot rămâne urme de tasare pe miriște. La
efectuarea semănatului pot apărea probleme
legate de curățirea resturilor din fața brăzdarului.
Aplicarea odată cu semănatul
De regulă, este considerată cea mai simplă metodă Cantitatea de îngrășăminte este limitată din cauza
de aplicare a îngrășămintelor. Efectuarea dintr-o probabilității de vătămare a plantelor. Reducerea
trecere a semănatului și a aplicării îngrășămintelor populației de plante, ca rezultat a aplicării
este efectivă din punct de vedere a timpului și cantităților prea mari de îngrășăminte, poate
cheltuielilor de motorină. Multe semănători sunt rezulta în maturizarea mai târzie a plantelor sau
capabile să introducă îngrășămintele concomitent cu în scăderi de recoltă. Poate apărea necesitatea de
semănatul. Există limitări la cantitatea de aplicare adițională a îngrășămintelor pentru ca
îngrășăminte care poate fi aplicată, cantitatea care culturile să primească cantitatea necesară de
poate fi asimilată de plante cu cea mai mare nutrienți.
eficacitate.
Aplicarea îngrășămintelor lateral rândului odată cu semănatul
Permite aplicarea volumului necesar printr-o trecere Este nevoie de echipament special. Unele
odată cu semănatul. Îngrășămintele sunt introduse semănători destinate aplicării îngrășămintelor
suficient de aproape de sămânță, pentru a asigura lateral, pot deteriora patul germinativ și crea
utilizarea lor eficientă, și, totodată, la distanță unele probleme la semănat. Există probabilitatea
suficientă pentru a evita problemele legate de să fie necesar un tractor cu putere mai mare,
toxicitate. Deoarece în acest caz îngrășămintele sunt deoarece unele semănători care introduc
introduse aproape de rândul cu sămânță, îngrășămintele lateral rândului odată cu
îngrășămintele sunt mai accesibile semințelor de semănatul au nevoie de o forță de tracțiune mai
plante, decât semințelor de buruieni dintre rânduri. mare. În timpul semănatului se introduc cantități
Este avantajos din punct de vedere a cheltuielilor de mari de îngrășăminte.
producție, două lucrări efectuate dintr-o trecere.
Aplicarea prin împrăștiere primăvara
Permite schimbarea normelor de aplicare a Poate fi o metodă neefectivă de aplicare a
îngrășămintelor în timpul semănatului. Este o îngrășămintelor. Mai ales în condițiile anilor
metodă comodă de aplicare a cantităților adiționale secetoși și când stratul de resturi vegetale este
de îngrășăminte cu azot, când nu este accesibilă gros. Primăvara, în perioada când timpul este
semănătoarea sau când condițiile de vegetație limitat, va fi nevoie de un procedeu adițional.
impun necesitatea de a aplica doze mai mari de
îngrășăminte cu azot. Aplicarea îngrășămintelor
prin împrăștiere este o metodă foarte rapidă, cu
cheltuieli minime de energie și care poate fi utilizată
atunci când este comod: atât înainte de semănat, cât
și după apariția plantulelor. Cea mai efectivă formă
de îngrășăminte cu azot aplicată prin această
metodă este silitra amoniacală.

1.7. IMPLEMENTAREA AGRICULTURII CONSERVATIVE

AC - un sistem de producere care a aparut relativ recent. Agricultorii de mai mult de 10 mii
de ani practică o agricultură bazată pe lucrarea solului și trecerea spre un alt sistem în care lucrarea
mecanică a solului nu-și are loc deloc nu este ușor. Schimbarea paradigmei de intensificare durabilă
a agriculturii necesită mult efort din partea tuturor specialiștilor implicați în implementarea AC.
Pentru a facilita procesul de adoptare a AC au fost elaborate recomandări, pași critici în vedere
trecerii de la agricultura convențională la AC (6).
1. Ameliorarea cunoștințelor despre sistem.
Odată ce sunt toate premizele pentru a trece la un alt sistem de producție este necesar de a cunoaște
cât mai mult despre acest sistem. Agricultura Conservativă este un sistem complet diferit față de cel
bazat pe lucrarea solului. Sistemul se bazează pe ameliorarea biologiei solului prin nelucrarea lui,
menținerea suprafeței solului acoperit cu reziduuri vegetale sau cu masa culturilor succesive. Este
necesar ca cel puțin cu un an înainte să se înceapă planificarea pentru a trece la un sistem de AC.
2. Efectuarea analizei solului și corectarea carenței.

51
Carența în elemente nutritive trebuie corectată odată cu trecerea la AC. Multe soluri arabile sunt
secătuite în elemente nutritive. Odată ce rezultatele analizelor arată o carență acută în fosfor, atunci
posibil ca va fi necesar de aplicat doze mari de îngrășăminte cu fosfor. La fel se va proceda și cu
alte elemente nutritive și respectiv se va corecta pH dacă va fi necesar. După o perioadă de 5 ani se
recomandă repetarea petrecerii analizei solurilor.
3. Evitarea solurilor cu drenaj prost.
Este cunoscut faptul că sistemul no –tillage duce la scăderi esențiale de recoltă pe solurile cu un
drenaj slab. Se recomandă ca înainte de a implementa AC mai întâi să se construiască un sistem de
drenare adecvat apoi se purcede la implementarea sistemului no-tillage.
4. Nivelarea suprafeței solului.
Există mai multe cauze în rezultatul cărora suprafața solului nu este nivelată. Recoltarea câmpului
pe timp umed, cultivatul între rânduri a culturii prășitoare, eroziunea solului – toate acestea pot lăsa
după sine un câmp neuniform. Oricare ar fi motivul, nivelarea suprafeței este un procedeu
obligatoriu la implementarea sistemului no –tillage. Nici o semănătoare no –till nu poate garanta
obținerea răsăririi uniforme în cazul semănatului unui teren ne nivelat.
5. Eliminarea compactării solului.
Lucrarea îndelungată cu unul și același echipament și la aceiași adâncime duce la formarea ”tălpii
plugului”. Unele soluri, în condiții de pedogeneză au format un strat impermeabil ”hardpan”.
Independent de cauzele formării unui strat compact de sol el trebuie eliminat. Eliminarea
compactării solului se efectuează de obicei cu plugul subsolier sau plugul paraplow.
Implementarea sistemului no –tillage pe solurile compactate, evident, va conduce la reducerea
recoltei și la compromiterea sistemului.
6. Producerea celei mai mari cantități de reziduuri vegetale posibile.
Aproape toate avantajele sistemului no-tillage reies din menținerea permanentă a solului acoperit și
doar câteva reies din nelucrarea solului (2). Sistemul no –tillage cu cantități insuficiente de
reziduuri vegetale nu va permite beneficierea pe deplină de acest sistem. Fermierii ar trebui sași
îndrepte eforturile spre producerea unei cantități maxime de masă vegetală. Dacă condițiile
climaterice permit, la începutul sistemului no-tillage, fermierii ar trebui să aibă ca scop producerea
unei cantități mai mari de 6 t/ha de reziduuri vegetale, iar mai târziu și mai mult de 10 t/ha de masă
uscată pe an. Acest scop poate fi realizat prin introducerea și valorificarea unor asolamente
argumentate care de asemenea includ culturi succesive.
7. Procurarea unei mașini de semănat no –till.
Odată ce au fost realizați toți pașii precedenți. Fermierul va trebui să procure o mașină specială
pentru semănatul în condiții no-till. Sunt frecvente cazurile când fermierii sunt entuziasmați de
sistemul no-tillage și procură semănători fără a respecta toate condițiile și, ca rezultat, rezultatele
așteptărilor sunt modeste și blamează sistemul ca unul care nu corespunde condițiilor locale.
Fermierii trebuie să cunoască prealabil ce culturi vor cultiva, de câte semănători vor avea nevoie.
De obicei este nevoie da a procura două semănători una pentru culturi prășitoare și una pentru
culturi cerealiere.
8. Startul de pornire cu 10 % din gospodărie.
AC este un sistem completamente nou. Lucrarea solului nu se mai realizează, speciile de buruieni
sunt altele, tratările chimice diferă și trebuie înfăptuite cu o acuratețe mai mare; semnatul diferă,
asolamentul diferă, bolile și dăunătorii diferă, managementul diferă etc. Când se schimbă sistemul
de la agricultură convențională spre AC o mulțime de decizii noi trebuie luate. Pentru a nu supune
riscului întreaga gospodărie se recomandă de a începe implementarea sistemului nou pe o porțiune
de 10 % din gospodărie. Odată cu obținerea noilor abilități și cunoștințe, și totodată stăpânirea
sistemului- suprafața se va mări. Se recomandă de a începe implementarea pe cele mai fertile soluri.
9. Introducerea și valorificarea asolamentului și cultivarea culturilor succesive
După ce pașii precedenți au fost înfăptuiți, fermierii ar trebui să-și axeze atenția spre introducerea și
valorificarea unui asolament optimal din punct de vedere al recoltelor scontate, oprimării
buruienilor, cantității de reziduuri vegetale lăsate la suprafața solului, eficienței economice și
managementul riscului. În sistemul no-tillage asolamentul are o importanță mult mai mare ca în

52
agricultura convențională și o diversitate mai largă a culturilor totdeauna trebuie să fie un obiectiv
cînd se aplică sistemul no-tillage. Cu cât este mai mare diversitatea culturilor cu atât este mai bine.
O diversitate mare trebuie să fie și economic avantajoasă și poate fi realizată la utilizarea culturilor
succesive. Culturile succesive, în combinație cu no-tillage în asolamente argumentate, asigură
sustenabilitatea sistemului de producere.
10. Studierea permanentă
Implementarea sistemul de AC este un proces continuu. Chiar și fermierii cu o experiență de 20 -30
de ani în aplicarea sistemului recunosc că în fiecare an descoperă ceva nou. Cunoștințele sunt
recunoscute ca fiind principalul obstacol în implementarea agriculturii conservative chiar și când
sistemul se aplică pe milioane de hectare. Fermierii trebuie să fie gata pentru a învață continuu și a
fi la curent cu toate realizările în domeniu. Sursele de cunoștințe pot fi foarte diverse, începând cu
fermierii din vecinătate care aplică acest sistem și, terminând cu cele mai avansate lucrări științifice
(6).

Bibliografie

1. Berca, M., 2011. Agrotehnică: transformarea modernă a agriculturii. Editura Ceres.

2. Carbon to Nitrogen Ratios in Cropping Systems
https://www.nrcs.usda.gov/wps/PA.../download?cid...ext..
3. Crochet, F., Nicoletti, J.P., Bousquet, N., 2008. Simplification du travail du sol: un intérêt
économique variable d'une exploitation à l'autre. Perespectives Agricoles, pp.22-25
4. Dale Drills: The future of efficient crop establishment. Pagina oficială.
http://www.daledrills.com/drill-range/eco-drill/
5. Derpsch, R., 1998. Historical review of no-tillage cultivation of crops. În: Proceedings of the 1
st JIRCAS Seminar on Soybean Research on No-tillage Culture &Future Research Needs, pp.
1-18. March 5-6, 1998 Iguassu Falls, Brazil, JIRCAS Working Report, Nо 13.
6. Derpsch, R., 2008. Critical Steps to No-till Adoption, In: No-till Farming Systems. Goddard, T.,
Zoebisch, M.A., Gan, Y., Ellis, W., Watson, A. and Sombatpanit, S., Eds., 2008, WASWC. p
479-495
7. Derpsch, R.,Cullinan A., 2006. Keep soil covered for longer life. Faring Ahead, (172), p.37-39.
8. Florentin, M., A., Marcos, Penalva, Admir, Calegari, Rolf Derpsch, 2011. Green Manure/Cover
Crops and Crop Rotation in Conservation Agriculture on Small Farms, FAO, Rome, 109 p.
9. Food and Agriculture Organization of the United Nations. Food and Agriculture Organization
of the United Nations. Conservation Agriculture. [Online] FAO, 2018. [Cited: Iulie 15, 2018.]
http://www.fao.org/conservation-agriculture/overview/what-is-conservation-agriculture/en/.
10. Friedrich, T., Kassam, A. N., 2009. Adoption of Conservation Agriculture technologies:
constrains and opportunities. Invited paper, 4th World Congres on Conservation Agriculture, 4-7
February. New Delhi: ICAR.
11. Gonzales-Sanchez, E. J., Veroz-Gonzalez, O., Blanco-Roldan, G.L., Marquez-Garcia, F.,
Caronell –Bojollo, R., 2015. A renewed view of Conservation Agriculture and its evolution
over the last decade in Spain. Soil and Tillage Research, 146 (PB), pp. 204-212.
12. Gonzalez-Sanchez, Emillio J., Moreno – Garcia, Manuel, Kassam, Amir [et al.] Conservation
Agriculture: Making Climate Change Mitigation and Adaptation Real in Europe
http://www.ecaf.org/downloads
13. Guș, P., Rusu, T., Stănilă, S., 2003. Lucrările neconvenționale ale solului și sistema de mașini.
Risoprint, Cluj Napoka.
14. Herbicides Resistance Action Committee/ Global classification look up.
http://hracglobal.com/tools/classification-lookup
15. Kassam, Amir, Friedrich, T., Derpsch, R., Kienzle, J., 2015. Overview of the worldwide spread
of Conservation Agriculture. Field Actions Science Reports, Vol 8.

53
16. Kassam, Amir, Friedrich, Theodor, Shaxson, Francis, Pretty, Jules, 2009. The Spread of
Conservation Agriculture: Justification, sustainability and uptake. International Journal of
Agricultural Sustainability, 7(4), p. 292-320.
17. Lal, R., Reicosky, D.C., Hanson, J.D., 2007. Evolution of the plow over 10,000 years and the
rationale for no-till farming, In: ”Soil and Tillage Research”, Vol. 93, Issue 1, March 2007, P.
1-12.
18. Magdoff, Fred, Es Harold, van., 2010. Building soils for better crops, 3hd edition, 294 p.
19. Managementul durabil al terenurilor, 2015. Gheorghe Cainarean, Gh. Jigău, D. Galupa, [et al.];
resp. de ed.: A. Fala; ACSA, - Chișinău, 192 p.
20. Nicolaev, Neonila., 2008. Herbologie aplicată: Concepție ecologică de combatere complexă a
buruienilor în agroecosisteme. Ch.: Cozara, 307 p.
21. Nova Tech Pagina oficială. http://www.novatech.su/
22. Reicosky, D. C., 2015. Conservation tillage is not conservation agriculture. Jurnal of Soil and
water conservation. Vol. 70, NO. 5. http://www.jswconline.org/content/70/5/103A.extract
23. Reicosky, D.C., Wilts, A.R., 2004. Crop-residue management. In ”Enciclopedia of soils in the
environment”, Academic Press, First edition, V-1, p. 334-338.
24. Sidorov, M., Vanicovici, Gh., Coltun, V., Nicolaev, N., Boincean, Boris, 2006. Agrotehnica.
Bălți, Presa universitară bălțeană, 298 p.
25. Singh, V.P., Barman, K.K., Raghwendra Singh and A.R Sharma, 2015.Weed Management in
Conservation Agriculture Systems. In: M. Farooq, K.H. M. Siddique (eds.) Conservation
Agriculture, © Springer International Publishing Switzerland, 662 p.
26. Wall, Patrick C., Thierfelder, Christian. The Role and importance of Residues / Tehnical
bulletin, on –line http://www.fao.org/ag/ca/Training_Materials/Leaflet_Residues.pdf
27. Загорчеа, К.Л., 1990. Оптимизация системы удобрения в полевых севооборотах,
Кишинёв, Штиинца, 270 с.
28. Корси, Сандра, 2017. Почвозащитное и ресурсосберегающее земледелие, Анкара, 141 с.
29. Кроветто, Карлос К., 2007. No-Till. Взаимосвязь между No-till, растительными остатками,
питанием растений и почвы. Днепропетровск, 236 с.
30. Нулевая обработка почвы / Руководство по производству/Опубликовано Ассоциацией
фермеров, применяющих технологию нулевой обработки почвы, в Манитобе и Северной
Дакоте, 1991, 41p.

54