Locul si rolul dezvoltari agricole in secolul

XXI

INTRODUCERE
Agricultura a reprezentat o îndeletnicire care s-a practicat din cele maivechi timpuri,
respectiv de atunci de când omul a înţeles că pământul în caresunt puse seminţele poate fi mai
roditor, iar recolta este mai sigură decâtatunci când oamenii erau în căutarea ei în calitate de
nomazi. Practicareaagriculturii a făcut deci posibilă stabilirea populaţiei în anumite areale
cucondiţii mai bune pentru vegetaţie, sau în apropierea apelor curgătoare. Estecunoscut că
vechii egipteni semănau culturile în mâlul rămas pe malurile Nilului după ce acesta se
retrăgea în matcă, în urma revărsărilor. Alte popoare antice ca asiro-babilonienii au construit
sisteme de irigaţii pentru acompleta nevoia de apă a plantelor.

1
 Posibilitatea obţinerii hranei prin practicarea agriculturii în zone mai restrânse dar cu
fertilitate mare, a făcut posibilă construcţia unor aşezări stabile, unele devenind cetăţi
înfloritoare.Pe parcursul secolelor, cultura plantelor şi creşterea animalelor s-a dezvoltatşi
amplificat, prin luarea în cultură de noi terenuri, perfecţionarea metodelor de lucrare a
solurilor (arat, grăpat, nivelat, tăvălugit, sisteme de mărunţire asolului) selecţia unor soiuri noi
de plante şi a unor rase de animale cu potenţial productiv mai ridicat.Cu deosebire în ultimul
secol, agricultura a făcut progrese uriaşe înutilizarea îngrăşămintelor chimice, a insecticidelor,
a unor medicamente deuz zooveterinar, etc. Toate acestea au făcut posibil ca producţia de
alimente pe plan mondial să crească într-un ritm mai mare decât creşterea populaţiei.Trebuie
amintit că faţă de anii ‚30 ai secolului XX când în lume trăiaucirca 3 miliarde de oameni, în
1997 se înregistrau deja 6 miliarde, iar în prezent pe glob traiesc peste 6,5 miliarde. Cu toate
acestea, cantitatea dehrană pentru fiecare locuitor al Terrei este mai mare astăzi decât în
1930.Deşi valoarea producţiei agricole a crescut în aproape toate ţările, ponderea ei în
produsul intern brut (PIB) a scăzut ca urmare a creşteriiaccelerate a altor ramuri precum
industria, construcţiile sau serviciile.Importanţa agriculturii va rămâne la fel de mare şi în
viitor datorităfuncţiilor multiple pe care le are această ramură economică .
Agriculturaeste ramura în care se produce cea mai mare parte a alimentelor
saumateriilor prime din care se prepară hrana, fiind deci elementul principal prin care se
asigură securitatea alimentată a unui stat.Totodată, agriculturareprezintă un motor al
dezvoltării rurale. Cu mici excepţii, reprezentate dezonele turistice sau cele în care predomină
mica industrie, artizanatul saualte meşteşuguri tradiţionale, zonele rurale s-au dezvoltat şi
continuă să sedezvolte pe seama agriculturii. Aceasta este principala ramură economică de la
care locuitorii satelor obţin veniturile necesare traiului.
Alte importanteresponsabilităţi ale agriculturii sunt legate de păstrarea calităţii
mediului, afertilităţii solului şi a biodiversităţii.Toate ţările lumii acordă importanţă
dezvoltării agriculturii,iar ţările cucea mai mare dezvoltare economică se procupă constant de
creştereacantităţii şi calităţii producţiei agricole.Nu este întâmplător faptul că SUA,cea mai
mare economie a lumii a investit sume uriaşe în cercetarea agricolăşi în introducerea
progresului tehnic ceea ce a condus nu numai la asigurareasecurităţii alimentare a populaţiei,
dar şi la un disponibil extrem desemnificativ de produse alimentare pentru export. În prezent
SUA este lider mondial la exportul a numerose produse agricole , mai ales cereale şi
carne.Ţările cele mai dezvoltate din Uniunea Europeană au în acelaşi timp şio agricultură
performantă, graţie atât tradiţiei şi masurilor de politicăeconomică internă,dar mai ales
aplicării adecvate a Politicii AgricoleComune, un domeniu în care s-au utilizat fonduri foarte
mari , dar curezultate care acoperă capitalul investit.
Deşi populaţia ocupată dinagricultura primelor 15 state care s-au integrat în Uniunea
Europeană nudepăşeşte 3% din populaţia ocupată, aici se realizează aprope integralnecesarul
de produse agroalimentare pentru locuitorii acestor state ,existândşi un disponibil apreciabil
pentru schimbul intracomunitar sau pentru exportîn afara graniţelor Uniunii.După aderarea
ţării noastre la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), producătorii agricoli din România
trebuie să ajungă la un nivel decompetitivitate asemănător mediei fermelor din Uniunea
Europeană, cucare se află în competiţie directă. Lucrul acesta este deosebit de dificildatorită
marilor decalaje care ne despart de ţările europene cu agricultură performantă. Decalajele se
materializează atât în producţiile medii la hectar sau pe cap de animal, dar mai ales în nivelul

2
de dotare tehnică alexploataţiilor agricole,al gradului de chimizare, al subvenţiilor primite sau
alcunoştinţelor tehnico-economice ale majorităţii celor aproape patrumilioane de proprietari
de exploataţii agricole.
Cu toate acestea România este considerată o ţară cu un potenţial agricoldeosebit,
datorită, mai ales, celor peste 9,4 milioane hectare teren arabil, dar şidatorită pretabilităţii
suprafeţelor agricole la cultura cerealelor, a plantelor tehnice, a plantaţiilor de pomi fructiferi
şi viţă de vie sau a posibilităţilor mari dedezvoltare a zootehniei.Punerea în valoare a acestui
mare potenţial şi apropierea performanţelor agriculturii româneşti de cele care se obţin în
prezent în ţările cu agricultură performantă presupune o activitate complexă care să cuprindă
pe de o parteacţiuni guvernamentale de politică economică menite să sprijine
producătoriiagricoli, inclusiv prin valorificarea mai bună a fondurilor europene, iar pe de altă
parte o activitate antreprenorială bazată pe cunoştinţe tehnico-economiceadecvate obiectivelor
fiecărei exploataţii. În acest context,cunoştinţele deeconomia agriculturii, de management şi
marketing agricol sunt obligatorii pentru o afacere de succes.
Principalele funcţii ale agriculturii
Cu deosebire în ultimul secol, agricultura a devenit tot mai mult oactivitate complexă,
la a cărei dezvoltare au contribuit multe dintrecuceririle ştiinţei şi tehnicii. Genetica şi
ameliorarea au contribuit laobţinerea de soiuri de plante şi rase de animale tot mai
performante, în timpce tehnologiile de producţie s-au schimbat prin introducerea mecanizării,
autilizării pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, a produselor chimice decombaterea
bolilor, buruienilor şi dăunătorilor, a unor medicamente de uzzooveterinar, etc. Toate acestea
au făcut posibil ca producţia de alimente pe plan mondial să crească într-un ritm mai mare
decât creşterea populaţiei.Din nefericire, toate aceste mari progrese au fost înregistrate mai
ales înţările dezvoltate, în timp ce în multe zone de pe planetă se mai practică oagricultură
rudimentară, bazată pe tracţiunea animală, consum mare demuncă manuală şi randamente
scăzute.
Progresele înregistrate în ţările dezvoltate au permis creşterea producţieimondiale de
alimente într-un ritm chiar mai ridicat decât creşterea populaţiei.Deşi astăzi populaţia lumii
numără peste 6,5 miliarde persoane, cantitatea dehrană care revine pentru fiecare locuitor al
Terrei este mai mare decât în anul1930, când pe planetă trăiau doar aproximativ trei miliarde
de oameni.O caracteristică a agriculturii contemporane este aceea că, în ansambluvaloarea
producţiei agricole a crescut în aproape toate ţările, în timp ce ponderea ei în produsul intern
brut (PIB), mai ales în ţările dezvoltate, ascăzut, ca urmare a creşterii mai accelerate a altor
ramuri economice precumindustria, construcţiile sau serviciile.În economiile cele mai
dezvoltate, ponderea agriculturii în PIB estedeseori sub 5%, în timp ce în ţările în curs de
dezvoltare poate ajunge chiar la 25-30%.
Cu toate acestea, chiar şi în cele mai dezvoltate ţări a crescutimportanţa strategică a
acestei ramuri, ca urmare a funcţiilor multiple pecare le are agricultura în societatea
actuală.Principalele funcţii ale agriculturii pot fi sistematizate astfel:
a) Agricultura este ramura în care se produce cea mai mare parte aalimentelor sau materiilor
prime din care se prepară hrana, fiind decielementul principal prin care se asigură securitatea
alimentată a unui stat.
b) Agricultura reprezintă un motor al dezvoltării rurale. Cu miciexcepţii, reprezentate de
zonele turistice sau cele în care predomină micaindustrie, artizanatul sau alte meşteşuguri

3
tradiţionale, zonele rurale s-audezvoltat şi continuă să se dezvolte pe seama agriculturii.
Aceasta este principala ramură economică de la care locuitorii satelor obţin veniturilenecesare
traiului. În prezent, cu deosebire în Uniunea Europeană se puneaccent pe dezvoltarea unor
surse alternative de venit în mediul rural, pentrua diminua dependenţa, uneori excesivă, a
veniturilor locuitorilor din mediulrural de producţia agricolă.
c) Agricultura are o importanţă deosebită în păstrarea calităţiimediului. Cu toate că în
agricultură se folosesc mari cantităţi deîngrăşăminte chimice şi de substanţe de protecţie a
plantelor, specialiştiidepun eforturi pentru utilizarea raţională a acestora astfel încât mediul să
fiecât mai puţin denaturat.
d) Agricultura are importante responsabilităţi în păstrarea fertilităţiisolului prin practicarea
asolamentelor, a lucrărilor efectuate în perioadeleoptime ca regim de umiditate, evitarea
acidifierii solului, a sărăturării şi aeroziunii.
e) Păstrarea biodiversităţii este de asemenea o îndatorire importantă asocietăţii, de care
depinde echilibrul vieţuitoarelor la nivel planetar. Prinînţelegerea rolului vieţuitoarelor în
ecosisteme s-a făcut primul pas care acondus la decizii mai raţionale privind aplicarea
pesticidelor în agricultură.În prezent se caută soluţii pentru diminuarea numărului de
tratamente fito-sanitare, introducerea de produse selective pentru organismele
folositoare,introducerea unor metode biologice de combatere a dăunătorilor, etc.
Deşi agricultura trebuie privită în primul rând prin prisma producţiilor agricole
vegetale şi animale, ea nu se rezumă numai la acest aspect. Ea are valenţe multiple, cu
deosebire în următoarele domenii:
•ca posibilă sursă a creşterii economice;
•ca factor esenţial al bunăstării oamenilor;
•ca activitate în cadrul politicilor de dezvoltare rurală.
Totodată se trece de la studiul agriculturii la nivel macroeconomic lastudierea
particularităţilor exploataţiilor agricole şi la prezentarea unor desoluţii de perfecţionare a
managementului acestora în funcţie de obiectivelespecifice.O atenţie deosebită se acordă
întocmirii planurilor de producţie, a bugetelor de venituri şi cheltuieli, a încheierii de
contracte pentruaprovizionare şi desfacere, a programului general de marketing, etc.14

Economia agriculturii
Baza întregii vieţi a societăţii o constituie producerea bunurilor şi aserviciilor.
Totalitatea activităţilor care privesc producţia, repartiţia şischimbul de produse şi servicii
constituie economia societăţii.Studierea tuturor acestor procese în sensul relaţiei între
resurseleutilizate, efortul întreprins şi rezultatele activităţii reprezintă domeniulştiinţelor
economice. Necesitatea studierii aspectelor economice apare datorită faptului căresursele
necesare pentru bunuri şi servicii sunt limitate, în timp ce nevoilesocietăţii sunt din ce în ce
mai mari. Apare aşadar nevoia optimizăriiutilizării resurselor materiale şi umane astfel încât
rezultatul proceselor economice să fie unul pozitiv, să aducă profit întreprinzătorilor şi
săsatisfacă cerinţele consumatorului de bunuri sau servicii.
Ştiinţa economică îşi propune să găsească cea mai eficientă formă defolosire a
resurselor de către societate. La început, ca şi în cazul altor ştiinţe,ştiinţa economică a apărut
ca o disciplină de sine stătătoare sub denumireade „economie politică”. Pe măsură ce studiile
economice s-au diversificat,au apărut noi laturi ale acestei ştiinţe, care cu timpul au devenit

4
ştiinţe noi,cu un domeniu bine definit. Din acest punct de vedere, sistemul ştiinţelor
economice cuprinde:
a) ştiinţe economice fundamentale, precum economia politică (micro şimacroeconomie,
managementul, statistica economico-socială etc.)
b) ştiinţe economice teoretico-aplicative care se subdivid în:
•economii speciale (economia şi organizarea muncii; formarea preţurilor; circulaţia bănească
etc.)
•ştiinţe economice de ramură (economia industriei; economiaconstrucţiilor;economia
agriculturii,etc.)
•ştiinţele unităţilor economice (managementul la nivelmicroeconomic)
•economie mondială (relaţii economice internaţionale, relaţii valutar financiare etc.)c) ştiinţe
economice de graniţă (sociologie economică, geografieeconomică, cibernetică economică,
economia mediului etc)Vedem aşadar că,,economia agriculturii”este o ştiinţă economică
desine stătătoare care face parte din grupul ştiinţelor economice teoretico-aplicative, ca ştiinţă
economică de ramură. Ea are un domeniu distinct decercetare şi poate oferi o serie de soluţii
pentru fundamentarea măsurilor politice de dezvoltare a agriculturii.
Domeniul de investigare aleconomiei agriculturiiîl reprezintăagricultura – ramură a
economiei care se ocupă de cultura plantelor şi creşterea animalelor în scopul obţinerii
produselor alimentare, dar şi a unor produse nealimentare (cânepă, bumbac, piei, lână,
produse energetice etc).
Economia agriculturii este aşadar ştiinţa care studiază viaţa economicăce se
desfăşoară în această ramură a activităţii umane unde se produc celemai multe dintre
produsele alimentare. Aceasta presupune:- studierea resurselor folosite în agricultură (resurse
materiale, umane,financiare);- studierea fenomenelor şi proceselor din domeniul
producţiei,repartiţiei şi schimbului;- studierearelaţiilor economicecare se stabilesc între toţi
participanţiila activităţile agricole sau care au legătură cu agricultura;- studierealegilor
economiceobiective care guvernează activitateaeconomică din agricultură.
Repere ale gândirii agrare în România
Numeroase personalităţi ale lumii politice şi economice româneşti aufost preocupate
de soarta ţărănimii şi de dezvoltarea agriculturii.Astfel, în secolul XIX, gândirea economică
agrară este ilustrată demarele agronom şi economist Ion Ionescu de la Brad , întemeietorul
ştiinţeiagricole moderne în România. El a avut un rol important în înfăptuireareformei agrare
din timpul lui Al. I. Cuza (1864). A fost de asemeneaorganizatorul primului serviciu de
statistică din Moldova şi a avutcontribuţii însemnate la organizarea primelor experienţe
agricole, a fermelor model şi a elaborat mai multe monografii ale unor zone agricole.
Spre sfârşitul secolului XIX s-a afirmat ca un economist cu vederimoderne Petre S.
Aurelian, agronom, economist şi om politic liberal, autor al teoriei complexului economiei
naţionale şi militant pentru independenţaţării şi pentru protecţionismul economic.În prima
jumătate a secolului XX s-au afirmat ca teoreticieni aieconomiei agriculturiiVirgil
Madgearu(Agrarianism,Capitalism,Imperlism, Contribuţii la studierea evoluţiei sociale
româneşti),Marin Chiriţescu–Arva(Criza agricolă şi organizarea producţiei – 1945), Nicolae
Cornăţeanu(Reforma agrară şi gospodăria noastră agricolă,1930), dar mai ales ilustrul
agronomGheorghe Ionescu-Siseşti.De numele acestuia din urmă este legată înfiinţarea
Institutului deCercetări Agricole al României (ICAR) în anul 1927, al cărui director a fosto

5
lungă perioadă, dar şi multe înfăptuiri din domeniul agricol, mai ales că aavut o carieră
didactică strălucită şi a condus în câteva rânduri MinisterulAgriculturii.
Gheorghe Ionescu Siseşti a avut contribuţii strălucite îndomeniul ameliorării plantelor,
(fiind creatorul soiului de grâu A-15, care afost cultivat cca. 30 de ani),în domeniul
agrotehnicii plantelor cultivate (aelaborat primul tratat cu adevărat modern la această
disciplină), în domeniul politicilor agricole şi al organizării pe baze ecopedologice a
cercetăriiştiinţifice agricole.După anul 1945, gândirea economică românească este ilustrată
deCostin Murgescu(„Reforma agrară din 1945”, „Mersul ideilor economicela români” ş.a.),
deOprea Parpală, de Dumitru Dumitru, Traian Lazăr, iar după 1990 de Dinu Gavrilescu, Ioan
Păun Otiman, Letiţia Zahiu şi alţii.
Principalele ramuri ale agriculturii
Aşa cum am arătat, agricultura reprezintă o activitate multimilenară.Se apreciază că
practicarea agriculturii a început cu circa 10 milenii în urmă,când s-a produs şi prima
revoluţie economică. Aceasta a condus latransformarea grupurilor de culegători, pescari sau
vânători în cultivatori de plante care au devenit mai stabili în zonele favorabile pentru
creşterea plantelor. Prin practicarea agriculturii au apărut noi produse, boabelecerealelor au
fost măcinate,a apărut pâinea şi multe alte produse agricole.Totodată prin practicarea
agriculturii, omul şi-a sporit considerabil eficienţaefortului depus.
Pe măsura trecerii timpului, sfera de cuprindere a agriculturii s-a extinscontinuu. Pe
lângă plantele luate iniţial în cultură (în primul rând cerealele păioase) s-au descoperit şi s-au
luat în cultură tot mai multe specii vegetalecare au ajuns să furnizeze materie primă pentru
textile (inul, cânepa, bumbacul), zahăr (trestia, sfecla), uleiuri alimentare şi nealimentare
(rapiţa,floarea soarelui, soia, şofrănelul etc), proteine vegetale (fasolea, mazărea,soia, năutul).
Au fost domesticite şi luate în cultură numeroase specii de pomi fructiferi, legume, plante
ornamentale.În acelaşi timp, pe lângă primele animale domesticite (câinele, calul,oaia, vaca,
etc) au apărut noi preocupări în domeniul creşterii animalelor, precum cresterea animalelor de
blana, creşterea albinelor, creştereaviermilor de mătase, etc.
În prezent, datorită acestei mari diversificări a agriculturii, au fostconstituite domenii
distincte ale producţiei, fiecăreia dintre acesteacorespunzându-i şi unele laturi ale ştiinţei
tehnice care fundamenteazădezvoltarea sectorului respectiv.Astfel în producţia vegetală
deosebim următoareledomenii:
•cultura plantelor de câmp: cereale, plante uleioase, plante pentru producerea fibrei vegetale,
plante leguminoase, cartof, plante pentru producerea zahărului etc. Ramura agriculturii care se
ocupă cu tehnologia decultură a acestor plante poartă numele de fitotehnie generală .
•cultura speciilor pomicole ( pomicultura- pomi şi arbuşti fructiferi);•cultura speciilor
legumicole (legumiculturaîn câmp, sere şi solarii,inclusiv cultura ciupercilor
comestibile);•cultura florilor ( floriculturaîn câmp sau în spaţii protejate);
•cultura viţei de vie(viticultura).De asemenea, în domeniul zootehniei s-au desprins o serie de
ramuricare prin tehnologiile de creştere sau prin scopul pentru care sunt crescute şiexploatate
animalele pot fi considerate domenii distincte:
•creşterea bovinelor pentru lapte şi carne;
•creşterea ovinelor şi caprinelor;
•creşterea porcinelor (suinelor) în sistem gospodăresc sau intensiv;
•creşterea păsărilor (avicultura);

6
•creşterea animalelor pentru blană;
•creşterea albinelor (apicultura);
•creşterea viermilor pentru mătase (sericicultura) etc.
În paralel cu extinderea sferei de cuprindere a agriculturii a apărut şiun fenomen
invers, de restrângere a acestei sfere.Dacă la începuturile activităţii agricole, în aceeaşi
gospodărie se produceauatât produsele agricole dar avea loc şi transformarea acestora în
alimente sauobiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte, treptat, prelucrarea produselor
agricoles-a desprins de activitatea agricolă , ca domenii cu profil distinct.S-au dezvoltat atât
ramuri dinamonteleagriculturii (producerea deunelte, substanţe şi maşini necesare activităţii
agricole) dar şi dinavalulagriculturii (industria alimentară cu toate ramurile sale, comerţul cu
produseagroalimentare, construcţii specifice, depozite etc.).
Multifuncţionalitatea agriculturii
În toate economiile lumii, agricultura este considerată o ramură cufuncţii multiple. Cel
mai adesea sunt citate următoarele funcţii aleagriculturii:
a) Funcţia principală este legată deproducerea mijloacelor de subzistenţă necesare populaţiei
umane şi participarea la asigurarea securităţii alimentare.Conceptul securităţii alimentare nu
se referă strict la cantitatea de alimentedisponibilă pentru fiecare cetăţean al ţării, ci el implică
mai multe elementelegate de veniturile populaţiei şi puterea de cumpărare, precum şi modul
în carese acţionează ramurile din aval şi amonte care au o mare influenţă în formarea preţului
final de vânzare. Este cunoscut că în multe cazuri agricultura primeştenumai 30-40% din
preţul cu care se valorifică un produs într-un supermarket,de exemplu.Pe de altă parte, datorită
globalizării, dar şi datorită faptului că aproapenicio ţară nu-şi poate asigura întregul sortiment
de produse alimentare, laora actuală asistăm la un schimb intens de produse agricole pe
planinternaţional. Pentru balanţa de plăţi este important de reglat raportulimport-export. În
ultimele decenii (după anul 1990), România a avut unimport de produse agricole care a
depăşit cu mult exportul, contribuindastfel la dezechilibrarea balanţei de plăţi a ţării.
Referitor la asigurareasecurităţii alimentare, ar trebui reanalizată teza lui Malthus,
emisă cuaproape două secole în urmă, conform căreia, populaţia creşte în
progresiegeometrică, pe când producţia agricolă creşte doar în proporţie aritmetică.Teza nu s-
a adeverit, întrucât, aşa cum am precizat, în ultimii 70 de ani producţia agricolă a crescut într-
un ritm mai ridicat decât cel al creşterii populaţiei. De asemenea, în ultimii 15-20 ani, în multe
ţări ale lumii ritmulde creştere a populaţiei a scăzut, existând ţări în care natalitatea este
mairedusă decât mortalitatea naturală. În plus, la nivel planetar agriculturadispune încă de o
serie de resurse de creştere.În prezent, din cca. 13.500 milioane de hectare cât măsoară
suprafaţauscatului Terrei, suprafaţa potenţial cultivabilă reprezintă 24%, respectivcca. 3.200
milioane de hectare.
În prezent, se cultivă doar 1.500 milioanehectare ceea ce reprezintă 11% din suprafaţa
uscatului, deci sub 50% dinsuprafaţa potenţial utilizabilă pentru agricultură. Este drept însă,
că pentru alua în cultură terenurile nelucrate, ar fi nevoie de o serie de investiţii majore,
precum irigaţii, desecări, drenaje, terasări, etc. pentru care sunt necesarecredite importante,
maşini şi utilaje de mare randament etc.Pentru moment, cel puţin pentru ţara noastră, este
nevoie de reducereasuprafeţelor lăsate pârloagă (nelucrate) an de an şi aplicarea
tehnologieirecomandate de specialişti pentru obţinerea de producţii rentabile, încondiţiile
aplicării cuceririlor ştiinţei.

7
b) Agricultura reprezintăo rezervă de forţă de muncă pentrudezvoltarea industriei şi a altor
ramuri şi activităţi neagricole. Pe măsură ce procesele de muncă din agricultură se
mecanizează, un număr mare deagricultori nu-şi mai găsesc locul în această activitate,
migrând spreindustrie şi servicii. Astfel, în ţările dezvoltate ponderea populaţiei ocupateîn
agricultură a scazut, ajungand sa fie cuprinsă între 2-8%.
c) Agricultura este, în anumite perioade, o susţinătoare a dezvoltăriiindustriei şi a altor ramuri
şi activităţi neagricole prin transfer de venit . Înintervalul 1970-1990 agricultura românească a
cedat o parte din venitulcreat pentru dezvoltarea altor ramuri. În prezent, în conformitate cu
PoliticaAgricolă Comună a Uniunii Europene, agricultura primeşte un ajutor subformă de
subvenţii care poate fi acordat atât din bugetul comunitar cât şi dincel naţional.
d) Agricultura are un rol important înantrenarea dezvoltării unor ramuri din amonte şi din
aval.Aşa cum am arătat, dezvoltarea agriculturiiimpune existenţa unor activităţi industriale
precum construcţia de tractoare,maşini agricole, instalaţii de irigaţii, construcţii de sere şi
solarii,îngrăşăminte chimice, etc. În acelaşi timp, valorificarea producţiei agricolecreează
locuri de muncă în aval, legate de transport, condiţionare, prelucrarea produselor (industrie
alimentară, textile, pielărie etc.) şiactivitatea comercială.
e) Agricultura contribuie laobţinerea de devize din exportul de produseproaspete sau
procesate. Chiar dacă în actuala conjunctură, înRomânia, valoarea importului de produse
alimentare este mai mare decâtcea a exportului, noi susţinem că există condiţii ca în viitorul
apropiatlucrurile să se inverseze. Este suficient să arătăm că în condiţiile în care producţia
medie de grâu ar creşte la 4t/ha, pe o suprafaţă de 2,5 milioane hase poate obţine o producţie
de 10 milioane tone, din care cel puţin 3milioane tone ar putea fi exportate, ceea ce ar
reprezenta minim 500milioane dolari anual.La porumb, calculele arată că la o producţie de
5t/ha,pe o suprafaţă de 3,5 milioane ha se pot obţine 17,5 milioane tone porumb, din care
exportabilă ar putea fi minim 5 milioane tone. Dar şi laalte produse vegetale şi animale,
potenţialul României este destul de ridicat, producţia care s-ar putea obţine fiind de 3-4 ori
mare decât necesităţilealimentare ale populaţiei ţării.
f) Agricultura are o importantă funcţie de protecţie a mediului. Chiar dacă tehnologiile actuale
sunt într-un fel responsabile de deteriorareamediului prin utilizarea unor pesticide sau
îngrăşăminte care pot polua produsele, solul şi apa freatică, tehnologiile agriculturii durabile
trebuie sărezolve favorabil această problemă. Noua orientare spre agricultura ecologică va
rezolva cel puţin pentrusuprafeţele care se vor cultiva în acest sistem – problema poluării
mediului.Orientarea actuală este oricum spre tehnologii mult mai prietenoase cu mediul,care
să promoveze biodiversitatea şi să diminueze cât mai mult poluarea.

AGRICULTURA UNIUNII EUROPENE LA ÎNCEPUTULSECOLULUI XXI

Locul agriculturii în economia europeană.
În prezent Uniunea Europeană reprezintă o asociere a 27 de state cu o populaţie de 500
milioane de locuitori (locul III în clasamentul mondialdupă China şi India) şi o suprafaţă
totală de cca 4 mil. km2.Pe ansamblul Uniunii Europene structura PIB este următoarea:-
serviciile deţin 70%;- industria deţine 27%;- agricultura, pescuitul şi silvicultura 2%.Faţă de
media de 2% a contribuţiei agriculturii la PIB-ul UniuniiEuropene, rxistă state în care această

8
pondere este superioară mediei( Bulgaria, Grecia, Lituania,România),în timp ce în alte state
acest indicator este mai mic decât media ( Belgia, Germania, Maria Britanie, Suedia ).
În UE, sub 3% din populaţia activă lucrează în agricultură, subaceastă medie
fiind:Belgia, Danemarca, Germania, Marea Britanie,Olanda, Suedia –iar peste
medie,respectiv în jur decca 10% se situeazăBulgaria, Grecia, Letonia, Lituania, Polonia,
Portugalia, şi mai alesRomânia , unde acest indicator este în jur de 30 %.Uniunea Europeană
are un mare potenţial agricol, suprafaţa agricolăfiind de cca 46% din suprafaţa totală, ţări cu
suprafaţa agricolă peste mediefiind Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, România şi
Ungaria.Principalele ţări ale UE în care se practică o agricultură intensivă, demare randament
sunt: Germania,Marea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca,Franţa, dar există însă şi unele
state, mai ales dintre cele care au aderat mairecent la UE,unde agricultura este mai slab
productivă: Bulgaria, Polonia,Lituania, România şi alte câteva ţări.
Principalii producători agricoli din UniuneaEuropeană (date din 2005):Franţa (cca
20% din totalul UE);Italia (cca 14%);Spania (cca 12,7%);Germania (cca 12,6%);Olanda(cca
6,9%);Marea Britanie (cca 6,5%);Polonia (cca 5%).În UE se realizează o gamă largă de
produse agricole respectivaproape toate cele care găsesc aici condiţii prielnice de climă şi
sol.Principalele produse realizate sunt:-carne de vită (peste 21% din totalul valoric al
producţiei agricole);-lactate (16,4%);-carne de pasăre (16%);-legume proaspete (8,1%);-
cereale (6,3%);-vin (5,1%);-fructe proaspete (3,8%);-cartof (2,4%).
Multe din aceste produse sunt destinate exportului, ca urmare a producţiilor mari, care
depăşesc necesarul de consum al Uniunii.Principalele produse exportate de UE:-băuturi (cca
22% din totalul exporturilor)-produse lactate (cca 8%)-carne (cca 8%)-preparate din fructe şi
legume (cca 5,5%)-fructe şi legume proaspete (cca 4,8%)-cereale şi preparate din cereale
(3,9%)Se poate considera că în Uniunea Europeană, un număr mare de ţăriau un potenţial
agricol semnificativ, iar cel mai adesea acesta este ilustrat şicu realizări pe măsură.
Ţara noastră,care a aderat la UE la 1 ianurie 2007,trebuie să ajungă cât mai rapid, cel puţin la
nivelul de competitivitate al unor state precum Ungaria, Cehia sau Slovacia, iar pe termen mai
lung la nivelulde competitivitate al vechilor state din UE.În vechile state membre, preţurile
produselor agricole sunt mai stabile.De asemenea în aceste state, ponderea cheltuielilor
populaţiei cu alimenteleeste de circa 16% faţă de limitele ridicate în noile state membre care
variazăîntre 20 – 30% sau chiar mai mult în Bulgaria şi România. În majoritateavechilor state
membre, o măsură de ordin social este nivelul redus al taxei pe valoarea adăugată la alimente
(6% în Belgia şi Olanda, 5,5% în Franţa,5% în Portugalia, etc.)România are serioase decalaje
de productivitate faţă de media UniuniiEuropene. Dacă pe total economie, productivitatea a
ajuns în anul 2004 la36,4% din media U.E. – 25, în acelaşi an, productivitatea în agricultură
era denumai 17,2%, deşi anul 2004 a fost un an favorabil agriculturii.
In concluzie decalajele de productivitate în agricultură sunt mai mari decât cele
peansamblul economiei. Analiza productivităţii în agricultură relevă că decalajulde
competitivitate efectivă a producţiei agricole este şi un rezultat aldiferenţelor în politica de
sprijin a agriculturii.