Constantin Rădulescu-Motru

Constantin Rădulescu-Motru nu a publicat lucrări propriu-zise de pedagogie, în

schimb a publicat mai multe lucrări de filosofie şi psihologie conţinând idei care îl situează în
rândul reprezentanţilor pedagogiei culturii.
În opinia lui Constantin Rădulescu-Motru, educaţia înseamnă acţiunea de ridicare a
omului de la condiţia de individualitate la aceea de personalitate, iar în ce priveşte
„colectivitatea românească”, acţiunea prin care românul face tranziţia de la „românul tip
etnic” la „românul tip etic”. RădulescuMotru îşi întemeiază concepţia pedagogică pe analiza
noţiunilor de „personalitate” şi de „suflet românesc”. Personalitatea este „o statornicire de
aptitudini în vederea unei munci de îndeplinit” . Omul se personalizează pe măsură ce se
deprinde cu munca. Cea mai înaltă personalitate este aceea a omului de vocaţie, reprezentând
„acea îmbinare de factori sufleteşti, care mijlocesc o activitate liberă după norme sociale şi
ideale”. Această personalitate se caracterizează prin putere de muncă creatoare de valori
culturale, originalitate şi conştiinţa răspunderii actelor sale. Acesta este scopul spre care
trebuie să tindă orice om.
Constantin Rădulescu-Motru se arată nemulţumit de faptul că atât în cadrul educaţiei
realizate în familie, cât şi în cel al educaţiei realizate în şcoală se acordă o prea mică atenţie
descoperirii vocaţiei tinerilor şi orientării acestora spre cariere potrivite ei. În opinia sa,
vocaţia nu este un dar al naturii şi nici o anumită aptitudine apărută într-un moment oarecare
în structura individuală a unui om, ci este legată de întreaga constituţie fizică şi morală a
acestuia, de un complex de dispoziţii adânci ale sufletului, actualizate de mediul social. În
timp ce exercitarea dispoziţiilor globale ale naturii copilului într-o ambianţă dominată de un
ideal social conduce la naşterea vocaţiei lui, specializarea unei aptitudini conduce la
dobândirea unei profesiuni, pentru că profesiunea este determinată de motivele conştiinţei
individuale. Între omul de vocaţie şi profesionist există o opoziţie fermă: „este simplu
profesionist acela care face munca din interes egoist; este un om de vocaţie acela care găseşte
în muncă întregirea sa ideală” . Un om de vocaţie se orientează spre acea muncă cerută de
dispoziţiile sale sufleteşti. El este conştiincios, pentru că în conştiinţa sa scopul muncii şi
scopul existenţei se identifică; totodată, este original, pentru că normele sale de muncă nu vin
din iniţiativa altora, ci din exprimarea propriei firi. Profesionistul este mai puţin conştiincios
şi mai puţin original. Concepţia lui Constantin Rădulescu-Motru cu privire la această
chestiune se constituie într-o adevărată pedagogie a vocaţiei, centrată pe următoarea idee:
„Copiii cu vocaţie se deosebesc de camarazii lor prin tenacitate, conştiinciozitate şi
entuziasm…” Fiecare individ primeşte de la natură dispoziţii vocaţionale, dar din nefericire
puţini sunt aceia care duc la bun sfârşit dispoziţiile primite de la natură.
În lucrarea Românismul, Constantin Rădulescu-Motru se arată preocupat de o altă
educaţie decât cea a individului în genere şi anume de educaţia poporului român. Educaţia
este chemată să urmărească formarea românului ca tip etnic. Esenţialul unui sistem de
educaţie etnică îl formează cunoaşterea justă şi obiectivă a sufletului etnic şi, în funcţie de
aceasta, fixarea corespunzătoare a scopului educaţiei. Căutând să fixeze semnificaţia
conceptului de „românism”, C. Rădulescu-Motru ţinea să precizeze, mai întâi, că acesta
însemnează pregătirea tipului de adevărat român, prin disciplină şi înălţare morală.
Programul românismului lui C. Rădulescu-Motru înseamnă reabilitarea tradiţiilor şi a
instituţiilor în care a trăit poporul român, reabilitarea spiritualităţii creştine, considerată ca
făcând parte din plămădeala sufletească a poporului român, un jurământ de credinţă pentru
păstrarea pământului şi neamului şi pentru o politică de selecţionare a valorilor autentice.
Constantin Rădulescu-Motru remarca, totodată, că peste tot în Europa acelui timp se înregistra
o tendinţă spre înnoire sufletească, spre împrospătarea fondului original naţional. Concluzia la
care el ajunge este că românii au nevoie de o spiritualitate, care să scoată la lumină virtuţile
propriului suflet, printr-o muncă de întrecere şi printr-o mai adâncă cunoaştere de sine.
Un singur răspuns, arată Rădulescu-Motru, în spiritul „Şcolii active”; Este necesar ca
în timpul orelor petrecute la şcoală, elevul să experimenteze toate cunoştinţele învăţate, altfel
spus, prin proprie experienţă să cunoască legile naturii şi legile sufleteşti. Procedând în acest
fel, elevul va ieşi din şcoală cu deprinderi formate pentru toate genurile de activitate, va ieşi
un om cu caracterul bine format. Individul care poate ce vrea şi nu cel care vrea numai să
poată este un om de caracter. Elevul care s-a deprins în şcoală să asocieze fapta cu conştiinţa
şi-a câştigat şi mijlocul de a putea ceea ce vrea. El este omul pregătit peeducatorul era dator să
păstreze, ca normă supremă în eforturile sale de influenţare, principiul logic „similia
similibus”: efectele sunt într-o relaţie directă cu cauzele asemănătoare lor. Dar acest principiu
nu se poate aplica în dezvoltarea imaginilor kinestezice, deoarece în compoziţia acestora intră
şi elemente inconştiente, asupra cărora nu se poate întinde raţionamentul logic. Vechiul
principiu filosofic „similia similibus” nu este operaţional nici în educaţia intelectuală,
religioasă sau artistică. De exemplu, s-a considerat că pentru a-i dezvolta copilului o
inteligenţă de savant este necesară satisfacerea curiozităţii sale epistemice faţă de natură,
ferită, pe cât se poate, de plăsmuirile artei şi de emoţiile religioase.