REFERAT

„Persoanlitatea cadrului didactic, aptitudinea

didactică bazată pe competențe”

Pr. Prof. Foanene Daniel

1
 1. Conceptul de personalitate

Termenii de persoană şi personalitate sunt atat de utilizaţi in limbajul cotidian, incat fiecare are
sentimentul intrebuinţării lor corecte in cele mai diverse situaţii. in schimb, utilizarea lor ca termeni
ai psihologiei pune atatea probleme incat am putea spune că istoria psihologiei se confundă cu
istoria răspunsurilor la intrebarea ,,ce este personalitatea?
Răspunsurile au fost, de cele mai multe ori, total diferite. Se impune mai intai să deosebim
persoana de personalitate. Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea
este o construcţie teoretică elaborată de psihologie in scopul inţelegerii şi explicării; la nivelul
teoriei ştiinţifice; a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana umană.
Personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei
persoane, identificarea ei printre celelalte. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea
dinamică in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gandirea şi
comportamentul său caracteristic.a
Unitatea, coerenţa şi echilibrul personalităţii se exprimă prin conştiinţă, structurile subconştiente
şi inconştiente. Conştiinţa morală este nucleul conştiinţei, se formează prin educaţie şi este latura
responsabilă in viaţa socială a personalităţii. Ea deţine controlul manifestărilor psihice. Nivelul
inconştientului deţine un imens depozit de experienţă de viaţă, impulsuri, tendinţe şi deprinderi.
Subconştientul conţine totalitatea acelor evenimente ale vieţii trecute care se exprimă involuntar şi
latent in toate conduitele curente.
Personalitatea educatorului este suportul actului educativ.
Personalitatea profesorului presupune şi o serie întreagă de calităti, determinate de specificul
şi complexitatea muncii pe care o desfăşoară.

1.Calitătile atitudinale:
a. umanismul, în general, şi dragostea de copii, în special
b. calitati atitudinale de natură caracterial-morală: corectitudinea, modestia, fermitatea,
răbdarea, optimismul, stăpănirea de sine
c.conştiinţa responsabilităţii si a misiunii sale : in mâinile sale se află, într-un fel, nu numai
viitorul copilului, ci şi al naţiunii al cărei membru este.

2. A fi cadru didactic
Meseria de educator este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu
se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mandră, exigentă şi
liberă, o meserie in care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi inviorează, ingrată
şi plină de farmec deopotrivă.
Puţine profesiuni cer atata competenţă, dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru
că doar in cateva se lucrează cu un material atat de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul
in devenire. Ancorat in prezent, intrezărind viitorul şi sondand dimensiunile posibile ale
personalităţii, educatorul instruieşte, educă, indeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează
şi evaluează neincetat procesul formării şi desăvarşirii calităţilor necesare omului de maine.
Meseria de profesor nu se găseşte intre cele mai solicitate, dar nici intre cele evitate.
Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deţinătorului putere, influenţă sau venituri
superioare. Dar conferă prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul din motivele de bază in
alegerea acestei profesii.
A fi profesor inseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i
invăţa pe alţii cum să inveţe este o operă niciodată incheiată şi care implică multă răbdare, multe
momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate
nici cantitativ şi nici imediat. in clasă se invaţă mai mult decat o materie, se invaţă lecţii de viaţă.
Profesorul stimulează şi intreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează
2
comportamentele sociale, le intăreşte increderea in forţele proprii şi ii ajută să işi găsească
identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura in care profesorul posedă calităţile şi
competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi interesele elevilor.

Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată in a te simţi
chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o indeplinia, după Rene Hubert (1965). El
consideră că vocaţiei pedagogice ii sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa in
valorile sociale şi culturale, şi conştiinţa responsabilităţii.
Arta pedagogică inseamnă, inainte de toate, arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a
simpatiza cu ei, de a le inţelege universul, de a le sesiza interesele care ii animăa,afirmă M.A.Bloch
(1968) şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor il au sau nu. O bună formare
profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte.
A inzestra copiii cu ştiintă pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni in plinătatea
cuvantului este deosebit de greu.
Cheia problematicii educaţiei ne-o dă cunoaşterea copilului. Oricat de stăpan pe sine ar fi
educatorul, acţiunea sa nu poate incepe fără o foarte bună cunoaştere a potenţialului copiilor, fără a
stabili un scop, o tendinţă, un ideal pentru demersurile sale educative.
Ce urmăresc prin educaţie? Ce vreau? Ce trebuie să facă un copil? – iată intrebări pe
care este necesar să şi le pună fiecare educator.

Calitatea memoriei

Se caută să se determine în ce măsură personalitatea profesorului este o variabilă

cauzală, responsabilă de reuşita sau nereuşita invătării.
În această privintă, se estimează că, dincolo de unele caracteristici biologice inerente, ca cele
de vârstă şi sex, profesorul ar putea să influenteze, în mod satisfacător, invăţarea şi rezultatele ei,
atitudinile şi interesele, aspiratiile şi orientările profesionale ale celor care invată prin
comportamentele si atitudinile sale, prin empatia si relatiile sale cu aceştia.
Afectivitatea ar constitui una dintre acele atribute ale personalităţii care poate fi pusă în
corelatie strânsă cu randamentul invătării la elevi. Aşa se explică de ce, remarcă aceiaşi cercetători,
„profesorii cu personalităţi afectuoase tind să fie apreciaţi mai favorabil de catre inspectori, directori
şcolari şi de către alti observatori".
Spiritul de ordine ce caracterizează profesorii ordonati, sistematici, metodici şi cu
responsabilitate facilitează, într-o mare masură, invăţarea.
Structurile motivationale (frustratiile şi satisfacţfile predării) ce caracterizează profesorii şi
rezultatele induse la elevi.

STATUT

Statutul exprima:
- persoana ca membra a societatii;
- indatoririle, drepturile si obligatiile persoanei

3. Aptitudine, tact şi competenţă pedagogică.

Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului şi eficienţei in această

profesie. Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele procesului de invăţare.
Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este
aptitudinea pedagogică; este considerată unul dintre principalii factori de succes in procesul

3
instructiv- educativ.
Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa
psihopedagogică şi competenţa psihosocială. (Nicolae Mitrofan, 1988) Cele trei tipuri nu acţionează
izolat, ci sunt integrate in structura personalităţii profesorului.
Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate.
Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru a
,,construi,, personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al
materialului de invăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate,
capacitatea de a inţelege elevul, de a pătrunde in lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a
crea noi modele de influenţare instructiv- educativă, in funcţie de cerinţele fiecărei situaţii
educaţionale.
Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor
interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat
relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum si indivizii izolaţi, capacitatea
de a comunica uşor şi eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta
diferite stiluri de conducere.
Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizand o adaptare
rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative.
Tot in aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului didactic se află şi tactul pedagogic,
care se defineşte ca fiind ,,gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev..., caz in
care criteriile acestei calităţi ar fi următoarele: gradul de adecvare a comportamentului profesorului
faţă de fiecare elev;gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la invăţătură şi a comportamentului
elevului;gradul de dezvoltare a personalităţii elevului;gradul de respectare a particularităţilor psihice
ale elevului şi asigurarea unui climat optim al activităţii instructiv-educative;rezultatele obţinute in
atingerea obiectivelor propuse;a (Stefanovic, 1979).

Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de predispotiţiile

innăscute ( intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobandite, experienţa dobandită sau
autoeducaţie. A da dovadă de tact pedagogic presupune multă inventivitate, ingeniozitate, ceea ce
echivalează cu un autentic act de creaţie.
Competenţa didactică este un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică, rezultat al
corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului pedagogic (S.Marcus,
1999). Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunand şi rezultatele activităţii, pe
langă cunoaştere şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect.
Competenţa didactică este operaţionalizată in cinci competenţe specifice (cf. Gherghinescu,
1999):competenţa cognitivă, care cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate din partea
unui profesor;competenţa afectivă, definită prin atitudinile aşteptate din partea profesoruluişi
considerată a fi specifică profesiunii didactice,fiind si cel mai greu de obţinut;competenţa
exploratorie,care vizează nivelul practicii pedagogice si oferă ocazia viitorilor profesori de a-si
exersa abilităţile didactice;competenţa legată de performanţă, prin care profesorii dovedesc nu
numai că ştiu, dar şi că pot utiliza ceea ce ştiu;competenţa de a produce modificări observabile ale
elevilor in urma relaţiei pedagogice.
O analiză a relaţiei dintre variabilele personalităţii profesorului şi eficienţa predării, ţinand
cont şi de principalele impulsuri motivaţionale ce se manifestă in procesul de invăţare şcolară,
relevă următoarele aspecte:Elevii dominaţi de impulsul de afiliere (preşcolarii şi şcolarii mici) vor
avea tendinţa de a se identifica cu cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi invaţă pentru a face pe
plac educatoarei sau invăţătoarei şi pentru a fi lăudaţi, recompensaţi. in acest caz, cadrul didactic va
trebui să aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai puternic motivaţi să inveţe şi să obţină un
randament şcolar superior.Pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare,
de trebuinţa de prestigiu, mai eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi pe
sarcini, ordonaţi, sistematici, care creează condiţii ca nivelurile de performanţă ale elevilor să fie
4
definite clar şi recunoscute.Elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din
structura C, capabili să genereze efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze
interesul prin elemente de noutate.in general, profesorii plini de viaţă, stimulativi, inventivi şi
entuziaşti faţă de materia pe care o predau au mai mult succes, iar comportamentul elevilor este şi el
mai productiv sub influenţa acestui tip de stimulare.Această abilitate a profesorului de a evalua
realist trebuinţele celui care invaţă implică capacităţi empatice, respectiv de transpunere in situaţia
elevului şi dorinţa de a-l inţelege de pe poziţiile lui.
Empatia se inserează in procesul intercunoaşterii, fiind adesea condiţia inţelegerii
psihologice a comportamentelor prezente şi viitoare ale elevului.De aceea se impune necesitatea
formării unei competenţe pedagogice relaţionale, a unor capacităţi de gestionare interactivă a clasei,
care să faciliteze comunicarea cu elevii şi să-i determine să se implice in situaţia pedagogică.
Diferenţele de comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocate a condus la definirea
şi caracterizarea unor stiluri educaţionale.
Stilul de conducere al liderului are un puternic impact asupra unor aspecte esenţiale ale vieţii
de grup: performanţă, relaţii interpersonale, climat afectiv, motivaţie. Cele trei tipuri de stiluri de
conducere a căror eficienţă s-a testat au fost: autoritar, democratic şi laissez-faire.Stilul de
conducere autoritar se caracterizează prin faptul că liderul determină intreaga desfăşurare a
activităţii: el dictează tehnicile şi etapele activităţii, fixează fiecărui membru al grupului sarcinile de
muncă şi colegii cu care va lucra, distribuie aprecieri intr-o manieră personală, fără a face cunoscute
copiilor criteriile de evaluare, se menţine in afara activităţilor concrete ale grupului.Stilul de
conducere democratic se caracterizează prin faptul că problemele sunt discutate şi deciziile sunt
luate cu participarea intregului grup, care beneficiază de incurajarea şi asistenţa liderului.
Perspectivele şi etapele activităţii sunt schiţate de la inceput. Liderul sugerează două-trei
tehnici de lucru, intre care membrii grupului pot alege. Aceştia din urmă sunt liberi să se asocieze
cu cine doresc in vederea realizării sarcinilor. Liderul este obligat să justifice aprecierile pe care le
face asupra realizărilor individuale sau de grup. El caută să fie un membru obişniut al grupului, fără
a lua asupra lui prea multa sarcini.Stilul de conducere laissez-faire presupune un rol pasiv al
liderului. Membrii grupului au intreaga libertate de decizie in ceea ce priveşte etapele de desfăşurare
a activităţii şi metodele utilizate. Liderul nu se amestecă in activitatea grupului. El furnizează unele
materiale şi, dacă i se cere, oferă explicaţii suplimentare, fără să participe la discuţii şi fără să se
intereseze de mersul evenimentelor.
Liderul ia minimum de iniţiative posibile şi face minimum de sugestii. Evită in mod constant
să facă evaluări asupra performanţelor sau conduitelor participanţilor.
Cercetările privind relaţia dintre stilul educaţional şi eficienţa invăţării au relevat faptul că eficienţa
stilului educaţional este mult influenţată de natura sarcinii şi a situaţiei cu care se confruntă grupul,
de varsta copiilor, de caracteristicile de personalitate ale copiilor şi profesorilor, de natura
obiectivelor etc. Stilul democratic se dovedeşte a fi eficient pe termen lung, pentru că permite
exprimarea liberă a diferenţelor individuale, manifestarea fără ingrădiri a fiecărui membru. Stilul
autoritar este mai eficient in ceea ce priveşte productivitatea, atunci cand grupul are sarcini
imediate: realizarea unui proiect, pregătirea unui examen in timp foarte scurt. Stilul laissez-faire are
o eficienţă, productivitate scăzută, chiar dacă creează un climat socio-afectiv pozitiv. Satisfacţia
grupului este insă provizorie, temporară, deoarece neimplicarea liderului şi absenţa unui scop precis
al activităţii generează nesiguranţă şi anxietate.

4. COMPETENŢE

- sunt condiţionate de aptitudinile pedagogice ale profesorului şi de nivelul culturii

profesionale

a.Comunicative (relaţia profesor - elev din prisma relaţiilor de transmitere şi decodificare a

mesajului informaţiilor).
5
 b. Informaţională (câmpul de cunoştinţe, actualitatea şi actualizarea acestora).
c. Teleologică (capacitatea de a concepe rezultatele educaţiei din punctul de vedere al unor
scopuri plurale nuanţate, raţional gândite şi operaţionalizate).
d. Instrumentală ( de creare a unor performanţe comportamentale ale elevilor adecvate
scopurilor urmărite printr-un ansamblu de metode şi mijloace pedagogice).
e. Decizională ( alegerea între cel puţin două variante de acţiune a variantei care este mai
optimă, mai valoroasă sau mai utilă).
f. Apreciativă (evaluare şi autoevaluare corectă).

Profesiunea didactică reclamă din partea persoanei implicată în activităţi de tip instructiv-
formativ patru categorii de competenţe:
1. competenţă ştiinţifică
 abilităţi cognitive necesare pentru procesarea informaţiilor;
 informaţii ştiinţifice selectate, actualizate, exacte;
 capacităţi de vehiculare a cunoştinţelor;
 experienţă didactică flexibilă;
 capacitatea de recurs la strategii rezolutive variate;
 aptitudini necesare pentru cercetare şi experimentare;
 strategii creative;
 operaţii mentale flexibile şi dinamice;
 capacitate de transfer şi aplicare a cunoştinţelor;

2. competenţă psihosocială
 capacitatea de a stabili fără dificultate relaţii interpersonale adecvate cu elevii;
 capacitatea de adaptare la roluri diverse;
 capacitatea de comunicare eficientă atât cu grupul cât şi cu elevii, separat;
 abilităţi de adecvare a forţei/autorităţii la situaţiile educaţionale concrete (varierea
raportului libertate-autoritate, indulgenţă-exigenţă în funcţie de specificul situaţiilor apărute);
 disponibilităţi de adaptare la variate stiluri educaţionale;
 entuziasm, înţelegere, prietenie;

3. competenţă managerială
 capacitate de influenţare a clasei şi a fiecărui elev în parte;
 abilităţi de planificare şi proiectare;
 capacitate decizională;
 capacitatea de a organiza, monitoriza şi coordona activitatea clasei/elevului;
 administrarea corectă a sancţiunilor şi recompenselor;
 echilibru autoritate-putere-responsabilitate
 rezistenţă la situaţiile de stres

4. competenţă psihopedagogică
 capacitate de determinare a gradului de dificultate a unui conţinut;
 capacitate de a face accesibilă informaţia transmisă;
 empatie, capacitate de înţelegere a disponibilităţilor interne ale elevilor;
 creativitate în activitatea instructiv-formativă;
 atitudine stimulativă, energică, creativă;
 tact pedagogic (organizarea conştientă, controlată, a propriului demers pedagogic şi
capacitatea de restructurare “din mers” a acestuia, în funcţie de variabilele nou survenite pe
parcursul derulării procesului instructiv-formativ);
6
  spirit metodic şi clarviziune în activitate;

5. FORMARE INITIALA SI CONTINUA, EVALUARE SI AUTOEVALUARE

Formarea iniţială a personalului didactic, indiferent de legislaţia în vigoare, trebuie să
cuprindă:
- O pregătire psihologică prin care să se creeze condiţiile cunoaşterii şi autocunoaşterii
autentice, să se creeze înţelegerea locului şi rolului personalităţii In lume;
- O pregătire pedagogică în baza căreia cel care doreşte să imbrăţişeze cariera didactică să
fie în măsură să cunoască, să inţeleagă şi să aplice filozofia educaţiei, să-şi formeze un bagaj de
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi pentru a aplica teoriile curriculare, teoriile evaluării, teoriile
instruirii, metodologia didactică pentru a-şi forma o competenţă psihopedagogică;

Perfectionarea prin definitivare şi grade diclactice. După o vechime de doi ani şi în baza
unor inspecţii de specialitate, fiecare dascăl este obligat să susţină examenul de definitivare în
invătămănt. Acest examen se poate susţine de maximum trei ori într-o perioadă de 2-5 ani vehime.
Examenul de definitivat constă în:
- o probă scrisă la specialitate şi metodica predării ei;
- o probă orală de specialitate şi metodică;
- o probă scrisă de Pedagogie.
După patru ani de vechime de la definitivare orice dascăl poate să susţină examenul pentru
obţinerea gradului didactic II. Acest examen, la care are dreptul să se prezinte în baza concluziilor
unor inspecţii de specialitate, constă din:
- o probă scrisă la specialitate şi la metodica predării ei;
- o probă orală la Pedagogie şi elementele de psihologie (programa analitică mai complexă
decat cea pentru definitivat).
După alţi patru ani vechime după gradul II, orice dascăl poate participa la examenele pentru
obţinerea gradului didactic I. Pentru gradul I, după trei ani vechime şi în baza unor concluzii ale
inspecţiilor de specialitate, dascălul participă la un colocviu de admitere la gradul I. Acest colocviu
constă dintr-un interviu din: specialitate, metodică, psiho-pedagogie şi mai ales din metodologia
cercetării ştiinţifice.
Formarea contiună a personalului didactic implică:
Formarea continuă odată la cinci ani, acţiune pe care fiecare dascăl trebuie s-o urmeze până
la pensionare. Această activitate se realizează prin parcurgerea mai multor programe oferite mai ales
prin departamentele specializate ale universităţilor.
Explozia informaţională deosebită, ca urmare a progresului ştiinţific, tehnic, cultural,
urmată de schimbări continue, chiar de mutaţii în cadrul disciplinelor predate, în profesiuni, în
activităţile sociale utile, în condiţiile economice, necesită o preocupare şi o capacitate deosebită de a
asigura o perfecţionare continuă a pregătirii profesionale, de specialitate şi psihopedagogice, în
primul rând, dar şi o perfecţionare în planurile cultural, etic, juridic şi cetăţenesc, deoarece toate
domeniile vieţii sociale sunt în dezvoltare, atât sub aspect cantitativ, cât mai ales sub aspect
calitativ.
Perfecţionarea profesională a profesorului este necesară, ca în toate profesiile, datorită
potenţialelor pierderi cognitive. Numai printr-o reactualizare şi perfecţionare sistematică şi
constantă a pregătirii profesionale la un nivel înalt de performanţă, printr-o formare continuă se
poate evita ceea ce se numeşte plafonare profesională, rutină, pregătire slabă sau mediocră.
Perfecţionarea profesională se realizează prin forme organizate care au un caracter formal sau
informal: de exemplu prin cursuri de perfecţionare de o anumită durată; cursuri postuniversitare,
studii aprofundate, doctorate, sau activităţi în comisii metodice şi ale diriginţilor, cercuri
pedagogice, simpozioane ştiinţifice, întâlniri pedagogice, reuniuni.

7
 Formarea continuă este coordonată de Ministerul Educaţiei Naţionale şi se realizează prin
unităţi de învăţământ, case ale corpului didactic, centre, instituţii şi alte forme instituţionalizate
pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului de conducere, îndrumare şi control.
Aceste instituţii se pot asocia cu alte instituţii similare din ţară şi din străinătate, conform
reglementărilor legale.
Întreaga activitate de formare continuă a cadrelor didactice urmăreşte realizarea obiectivelor
fundamentale ale educaţiei şi învăţământului:
• dezvoltarea identităţii naţionale, în contextul integrării europene şi mondiale;
• dezvoltarea culturală, ştiinţifică, tehnică şi profesională;
• dezvoltarea capacităţii de anticipare şi de adaptare la schimbare, pentru progres psihosocial
şi integrare;
• formarea şi dezvoltarea personalităţii umane integrale, armonioase, creatoare,
independente şi interdependente;
• dezvoltarea caracterului prospectiv şi permanent al educaţiei;
• democratizarea educaţiei şi a învăţământului, asigurarea condiţiilor de egalizare relativă şi
gradată a şanselor de acces şi parcurgere, pentru dezvoltarea maximă a potenţialului psihofizic al
fiecărui individ, pentru realizarea caracterului deschis al învăţământului;
• formarea capacităţilor cognitive, afectiv-motivaţionale, volitiv-acţionale, atitudinale şi
aptitudinale, a stilului activităţii intelectuale, a conştiinţei de sine şi a celei sociale, a concepţiei
despre om şi societate;
• dezvoltarea personalităţii capabile de cooperare, comunicare, decizie, inovare şi de
adaptare creatoare la mediu şi a mediului la condiţia umană;
• educarea in spiritul valorilor democratice, moral-civice şi patriotice, estetice şi culturale ale
societăţii contemporane;
• realizarea unei noi armonii între cultura generală, de specialitate şi cea profesională, la
nivelul exigenţelor formative ale societăţii postindustriale informatizate, în funcţie de profilul de
formare determinat;
• formarea tinerei generaţii pentru integrare culturală şi socioprofesională eficientă, pentru
dezvoltarea culturii şi civilizaţiei.
În scopul realizării acestor obiective, activitatea de formare continuă va fi axată pe obiective
specifice dezvoltării competenţelor psihopedagogice şi metodice în specialitate şi psihorelaţionale,
teoretico-metodologice, practic-acţionale şi constructiv-creatoare.
În acest context, restructurarea formării continue a cadrelor didactice constituie obiectivul
prioritar al asigurării calităţii învăţământului, şansa reformei învăţământului.

8
Bibliografie:

Sălăvăstru,Dorina, 2007, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

Cosmovici, Andrei; Iacob,Luminiţa, 1999, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi.

Şchiopu, Ursula; Piscoi, Viorica, 1989, Psihologia generală şi a copilului, manual pentru clasele
IX-X, licee pedagogice, E.D.P.,Bucureşti.

Robu, Maria, 2008, Empatia in educaţie, Didactica Publishing House, Bucureşti.

Gherghinescu, R., 1999, ,,Conceptul de competenţă didacticăa, in Marcus, S.(coord.), Competenţa

didactică, Editura All, Bucureşti.

Marcus, S., 1999, Competenţa didactică, Editura All, Bucureşti.

Mitrofan,N., 1988, Aptitudinea pedagogică, Editura Academiei, Bucureşti.

Monteil, J.-M., 1997, Educaţie şi formare. Perspective psihosociale, Ed. Polirom, Iaşi.

Potolea, D., 1989, De la stiluri la strategii.O abordare empirică a comportamentului didactica, in

Jinga,I., Vlăsceanu,L.(coord.), Structuri, strategii şi performanţe in invăţămant, Editura Academiei,
Bucureşti.