Aptitudinea pedagogica, didactica, tactul pedagogic- trasaturi de

personalitate ale unui bun profesor de specialitate

1. Conceptul de personalitate
Termenii de persoană şi personalitate sunt atat de utilizaţi in limbajul cotidian, incat fiecare are
sentimentul intrebuinţării lor corecte in cele mai diverse situaţii. in schimb, utilizarea lor ca termeni ai
psihologiei pune atatea probleme incat am putea spune că istoria psihologiei se confundă cu istoria
răspunsurilor la intrebarea ,,ce este personalitatea?”.
Răspunsurile au fost, de cele mai multe ori, total diferite. Se impune mai intai să deosebim persoana
de personalitate. Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea este o
construcţie teoretică elaborată de psihologie in scopul inţelegerii şi explicării; la nivelul teoriei
ştiinţifice; a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana umană. Personalitatea cuiva
este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei
printre celelalte. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică in cadrul individului a
acelor sisteme psihofizice care determină gandirea şi comportamentul său caracteristic.a
Unitatea, coerenţa şi echilibrul personalităţii se exprimă prin conştiinţă, structurile subconştiente şi
inconştiente. Conştiinţa morală este nucleul conştiinţei, se formează prin educaţie şi este latura
responsabilă in viaţa socială a personalităţii. Ea deţine controlul manifestărilor psihice. Nivelul
inconştientului deţine un imens depozit de experienţă de viaţă, impulsuri, tendinţe şi deprinderi.
Subconştientul conţine totalitatea acelor evenimente ale vieţii trecute care se exprimă involuntar şi latent
in toate conduitele curente.
Personalitatea educatorului este suportul actului educativ.

2. A fi cadru didactic
Meseria de educator este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se
părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mandră, exigentă şi liberă, o
meserie in care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi inviorează, ingrată şi plină de
farmec deopotrivă.
Puţine profesiuni cer atata competenţă, dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru că doar in
cateva se lucrează cu un material atat de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul in devenire.
Ancorat in prezent, intrezărind viitorul şi sondand dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul
instruieşte, educă, indeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează şi evaluează neincetat
procesul formării şi desăvarşirii calităţilor necesare omului de maine.
Meseria de profesor nu se găseşte intre cele mai solicitate, dar nici intre cele evitate. Profesiunea
intelectuală, respectată, nu distribuie deţinătorului putere, influenţă sau venituri superioare. Dar conferă
prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul din motivele de bază in alegerea acestei
profesii.
A fi profesor inseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i invăţa pe
alţii cum să inveţe este o operă niciodată incheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de
incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi
nici imediat. in clasă se invaţă mai mult decat o materie, se invaţă lecţii de viaţă. Profesorul stimulează
şi intreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le intăreşte
increderea in forţele proprii şi ii ajută să işi găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de
măsura in care profesorul posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările,
trebuinţele şi interesele elevilor.

Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată in a te simţi chemat,
ales pentru această sarcină şi apt pentru a o indeplinia, după Rene Hubert (1965). El consideră că
vocaţiei pedagogice ii sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa in valorile sociale şi
culturale, şi conştiinţa responsabilităţii.
Arta pedagogică inseamnă, inainte de toate, arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a simpatiza
cu ei, de a le inţelege universul, de a le sesiza interesele care ii animăa,afirmă M.A.Bloch (1968) şi este
un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor il au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta
acest dar să se dezvolte.
A inzestra copiii cu ştiintă pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni in plinătatea cuvantului
este deosebit de greu.
Cheia problematicii educaţiei ne-o dă cunoaşterea copilului. Oricat de stăpan pe sine ar fi
educatorul, acţiunea sa nu poate incepe fără o foarte bună cunoaştere a potenţialului copiilor, fără a
stabili un scop, o tendinţă, un ideal pentru demersurile sale educative.
Ce urmăresc prin educaţie? Ce vreau? Ce trebuie să facă un copil? – iată intrebări pe care
este necesar să şi le pună fiecare educator.

3. Aptitudine, tact şi competenţă pedagogică.

Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului şi eficienţei in această profesie.
Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele procesului de invăţare. Principala
modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este aptitudinea pedagogică;
este considerată unul dintre principalii factori de succes in procesul instructiv- educativ.
Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi
competenţa psihosocială. (Nicolae Mitrofan, 1988) Cele trei tipuri nu acţionează izolat, ci sunt integrate
in structura personalităţii profesorului.
Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate.
Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru a ,,construi,,
personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de
invăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a inţelege
elevul, de a pătrunde in lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de
influenţare instructiv- educativă, in funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale.
Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane,
cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi,
capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum si indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi
eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de
conducere.
Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizand o adaptare rapidă şi
uşoară la cerinţele unei situaţii educative.
Tot in aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului didactic se află şi tactul pedagogic, care se
defineşte ca fiind ,,gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev..., caz in care criteriile
acestei calităţi ar fi următoarele: gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare
elev;gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la invăţătură şi a comportamentului elevului;gradul de
dezvoltare a personalităţii elevului;gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi
asigurarea unui climat optim al activităţii instructiv-educative;rezultatele obţinute in atingerea
obiectivelor propuse;a (Stefanovic, 1979)

Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de predispotiţiile

innăscute ( intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobandite, experienţa dobandită sau autoeducaţie. A
da dovadă de tact pedagogic presupune multă inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivalează cu un
autentic act de creaţie.
Competenţa didactică este un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică, rezultat al
corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului pedagogic (S.Marcus,
1999). Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunand şi rezultatele activităţii, pe langă
cunoaştere şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect.
Competenţa didactică este operaţionalizată in cinci competenţe specifice (cf. Gherghinescu,
1999):competenţa cognitivă, care cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate din partea
unui profesor;competenţa afectivă, definită prin atitudinile aşteptate din partea profesoruluişi
considerată a fi specifică profesiunii didactice,fiind si cel mai greu de obţinut;competenţa
exploratorie,care vizează nivelul practicii pedagogice si oferă ocazia viitorilor profesori de a-si exersa
abilităţile didactice;competenţa legată de performanţă, prin care profesorii dovedesc nu numai că ştiu,
dar şi că pot utiliza ceea ce ştiu;competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor in urma
relaţiei pedagogice.

Accentul pus pe performanţă, pe eficienţa predării, a determinat orientarea cercetărilor spre

profilul psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trăsături de personalitate care influenţează
randamentul la invăţătură al elevului. Unul dintre studii identifică trei structuri de comportament ca
avand o importanţă aparte( Ryans,1960, cf. Ausubel, Robinson, 1981):structura A – se
caracterizează prin afecţiune, inţelegere, prietenie, fiind opusă structurii definite prin atitudine distantă,
egocentrism şi mărginire;structura B – se caracterizează prin responsabilitate, spirit metodic şi
acţiuni sistematice, fiind opusă structurii definite prin lipsă de planificare, şovăială şi neglijenţă;structura
C – se caracterizează prin putere de stimulare, imaginaţie şi entuziasm, fiind opusă structurii care
se defineşte prin inerţie şi rutină.O analiză a relaţiei dintre variabilele personalităţii profesorului şi
eficienţa predării, ţinand cont şi de principalele impulsuri motivaţionale ce se manifestă in procesul de
invăţare şcolară, relevă următoarele aspecte:Elevii dominaţi de impulsul de afiliere (preşcolarii şi
şcolarii mici) vor avea tendinţa de a se identifica cu cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi invaţă
pentru a face pe plac educatoarei sau invăţătoarei şi pentru a fi lăudaţi, recompensaţi. in acest caz, cadrul
didactic va trebui să aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai puternic motivaţi să inveţe şi să obţină un
randament şcolar superior.Pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare, de
trebuinţa de prestigiu, mai eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi pe sarcini,
ordonaţi, sistematici, care creează condiţii ca nivelurile de performanţă ale elevilor să fie definite clar şi
recunoscute.Elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din structura C, capabili
să genereze efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze interesul prin elemente de
noutate.in general, profesorii plini de viaţă, stimulativi, inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o
predau au mai mult succes, iar comportamentul elevilor este şi el mai productiv sub influenţa acestui tip
de stimulare.Această abilitate a profesorului de a evalua realist trebuinţele celui care invaţă implică
capacităţi empatice, respectiv de transpunere in situaţia elevului şi dorinţa de a-l inţelege de pe poziţiile
lui.

Empatia se inserează in procesul intercunoaşterii, fiind adesea condiţia inţelegerii psihologice a

comportamentelor prezente şi viitoare ale elevului.De aceea se impune necesitatea formării unei
competenţe pedagogice relaţionale, a unor capacităţi de gestionare interactivă a clasei, care să faciliteze
comunicarea cu elevii şi să-i determine să se implice in situaţia pedagogică. Diferenţele de
comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocate a condus la definirea şi caracterizarea
unor stiluri educaţionale.

4. Rolul cadrului didactic

Cum işi inţelege cadrul didactic menirea? Acţionează el in numele statutului şi societăţii, al
părinţilor sau in calitate de apărător al copilului? Se rezumă el la transmiterea cunoştinţelor sau le
prezintă elevilor ca modele? Iată intrebări pe care şi le poate pune orice profesor la intrarea in carieră.
Din modul specific de combinare a factorilor de rol cu trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic
putem distinge trei roluri, din care au fost derivate trei stiluri comportamentale (Păun, 1999):

Stilul normativ este cel care maximizează rolul şi expectaţiile de rol in defavoarea caracteristicilor
de personalitate; este centrat pe sarcină, urmăreşte cu prioritate eficienţa şi performanţa in relizarea
scopurilor; problemele elevilor trec pe plan secundar;

Stilul personal maximizează caracteristicile de personalitate; autoritatea este descentralizată, relaţia

cu elevii este mai flexibilă, sancţiunile au caracter intrinsec, deoarece comportamentul profesorului este
orientat spre membrii grupului;

Stilul tranzacţional este un intermediar intre cele două, care permite, in funcţie de situaţie, să se
pună accent fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le minimiza pe unele in raport cu
celelalte.

Rolul de profesor presupune argumentarea intr-un multiplu păienjeniş de grupuri de referinţă, care
pun profesorului cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică, transmiţător de cunoştinţe şi
educator, evaluator al elevilor, partener al părinţilor in sarcina educativă, membru in colectivul şcolii,
coleg.

Profesorul este figura centrală a reformei educaţionale contemporane. El trebuie să renunţe la rolul
său tradiţional şi să se transforme intr-un planificator al activităţilor de grup, intr-un facilitator al
interacţiunii elevilor şi intr-un consultant. El trebuie să inveţe să-şi alieze computerul in acţiunea
educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi. De el depinde transformarea
muncii din clasă intr-o activitate agreabilă, desfăşurată intr-un mediu afectiv, cald şi securizant; are un
rol important in introducerea perspectivei interdisciplinare şi răspandirea practicii predării in echipă.
Doar un profesor care a reflectat asupra rolului său şi care deţine cunoştinţe psiho-pedagogice poate
deveni protagonistul acestei reforme.