Principiul pedepsei şi al recompensei

Exemplu: aţi dat o temă pentru acasă pe care majoritatea elevilor a realizat-o, dar există câţiva care n-au făcut-o.
Probabil că veţi considera realizarea temei un lucru firesc şi nu o veţi recompensa, dar îi veţi pedepsi pe elevii
care au venit fără temă. Cercetările arată că ar fi bine să echilibraţi cele două perspective şi să recompensaţi un
comportament la fel de puternic pe cât pedepsiţi neîndeplinirea lui.

Pedeapsa nu oferă cele mai bune rezultate. Ea creează anxietate şi stres celui care ştie că este posibil să-i cadă
victimă. Până acum s-a considerat că persoana care se teme de ceva va acţiona în sensul încercării de a reduce
intensitatea anxietăţii pe care o resimte făcând ceea ce se aşteaptă de la ea. Totuşi, cercetările demonstrează că
acest lucru este valabil doar dacă persoana în cauză are foarte clar în minte ce trebuie să facă pentru a scăpa de
pericolul de care este avertizată. Dacă acest lucru nu este valabil, avem de-a face cu o stare de blocaj, deoarece
persoana resimte frica şi sesizează pericolul, dar nu ştie ce să facă pentru a-l îndepărta.

De multe ori, elevii sunt ameninţaţi cu o notă mică, fără a primi şi o cale de a acţiona pentru a îndepărta frica de
a fi exminaţi şi de a nu îndeplini standardele. Elevul ştie că trebuie să înveţe, dar nu ştie cum să o facă, sau cum
ar putea să găsească acele resorturi de motivare.

Pe de altă parte, ne confruntăm cu teoria obişnuirii, conform căreia, când avem de-a face cu un stimul nou, acesta
are o influenţă maximă asupra noastră. Ca să ne asigurăm că pedeapsa funcţionează, va trebui să creştem nivelul
acesteia (peste anumite limite devine destul de greu).

Dacă un cadru didactic pedepseşte un elev solicitându-i teme suplimentare, acesta va începe să urască ceea ce
trebuie să înveţe. Profesorul care utilizează pedeapsa este asociat cu ea şi o parte din sentimentele negative
produse de aceasta se răsfrâng şi asupra persoanei sale.

Studiile lui Skinner, Makin şi Cox evidenţiază faptul că atât recompensa, cât şi pedeapsa se pot aplica într-un
raport fix (de fiecare dată când elevul face ceea ce trebuie este recompensat şi de fiecare dată când greşeşte este
pedepsit) şi într-un raport variabil (la întâmplare, fără ca elevul să intuiască când va primi recompensa sau
pedeapsa).

Recompensarea este o metodă bună pentru procesul instructiv-educativ, dacă aplicarea ei se face cu raport
variabil. Într-un raport fix nu am face decât să dezvoltăm o motivaţie extrinsecă, adică elevul nu ar învăţa decât
pentru a primi recompensa. În momentul în care primirea recompensei nu s-ar mai produce, cursantul ar opri, la
rândul său, activitatea respectivă. Raportul variabil produce cu totul alte rezultate, cam ca la jocul de loterie.

Pedeapsa funcţionează bine doar în situaţia unui raport fix. Adică elevul va fi pedepsit de fiecare dată când
greşeşte. Altfel, el va repeta greşeala, sperând că poate scapă şi de data aceasta.

Concluzie:,,Recompensa şi pedeapsa sunt opţiuni didactice frecvente în şcoala românească. Dintre acestea
două, pedeapsa este mult mai utilizată deoarece induce iluzia eficienţei şi rapidităţii cu care stopează un
comportament nepotrivit. Însă, din cauza problemelor pe care aplicarea pedepsei le ridică, este recomadabil ca
profesorul să utilizeze mai degrabă recompensa ca stimulator al motivaţiei în procesul de învăţământ.”