Evaluarea orală (probele orale)

Verificarea orală se realizează mai ales, prin întrebări – răspunsuri şi prin îndeplinirea
unor sarcini de lucru, oral sau în scris (de cele mai multe ori la tablă). Evaluarea orală constă în
realizarea unei conversații între profesor și elevi, care poate fi individuală, frontală sau
combinată. Se realizează o comunicare completă între cadrul didactic și elevi, iar feed-back-ul
este mult mai rapid. Metoda favorizează dezvoltarea capacităților de exprimare ale elevilor.
Verificarea orală se întrepătrunde cu demersurile de predare-învăţare încât, adesea,
funcţiile de instruire/învăţare şi cea de evaluare nu pot fi disociate. Din cauza fidelităţii şi
validităţii scăzute, verificarea orală nu se recomandă în examenele concurs (de admitere), fiind
încă frecvent utilizată în examenele semestriale/anuale şi în examenele de certificare (de
absolvire). Este o formă a conversaţiei prin care profesorul urmăreşte identificarea cantităţii
şi calităţii instrucţiei, respectiv, volumul şi calitatea cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor,
abilităţilor elevilor, capacitatea de a opera cu ele etc
I.Nicola (1996) delimitează două forme ale chestionării orale:
- curentă (în cadrul lecţiilor, desfăşurată frontal sau individual);
- finală (în ore special destinate acestui scop, la sfârşit de capitol, de semestru, la examene
etc.).
I. T. Radu (2000) menţionează alte forme, în funcţie de tehnicile utilizate:
- conversaţia de verificare bazată pe întrebări/răspunsuri;
- interviul;
- verificarea realizată pe baza unui suport vizual (imagini, scheme, grafice) utilizată mai mult
în învăţământul preşcolar şi primar;
- verificarea orală cu acordarea unui timp de pregătire a răspunsurilor, frecvent utilizată încă
în condiţii de examen;
- redarea (repovestirea) unui conţinut;
- citirea unor dialoguri incomplete şi completarea lor încât să dobândească sensul adecvat.

Avantaje Dezavantaje
 flexibilitate şi adecvare individuală a modului de evaluare prin  au o redusă validitate deoarece realizează
posibilitatea de a alterna tipul întrebărilor/gradul lor de verificări prin sondaj în rândul elevilor şi
dificultate în funcţie de calitatea răspunsurilor oferite de către în materie;
elev;  diverse circumstanţe pot influenţa
 realizează o verificare operativă, punctuală a pregătirii elevilor, obiectivitatea evaluării atât din
a exprimării acestora, a fluidităţii ideatice şi verbale, logica perspectiva profesorului, cât şi din cea a
expunerii, argumentării; elevului și generează varietate
 permite alternarea întrebărilor de bază cu întrebări ajutătoare în interindividuală şi intraindividuală;
vederea clarificării şi corectării imediate a eventualelor erori,  prejudecăţile “erodează” chiar inconştient
neînţelegeri etc.; baremele;
 îndeplineşte funcţii de învăţare, prin repetarea şi fixarea  nivel scăzut de fidelitate determinat de
cunoştinţelor, prin “întăririle” imediate realizate; numeroşi factori: durata scurtă a
 interactivitatea creată între evaluator şi evaluat stimulează examinării, imposibilitatea revederii
participarea elevilor la răspuns, încurajează şi manifestări ce răspunsurilor de către evaluator, efectul
permit evaluarea comportamentului afectiv-atitudinal.

1
 “halo”, Pygmalion;
 consumul mare de timp pentru evaluarea
individuală a elevilor;
 imposibilitatea standardizării şi
obiectivitate scăzută.

Metodologia verificărilor orale impune cerinţe referitoare la formularea întrebărilor, elaborarea

răspunsurilor, frecvenţa (ritmicitatea) examinării, necesitatea antrenării întregii clase în
completarea sau corectarea răspunsurilor, extinderea verificării de la informaţia asimilată de
elevi şi a posibilităţilor de a reda, la capacitatea de a opera cu aceste cunoştinţe, de a le transfera
în noi contexte, situaţii – problematice etc.
Cerinţe metodologice de utilizare:
 cu toate imperfecţiunile semnalate, utilizarea lor este necesară pentru abordarea, formarea şi
perfecţionarea capacităţii de exprimare verbală, mai ales la disciplinele la care această
capacitate constituie un element de specificare curriculară, cum este studiul limbilor;
 în realizarea ei este necesară să fie utilizate forme combinate, pentru ca efectele pozitive să se
producă asupra întregii clase, adică atât verificări frontale, cât şi individuale;
 profesorul trebuie să fie atent pentru ca elevii neascultaţi (clasa) să nu rămână în afara
câmpului interacţional al verificării;
 pentru creşterea nivelului de consistenţă şi de precizie a evaluării sunt necesare elaborarea şi
utilizarea unor scheme de cotare (stabilirea unor repere de evaluare, alocarea ponderată a
scorurilor acordată pentru fiecare componentă a răspunsului - informaţia, logica, precizia şi
claritatea ideilor, cunoaşterea teoretică şi a aplicaţiilor practice, redarea prin reproducere sau
prin structuri verbale proprii etc.) ;
 elaborarea unor liste de descriptori de performanţă, cu ajutorul cărora pot fi departajate mai
exact nivelurile performanţelor elevilor;
 necesitatea unei pregătiri temeinice teoretice şi practice a profesorului ca evaluator deoarece
examinarea şi evaluarea orală presupun un antrenament specific în tehnica formulării
întrebărilor, a conducerii interviului, ca şi în cotarea răspunsurilor;
Prin verificarea orală nu este posibilă cunoașterea modului în care toți elevii stăpânesc un
anumit conținut, ea realizând întotdeauna o evaluare prin sondaj. Această formă de evaluare
presupune și câteva aspecte asupra cărora profesorul va trebui să reflecteze: gradul diferit de
dificultate al întrebărilor de la un elev la altul, variația stării afective a lui ca profesor în diferite
momente (atitudine de calm sau nerăbdare, de bună voință sau indiferență, încurajatoare sau
inhibitoare).
Pentru a evita disfuncţiile semnalate, profesorul poate utiliza o fişă de evaluare orală. Se pot
stabili anumite restricţii cu privire la durata examinărilor orale. Se recomandă ca întrebările să fie
stabilite din timp, formularea lor făcându-se clar şi precis, fără ambiguităţi.
Această formă de evaluare are caracteristica unui mare grad de variație interindividuala
(de la un profesor la altul), dar și intraindividuala (același profesor, în momente diferite).