Cuprins

1. ARGUMENT
1.1RĂSPÂNDIREA APEI PE GLOB
1.2APĂ ÎN NATURĂ
2.CLASIFICAREA APELOR UZATE ORASANESTI
2.1APA POTABILĂ
2.2APA INDUSTRIALĂ
2.3APA REZIDUALĂ
3. UTILIZAREA APELOR
4. POLUAREA APELOR
5. PROPRIETĂŢILE APELOR UZATE
6.EPURAREA APEI
7. EPURAREA APELOR UZATE ORĂŞENEŞTI
8. PROCEDEE DE EPURARE A APELOR ORĂŞANEŞTI
9. NECESITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A APELOR UZATE ORAŞENEŞTI
10. CONDIŢII DE DESCĂRCARE A APELOR UZATEÎN REŢEAUA
PUBLICĂ
11.ALEGEREA DISPOZITIVULUI DE PRELEVARE A PROBELOR
11.1 ALEGEREA PUNCTELOR DE PRELEVARE
12. PRELEVAREA PROBELOR
13. ANALIZA ŞI PREGĂTIREA PROBELOR
14. DEPOZITAREA ŞI CONSERVAREA PROBELOR
 1. ARGUMENT

Apa este o substanţă chimică deosebită, este izvorul vieţii, constituent major al
corpului animal şi al globului pământesc.
Apa este mediul în care se petrec toate reacţiile biochimice care întreţin viaţa,
este un izvor de energie, o necesitate imperioasă pentru existenţa omului, precum şi
pentru dezvoltarea unui număr mare de ramuri industriale. Contrar aparenţei, resursele de
“apă bună” ale globului pământesc care stau la dispoziţia omenirii, sunt destul de
modeste faţă de necesităţile prevăzute pentru viitor.
Distribuţia geografică a resurselor de apă este neuniformă, deci pentru anumite
zone geografice, cu un anumit grad de urbanizare, dezvoltarea economico-socială
depinde rezolvarea problemei găsirii surselor suplimentare de” apă bună”.
Prin “apă bună” se înţelege apa naturală a cărei compoziţie chimică corespunde
condiţiilor impuse de gospodărirea centrelor populate sau de anumite ramuri industriale.
Datorită proprietăţilor sale fizice şi chimice, apa are numeroase utilizări.
Cea mai importantă proprietate a apei determinată de polaritatea sa deosebit de
ridicată, este de a dizolva un număr mare de substanţe: săruri, acizi, baze, alcooli,
proteine, etc.
Apa este un dizolvant ideal pentru foarte multe substanţe, cel mai bun dintre
dizolvanţii obişnuiţi şi totodată un mediu ideal pentru diferite reacţii.
De aceea apa are numeroase utilizări în industria chimică. Datorită puterii sale
mari de dizolvare, apa este un agent de spălare important, având căldura mult mai mare
decât a altor substanţe apa este un foarte bun purtător de căldură şi poate fi utilizată în
acest scop. Apa participă în numeroase reacţii chimice importante ca reacţiile de
hidroliză, este indispensabil pentru priza cimentului în construcţii, etc.
Cantităţi foarte mari de apă se consumă ca apă potabilă şi pentru realizarea
numeroaselor procese tehnologice din diferite ramuri industriale. Apa necesară
satisfacerii oricărei necesităţi este luată din natură.
 Resursele de apă au caracter limitat în funcţie de disponibilităţile anuale.
Resursele de apă la nivelul bazinului hidrografic se regenerează după un ciclu anual dar
nu este suficient căci implicarea omului este majoră în poluarea apelor de pe planeta
noastră. Posibilitatea de extindere a utilizării apelor sunt limitate sau regresive în cazul în
care se întreprind măsuri adecvate pentru întreţinerea, amenajarea şi exploatarea raţională
a acestor resurse. Resursele de apă au o distribuţie uniformă şi sunt variabile în timp şi nu
concordă cu repartiţia zonală a obiectivelor social economice.
Regenerarea resurselor de apă este influenţată de activităţile umane prin lucrările
pe care acestea le întreprind pentru dezvoltarea economică şi socială, prelevările
neraţionale, nerecuperabile, modificările calitative prin impurificări şi degradarea apelor
din efluenţii subterani, epurări incomplete. Pentru asigurarea dezvoltării economice şi
sociale se impune menţinerea unui echilibru natural sub aspect calitativ şi cantitativ între
resurse şi consumul de apă ceea ce se realizează printr-o exploatare a acestor resurse.
În anumite condiţii apa este reutilizata prin preluări şi restituiri succesive care
permit o valorificare intensă pentru satisfacerea unui număr mare de consumatori cu
acelaşi volum de apă. Modul de utilizare a apelor care formează un important factor de
mediu influenţează într-o mare măsură echilibrul ecologic al bazinelor în care se
integrează şi consumatorii de apă.
Protecţia resurselor de apă: raţionalizării, exploatării, calităţii lor derivă din
consideraţii impuse de o necesitate a protecţiei mediului şi acceptă volume de apă
existente pe planetă, depăşeşte 135000 km cubi şi acoperă 72% din suprafaţa planetei
albastre.
Din acest volum ~97% reprezintă apa sărată a mărilor şi oceanelor, iar restul de
3%reprezintă apele dulci, formate din gheţari şi calote glaciare, apele curgătoare, terestre
şi atmosferice de lacurile şi pânzele freatice subterane.
Apele curgătoare, lacurile şi pânzele freatice care sunt surse potenţiale utilizate în
scopuri sociale şi economice reprezintă doar un procent de 0,14% din volumul total de
apă de pe glob. Societatea umană poate folosi numai o parte din resursele superficiale de
apă
dulce care se refac anual prin precipitaţii.
 1.1 RĂSPÂNDIREA APEI PE GLOB

Răspândirea centrelor urbane pe glob nu corespund cu distribuţia resurselor de

apă, volumul de apă raportată pe cap de locuitor în Austria şi Elveţia este de 30000-
40000 metri cubi pe an, iar în ţările scandinave este de ~20000metri cubi pe an.
Gradul de utilizare al apei variază de la o regiune la alta în funcţie de resurse şi
de nivelul de dezvoltare economică. În ţările nedezvoltate de pe continentul african
consumul anual de apă pe cap de locuitor nu depăşeşte 4000 metri cubi pe cap de locuitor
pe an. Pe când în ţările dezvoltate economic se consumă anual peste 1000 metri cubi pe
cap de locuitor pe an, iar în ţările dezvoltate se consumă 2500-3000 metri cubi pe an.
Procesul de utilizare al resurselor de apă definit că raportul dintre volumul de apă
al efluenţilor superficiali este foarte diferit de la o ţară la alta.
Valori foarte ridicate de circa 15%sunt specifice unor ţări că Franţa, Portugalia,
Germania, dar nu depăşesc 8% în Norvegia, Olanda, Suedia. După unele statistici circa
7%din populaţia globului nu dispune de surse de alimentare potabilă cantitativă şi
calitativa, acceptabilă, astfel în Asia de sud-est circa 900 milioane locuitori, în
Africa~200 milioane locuitori, în America latină peste 100 milioane locuitori sunt
subalimentaţi cu apă.
Se resimte o criză de apă în anumite zone ale globului care se va resimţi din ce în
ce mai mult şi în alte zone.
În România volumul efluenţilor superficiali interni se estimează la 37-38 miliarde
metri cubi pe an.

Metri
1,7 2 2,5 4,5 9 14 22,5 35,5 40 46
Cubi
An 1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1990 2000 2010
CREŞTEREA CONSUMULUI ÎN ROMÂNIA ÎNTRE ANII 1950-2010

Este necesar să se realizeze bazine de acumulări să se i-a măsuri de asigurare a

utilizării raţionale a apei.
 1.2 APĂ ÎN NATURĂ

Fig. 1. Circuitul apei în natură

Apa se găseşte în natura într-o continuă transformare, trecând dintr-o stare de

agregare în alta, în procesul neîntrerupt, numit “circuitul apei în natură”. Apa se găseşte
în atmosferă, hidrosferă şi în sol sub formă de: ape meteorice, de suprafaţă şi subterană.
Apele meteorice provin din evaporarea apelor de pe suprafaţa solului şi
condensarea vaporilor atmosferici sub formă de ploaie şi zăpadă. Aceste ape conţin
dizolvate cantităţi variabile din gazele atmosferice: oxigen, azot, bioxid de carbon,
amoniac, hidrogen sulfurat, etc şi pulberi în suspensie.Ca rezultat al descărcărilor
electrice din atmosferă, aceste ape mai conţin dizolvate şi diferite cantităţi de ozon şi
azotat de amoniu.
În regiunile industriale, apele de ploaie mai dizolvă cantităţi variabile de gaze
industriale: clor, acid clorhidric, bioxid de sulf, oxizii, azot, amoniu, etc.
Cantitatea gazelor dizolvate în apă depinde de coeficientul de solubilitate al unui
gaz reprezintă numărul de litri de gaz dizolvaţi într-un litru de apă la temperatura de O
grade Celsius şi presiunea de 760mm Hg. Coeficientul de solubilitate scade cu creşterea
temperaturii şi cu conţinutul de substanţe minerale ale apei.
Deoarece gazele industriale au un coeficient de solubilitate foarte mare în
comparaţie cu cel al gazelor care intră în compoziţia aerului rezultă că apele de ploaie din
regiunile industriale, având în vedere proprietăţile gazelor dizolvate prezintă un pericol
pentru vegetaţie şi pentru construcţiile metalice (coroziunea)

Fig. 2. Ape de suprafaţă

Apele de suprafaţă sunt alcătuite din ape curgătoare (râuri, fluvii) şi ape stătătoare
(lacuri, baraje, mari şi oceane).La izvor apele naturale au în general calităţi
corespunzătoare pentru folosirea lor, calităţi care se modifica dacă sursa de apă primeşte
în drumul sau prin centre populate, ape menajere şi ape reziduale industriale.
Compoziţia apei râurilor şi fluviilor depinde de constituţia geologică a bazinului
prin care curg variind în raport cu natura rocilor albiei şi de natura afluenţilor (ape de
canal, ape reziduale) pe care îi primesc. Microorganismele şi substanţele organice aduse
de apele de canal provoacă fenomene de putrefacţie, care periclitează existenta vietăţilor
acvatice şi sănătatea oamenilor.
În mod natural un curs de apă suferă un complex proces fizico-chimic, biologic şi
bacteriologic, în urma căruia impurificarea organică se reduce treptat, în aval de sursa de
autoepurare a râurilor şi fluviilor.
Capacitatea de autoepurare a unui curs de apă depinde de resursele sale de oxigen
şi de consumul de oxigen provocat de impurificarea organică. Resursele de oxigen sunt
reprezentate de aerul atmosferic şi condiţiile de scurgere, care favorizează dizolvarea
oxigenului în apă iar consumul de oxigen reprezintă necesarul pentru desfăşurarea
reacţiilor biochimice de oxidare, a substanţelor organice impurificatoare, ce se petrec la
nivelul celulei bacteriene.
 Dacă consumul de oxigen depăşeşte resursele de oxigen ale cursului de apă,
autoepurarea naturală este anulată. Procesul natural de autoepurare este împiedicat dacă
apele curgătoare primesc efluenţi ale căror impurităţi depăşesc anumite limite. Pentru a
proteja procesul natural de autoepurare au apărut legi care interzic evacuarea în râuri a
apelor reziduale de orice natură impurificate peste anumite limite. Pentru ca apele
reziduale să poate fi evacuate în râuri, se impun următoarele condiţii:
- Să conţină sub 30 mg suspensii la litru, să consume cel mult 20 mg oxigen la litru în
cinci zile;
- Debitul cursului de apă receptor să fie de opt ori mai mare decât debitul apelor
reziduale, astfel că după primirea lor să consume mai puţin de 4 mg la litru
- Apele să nu fie colorate într-o grosime de 0,5mm
- Aciditatea să fie sub 2 g HCl/litru, alcalinitatea sub 1 g NAOH/l.
- Să nu conţină mai mult de 10mg clor liber/litru să nu conţină mai mult de 20
mg/litru metale (în afară de: Na, K, Că, Mg) să nu conţină mai mult de 0,5 mg Al/litru şi
10 mg sulf/litru.
Dacă apele reziduale nu îndeplinesc aceste condiţii, trebuie să fie epurate înainte
de deversare, în apele curgătoare. Apa râurilor poate fi folosită ca apă potabilă sau că apa
industrială. Ea va fi pregătită în funcţie de folosinţă pe care urmează să o aibă, pentru
asigurarea indicatorilor de calitate impuşi de acestea.
Apele de lacuri, baraje, mari şi oceane au o compoziţie relativ constantă,
depinzând de situaţia geografică, de climă, de natura rocilor care formează bazinul. Apa
lacurilor poate fi dulce sau sărată.
Apa mărilor deschise şi a oceanelor are salinitatea mai redusă. Ea poate fi
utilizată pentru obţinerea industrială a unor săruri sau elemente preţioase sau, în anumite
părţi ale lumii lipsite de surse de apă dulce, pentru obţinerea apei potabile.
Apele subterane provin din apele meteorice care se infiltrează prin straturile
permeabile, ale solului, adunându-se deasupra unor straturi impermeabile, formând
bazinele sau râurile subterane. Străbătând straturile permeabile ale solului, apa de
infiltraţie încărcată cu microorganisme şi substanţe în suspensie, se infiltrează devenind
limpede şi sterilă. Datorită puterii sale mari de dizolvare a numeroase substanţe precum şi
acţiunii chimice a oxigenului şi bioxidului de carbon asupra rocilor prin care trece apa se
îmbogăţeşte în diferite săruri solubile.
Apele subterane se pot clasifica după mai multe criterii:
A) după gradul de mineralizare: ape dulci care dau reziduu sub 1g/litru; ape minerale
care dau reziduu peste 1g/litru
B) după compoziţia chimică: ape bicarbonatate şi carbonatate, ape sulfatate, ape
clorurate.
C) după poziţia pânzei de apă: ape din pânză freatică; ape din pânză de adâncime
medie; ape din pânză de adâncime mare.
Apele freatice ies la suprafaţa pământului sub formă de izvoare, fântâni arteziene
sau se scot cu ajutorul pompelor pentru a fi folosite în diferite scopur

2.CLASIFICAREA APELOR UZATE ORASANESTI

2.1APA POTABILĂ
2.2APA INDUSTRIALĂ
2.3APA REZIDUALĂ
2.1APA POTABILĂ:

Fig. 3 – Apa potabilă

Prin apă potabilă se înţelege atât apa pentru consum menajer (băut, preparat mâncare,
spălat) cât şi cea necesară pentru tehnologia de fabricaţie în industria alimentară.
Potabilitatea apei depinde de factorii fizici şi chimici, de absenţa substanţelor toxice şi de
eliminarea organismelor patogene.
Condiţiile de calitate pentru apă potabilă sunt stabilite prin STAS 1342-71. Acest
standard stabileşte condiţiile de calitate pentru apa potabilă furnizată de instalaţiile
centrale şi locale de alimentare cu apă care se referă la următoarele caracteristici
organoleptice fizice şi chimice, radioactive şi biologice.
Caracteristicile organoleptice sunt: mirosul, gustul, turbiditatea şi culoarea.
Mirosul şi gustul se datoresc prezenţei în apă a unor săruri solubile, gaze,
substanţe minerale sau organice în descompunere, a unor microorganisme vii, vegetaţiei
acvatice, etc
Apa potabilă nu trebuie să aibă gust sau miros particular, dar nici să fie lipsită de
gust.
Turbiditatea (tulbureala) apei se datoreşte prezenţei substanţelor în suspensie
(argila, nisip fin, nămol, substanţelor, plancton, etc.). Turbiditatea se exprimă în grade
turbiditate.
Un grad de turbiditate reprezintă tulbureala produsă de 1mg de caolin sau pământ
de infuzorii într-un litru de apă distilată.

2.2 APA INDUSTRIALĂ:

 Fig. 4. Apa industrială
Este apa necesară realizării unui număr mare de procese tehnologice din diferite
ramuri industriale şi alimentarii cazanelor de abur. Pentru fiecare utilizare apă trebuie să
îndeplinească anumite condiţii de calitate. Apa naturală folosită în scopuri industriale nu
satisface toate condiţiile impuse de ramură industrială din cauza diferitelor substanţe
dizolvate pe care le conţine.
Apele industriale sunt provenite din activitatea ramurilor industriale, în
tehnologiile de obţinere a materialelor prime intermediare şi produse finite.
Apele reziduale industriale pot fi împărţite la rândul lor în 3 grupe:
- Ape de răcire.la care principalul agent de poluare este căldură.
- Apa de spălare şi transport, provenite din secţiile de condiţionare a materiilor prime
şi de la operaţiile de spălare a instalaţiilor chimice. Poluanţii acestor ape sunt impurităţile
materiilor prime şi substanţele dizolvate din acestea.
- Ape provenite din secţiile de producţie unde au fost utilizate direct în procesul de
fabricaţie ca mediu de dizolvare sau reacţie; ele conţin cantităţi importante de substanţe
provenite din materiile prime; intermediare şi finite şi din aceste motive formează apele
reziduale cu efect major.
Apele reziduale industriale au o compoziţie foarte variată, în funcţie de caracterul
industriei din care provin. Aceste ape pot fi deversate în râuri fără o epurare prealabilă.
Epurarea acestor ape, este imperios necesară şi în acelaşi timp obligatorie pentru toate
industriile aşa cum rezultă şi din recenta lege privind protecţia mediului înconjurător.
Epurarea apelor reziduale industriale este ultima măsură care intervine în
categoriile de măsuri ce trebuie luate pentru reducerea gradului de murdărire a acestora.
Ea este precedată de măsuri tehnologice de reducere a volumului şi a nocivităţii
apelor reziduale industriale şi anume:
- Alegerea de procese tehnologice care nu folosesc materii prime şi reactivi nocivi.
- Recuperarea produşilor valorificabili din apă.
- Recircularea intensivă a apelor reziduale.
- Amenajarea raţională a reţelelor de canalizare.
 2.3 APE REZIDUALE:

Fig. 5 Apă reziduală

După ce au fost folosite, apele capăta denumirea de ape reziduale. Ele pot fi
reziduale menajere şi reziduale industriale.
Apele reziduale menajere sunt provenite din activitatea gospodărească în locuinţe
şi unităţi de folosinţă socială: restaurante, creşe, cămine, instituţii, etc.
Poluanţii acestor ape sunt constituiţi în general din resturi alimentare, dejecţii,
săpun, detergenţi, microorganisme, ouă de paraziţi, etc.
Dezvoltarea în ritmuri susţinute a industriei în ţara noastră, ridicarea continuă a
nivelului de trai al populaţiei, construirea de noi localităţi şi introducerea pe scară largă a
irigaţiilor solicită cantităţi tot mai mari de apă, duce în acelaşi timp la sporirea
considerabilă a evacuării apelor reziduale din canalizările oraşelor şi a industriilor.
Apele reziduale încărcate cu diverse substanţe şi materiale putrescibile erau
deversate în râuri, poluându-se intens provocând pagube economiei naţionale şi crescând,
în acelaşi timp un pericol pentru sănătatea oamenilor şi viaţa animalelor. Protecţia
calităţii apei de pe teritoriul ţării noastre este o problemă majoră a economiei naţionale şi
se înscrie în ansamblul de măsuri pentru protecţia mediului înconjurător. Legislaţia în
vigoare din ţara noastră prevede obligaţia dotării cu staţii de epurare a tuturor obiectivelor
noi, industrii sau canalizării orăşeneşti pentru a împiedica creşterea gradului de
impurificare a apelor.
 Acţiunea de înlăturare a stării de impurificare a apelor s-a organizat în sensul
celor mai potrivite metode de epurare a apelor reziduale şi a reducerii volumului şi
nocivităţii acestora. Pentru reducerea nocivităţii apelor reziduale s-au elaborat procese de
valorificare a unor deşeuri şi sunt în curs de elaborare noi cercetări pentru valorificarea
tuturor deşeurilor.

3. UTILIZAREA APELOR

Fig. 6. Utilizarea apei

Datorită răspândirii centrelor urbane populate pe glob se va observa că acestea nu

corespund cu distribuţia resurselor de apă în Austria şi Elveţia, cantitatea de apă pe cap
de locuitor este de ~ 30000-40000 metri cubi.În ţările scandinave cantitatea răspândită
este de ~20000metri cubi pe an.
Organizaţia mondială a sănătăţii a precizat că necesarul organismelor de apă este
de 5 litri pe zi din care ~1,5-2l este cantitatea de apă necesară pentru consumul ca atare,
iar pentru curăţenie şi igiena omul mai are nevoie de ~150 litri pe zi pe cap de locuitor.Se
considera de către Organizaţi Mondială a Sănătăţii ca acoperirea acestor nevoi ale omului
în mod direct are nevoie de 100 litri/zi pe cap de locuitor. Consumul de apă al omului
modern, în ţările
 Industrializate conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii consumul de apă a crescut
de la începutul secolului XX, astăzi la începutul secolului XXI ajungând la 150-300 litri
pe zi/cap de locuitor.La aceste utilizări se adăugă şi acoperirea nevoilor industriale
reprezentate de apă folosită ca materie primară, ca solvent, ca separator pentru
substanţele cu densitate diferită, la spălarea sau purificarea unor produse ca transportator
al unor produse brute semifinite sau finite, sau ca simplă apa de răcire.
În considerare se i-au nevoile industriei precum şi cele ale agriculturii, necesarul
pe cap de locuitor atinge 300 litri pe zi în ţările industrializate.
Studiul internaţional declanşat de O.N.U.privind resursele de apă ale omenirii a
arătat că rezervele de apă reprezentate prin apele dulci, limitată dar posibilităţile de
cucerire de noi resurse de apă sunt evidente.
Studiul a menţionat că prin consumul mare de apă nu scad de fapt resursele
naturale care sunt nerecuperabile dar se limitează utilizarea apei reîntoarse în natura
datoria poluării.

4. POLUAREA APELOR

Fig. 7. Poluarea apelor

Apa reprezintă sursa de viaţă pentru organismele din toate mediile. Fără apă nu poate
există viaţă. Calitatea ei a început din ce în ce mai mult să se degradeze suferind
modificări de ordin fizic, chimic şi bacteriologic.
 Influenţa în rău a calităţii apei se datoreşte apelor reziduale, industriale şi urbane,
poluării de origine agricolă constând în pesticide, insecticide, fungicide, extrem de toxice,
de îngrăşăminte şi reziduuri de origine animală. Poluarea apelor provine din deversări
necontrolate. Efectele cele mai toxice le produc nitraţii, fluorurile, metalele toxice ca:
mercur, arsenic, plumb şi cadmiu, apoi pesticidele, detergenţii anionici, reziduurile
radioactive.
Lista poluanţilor este nelimitată şi în continuă creştere. Tipurile de poluare ale
apei sunt: suspensiile de steril, din exploatării miniere, din cariere; deşeurile de carne,
oase, copite, sânge de la abatoare; fibre de lemn, celuloză, rumeguş de la întreprinderile
de industrializare a lemnului, substanţe chimice extrem de diversificate provenind din
majoritatea industriilor şi din gospodarii.
Apele uzate menajere şi industriale sunt importante cantitativ. Ele provin de la
băi, wc-uri, bucătării, de la întreprinderi, de pe străzi, din pieţe şi constituie o puternică
sursă de poluare a râurilor în care se deversează, precum şi a apelor subterane unde se
infiltrează. Preţul curăţeniei este poluarea apelor.
Debitele apelor uzate orăşeneşti sunt de mai mulţi metri cubi pe secundă. Apele
uzate industriale se caracterizează prin masivitate şi mare nocivitate.În foarte multe zone
pe glob s-a constatat poluarea apelor cu mercur.
Afluenţii cu acest poluant provin din industriile electrotehnica, farmaceutica, a
maselor plastice, a hârtiei, a pigmenţilor, etc. Mercurul se concentrează în lanţurile
trofice, acvatice şi circulă prin ele până la om.
Industria alimentară poluează apa râurilor cu substanţe provenite din prelucrarea
legumelor, fructelor, a cărnii, a peştelui. Dacă sunt în cantităţi moderate ele sunt
degradate biologic, în cantităţi mari, însă provoacă consumarea oxigenului în timpul
descompunerii, fapt ce duce la moartea peştilor şi a altor organisme acvatice. Gustul,
mirosul şi culoarea apei sunt schimbate, iar contaminarea cu germeni patogeni este
frecventă.
Industria pielăriei evacuează ape care conţin poluanţi organici şi multe substanţe
chimice organice toxice, periculoase pentru organismele acvatice şi pentru om.
Adesea aceste ape au turbiditate mare, au spumă şi germeni patogeni care
provoacă antraxul.
 Industria textilă prin prelucrarea inului, cânepei, lânii brute elimină ape cu o mare
încărcătură organică şi cu substanţe chimice de la băile de tratare chimice.
Industria celulozei şi hârtiei elimină ape foarte grav poluate cu efecte toxice
asupra vieţii din ape. Cantitatea de apă folosită în acest scop este foarte mare.La fabricile
din S.U.A. s-au consumat în 1960 în acest scop 684000 metri cubi de apă.
Industria chimică organică are peste 500000 compuşi organici poluanţi a căror
toxicitate este extrem de periculoasă.
Industria petrochimică evacuează cantităţi mari de substanţe toxice sub formă de
ape uzate orăşeneşti, a căror epurare solicita eforturi mari.
Industria petrolului emite ape reziduale care conţin ţiţei, uleiuri, sare şi multe
substanţe toxice.
Industria chimică anorganică produce sute de mii de poluanţi pe an care constau
din acizi şi substanţe alcaline cu efecte toxice şi corozive, distructive pentru floră şi
faună. Cenuşa şi suspensiile colmatează albiile râurilor şi scot din circuitul agricol
importante suprafeţe de teren. Îngrăşămintele azotoase eutrofiază apele şi îmbolnăvesc
persoanele care fac baie în apele poluate cu aceste substanţe.
Industria minieră evacuează în sectorul de concentrare agenţi de flotaţie care
produc spumă şi sunt toxici.
Industria metalurgică cocseriile, industria constructoare de maşini, evacuează
volume mari de ape cu substanţe deosebit de toxice.
Producerea energiei nucleare şi a materialelor radioactive elimină ape cu
potenţial radioactiv extrem de periculos.

5. PROPRIETĂŢILE APELOR UZATE

Proprietăţile apelor uzate depind de calităţile apei folosite, de substanţele

conţinute şi de transformările suferite în scurgerea prin reţeaua de canalizare, de la
formare şi până la staţia de epurare sau la emisar.
Aceste proprietăţi sunt scoase în evidenţă prin analize fizico-chimice,
bacteriologice şi biologice.
 Stabilirea indicatorilor rezultaţi din analize este importantă întrucât oferă date
care servesc la alegerea sistemului de canalizare, a materialelor de construcţii, a
conductelor şi a protecţiei lor, la stabilirea procesului de epurare şi la valorificarea unor
substanţe din apele uzate.De asemenea cunoaşterea proprietăţilor apelor uzate serveşte la
stabilirea măsurilor de securitate în exploatarea şi întreţinerea canalizării.
Apele uzate menajere proaspete cuprind substanţe minerale şi organice au o
culoare slab alcalină şi temperatură de 10-25 grade Celsius. Când încep să fermenteze
capăt o culoare cenuşie închisă (aproape neagră) au un miros caracteristic de hidrogen
sulfurat şi amoniac şi dau reacţie acidă. La suprafaţă apelor uzate menajere plutesc
diferite substanţe (grăsimi, săpunuri) şi corpuri solide (resturi de zarzavaturi, hârtie, etc)
Din punct de vedere chimic apele uzate menajere cuprind dizolvate în apă sau în
amestec gaze (oxigen, azot, hidrogen sulfurat, etc), oxizi (de mangan, de fier) şi acizi
minerali şi organici.
În apele uzate menajere se găsesc în număr mare (ordinul milioanelor/litru) de
microorganisme (microbi patogeni şi bacili în special bacili coli) microorganisme din
grupa protozoarelor şi metazoarelor, de asemenea pot fi viermi intestinali şi diferiţi spori
ceea ce dă apelor uzate menajere un caracter periculos privind sănătatea oamenilor şi
animalelor.
Proprietăţile apelor uzate industriale depind de procedeul tehnologic, de natura
producţiei şi de materia primă folosită. Natura şi concentraţia substanţelor din apele uzate
industriale variază în limite destul de largi, astfel:
· Apele din industria alimentară conţin în special substanţe organice;

· Apele din industria metalurgică şi constructoare de maşini conţin în special

substanţe minerale;
· Apele uzate de la abatoare, combinate de carne, ateliere de grăsimi, conţin
importante cantităţi de grăsimi.
De cele mai multe ori apele uzate industriale conţin acizi şi alcooli care atacă
pereţii canalelor şi frânează procesele de epurare. Alte ape industriale cu un conţinut
mare de substanţe minerale care corodează canalele sau se depun micşorând capacitatea
de transport.
Proprietăţile apelor meteorice diferă de cele ale apelor uzate menajere şi
industriale.
Apele meteorice care cad pe suprafaţa centrelor populate sunt considerate
convenţional curate. Fac excepţie apele de ploaie care spală suprafeţele unor întreprinderi
industriale, depozite şi care pot conţine diferite substanţe (grăsimi, produse petroliere,
etc) fiind uneori mai periculoase decât apele menajere. Apele meteorice au un caracter
uşor agresiv datorită bioxidului de carbon pe care îl i-au din atmosferă, proprietate care se
i-a în consideraţie în calculul canalizării. Apele uzate orăşeneşti cuprind în afară apelor
menajere şi apele din alte industrii.
Ele au proprietăţi apropiate apelor menajere însă au în general o concentraţie mai
mare de substanţe impure şi o stare de reacţie a apei variind în limite mai largi.

6. EPURAREA APEI

Fig. 8. Staţie epurare apă

 Purificare apei constă dintr-o serie de tratamente: fizice, chimice, electrochimice
şi biologice, ca atare sau combinate.
Epurarea fizică a apei constă în filtrarea printr-o serie de grătare şi site speciale,
urmată de o sedimentare şi refiltrare prin nisip.De obicei aceasta este combinată cu
epurarea chimică prin tratarea apei cu anumite substanţe coagulante, pentru că procesul
de sedimentare să fie mai activ şi filtrarea să se facă mai bine.
Epurarea chimică constă în tratarea cu săruri de aluminiu şi fier a apei filtrate,
când se obţine un precipitat care absoarbe pe suprafaţa sa o parte din particulele în
suspensie. Acest proces aşa zis de “coagulare” este influenţat de o serie de factori ca:
temperatura, turbiditatea, pH-ul şi calitatea substanţelor coagulante.
Epurarea electrochimică se bazează pe trecerea unui curent electric printr-o
soluţie care conţine FeCl3 când se formează clor sau compuşi oxigenaţi ai acestuia.
Epurarea biologică are drept scop îndepărtarea din apele tratate ca mai înainte a
germenilor microbieni rămaşi.
Acesta se poate face pe cale naturală sau artificială.Pe cale naturală se face trecând
apele de decantare în nişte bazine descoperite, umplute cu cărbune, piatră, ardezie, în
straturi când materia organică şi minerală dizolvată, este fixată pe materialul poros,
putând fi astfel mai uşor oxidată.
Apa epurată este supusă apoi unei noi operaţii de dedurizare, deferizare,
demanganizare, de reducere a salinităţii şi îndepărtarea gazelor dizolvate şi în cele din
urmă este supusă dezinfecţiei.
Epurarea apei are ca scop corectarea unor caracteristici ale apei naturale, astfel
încât acestea să corespundă din punct de vedere calitativ cerinţelor impuse de folosinţa ei.
Purificarea ei se realizează prin: limpezire şi dezinfectare
1) Limpezirea apei: în funcţie de dimensiunile impurităţilor din apă, limpezirea se
poate efectua fie în mod natural (sedimentare naturală) fie utilizând coagulanţi.
Sedimentarea naturală a particulelor cu diametru mai mare de 0,1 mm, se realizează în
bazine special amenajate, numite denisipatoare care servesc la depunerea nisipului în
suspensii şi la îndepărtarea lui. Viteza de trecere a apei brute prin denisipator este de 0,1-
0,5m/s. Denisipatoarele pot fi orizontale sau verticale, în funcţie de direcţia de curgere a
apei.
 Faza finală a limpezirii o constituie filtrarea. Prin filtrare se înţelege trecerea apei
printr-un strat filtrant, alcătuit din nisip cuarţos sau cocs care se aşează în straturi după
dimensiune în bazine de capacitate mare, numite filtre.
2) Dezinfectarea apei este operaţia prin care se urmăreşte îndepărtarea germenilor
patogeni şi reducerea numărului de germeni saprofiţi. Această operaţie este necesară atât
pentru apă potabilă cât şi pentru apa industrială, deoarece s-a constatat că diferite procese
tehnologice sunt deranjate de prezenţa microorganismelor din apă care se depun pe
conducte provocând coroziunea acestora.

7. EPURAREA APELOR UZATE ORĂŞENEŞTI

Fig. 9 Uzarea apelor

 Apele orăşeneşti conţin în principal compuşi de origine biologică. Aceştia apar
sub formă de particule ale căror dimensiuni se încadrează într-un domeniu larg de valori.
Epurarea cuprinde o etapă primară de tratament mecanic care constă în filtrarea
apei, pe grătare şi apoi pe site din ce în ce mai fine pentru a îndepărta obiectivele sau
particulele suspendate în etapa de pretratare. Apa este apoi lăsată să curgă cu viteză mică,
printr-un bazin când sedimentează nisipul şi mâlul de bază, iar la suprafaţă se formează
un strat dens care conţine particule insolubile de” grăsime” lichidă. Acest strat înglobează
nu numai grăsimi, sau ceruri, dar şi compuşi rezultaţi din reacţia calciului şi magneziului,
cu săpunuri şi detergenţi. Nămolul rezultat poate fi depozitat în halde ecologice (care să
nu permită infiltrarea în pânza de apă freatică) pentru a fi apoi utilizat la producerea de
biogaz sau ca îngrăşământ.
Epurarea primară poate fi asociată cu flocurarea (îndepărtarea de până la 40% din
cantitatea de metale grele). Adaosul de substanţe chimice este şi el posibil dar implică
cheltuieli suplimentare şi tratamente ulterioare de corecţie. În urma epurării mecanice se
elimină ~30% din substanţa care imprimă apei necesarul biologic de oxigen deşi aspectul
apei este mult mai limpede, conţinutul ei încă reprezintă un pericol pentru vegetaţia şi
fauna acvatică.
Etapa secundară este etapa biologică şi are ca scop eliminarea particulelor
suspendate sau a substanţelor dizolvate. Ea se realizează cu ajutorul microorganismelor şi
constă în descompunerea compuşilor organici în dioxid de carbon, apă şi un reziduu care
poate fi uşor îndepărtat. În bazinul de epurare biologică apa traversează un strat de nisip,
pietriş sau material plastic care găzduieşte microorganismele (bacterii de obicei, mult mai
rar protozoare) ce realizează descompunerea biologică.
Procesele din etapa secundară de epurare pot fi anaerobe sau aerobe şi se pot
desfăşura în strat fix sau în reactoare cu dispersie. Cel mai adesea se utilizează epurarea
în condiţii aerobe în reactoare sau bazine cu populaţie de microorganisme dispersată sau
depusă în start fix. Acest mod de operare utilizează la maxim întreaga cantitate de
biomasa şi poate fi concomitent cu oxidarea. Microorganismele sunt menţinute într-o
concentraţie mare în bazin şi procesul este grăbit datorită unui sistem de aerare uniformă.
Capacitatea de aclimatizare a bacteriilor în prezenţa toxinelor este totuşi limitată şi
concentraţii excesive de poluanţi duc la distrugerea microorganismelor.
 Practic procesele care au loc sunt aceleaşi care se petrec şi în apele naturale dar în
bazinul de epurare viteza acestora este mărita printr-o concentraţie mare de bacterii şi de
oxigen. Populaţiile de microorganisme sunt deosebite şi sensibile la diferiţi factori cum
sunt compoziţia apei sau temperatura. De aceea pe timpul iernii bazinele de tratare
secundară trebuie alimentate cu apă caldă pentru a menţine temperatura necesară
supravieţuiri bacteriilor.
Tot în etapa secundară are loc nitrificarea unor compuşi organici cu azotul şi
amoniacul care sunt transformaţi în ioni azotat şi dioxid de carbon.De aceea unele staţii
de epurare au că etapa următoare, etapă de denitrificare.
Dacă se selectează anumite microorganisme în filtrele de adâncime se poate
realiza şi degradarea biologică a compuşilor cu fier şi mangan.
Unele staţii de epurare realizează şi treaptă terţiară de epurare, în funcţie de
caracteristicile proprii ale apelor uzate.
Epurarea avansată se realizează înaintea etapei de dezinfectare. Nămolul rezultat
din epurare trebuie tratat cu atenţie deoarece el conţine concentrat o mare de substanţe
nedorite în apă. El reprezintă un sistem de particule suspendate greu sedimentabile şi de
aceea greu separabile.
La începutul existenţei staţiilor de epurare acest nămol era aruncat înapoi într-un
curs mare de apă, dar astăzi acest procedeu este complet interzis. Cantităţile cele mai
mari de nămol provin din epurarea primară şi mult mai puţin din treaptă secundară şi
fiecare staţie de epurare trebuie să răspundă coerent la întrebarea” ce utilizare se va da
nămolului rezultat?”. Răspunsul poate fi variabil, incluzând fabricarea de materiale de
construcţii, utilizarea lui în agricultură sau în fabricarea de biogaz.
Indiferent de utilizare, cantităţile mari de nămol trebuiesc întâi concentrate fie pe
cale gravitaţională, fie prin evaporarea apei în bazinele de nămol care se întind pe
suprafeţe mari. Aceasta din urmă alternativă, deşi, ieftină, prezintă dezavantajul unor
suprafeţe mari blocate şi a posibilităţilor de contaminare cu microorganisme de tip
Cryptosporidium.În regiuni aride nămolul se poate usca şi pulberea rezultată poate fi
împrăştiată peste câmpuri. După concentrare urmează tratarea biologică, detoxifierea şi
disponibilizarea lui.
Dacă se utilizează nămolul ca şi biocombustibil pentru fabricarea gazului metan,
eliberarea apei din nămol se poate face şi prin presarea sau centrifugarea lui.În prealabil
nămolul este depozitat în halde care au baza izolată cu materiale polimerice,
impermeabile. Gazul rezultat este utilizat în staţia de epurare pentru consumul propriu.

8. PROCEDEE DE EPURARE A APELOR ORĂŞANEŞTI

Prin epurarea apelor reziduale se înţeleg ansamblul de măsuri şi procedee folosite

în scopul reducerii impurităţilor de natură minerală, organică, chimică sau bacteriologica
din apele uzate, până la anumite limite, la care acestea, pot fi evacuate în apele
curgătoare, fără a periclita folosirea ulterioară a acestora.
Epurarea apelor reziduale menajere se poate realiza prin procedee mecanice,
chimice şi biologice, de obicei se folosesc toate aceste procedee, ele completându-se
reciproc.
Purificarea apei are ca scop corectarea unor caracteristici ale apei naturale, astfel
încât acestea să corespundă din punct de vedere calitativ cerinţelor impuse de folosinţa ei.
Purificarea ei se realizează prin limpezire şi dezinfectare.
1) Limpezirea apei: în funcţie de dimensiunile impurităţilor din apă, limpezirea se
poate efectua fie în mod natural (sedimentare naturală) fie utilizând coagulanţi.
Sedimentarea naturală a particulelor cu diametru mai mare de 0,1 mm se
realizează în bazine special amenajate numite denisipatoare care servesc la depunerea
nisipului aflat în suspensii.
2) Dezinfectarea apei: este operaţia prin care se urmăreşte îndepărtarea germenilor
patogeni şi reducerea numărului de germeni saprofiţi.
Procedee mecanice de epurare urmăresc înlăturarea din apă a corpurilor mari, a
impurităţilor care se depun şi a celor care plutesc pentru a se obţine ape limpezi. Apele
sunt trecute prin grătare rare şi apoi prin grătare fine cu scopul de a reţine materialele şi
corpurile plutitoare, după aceea trec prin denisipatoare pentru depunerea nisipului purtat
în suspensie.
Apele ce ies din desnispatoare trec prin separatoare de grăsimi pentru înlăturarea
produselor petroliere, a uleiurilor şi grăsimilor. Acestea sunt bazine de formă
dreptunghiulară în care apa circulă cu viteză mică, grăsimile se adună la suprafaţă şi se
înlătura manual, iar apa iese prin sifonare. În apă rămân suspensii fine în cea mai mare
parte de natură organică, care prezintă pericolul de infectare datorită putrefacţiilor.
Separarea lor se realizează în bazine de decantare în care scop curge foarte încet.
Depunerile se colectează şi se evacuează de câteva ori pe zi, pentru a se evita
fermentarea lor.
Procedee chimice de epurare: epurarea chimică a apelor reziduale urmăreşte
neutralizarea apelor acide sau alcaline precum şi precipitarea cu ajutorul coagulanţilor, a
impurităţilor nedizolvate şi a coloizilor.
Pentru neutralizarea apelor acide se utilizează laptele de var, reactiv ieftin şi
eficace, iar drept coagulanţi sulfatul feric şi sulfatul de aluminiu.
Procedeele de epurare urmăresc ca prin activitatea unor specii de microorganisme
aerobe care transformă materiile organice, în substanţe minerale să asigure o epurare
avansată a apelor reziduale.În acest scop apa reziduală se amestecă cu nămol activ care
conţine microorganisme capabile să distrugă substanţe conţinute în apă.
Epurarea are loc în bazine cu fundul alcătuit din plăci poroase prin care se sufla
aer, necesar să asigure condiţii optime de viaţă microorganismelor.

9. NECESITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A APELOR

UZATE ORAŞENEŞTI

Cererea pentru apa de bună calitate a crescut odată cu apariţia industrializării şi

creşterea rapidă a populaţiei. Această tendinţă a continuat de-a lungul timpului şi a
cuprins o arie geografică tot mai largă. La nivelul mondial, necesarul de apă de bună
calitate este în creştere în următoarele domenii de utilizare
- Utilizarea industrială: procesele de răcire cu apă din instalaţiile termoelectrice şi
procesele industriale, generarea hidroenergiei;
- Utilizarea casnică
- Irigaţiile din agricultură şi alimentarea cu apă a crescătorilor de animale;
- Utilizarea apei în scopuri recreative, cum ar fi canotajul, înotul şi pescuitul;
 Fiecare dintre aceste utilizări ale apei afectează mai mult sau mai puţin calitatea
apei. Plouarea tot mai ridicată a apelor subterane, râurilor, lacurilor, zonelor de coastă şi a
marilor este determinată de:
- Mărirea gradului de utilizare a apei;
- Deversarea unor deşeuri industriale şi menajere netratate;
- Aplicarea excesivă a îngrăşămintelor şi pesticidelor în agricultură.
- Scurgerea accidentală de substanţe toxice (inclusiv substanţele radioactive).
Protecţia calităţii apelor constituie parte integrală a protecţiei mediului şi are ca
scop principal păstrarea respectiv îmbunătăţirea caracteristicilor fizico-chimice şi
biologice ale apelor pentru gospodărirea cât mai bună a acestora.
Se ştie că în lume la ora actuală există peste 13 milioane substanţe chimice, dintre
care uzual se folosesc circa 60 până la 70de mii, dar numai ~3000 dintre ele reprezintă
90%masa din totalul celor folosite. Producţia industriei chimice a crescut exponenţial în
ultimele decenii, datorită utilizării acestora pe scară din ce în ce mai largă, ceea ce a dus
la creşterea consumului de apă industrială, pe de o parte şi la creşterea volumului de ape
reziduale
În funcţie de provenienţă apele reziduale (efluenţii industriali şi apele uzate de
canalizare) pot fi:
- Ape reziduale cu compuşi organici fermentabili provenite din industria alimentară şi
cea farmaceutică;
- Ape reziduale cu compuşi toxici de la uzinele cocso-chimice, industria chimică-
organică, de sinteză din rafinării.
- Ape reziduale cu compuşi orga nici provenite din industria chimică, ceramică,
metalurgie, etc.
- Ape reziduale cu compuşi micşti din combinate chimice, petrochimice, procese
complexe de prelucrare. Datorită atât complexităţii proceselor industriale, cât şi evacuării
în comun a apelor menajere şi industriale, apele reziduale, în general nu pot fi încadrate
strict în una din categoriile menţionate.
Componenţi apelor reziduale care constituie substanţele impurificatoare au efecte
nocive se pot grupa în:
- Substanţe aflate în suspensie sau emulsie;
 - Produse petroliere şi detergenţi;
- Substanţe degradabile;
- Acizi, baze, săruri hidrolizabile;
- Substanţe radioactive, microorganisme (bacili, germeni patogeni).
Sursele de emisie din procesele industriale provin de la încălzitoare, boile, ventile
şi flanşe neetanşe corespunzător. Pompe compresoare, etc.
Instalaţiile mai noi în general vor fi mai eficiente în utilizarea energiei şi
materiilor prime comparativ cu cele vechi datorită îmbunătăţirii în proiectarea şi
realizarea acestora şi datorită tehnologiilor” mai curate”.
Complexitatea proceselor industriale determină ca procesele de epurare aplicate
apelor reziduale să prezinte o mare diversitate.

Domenii care necesită îmbunătăţiri Volum ape uzate, milioane metri cubi/an
Staţii municipale 2240(70%)
Industria chimică 390(12%)
Oţelarii şi construcţii de maşini 215(8%)
Altele 224(10%)

*APE UZATE ÎN ROMÂNIA

Domenii de activitate Volum ape uzate, milioane metri cubi/an

Alimentarea cu energie electrică şi termică 2593(43%)
Staţii municipale 2241(37%)
Industria chimică 453(15%)
Altele 151(5%)

10. CONDIŢII DE DESCĂRCARE A APELOR UZATE

ÎN REŢEAUA PUBLICĂ
 Condiţiile se referă la apele uzate industriale şi la diferite ape uzate ale unor
dotări din centrele populate (spitale, institute de cercetare) care prin compoziţia lor pot
dăuna rezistenţei şi stabilităţii conductelor sau pot complica procesele de epurare a apelor
în canalizarea publică şi pune în pericol sănătatea lucrătorilor din exploatare. Nu se
admite scurgerea în canalizarea publică a apelor uzate care conţin:
A) substanţe în suspensie a căror cantitate, mărime şi natura constituie un factor
activ de degradare a canalelor sau provoacă depuneri care stânjenesc scurgerea normală,
de exemplu nisipuri, văr, vată, cârpe, fibre.
B) substanţe chimice şi organice de orice natură în stare de suspensie sau
dizolvate sau prin evaporare stânjenesc exploatarea normală a canalelor şi spaţiilor de
epurare sau provoacă împreună cu aerul amestecuri detonante, de exemplu păcură,
benzină, benzen, petrol.
C) substanţele cu agresivitate chimică asupra materialelor care sunt folosite în
mod obişnuit la construcţia reţelelor de canalizare şi staţiilor de epurare ale centrelor
populate de exemplu: acizi, alcooli care dau apei un caracter agresiv.
D) substanţe toxice în concentraţii mai mari decât cele admise care sunt
periculoase pentru lucrătorii din exploatare şi care opresc procesele biologice de epurare
din exploatare, de exemplu: cianuri, clor, cupru, zinc.
E) microbi şi spori ai bolilor contagioase de exemplu: apele uzate de la spitale,
cantonamente, tăbăcarii, combinate de carne
F) ape cu temperaturi mai mari de 50 grade Celsius şi ape uzate cu varietăţi mari
de debit care pot pune canalizarea publică sub presiune.
Pentru a fi admise în reţeaua publică de canalizare apele nocive trebuie să fie
tratate în staţii de preepurare, în cazul debitelor în lacuri, în bazine sau rezervoare de
omogenizare şi compensare. Pentru evacuarea apelor radioactive se va avea în vedere şi
Regulamentul pentru lucru a substanţelor radioactive, elaborat de Institutul de fizică
atomică

11. ALEGEREA DISPOZITIVULUI DE

PRELEVARE A PROBELOR
 Conform literaturii (Newburn 1987) dispozitivul ideal de prelevare a probelor
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Să fie alimentat cu o baterie uscată cu autonomie de 120h dacă intervalul de
prelevare este de o oră;
- Să poată fi uşor de transportat în mână, să poată fi uşor de controlat iar probele să
poată fi uşor scoase din aparat;
- Masa totală să fie de circa 18 kg;
- Să permită prelevarea de probe în intervale diferite cuprinse între 4 ore şi 10 minute;
- Să permită colectarea de probe, compozite, prin amestecarea mai multor probe din
puncte diferite;
- Să permită prelevarea de probe în cantităţi diferite sau de la momente diferite;
- Să permită prelevarea de probe în cantităţi diferite de la 400 ml la 9,5litri
- Să permită prelevarea de probe în regim multiplex în recipiente diferite
- Să aibă un singur furtun de aspiraţie cu un diametru interior de 0,64 cm şi lungime
de minim 6mm;
- Viteza lichidului în furtun să poată fi reglabila, între 0,61 şi 3 m/s;
- Să fie construit din materiale anti-ex;
- Să fie etanş pentru apa la exterior pentru a nu fi defectat în caz de ploaie sau de
imersie;
- Cutia exterioară să poată fi încuiată pentru protecţie şi siguranţă;
- Să nu existe părţi metalice în contact cu proba;
- Exceptând furtunul de admisie a probei, întreg dispozitivul să poată opera la
temperaturi intre-30 şi+50grade Celsius;
- Să aibă posibilitatea de purjare înainte şi după colectarea probei;
- Să fie uşor de reparat;
- Recipientele de plastic şi cele de sticlă să fie interschimbabile.

11.1 ALEGEREA PUNCTELOR DE PRELEVARE:

Un plan de prelevare corect construit oferă un instantaneu al situaţiei sursei de

apă din ziua în care s-a realizat operaţia.
 Prelevarea se poate face:
- Cu rezultate discutabile dacă există dubii cauzate de o valoare extrem de diferită a
unui parametru comparativ cu “istoria” aceluiaşi parametru;
- Sistematic prin împărţirea zonei monitorizate cu ajutorul unei grile imaginare şi
prelevarea din fiecare zonă;
- Aleator prin alegerea punctelor de prelevare fără un model anume;
- O combinaţie a celor trei;
Alegerea regiunilor de prelevare trebuie să ţină seama de topografia solului.
Zonele se aleg astfel încât să fie reprezentative pentru masa apei departe de mal, pereţii
canalului, bancuri.
Dacă prelevarea se face din ape curgătoare, trebuie alese puncte de colectare care
să dea indicaţii privitoare la evoluţia tridimensională concentraţiei poluanţilor. Zona de
studiat poate fi împărţită în 5 secţiuni, iar punctele critice se află în punctele de joncţiune
cu afluenţii puternic poluanţi.

12. PRELEVAREA PROBELOR

Când se pune la punct un program de prelevare a probelor trebuie definite

unităţile de mediu adică populaţia ţinta şi populaţia de prelevare.
Populaţia ţinta este un set de N unităţi de populaţia între care există interferenţe în
timp ce populaţia de prelevare este un set de unităţi de populaţia disponibilă pentru
măsurători.
Unitatea se poate defini în mai multe moduri ţinând cont de obiectivele studiului
de tipuri de măsurători, de reglementări, costuri sau facilităţi.
Varietatea mediului este unul dintre factori ce nu trebuie neglijat atunci când se
pune la punct un plan de prelevare.
O sursă de variaţii este relieful care poate duce la concentrarea sau diluarea
poluanţilor, altă sursă este diversitatea mediului biologic din punct de vedere al
compoziţiei, mobilităţii şi habitatului, fondul natural diferă în timp şi spaţiu.
 Pentru a se putea executa analizele asupra apei, probele trebuie să îndeplinească
anumite condiţii de recoltare, în funcţie de analizele care urmează să se efectueze.
Astfel, pentru analiza bacteriologică probele de apă din conducte (reţele de
distribuţie) sau pompe se vor lua cu ajutorul buteliilor de sticlă de 100-500ml, cu dop
rodat sau cu dop de cauciuc sterilizat în prealabil. Robinetul se va curăţi cu un tampon
curat, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru şi apoi se deschide complet lăsând să curgă 3-10
minute până când apa care a stagnat pe conductă va fi îndepărtată total, după care se va
umple recipientul cu proba pentru analiză.
Probele de apă în râuri, bazine, ape de adâncime, etc.se vor lua de asemenea cu
ajutorul buteliilor de sticlă sterilizate în prealabil şi prevăzute cu un dispozitiv de
ingreunare şi de închidere, sterilizat şi montat astfel încât să asigure deschiderea
dispozitivului când butelia a ajuns la stratul de apă dorit.
La cursurile de apă se vor evita zonele de stagnare.În cazul apelor dezinfectate cu
clor se vor introduce în prealabil în butelii 1ml soluţie tiosulfat de sodiu 1% pentru 100
ml apă.
Pentru analiza biologică recoltarea probelor se efectuează tot în vase de sticlă cu
dop rodat sau de cauciuc.
Pentru apa de distribuţie, apa se recoltează din diverse puncte ale reţelei şi din
locurile unde apa stagnează.
Pentru analiza fizico-chimică probele se recoltează după ce s-au luat probele
pentru analizele biologice şi bacteriologice.
Recoltarea se face în flacoane de sticlă sau polietilena prevăzute cu dop rodat sau
închise ermetic.În prealabil sticlele trebuie spălate foarte bine pentru îndepărtarea
oricăror urme de substanţă organice. Spălarea se face cu amestec sulfocromic, apoi se
clăteşte bine cu apă distilată, bidistilata, iar în momentul recoltării probei, trebuie să se
spele de câteva ori, chiar cu apă de recoltat.
Tehnica recoltării probelor este în funcţie de sursa de apă astfel:
· Din reţeaua de distribuţie se recoltează după ce în prealabil s-a curăţat robinetul şi s-
a lăsat să curgă timp de 5 minute pentru a se îndepărta apa stagnantă pe conductă.
· În cazul distribuţiei intermitente, se recoltează o probă la primul jet de apă, iar a
doua probă se recoltează după două ore de curgere continuă.
· Din rezervoarele de înmagazinare probele se vor recolta de la punctele de la ieşire.

· Din fântâni apa se recoltează la 20-30 cm sub oglinda apei.

Cantitatea de apă recoltată depinde de analizele care trebuie efectuate, aceasta
variind între 100-500 ml, până la 20 litri

13. ANALIZA ŞI PREGĂTIREA PROBELOR

Utilizând tehnicile moderne de analiza, practic aproape orice substanţă poate fi

identificată şi dozata din aproape orice mediu. Costul acestor analize este însă foarte
diferit, determinat fiind de reactivii şi aparatură necesară precum şi de existenţa unui
personal specializat.
Durata analizei poată fi de câteva secunde, minute, zile. Posibilitatea de calibrare:
în cazul monitorizării continue să caute metode cu curbura de calibrare riguros liniara.
Manopera: aferent este indicat să fie minimă şi nu cu cerinţe extreme de
calificare a personalului. În general metodele sensibile necesită aparatura specială pentru
care personalul să fie anume instruit.

Determinarea consumului chimic de oxigen (CCOCrom)

Principiul metodei: se fierbe cu refluxare pe o durată determinată, o probă de apă
în amestec cu sulfat de mercur (II), cu o cantitate cunoscută de dicromat de potasiu, în
prezenţa unui catalizator de argint în mediu puternic acidulat cu acid sulfuric, astfel încât
o parte din dicromatul de potasiu este redus de materiile oxidabile prezente.
Se titrează excesul de dicromat de potasiu cu o soluţie titrată de sulfat de fier (II)
şi amoniu.Se calculează CCO plecând de la cantitatea de dicromat de potasiu redusă.
Standarde: SR-ISO 6060-1996
Mod de lucru:
- Se transvazează 10 ml proba de analizat (diluata dacă este necesar) în vasul de
reacţie pentru fierberea cu refluxare.
- Se adaugă 5 ml soluţie de dicromat de potasiu 0,04 mg/l şi câteva granule pentru
reglarea fierberii probei de analizat (totdeauna 10ml) şi se agita cu grijă
 - Se adăugă încet cu precauţie 15 ml acid sulfuric-sulfat de argint şi se racordează
imediat vasul la refrigerent
- Se aduce amestecul de reacţie la fierbere în 10 minute şi se continua fierberea încă
110 minute.
- Temperatura amestecului de reacţie trebuie să fie de 148_+3 grade Celsius
- Se răceşte vasul, la circa 60 grade Celsius cu apă rece.
- Se clăteşte refrigerentul cu un volum mic de apă distilată
- Se diluează amestecul de reacţie cu circa 75 ml apa distilată şi se răceşte la
temperatura ambiantă
- Excesul de dicromat de potasiu se titrează cu soluţie de sulfat de fier (II) şi amoniu
0,12 mol/l, în prezenţa a una sau două picături indicator feroina.
- Se notează că punct de viraj schimbarea bruscă a culorii din albastru-verzui în brun
roşcat, chiar dacă culoarea albastru-verzui reapare după câteva minute.
- Se efectuează în paralel două probe martor pentru fiecare serie de determinări
urmărind acelaşi mod de lucru că mai sus dar înlocuind proba de analizat cu 10 ml apa
distilată.
Exprimarea rezultatelor:
Consumul chimic de oxigen CCO exprimat în mg/l se calculează cu următoarea
formulă:
CCO=8000*C (V1-V2)*V0
În care:
C= concentraţia cantităţii de substanţă a soluţiei de sulfat de fier (II) şi amoniu, în
mol/l
Vo=volumul probei de analizat, înainte de dilutie, în ml

DETERMINAREA AZOTULUI AMONIACAL:

SR-ISO 7150-1-2001
PRINCIPIUL METODEI: Amoniu reacţionează cu ionii de silicat şi hipoclorit
în prezenţa nitrozopentacianoferatului (III) de sodiu (nitroprusiat de sodiu) formând un
complex albastru a cărui intensitate de coloraţie se măsoară fotometric
Mod de lucru:
 - Volumul maxim de probă de analizat este de 40 ml care se pot utiliza pentru
concentraţii de amoniu de până la 1mg N/l
- Pentru concentraţii mai ridicate se pot utiliza cantităţi mai mici de probe de analizat
- Se prelevează cu pipeta proba de analizat aleasă şi se introduce în balon cotat de 50
ml. Dacă este necesar, se aduce volumul la 4 ml _+1ml cu apă.Se adaugă 4 ml_+0,05ml
reactiv colorat şi se omogenizează
- Se adăugă apoi 4 ml soluţie diclorisocianurat de sodiu şi se omogenizează.
- Se agita balonul puternic şi se introduce în baia de apă menţinută la temperatura de
25_+1 grad Celsius sau în etuva Binder FD 115 menţinând aceeaşi temperatură de 25
grade Celsius la toate determinările.
După minim 60 minute se scoate balonul din baia de apă sau etuva şi se citeşte
concentraţia de azot amoniacal şi absorbanta probei analizate la spectrofotometru
Secoman 750 I, conform IL-03 la lungimea de undă de 650 mm într-o cuvă cu drum optic
adecvat (10 mm şi 40 mm) faţă de o probă de referinţă care conţine aceleaşi cantităţi de
reactivi ca şi proba de analizat însă un volum de apă bidistilată în locul probei de analizat.
În cazul când soluţia fotometrată, are un conţinut de azot amoniacal, mai mare de
1 mg N/l, se repetă determinarea de mai sus, luând în lucru un volum mai mic de probă
de apă de analizat care se diluează la 40_+1ml, cu apă bidistilată.
Exprimarea rezultatelor:
Azot amoniacal (N) =m/Vx*1000; mg/l
În care m=masa de azot amoniacal, în miligrame;
Calcularea azotului amoniacal, în mg NH3/l şi în mg NH4/l se face cu formulele:
Azot amoniacal (NH3) =Ex1,216
Azot amoniacal (NH4) =Ex1,288
În care E= conţinutul de azot amoniacal, în mg N/l, în probă de apă de analizat.

Consumul de oxigen dizolvat:

Principiul metodei: reacţia oxigenului dizolvat din proba asupra hidroxidului de
mangan (II) proaspăt precipitat [format prin adiţia hidroxidului de sodiu cu mangan (II)].
Acidifierea şi oxidarea iodurii de către compusul de mangan la valenţa superioară format
cu eliberarea unei cantităţi echivalente de iod. Determinarea cantităţii de iod eliberat prin
titrare cu tiosulfat de sodiu.
Metoda: SR EN 25813 Metoda iodometrică de determinare a conţinutului de
oxigen, dizolvat din apele cuprins între 0,2...20 mgO2/l
Mod de lucru:
- Se prelevează 50 ml apa de analizat şi se neutralizează în prezenţa a 2 picături
soluţie fenolftaleina.Se adaugă 0,5 ml soluţie de acid sulfuric 2 ml/l, câteva cristale (~0,5
gr) iodura de sodiu şi câteva picături amidon.
- Dacă soluţia se colorează în albastru, substanţele oxidabile sunt prezente.
- Dacă soluţia rămâne incolora se adaugă 0,2 ml soluţie de iod 0,005 mol/l şi se agită,
se lăsă în repaus 30 sec substanţe reducătoare sunt prezente.
Calcul:
O2=MrxV2Xcxf1/4xV1
14. DEPOZITAREA ŞI CONSERVAREA
PROBELOR

O etapă importantă a procesului de monitorizare este aceea de depozitare. Ea se

realizează în condiţii de etanşeitate perfectă a recipienţilor şi în anumite condiţii chimice
sau de temperatura care să prevină denaturarea probelor.
Astfel probele prelevate pentru a identifica urmele de metal din apă se păstrează
la temperatura de 4 grade Celsius în timp ce sedimentarea şi materialul biologic se
îngheaţă. Nu se recomandă congelarea probelor de apă, în special de apă de mare,
deoarece se pot produce concentrări selective şi sunt posibile pierderi în timpul
dezgheţării.
Depozitarea la temperaturi mai ridicate poate determina creşterea bacteriilor în
soluţie şi pe pereţii containerului cu proba determinând modificarea concentraţiei
contaminaţilor aflaţi în urme.
15. CONCLUZII
 În concluzie apa este una dintre cele mai importante resurse naturale, un factor
vital pentru organismele vii şi majoritatea ecosistemelor, un factor esenţial pentru
sănătatea umană, pentru producerea de alimente şi pentru dezvoltarea economică.
Apa constituie un domeniu de permanent interes şi preocupare pentru sănătatea
publică, din cauza relaţiei de cauzalitatea dintre calitatea şi cantitatea apa disponibilă
pentru populaţie şi starea de sănătate. Schimbarea produsă de calitatea apelor de suprafaţa
este o consecinţă directă a evacuărilor de ape uzate menajere sau industriale în receptorii
naturali (râuri, lacuri, etc) numiţi de regulă emisari. Fertilizanţii şi pesticidele din
agricultură, efluenţii industriali şi apele uzate menajere sunt evacuate în apele de
suprafaţă, de cele mai multe ori şi fără tratare sau cu un tratament minimal, contribuind la
poluarea apei şi prin aceasta a mediului. Astfel, suprafeţele organice din apele uzate, în
curs de descompunere diminuează concentraţia de oxigen din receptor afectând fauna şi
flora. Fondul piscicol şi utilizarea apelor captate din receptori sunt afectate datorită
deteriorării calităţii apelor de suprafaţă.
Un studio recent dat publicităţii de Biroul Internaţional al Apei din cadrul ONU
precizează că apa utilizată de populaţie pentru necesităţile proprii are următoarea
destinaţie:
- Băut 1%
- Prepararea hranei 6%
- Spălarea vaselor 10%
- Spălarea lenjeriei 12%
- Instalaţii sanitare 20%
- Băi, duşuri 39%
- Spălarea maşinii şi udarea grădinii 6%
- Diverse 6%.
Populaţia consumă de obicei 150l/om/zi. Toată această cantitate de apă ajunge în
emisar prin agenţi poluanţi care trebuie înlăturaţi. Procesul îndepărtării poluanţilor din
apele de autoepurare care se desfăşoară de-a lungul cursului de apă, datorită
microorganismelor, a turbulentei, a condiţiilor de temperatură, etc.
 Acest proces este sensibil stimulat prin tratarea apelor menajere reziduale înainte
de deversare din emisar, în staţii de epurare care realizează o anumită eficientă de
îndepărtare a poluanţilor din apele uzate.
Prin construirea de staţii de epurare a apelor uzate în unele ţări avansată din punct
de vedere tehnologic, s-a reuşit reabilitarea din punct de vedere al calităţii a unor râuri
(Rin, Tamisa, etc). În România s-a construit un număr important de staţii de epurare a
apelor uzate din oraşe dar numai circa 45% realizează parţial parametrii, iar circa 30% nu
au deloc eficientă, din motive de depăşire a capacităţii sau lipsă de instruire a
personalului de exploatare.

BIBLIOGRAFIE
1.Mihai Dima, Ed. Tehnopress 2005, Epurarea apelor uzate urbane;

2. Alexandra Bănu, Octavian Radovici, Ed.Tehnica 2008, Elemente de ingineria şi

protecţia mediului;
3. Ioan Ovidiu Muntean, Ed. Emia 2008, ECOLOGIE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI,
EDIŢIA A II-A ADĂUGITA;

4. Corneliu A.L. Negulescu, Ed. Agrotehnica 2004, Prelucrarea şi valorificarea

nămolurilor rezultate din epurarea apelor uzate orăşeneşti, industriale şi din zootehnie;