Sunteți pe pagina 1din 18

1

PREVENIREA ŞI COMBATEREA POLUĂRII APELOR

Fără apă, nu există viaţă! Fără apă curată, nu putem trăi o viaţă sănătoasă! Calitatea apei depinde şi de comportamentul fiecăruia dintre noi faţă de apă!

Introducere Apa reprezintă un element important pentru existenţa vieţii şi dezvoltarea colectivităţilor umane. Faptul că primele forme de viaţă au luat naştere în mediu acvatic, că primele aşezări omeneşti s-au stabilit în apropierea râurilor şi fluviilor, pentru a avea apa necesară pentru băut şi nevoile gospodăreşti, că apa reprezintă mediul în care se desfăşoară toate procesele metabolice, că ţesuturile şi organele tuturor vieţuitoarelor conţin apă într-o mare proporţie, dovedeşte rolul de primordială importanţă al apei în apariţia şi menţinerea vieţii ca şi în dezvoltarea colectivităţilor umane de-a lungul timpurilor. Cu siguranţă am observat cu toţii apariţia din ce în ce mai frecventă a fenomenelor periculoase, precum inundaţiile. Pe de altă parte, descreşterea umidităţii solului, ca urmare a temperaturilor din ce în ce mai înalte, genereazã reducerea scurgerii minime (în lunile de toamnă şi de vară), ceea ce contribuie la creşterea frecvenţei de poluare şi a restricţiilor de alimentare cu apă. Datele statistice ne arată că, la nivel mondial, există 1,1 miliarde de oameni care utilizează surse de apă potabilă nesănătoase şi anual sunt produşi 1500 de kilometri cubi de apă uzată. Acestea sunt motivele pentru care acţiunile noastre trebuie să se îndrepte către protejarea resurselor de apă, atât prin acţiuni guvernamentale, în vederea demarării unor proiecte specifice, cât şi prin atitudinea de zi cu zi a fiecărui dintre noi, principalii beneficiari ai acestora. În România, accesul la reţeaua centralizată de alimentare cu apă este sporit în mediul urban (92% din totalul populaţiei) şi satisfăcător în mediul rural (33% din totalul populaţiei). O apă curată ne oferă şansa la o viaţă mai sănătoasă, dar calitatea apei reflectă şi comportamentul unei naţiuni faţă de apă şi a fiecăruia dintre noi, în direcţia protejării şi conservării calităţii ei. Nivelul de calitate foarte bună a apelor ridică standardul de calitate şi de viaţă al unei naţiuni, pentru că o apă de foarte bună calitate dovedeşte modul în care această naţiune s-a comportat faţă de

2

apă de-a lungul istoriei sale şi, în acelaşi timp, o responsabilizează în prezent şi în viitor să conserve şi să protejeze calitatea apelor, prin aplicarea unor politici durabile de gospodărire a apelor. În fiecare zi, 2 milioane de tone de ape uzate sunt evacuate neepurate în apele din lumea întreagă. Problema este cu atât mai acută în ţările aflate în curs de dezvoltare, unde în jur de 90% din apele uzate neepurate şi 70% din deşeurile industriale netratate ajung în apele de suprafaţă. În România, calitatea apelor este influenţată de sursele de poluare urbane, industriale şi agricole care evacuează cantităţi importante de poluanţi în resursele de apă, dar şi de comportamentul unor cetăţeni care aruncă deşeuri în apă sau în apropierea apelor. S-a estimat că peste 50% din cantităţile de poluanţi evacuate în receptorii naturali provin din marile aglomerări umane. Aceasta se datorează insuficienţei staţiilor de epurare sau lipsei de dotări la staţiile de epurare existente, la care se adaugă şi amploarea dezvoltării urbane din ultimii ani. Chiar dacă, în ultimii ani, s-a înregistrat o reducere cu 10% a cantităţii de poluanţi evacuată în receptori naturali, procentul de ape neepurate sau insuficient epurate rămâne în continuare destul de mare. Apa este substanţa cea mai răspândită de pe suprafaţa pământului, constituind hidrosfera, procentual, volumul de apă dulce din fluvii, lacuri şi ape subterane reprezintă 0.7%, apa mărilor şi oceanelor reprezintă 97%, iar restul, de aproximativ 2.3%, este apa înglobată în gheţari şi calote polare. În atmosferă există cantităţi de apă sub formă de vapori şi nori. Deşi cantităţile de apă pe planeta noastră sunt mari, totuşi sursele de apă care pot fi utilizate pentru consumul uman, animal sau utilizări industrial sunt limitate, având în vedere cantităţile mari de apă cu salinitate ridicată sau pe cele blocate sub formă de gheţari. Distribuţia inegală a apei pe suprafaţa globului, conduce la problem de alimentare cu apă în zonele intens populate şi cu industrii dezvoltate.

alimentare cu apă în z onele intens populate şi cu industrii dezvoltate. Figura 1. Distribu ț

Figura 1. Distribuția rezervelor de apă

3

Tratarea apelor de suprafaţă, subterane şi marine, în scopul obţinerii apei potabile şi pentru utilizări industriale este absolut necesară şi are drept scop: îndepărtarea impurităţilor şi compuşilor poluanţi de origine organică şi anorganică, a microorganismelor existente în ape în mod natural sau apărute datorită unor poluări accidentale, asigurarea necesarului de apă potabilă şi industrial, corelat cu necesităţile dezvoltării societăţii omeneşti. Având în vedere reducerea surselor disponibile de apă de calitate corespunzătoare, cât şi creşterea demografică, diversificarea metodelor de tratare şi utilizarea unor surse alternative au reprezentat şi reprezintă principalele preocupări ale cercetătorilor şi inginerilor care lucrează în domeniul exploatării şi furnizării apei. Surse de alimentare cu apă şi caracteristici calitative Pentru alimentarea cu apă a centrelor populate şi industriilor pot fi utilizate următoarele surse

naturale care se disting între ele prin caracteristicile calitative, regimul de curgere şi posibilităţile de captare şi tratare:

Surse de apă de suprafaţă care sunt constituite din ape curgătoare: râuri, afluneţi şi fluvii;

lacuri natural şi artificiale şi apele mărilor şi oceanelor; Apele de suprafaţă au compoziţii foarte variate şi variabile în timp. Parametrii care influenţează compoziţia acestora sunt: natura rocilor care alcătuiesc albia, afluenţii şi percipitaţiile, deversările curente sau accidentale de ape reziduale, fenomenele fizice, chimice şi biologice care au loc.

Surse de apă subterană.

Apele subterane prezintă parametri relativ constanţi. Ele se caracterizează prin mineralizare ridicată, conţinut bogat de dioxid de carbon şi concentraţie scăzută a oxigenului. Din punct de vedere calitativ, apele freatice sunt considerare curate şi se înscriu în normele de potabilitate sau pentru utilizări industriale puţin pretenţioase. Surse de apă de suprafaţă Apele curgătoare, în special râurile, reprezintă principala sursă de apă potabilă și industrială din România, fiind caracterizate prin fenomene de curgere (care influențează cantitatea de materii în suspensie și coloidale, caracteristicile fizico-chimice, forma albiei, variația debitului și a nivelului apei) și de suprafața de contact apă – atmosferă (care influențează capacitatea de oxigenare, variația de temperatură zilnică și pe anotimpuri) și de capacitatea de epurare. Autoepurarea, sau epurarea naturală, este reprezentată de totalitatea proceselor naturale prin care o apă este readusă la nivelul calitativ existent înainte de a fi poluată, și are la scară rolul unei

4

stații de epurare a apelor impurificate. Procesul de autoepurare se realizează prin acțiunea unor factori de mediu, de natură fizică, chimică și biologică. Dintre factorii fizici, cei mai importanți sunt: sedimentarea, lumina, temperatura, regimul de curgere a apei (care influențează direct procesele de amestec și viteza de aerare). Dintre factorii chimici, oxigenul dizolvat deține cel mai important rol, prin influența sa în procesele biologice de descompunere a materiei organice sau în procesele de oxidare chimică. Oxigenul, introdus în apă prin aerare naturală sau produs de către plantele acvatice, are rol esențial în menținerea vieții ecosistemului, cantitatea minimă de oxigen dizolvat necesară existenței vieții acvatice fiind de 4 mg/l. Deficitul de oxigen se determină ca fiind diferența dintre concentrația de saturație și concentrația existentă de oxigen, ambele determinate la aceeași temperatură a apei. Dioxidul de carbon, CO 2 , este sursa principală de carbon pentru plante acvatice și se poate identifica sub formă liberă sau de carbonați și bicarbonați de calciu sau magneziu. Apele, conținând bicarbonat de calciu, formează un sistem tampon cu mare capacitate de neutralizare a acizilor și bazelor. Dintre factorii biologici, bacteriile au cel mai important rol datorită caracteristicilor metabolismului lor (multiplicare extrem de rapidă într-un timp foarte scurt) și datorită faptului că utilizează compușii organici sau anorganici poluanți, pentru a produce material celular nou, energie și produși de degradare inofensivi (CO 2 , N 2 , SO 4 2- , H 2 O, NO 3 ). După tipul sursei de substrat utilizat, bacteriile pot fi autotrofe (utilizează pentru sinteza materialului celular nou carbonul anorganic) sau heterotrofe (utilizează compușii organici pentru sinteza celulelor noi). După sursa de energie utilizată pentru procesele metabolice de asimilație și dezasimilație, bacteriile pot fi clasificate în chemotrofe și fototrofe, utilizând deci energia reacțiilor chimice sau a luminii. În procesele aerobe sau anaerobe, sub acțiunea enzimelor, poate fi degradată o varietate de compuși, cum ar fi: proteinele, hidrații de carbon, grăsimile, ureea, o parte din compușii de sinteză, rezultând compuși mai simpli cu toxicitate redusă. În afară de bacterii, un rol deosebit în autoepurare îl mai au protozoarele (ciliate, flagelate), care mențin echilibrul biologic prin ingerarea bacteriilor, macrovertebratele (spongieri, lamelii branhiate), care au rol de filtrare a apei, aerare și irigare a mâlului și plantele clorofiliene care produc oxigen prin fotosinteză. Râurile sunt caracterizate, în general, de prezența următoarelor impurități existente în stare naturală, compoziția specifică fiind însă dependentă de natura solurilor traversate de cursul de apă, a solurilor din bazinul de recepție, a apelor uzate deversate de diferiți utilizatori și a capacității de dizolvare a gazelor din atmosferă:

5

săruri dizolvate (bicarbonați, cloruri, azotați, sulfați de Na + , K + , Mg 2+ , Ca 2+ ) provenite din eroziunea rocilor, solului și datorită precipitațiilor; suma sărurilor dizolvate este aproximativ 400 mg/l. Duritatea apelor de suprafață este situată în jurul valorii de 15 0 ;

materii în suspensie și coloidale (argile, nisip, silice) apărute ca urmare a eroziunii, inundațiilor, schimbărilor climaterice;

compuși organici biogeni proveniți prin descompunerea materiei organice și vegetale antrenate de curgerea apei sau proprie ecosistemului;

compuși poluanți toxici, de natură organică sau anorganică, proveniți din deversarea unor efluenți insuficienți epurați de la stațiile de epurare, efluenți de la fermele de creștere a animalelor, unități de mică producție fără racordare la sistemul de canalizare;

detergenții, prin formarea de spume stabile la suprafața apei în care sunt deversați, au efecte negative asupra procesului de autoepurare și asupra eficienței stațiilor de tratare;

uleiurile și grăsimile provin din deversări ale reziduurilor de combustibili, poluări accidentale, operații de curățire a utilajelor industriale;

microorganismele, virusurile, protozoarele provin din deversări ale apelor uzate contaminate cu dejecții umane sau animale, microorganisme proprii ecosistemului. Lacurile sunt formate prin bararea naturală sau artificială a unui curs de apă, fiind complet înconjurate de suprafețe uscate și fără acces direct la mare. Din punct de vedere al originii lor, lacurile se pot clasifica în:

lacuri glaciare, foarte numeroase în regiunile montane și sub-arctice, sunt înconjurate sau acoperite de gheață;

lacuri tectonice, formate datorită unor mișcări tectonice care au condus la admisia apei în denivelări ale scoarței terestre;

lacuri fluviale, create de către meandrele râurilor în interiorul câmpiilor, sau datorate barării naturale a cursurilor fluviilor datorită depunerii excesive a sedimentelor;

lacuri vulcanice, apărute în craterele vulcanilor inactivi datorită colectării apei meteorice sau apărute ca urmare a barării cursurilor de apă datorită erupțiilor vulcanice;

lacuri carstice, apărute în cavități create prin erodarea unor roci solubile (calcar, ghips);

lacuri artificiale, create prin bararea cursurilor de apă pentru alimentarea continuă a stațiilor de tratare sau pentru generarea energiei electrice (hidrocentrale).

6

Lacurile se caracterizează printr-o suprafață de contact apă – atmosferă și prezintă modificări ale indicatorilor de calitate comparativ cu efluentul principal, datorită fenomenelor de stagnare a apei și de stratificare (vara și iarna) și respectiv destratificare (primăvara și toamna). Aceste fenomene se manifestă atât din punct de vedere termic, cât și al compoziției apei în lac. Stagnarea apei în lacuri (lipsa circulației apei), conduce la decantarea naturală a materiilor în suspensie și parțial a celor coloidale. În general, apa lacurilor este caracterizată de prezența următorilor impurificatori:

săruri minerale; compuși organici biogeni; materii în suspensie și coloidale; nutrienți (compuși de azot și fosfor); compuși poluanți toxici (în masa apei sau în sedimente); biomasă; microorganisme. Din punct de vedere al concentrației impurificatorilor, comparativ cu apa râurilor, apa lacurilor prezintă valori mai mari de compuși organici biogeni, nutrienți, biomasă, și respectiv, valori ceva mai reduse pentru materiile în suspensie și coloidale (datorită fenomenelor naturale de sedimentare). Din punct de vedere al tratării apei, efectele favorabile ale preluării apelor din lacurile de acumulare (conținut mai mic de suspensii, temperatura relativ constantă, eliminarea pericolului de îngheț), pot fi contrabalansate de influențele defavorabile (dezvoltări masive de biomasă, apariția colorației apei datorată dezvoltării algelor). Fenomenele caracteristice apelor de suprafață, care apar frecvent în lacuri, sunt:

eutrofizarea este un fenomen de îmbogățire a apei cu substanțe nutritive (nutrienți: compuși cu azot, fosfor, potasiu) care conduce la dezvoltarea excesivă a plantelor acvatice și, respectiv, la diminuarea concentrației de oxigen dizolvat, transparenței apei precum și la apariția unei colorații specifice (verzuie). Procesul de eutrofizare evoluează în trei faze:

oligotrofă, mezotrofă și eutrofă, denumirea acestor faze generând și denumirea specifică a lacurilor. Astfel, lacurile oligotrofe (lacuri tinere) sunt albastre și transparente, având un conținut redus de biomasă și o saturație în oxigen de aprox. 70%. Lacurile mezotrofe sunt caracterizate de îmbogățirea în substanțe nutritive care contribuie la creșterea productivității biologice și, respectiv, a concentrației compușilor organici biogeni (rezultați prin descompunerea materiei vegetale și animale). Lacurile eutrofe se caracterizează printr-un conținut foarte mare de nutrienți, o dezvoltare biologică rapidă (predomină algele albastre), deficitul de oxigen în straturile inferioare (saturație în oxigen sub 10%) și o îmbogățire a acestora în materii organice. Trecerea lacurilor de la un stadiu la altul se realizează într-un

7

timp îndelungat de ordinul sutelor de ani. Acest fenomen este accelerat datorită activității umane, prin deversarea de efluenți cu un aport mare de nutrienți și compuși organici.

acumularea compușilor poluanți toxici în sedimente, cu influențe directe asupra proceselor de bio-acumulare și bio-magnificare în lanțul trofic. Majoritatea compușilor toxici (de natură anorganică sau organică), cu solubilitate redusă în apă, sunt preferențial adsorbiți de particule solide, de origine anorganică sau biologică, care se găsesc în sedimentele din lacuri. O parte dintre acești compuși toxici este preluată de către organismele acvatice și astfel încorporată în lanțul trofic. Riscurile contaminării oamenilor cu poluanți, cum ar fi:

pesticidele, metalele grele (plumb, mercur, zinc), apar ca urmare a consumării peștilor din aceste lacuri.

acidifierea lacurilor este datorată ploilor acide, a căror apariție este legată în principal de arderea combustibililor fosili, și, respectiv, generarea de oxizi de sulf și azot care, în combinație cu precipitațiile atmosferice, conduc la formarea acizilor sulfuric și azotic. În afara existenței precipitațiilor cu caracter acid, o condiție esențială în acidifierea lacurilor o constituie conținutul scăzut al acestora în săruri dizolvate, și în special, în săruri de calciu și magneziu. Apa mărilor și oceanelor este caracterizată printr-o mineralizare. Sărurile frecvent întâlnite sunt: NaCl, KCl, CaCl 2 , iar valorile salinității variază mult, în funcție de zonele geografice și de contribuția apelor de suprafață. Principalii impurificatori prezenți în apele mărilor și oceanelor sunt:

sărurile dizolvate în concentrație mare (pH alcalin);

compușii organici biogeni;

materiile în suspensie și coloidale;

compușii poluanți toxici (în special datorită poluărilor accidentale);

microorganismele (în număr mai redus comparativ cu celelalte surse de apă de suprafață). Mările și oceanele constituie cea mai răspândită sursă din rezerva de apă a globului și, în același timp, sursa cea mai puțin utilizată pentru consumul uman sau industrial. Pentru țări care nu au rezerve mari de apă de suprafață sau subterane (Africa de Sud, Arabia Saudită, Kuweit, Israel, Japonia, SUA), apele marine reprezintă o sursă de alimentare importantă. Procedeul de tratare a apelor marine în scopul obținerii apei potabile sau industriale se numește desalinare și se poate realiza prin reținerea materiilor solide și în suspensie, a sărurilor, compușilor organici și microorganismelor utilizând procedee de membrană (ultrafiltrarea, osmoza

8

inversă, electrodializa), în combinație cu procedee de tratare convențională (sedimentare, dezinfecție). Apele subterane apar în formațiuni geologice diverse, aproape toate rocile din partea superioară a scoarței terestre posedând goluri în care se poate acumula apă. Cursurile de apă subterană pot fi alimentate de: apele provenite din precipitații, apele care curg la suprafață (râuri, lacuri), apele de condensare provenite de la mari adâncimi, sau ape infiltrate artificial. După modul de catonare (dispunere în straturile de sol) și scurgere a apei în subteran, straturile subterane se clasifică în 4 categorii:

straturi acvifere freatice de mică adâncime (până la 20 m), cantonate în roci granulare sau fisurate: fără influență directă a unei ape de suprafață, alimentate din bazine subterane întinse; sub influența directă a apelor de suprafață (râuri, lacuri) și a precipitațiilor;

straturi acvifere de mare adâncime, cantonate în roci granulare și roci fisurate, la adâncimi mari (100 – 500 m). Aceste straturi sunt alimentate de la distanțe mari, din diferite bazine hidrologice.

straturi acvifere alimentate prin infiltrații artificiale în scopul îmbogățirii stratului de apă subteran. Aceste straturi sunt cantonate în roci granulare, nisip și pietriș. Infiltrațiile artificiale se realizează, de obicei, prin aportul apelor de suprafață (râuri, lacuri);

izvoare, provenite din straturi acvifere aflate sub nivelul pânzei de apă subterană, care se manifestă ca preaplinuri ale acestor pânze. Sursele subterane de adâncime au o calitate foarte bună, superioară celor de suprafață, concentrațiile impurificatorilor anorganici, organici și microorganismelor fiind foarte mici. Principalii impurificatori caracteristici apei subterane sunt:

sărurile dizolvate (în concentrație mai mare față de apele de suprafață, de aprox. 400 mg/l). Principalele săruri sunt: bicarbonații, clorurile, sulfații, azotații de Na + , K + , Ca 2+ , Mg 2+ , Fe 2+ , Mn 2+ ), dar compoziția chimică depinde mult de compoziția mineralogică;

solide în suspensie și materii coloidale (concentrații reduse);

compuși organici bio- sau nebiodegradabili, proveniți din poluări accidentale;

gaze dizolvate, CO 2 și O 2 , H 2 S, CH 4 ;

microoganisme. Sursele de apă subterană, datorită calității lor, sunt preferate surselor de suprafață, principala problemă constituind-o, însă, cantitatea de apă care poate fi furnizată consumatorilor, insuficientă, mai ales, pentru alimentarea cu apă a orașelor mari.

9

Poluarea surselor naturale de apă şi consecinţele sale Poluarea apei reprezintă o alterare a calităţilor fizice, chimice, biologice, bacteriologice,

radioactive ale acesteia, peste o limită admisibilă, produsă în mod direct sau indurect de o activitate umană. Apele poluate devin improprii pentru utilizarea normală ca apă de băut, industrială, agrement, agricultură. Poluarea apelor de suprafaţă se realizează datorită:

surselor de poluare concentrate sau organizate reprezentate de: apele uzate municipale epurate, apele uzate industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă şi cu grade de epurare diferite;

surse de poluare neorganizate (dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic), provenite din precipitaţii, de la depozite de reziduuri menajere sau industriale, terenuri agricole pe care s- au aplicat îngrăşăminte sau pesticide, infiltraţii, efluenţi de la fermele de creştere a animalelor, unităţi de mică producţie, fără racordare la sistemul de canalizare. Poluarea apelor subterane este datorată:

impurificatorilor cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje sau a unor poluări accidentale;

impurificărilor produse de infiltraţii de la suprafaţa solului a tuturor surselor de poluare disperse;

impurificărilor produse în zona de captare, datorită nerespectării zonelor de protecţie sanitară

sau a condiţiilor de execuţie a unor lucrări hidrotehnice. Poluanţii şi efectele acestora asupra surselor de apă Prezenţa compuşilor cu caracter poluant (inpurificator), din apă, este strâns legată de activităţile umane şi de caracteristicile geologice ale solurilor parcurse. Cuantificarea acestor impurificatori este realizată prin determinări de natură fizică, chimică, bacteriologică, şi radioactivă, deci, prin determinarea indicatorilor de calitate ai apei. Bacterii, virusuri, paraziţi proveniţi din sisteme de canalizare, apele uzate municipale sau industriale insuficient epurate, dejecţii umane sau animale deversate direct în apele de suprafaţă. Compuşi organici biogeni (biodegradabili), provenişi din descompunerea materiilor vegetale sau animale, existenţi în compoziţia solurilor sau din apele uzate municipale sau industriale, insuficient epurate: carbohidraţi, proteine, grăsimi, aminoacizi, ureea, compuşi organici de sinteză cu molecule simple (acizi carboxilici, alcooli), substanţe humice (acizii humic şi fulvic). Compuşii organici, în general, produc efecte nedorite în sursele naturale de apă cum ar fi: coloraţia, probleme

10

de gust şi miros, consumul de oxigen dizolvat, interacţiunea cu alţi impurificatori sau cu agenţii de tratare, şi respectiv scăderea procesului de tratare pe ansamblul său. Compuşii poluanţi toxici, proveniţi din deversarea unor efluenţi industriali, infiltraţii, efluenţi de la fermele de creştere a animalelor, unităţi de mică producţie fără racordare la sistemul de canalizare, ape de ploaie care traversează suprafeţe agricole pe care s-au aplicat pesticide sau insecticide. Aceşti compuşi influenţează foarte mult calitatea apelor de suprafaţă, prin consumarea oxigenului dizolvat, încetinirea sau chiar blocarea procesului biologic de autoepurare şi au efecte negative asupra florei şi faunei acvatice, datorită toxicităţii lor. Dintre compuşii anorganici toxici amintim: cianuri; metale grele: plumbul, mercurul, cadmiul, cromul, nichel; azotaţi şi azotiţi; arseniul şi antimoniul; bariul, fluorul, etc. Datorită valorilor foarte mici ale concentraţiilor recomandate pentru compuşii toxici, aceştia sunt, deseori, denumiţi micropoluanţi şi necesită pentru determinare analize specifice care se pot realiza prin analiză instrumentală pe aparatură de înaltă performanţă cum ar fi cromatografia cuplată cu spectrometria. Compuşii anorganici, solubili sau parţial solubili care, în concentraţii mari, au efecte negative asupra ecosistemelor acvatice, se acumulează în sedimentele din albie sau consumă oxigenul dizolvat: carbonaţi, bicarbonaţi, sulfuri, acizi, baze, cloruri, sulfiţi, sulfaţi, fosfaţi. Compuşii azotului şi fosforului, denumiţi nutrienţi pot provoca dezvoltări necontrolate a algelor în apele de suprafaţă. Solide în suspensie şi coloizi Solidele sunt materiile care rămân ca reziduu, după evaporarea apei la 103-105 0 C, iar coloizii sunt agregate de atomi sau molecule de dimensiuni mici, fiind foarte greu de înlăturat prin sedimentare sau filtrare. Materiile solide în suspensie şi coloidale provin din eroziunea solului, schimbările climaterice (ploi abundente, topirea zăpezilor), având o influenţă decisivă asupra concentraţiei acestora în apele de suprafaţă. Substanţe petroliere provenite din descărcări accidentale, deversarea necorespunzătoare a apelor uzate sau acumulate în sol, şi, respectiv, apa subterană provenită din infiltraţii. Detergenţii au efecte negative asupra procesului de autoepurare, prin formarea unei spume stabile la suprafaţa apei. Se reduce astfel transferul de oxigen din aer în apă, creşte concentraţia borului, iar creşterea fosfaţilor în apă favorizează eutrofizarea. Prezenţa detergenţilor în apa de alimentare se manifestă prin eficienţe mai scăzute ale staţiilor de tratare.

11

Grăsimiile şi uleiurile provin din deversări ale reziduurilor de combustibili, poluări accidentale, operaţii de curăţire a utilajelor industriale. Principalele probleme asociate cu prezenţa

acestor poluanţi se referă la modificarea calităţii şi aspectelor estetice ale apei, cu influenţe negative şi asupra ecosistemelor acvatice. Substanţe radioactive, descărcări necontrolate aduse de precipitaţii de la centralele nucelare, spitale, unităţi de cercetare şi industriale. Apa caldă, de la centrale termice sau unităţi industriale (îngreunează procesul de autoepurare sau de tratare în staţii). Efectele directe ale poluării surselor naturale de apă sunt concretizate în:

necesitatea tratării suplimentare pentru a asigura calitatea dorită prin: modificarea tehnologiei de tratare prin aplicarea unor procese suplimentare de tratare avansată sau înlocuirea unor utilaje din schema de tratare cu altele mai performante; dotarea cu instalaţii suplimentare de clorinare, decantare;

renunţarea la sursa respectivăşi căutarea unei alte surse (cheltuieli suplimentare de captare, transport, investiţii). Reducerea poluării şi respectiv păstrarea calităţii surselor de apă de alimentare se poate

realiza prin:

monitorizarea calităţii apelor uzate deversate în ape de suprafaţă;

minimizarea poluării la sursă şi reducerea deşeurilor în unităţile industriale (controlul fabricaţiei, înlocuirea materiilor prime poluante, reducerea emisiilor în fiecare fază de fabricaţie);

retehnologizarea instalaţiilor industriale sau utilizarea eco-tehnologiilor;

automatizarea şi optimizarea proceselor de fabricaţie;

epurarea apelor uzate industriale la sursa de producere înainte de a fi deversate în reţeaua de canalizare;

respectarea regimului de protecţie sanitară a surselor;

conştientizarea şi educaţia ecologică. Condiţii de calitate pentru apa potabilă şi industrială Calitatea apei necesară pentru o anume utilizare este în prezent factorul care decide:

orientarea alimentărilor cu apă (categoria de sursă care poate fi folosită pentru o anume utilizare);

tehnologia de tratare necesară pentru a realiza indicatorii de calitate.

12

Principalii indicatori de calitate care sunt apreciaţi în România sunt: indicatori organoleptici şi fizici (gust, miros, pH, conductivitate, culoare, temperatură, turbiditate); indicatori chimici,

generali şi toxici (indicatori generali: sărurile dizolvate – cloruri, sulfaţi, azotiţi, fosfaţi; duritatea; clorul rezidual, CO 2 , O 2 dizolvat; indicatori chimici toxici: amine aromatice, arsen, azotaţi, cadmiu, cianuri, crom, fluor, hidrocarburi policiclice aromatice, mercur, nichel, pesticide, plumb, seleniu); indicatori bacteriologici (numărul total de bacterii care se dezvoltă la 37 0 C, numărul de bacterii coliforme, virusuri, paraziţi; indicatori biologici ciuperci, alge, protozoare, larve de insecte, viermi, crustacee, peşti; indicatori de radioactivitate. Pentru apa industrială, cerinţele calitative generale sunt:

nu trebuie să prezinte risc (nocivitate, toxicitate, infecţiozitate) pentru ecosistem;

să nu producă coroziunea conductelor, armăturilor, utilajelor;

să nu producă depuneri de orice fel (săruri, solide, nămol);

nu trebuie să asigure condiţii favorabile dezvoltării biomasei pe circuitele tehnologice,

compuşii organici trebuie să fie prezenţi în concentraţii foarte mici. Indicatorii de calitate pentru apa industrială sunt specifici condiţiilor de utilizare a apei în procesele industriale, dintre care cei mai utilizaţi indicatori se pot cita: cantitatea totală de substanţe solide dizolvate, concentraţia de oxigen dizolvat, duritatea, conductivitatea, oxidabilitatea, etc. În funcţie de calitatea apei din sursa naturală se pot utiliza ca procedee de tratare pentru obţinerea apei industriale: dedurizarea, precipitarea cu var sau sodă, decarbonatarea, schimbul ionic, demineralizarea apei, microfiltrarea, ultrafiltrarea, osmoza inversă.

Procedee de tratare pentru apa potabilă şi industrială Tratarea apelor din diferite surse de alimentare se realizează prin operaţii şi procese unitare, care au scopul de a asigura indicatorii de calitate ceruţi de consumator.

În funcţie de tipul impurificatorilor reţinuţi întâlnim:

procedee de tratare care permit reţinerea materiilor solide de diferite dimensiuni şi coloizilor:

reţinerea pe grătare şi site, deznisipare, sedimentare, coagulare-floculare, filtrare rapidă, filtrare lentă, ultrafiltrare, microfiltrare;

procedee de tratare care permit reţinerea durităţii: dedurizare, schimb ionic, precipitare chimică;

procedee care permit dezinfecţia (eliminarea bacteriilor şi virusurilor): clorinare, ozonizare, iradiere cu radiaţii ultraviolete, filtrare lentă (parţial);

13

procedee care permit eliminarea substanţelor organice: adsorbţia pe cărbune activ, coagulare-floculare (parţial), ozonizare, filtrare lentă, ultrafiltrare, osmoza inversă;

procedee care permit reţinerea compuşilor cu fier şi mangan: aerarea;

procedee care permit eliminarea sărurilor dizolvate (ionilor): electrodializa, osmoza inversă, nanofiltrarea, schimb ionic. În funcţie de eficienţa tratării corelată cu scopul utilizării:

procedee de tratare convenţionale: sitare, deznisipare, sedimentare, filtrare, coagulare- floculare, aerare, dezinfecţie cu clor, dedurizare;

procedee de tratare avansată: adsorbţia pe cărbune activ, ozonizarea, iradierea cu radiaţii UV,

procedee folosind membrane semipermeabile (microfiltrare, ultrafiltrare, osmoza inversă, electrodializa, nanofiltrarea). Epurarea apelor Când intensitatea proceselor de poluare depăşeşte cu mult capacitatea naturală de autoepurare a cursurilor de apă este necesară intervenţia omului pentru prevenirea şi combaterea acestor procese. Prevenirea se face prin măsuri de supraveghere şi control, iar combaterea poluării se realizează prin construcţii, instalaţii, echipamente etc. (staţii de epurare a apelor). Epurarea reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate apelor uzate care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi, astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare.

şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. Figura 2. Schema unei stații de epurare Procesele

Figura 2.

Schema unei stații de epurare

Procesele caracteristice epurării apelor uzate sunt de natură:

mecanică – cu aplicare în cadrul decantării apelor uzate (cea mai mare parte din materiile

14

solide în suspensie sunt îndepărtate);

chimică – intervin în timpul clorinării apelor uzate sau al coagulării materialelor solide în

suspensie;

biochimică - se produce mineralizarea materiilor organice din a pele uzate. Procesele

biologice pot fi aerobe, în cadrul cărora se produce combinarea substanţelor organice cu oxigenul şi se elimină căldură şi anaerobe. Oxidarea substanţelor organice are loc în bazinele cu nămol activ. În urma aplicării acestor procese rezultă ca principale produse următoarele:

apele epurate (efluentul epurat) - care sunt evacuate în receptor sau pot fi valorificate pentru irigaţii sau alte folosinţe;

nămoluri - care sunt îndepărtate din staţie şi valorificate. Procedeele de epurare sunt de trei categorii:

procedee de epurare mecanică;

procedee de epurare mecano-chimică;

procedee de epurare mecano-biologică. Procedeele de epurare mecanică au ca scop:

reţinerea corpurilor şi suspensiilor mari, operaţie realizată în instalaţii ca grătare (reţin corpurile şi murdăriile plutitoare aflate în suspensie în apele uzate (cârpe, hârtii, cutii, fibre etc)., cominutoare (mărunţirea materialului în curentul apei) şi dezintegratoare;

flotarea (separarea) grăsimilor şi uleiurilor, realizată în separatoare de grăsimi şi în decantoare, cu dispozitive de reţinere a grăsimilor şi uleiurilor. Flotarea este folosită drept treaptă suplimentară de epurare înaintea epurării biologice.

sedimentarea sau decantarea pentru separarea materiilor solide în suspensie din apa uzată, prin instalaţii de deznisipare, decantare, fose septice şi decantoare cu etaj;

prelucrarea nămolurilor.

Procedeele de epurare mecano-chimică se bazează, în special, pe acţiunea substanţelor chimice asupra apelor uzate şi au ca scop:

epurarea mecanică;

coagularea suspensiilor din apă;

dezinfectarea apelor uzate, realizată în staţiile de clorinare şi bazinele de contact. Procedeele de epurare mecano-biologică se bazează pe acţiunea comună a proceselor

mecanice şi biologice, având ca scop:

15

epurarea mecanică;

epurarea naturală a apelor uzate şi a nămolurilor, realizată pe câmpuri de irigare şi filtrare, iazuri biologice etc., pentru apele uzate, şi în bazine deschise, de fermentare naturală a nămolurilor.

epurarea artificială a apelor uzate şi a nămolurilor, realizată în filtre biologice, bazine cu

nămol activ, aerofiltre, filtre biologice scufundate şi turn etc. (pentru apele uzate), iar pentru nămoluri, în fose septice, concentratoare sau îngroşătoare de nămol, platforme pentru uscarea nămolului, filtre vacuum şi presă, incineratoare etc. Epurarea avansată a apei uzate este o denumire generală, care acoperă toate formele de epurare suplimentare aplicate după treapta de oxidare biologică a substanţei organice. Poate cuprinde procese şi procedee precum clorarea, filtrarea, precipitarea chimică, adsorbţia şi oxidarea chimică, osmoza inversă etc. Impactul descărcării apelor uzate epurate mecano-biologic în emisarii naturali se manifestă atât asupra sănătăţii omului cât şi asupra problemelor complexe de natură ecologică, economică şi tehnică. Epurarea mecanică este obligatorie înaintea epurării biologice, având ca scop îndepărtarea materiilor solide în suspensie, decantabile, întrucât treapta a doua de epurare are ca sarcină îndepărtarea materiilor dizolvate şi coloidale. Procesul de epurare biologică este foarte complex, iar în dezvoltarea lui intervin o serie de factori. Epurarea biologică este procesul prin care impurităţile organice din apele uzate sunt transformate, de către o cultură de microorganisme, în produşi de degradare (CO 2 , H 2 O, alte produse) şi în masă celulară nouă (biomasă). Cultura de microorganisme poate fi dispersată în volumul de reacţie al instalaţiilor de epurare (cultura se cheamă generic nămol activ, iar epurarea se numeşte biologică cu nămol activ) sau poate fi fixată pe un suport inert (cultura se dezvoltă în film biologic, iar epurarea se realizează în construcţii cu filtre biologice, cu biodiscuri etc.). Rolul principal în epurarea biologică este deţinut de bacterii. Alături de acestea microflora folosită poate fi constituită din fungi, alge albastre, protozoare, metazoare. In cazul filtrelor biologice, cultura de microorganisme este depusă pe un suport inert din punct de vedere biologic. Astfel, filtrele biologice sunt construcţii de epurare, constituite de cuve de beton, care conţin un material granular de umplutură (pietriş, zgură, cocs, material ceramic, material plastic etc.) pe care se formează pelicula biologică care contribuie la biooxidarea impurităţilor din apa uzată. Procesele prin care impurităţile sunt transformate în biomasă sunt similare celor care au

16

loc la epurarea cu nămol activ. Microbiota filtrelor biologice este reprezentată de peste 200 de specii de bacterii, fungi, alge şi protozoare, cu activităţi şi interacţiuni complexe.

Tratarea şi prelucrarea nămolurilor din staţiile de epurare În staţiile de epurare, ca urmare a diverselor procedee tehnologice aplicate, se formează nămoluri care concentrează poluanţii eliminaţi din apă. Aceste nămoluri trebuie supuse prelucrării şi valorificării în vederea evacuării finale, pentru a nu compromite acţiunea de epurare în ansamblul ei. Prin nămoluri se înţelege: 1. produsele rezultate de la staţiile de epurare care tratează apele uzate domestice (menajere) sau urbane şi de la alte staţii de epurare ce tratează ape uzate având o compoziţie similară apelor uzate domestice şi urbane; 2. produsele reziduale din fosele septice şi din alte instalaţii similare pentru tratarea apelor uzate; 3. produsele reziduale rezultate dela staţiile de epurare altele decât cele menţionate la pct. 1 şi 2. Nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate, indiferent de natura lor, sunt sisteme coloidale complexe, cu compoziţie eterogenă, având: particule coloidale (sub 1 μm); particule în fază dispersă (1 -100 μm); agregate în suspensie; polimeri organici. Fermentarea nămolului, în vederea unei prelucrări ulterioare sau a depozitării se poate realiza prin procedee anaerobe sau aerobe - primele fiind cel mai des folosite. Nămolul fermentat poate fi mai uşor deshidratat, cu cheltuieli mai mici decât în cazul nămolului brut. Deshidratarea nămolurilor se poate face prin procedee naturale (pe platforme de uscare a nămolului, iazuri de nămol etc.) sau prin procedee artificiale - mecanice (vacuum - filtre, filtre presă, centrifuge etc.). Măsuri împotriva poluării apelor:

construirea de baraje;

epurarea apelor reziduale (cu ajutorul filtrelor, a unor substanţe chimice sau a unor bacterii biodegradante etc.);

construirea de bazine speciale de colectare a deşeurilor şi rezidurilor, pentru a împiedica deversarea directî a acestora în apele de suprafaţă;

construcţia de zone de protecţie a apelor;

construirea unor staţii de epurare a apelor reziduale ale localităţilor;

execuţia lucrărilor de indiguire şi de construire a unor baraje;

să nu se arunce şi să nu se depoziteze pe maluri sau în albiile râurilor deţeuri de orice fel. Mijloace de combatere şi limitare a poluării apelor de suprafaţă În sinteză, aceste mijloace sunt:

17

dezvoltarea şi modernizarea sistemului de monitoring a calităţii apelor de suprafaţă. S-a instituit un fond special, extrabugetar, - fondul apelor - care este constituit din taxele şi tarifele pentru serviciile de avizare şi autorizare precum şi din penalităţi. Scopul este de a susţine financiar realizarea Sistemului naţional desupraveghere cantitativă şi calitativă a apelor; dotării laboratoarelor; modernizarea staţiilor de epurare a apelor uzate; acordării de bonificaţii pentru cei care au rezultate deosebite în protecţia epuizării şi degradării resurselor de apă etc.

reducerea poluării la sursă prin adoptarea unor tehnologii de producţie ecologică. De exemplu, pentru protecţia consumatorilor împotriva agenţilor patogeni, instalaţiile de tratare a apei de suprafaţă trebuie să fie proiectate cu 4 etape, prin care se realizează un şir de bariere de îndepărtare a contaminării microbiene: rezervor de stocare apă brută; coagulare, floculare și sedimentare; filtrare; dezinfecție. Dezinfecția apei se poate face cu substanțe clorigene (clorul rezidual liber trebuie să fie 0.5 mg/l), ozon sau radiații ultraviolete.

realizarea unor sisteme adecvate de descărcare a apelor uzate în emisari (conducte de descărcare dotate cu sisteme de dispersie, stabilirea corectă şi exactă a punctelor de descărcare, respectarea indicatorilor de calitate ai apelor uzate etc.)

taxe pentru evacuarea apelor uzate.

întocmirea unor planuri fezabile de alarmare şi intervenţie rapidă în caz de poluări accidentale şi punerea lor în practică;

epurarea apelor uzate înainte de descărcarea lor în emisari;

atribuirea unor bonificaţii celor care manifestă o grijă deosebită pentru menţinerea calităţii

apelor. pentru păstrarea şi ameliorarea calităţii apelor sunt necesare o serie de măsuri, în care o pondere însemnată se referă la funcţionarea staţiilor de epurare: refacerea bilanţurilor cantitative şi calitative pe platformele industriale în vederea reducerii noxelor din apele uzate la intrarea în staţiile de

epurare, reducându-se astfel gradul de încărcare cu impurificatori; măsuri tehnologice în scopul micşorării volumului de ape uzate şi a cantităţilor de impurificatori evacuate în receptorii naturali; perfecţionarea sau chiar înlocuirea unor procese tehnologice de producţie mari poluatoare (înlocuirea evacuării hidraulice a dejecţiilor de la fermele zootehnice cu sistemul de evacuare uscat); eliminarea racordurilor directe la emisari şi realizarea de instalaţii de epurare a apelor uzate la toate sursele de poluare care nu posedă astfel de instalaţii; extinderea noilor secţii la agenţii economici să se coreleze cu extinderea instalaţiilor de epurare a apelor uzate.

18

Concluzii Apele reprezintă o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursa de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic. Apa nu este un produs comercial oarecare, citeste un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare. Apele fac parte din domeniul public al statului. Cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apăsunt acţiuni de interes general. Pentru ca Pământul să rămănă o planetă vie, interesele oamenilor trebuiesc corelate cu legile naturii. Acţiunile noastre trebuie să se îndrepte către protejarea resurselor de apă, atât prin acţiuni guvernamentale, în vederea demarării unor proiecte specifice, cât şi prin atitudinea de zi cu zi a fiecărui dintre noi, principalii beneficiari ai acestora.