COLEGIUL TEHNIC FORESTIER PIATRA NEAMȚ

PROIECT PENTRU CERTIFICAREA

COMPETENȚELOR PROFESIONALE

PROFILUL RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA

MEDIULUI

SPECIALIZARE
TEHNICIAN ECOLOG ȘI PROTECȚIA CALITĂȚII
MEDIULUI

ÎNDRUMĂTOR CANDIDAT

PROF. ISPAŞ RAMONA ELEV: UNGUREANU CRISTI MARIUS

SESIUNEA IUNIE

2011

1
2
 CUPRINS
ARGUMENT.............................................................................................................................4

1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND POLUAREA MEDIULUI........................................6

2 METODE DE CONTROL A FACTORILOR POLUANŢI..............................................7

3 CONTROLUL ŞI MONITORIZAREA CALITĂŢII AERULUI. ATMOSFERIC........8
3.1. Organizarea controlului şi monitoringului asupra poluării aerului
Atmosferic...................................................................................................................................9
3.2. Determinarea dioxidului de sulf (SO2)..............................................................................10
3.3. Determinarea concentraţiei de ozon (O3) şi dioxid de azot(NO2) la prezenţa lor comună
în aerul atmosferic.....................................................................................................................10
3.4. Determinarea pulberilor prin metoda de aspirare cu aplicarea filtrului de hârtie..............11
3.5. Cercetarea bacteriologică a aerului atmosferic..................................................................11
3.6. Determinarea tetraetilplumbului Pb(C2H5)4 ....................................................................12
3.7. Determinarea bioxidului de carbon (CO2) din aer prin metoda-expres.............................12

4. CONTROLULŞIMONITORINGULPOLUĂRII APEI.................................................13
4.1. Reglementarea calităţii apei...............................................................................................13
4.2. Prelevarea şi transportul probelor de apă...........................................................................14
4.3. Determinarea consumului chimic de oxigen (oxidabilitatea)............................................15
4.4. Determinarea durităţii apei.................................................................................................16
4.5. Determinarea amoniacului din
apă.....................................................................................16
4.6. Determinarea nitriţilor........................................................................................................17
4.7. Determinarea nitraţilor.......................................................................................................18
4.8. Determinarea clorurilor......................................................................................................19
4.9. Determinarea caracteristicilor microbiene ale apei............................................................19
4.9.1 Prelevarea probelor de apă pentru analiza bacteriologică..........................................20
4.9.2 Determinarea numărului total de
germeni..................................................................21
4.9.3 Determinarea bacteriilor coliforme............................................................................21
4.9.4 Determinarea numărului de germeni incubaţi la 20 °C..............................................22
4.9.5 Determinarea enterococilor (Streptococcus faecalis).................................................22
4.10. Determinarea ouălor de helminţi......................................................................................22

5. CONTROLUL POLUĂRII SOLULUI.............................................................................23

5.1. Poluarea solului şi influienţa asupra sănătăţii....................................................................23
5.2. Prelevarea probelor de sol..................................................................................................24
5.3. Analiza de laborator a solului............................................................................................25
5.4 Evaluarea gradului de poluare a solului..............................................................................26

Bibliografie...............................................................................................................................27

Anexe........................................................................................................................................28

3
ARGUMENT

Notiuni privind poluarea mediului.

Organismul uman este permanent influenţat de o mulţime de factori externi, care se mai
numesc factori de mediu sau factori ecologici.
Factorii de mediu pot fi grupaţi în: factorii fizici, ca presiunea atmosferică sau radiaţiile
ionizante; factori chimici, reprezentaţi de diferitele elemente sau substanţe existente în natură
sau sintetizate de om; factori biologici, în mod deosebit virusurile, bacteriile, ciupercile şi alte
microorganisme care acţionează asupra organismului şi factori sociali, rezultaţi din
interrelaţiile dintre oameni sau dintre om şi mediu.

Metode de control a factorilor poluanti.

Controlul şi monitoringul mediului necesită dezvoltarea şi menţinerea unor sisteme de
supraveghere continuă, care ar permite obţinerea informaţiei veridice şi complexe pentru
rezolvarea problemelor legate de starea, utilizarea şi protecţia mediului şi componentelor
acestuia pentru diferiţi utilizatori de informaţie din cadrul societăţii civile.
Pentru aşi îndeplini aceste sarcini ,Controlul şi monitoringul mediulu utilizează o serie
de metode de studiu a relaţiei dintre factori de mediu şi societate.
Aceste metode pot fi grupate astfel:
- metode pentru investigarea factorilor de mediu care sunt împrumutate din mai multe ştiinţe
şi care sunt specifice factorilor de mediu cercetaţi;
- metode experimentale, prin care se urmăreşte pe animale de laborator acţiunea factorului de
mediu cercetat, iar rezultatele obţinute sunt transpuse organismului uman;
- metode pentru investigarea organismului uman, cum sunt metodele chimice aplicate în
masă, metodele paraclinice sau de evidenţiere a unor modificări funcţionale hematologice,
serologice etc. produse în organism, mai ales în stadii incipiente de boală, şi metode
epidemiologice sau de investigare populaţională;
- metode statistice sau mai exact statistico-matematice, prin care se prelucrează datele de
investigare a mediului, cât şi cele pentru investigarea organismului uman, în vederea obţinerii
unor rezultate veridice pentru a fi interpretate corect.

Controlul și monitorizarea calității aerului atmosferic.

Atmosfera constituie învelişul gazos de la suprafaţa Terrei. În mod normal aerul
atmosferic este compus dintr-un amestec de gaze în proporţie constantă şi anume: azot – 79,2
%, oxigen – 20,97 %, CO2 – 0,03 – 0,04 %, hidrogen şi gaze inerte – urme.
Prin poluarea aerului se subînţelege prezenţa în atmosferă a unor elemente străine
care nu corespund compoziţiei normale a aerului şi au acţiune nocivă asupra organismului.
Aerul atmosferic prezintă unul din sistemele ecologice ale biosferei, care echilibrează
relaţiile reciproce dintre om şi mediul ambiant, de aceea, protecţia bazinelor aeriene ale
centrelor populate contra poluării urmează să fie apreciată ca o problemă importantă a 10
contemporaneităţii, epocii dezvoltării rapide a industrializării şi urbanizării. O consecinţă a
activităţii economice a omului este
dezechilibrarea mediului ambiant, modificarea proprietăţilor fizice şi a compoziţiei chimice a
aerului atmosferic din centrele populate, îndeosebi, a centrelor industriale. Aceste modificări
pot deveni nocive pentru om, dacă emisiile de poluanţi în atmosferă vor depăşi capacităţile de

4
adaptare ale organismului uman. Un rol important în controlul şi monitorizarea calităţii
aerului îi revine Serviciului Hidrometeorologic de Stat (SHS), Institutului Naţional de
Ecologie (INECO), Centului Naţional Ştiinţifico - Practic de Medicină Preventivă (CNŞPMP)
şi Inspectoratului Ecologic de stat (IST).

Controlul și monitoringul poluării apei.

Apa potabilă este apa care consumată curent nu produce nici o tulburare patologică şi este
plăcută la gust. Aceste condiţii sunt prevăzute în standardele de calitate a apei (STAS-uri)
destinate diferitelor categorii de ape. Normele de potabilitate au fost stabilite de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, valabile pentru toate ţările cu limite de variabilitate destul de largi. În
cadrul acestor limite fiecare ţară îşi poate elabora norme proprii, naţionale.
Controlul calităţii apei la plecare din staţia de tratare (sau ape de profunzime) se efectuează
permanent (zilnic) de către laboratorul întreprinderii.
Controlul sanitar curent se efectuează, de asemenea, la toate punctele de intrare în reţea.
Pentru probele recoltate din reţea se vor face următoarele
determinări:
- numărul total de germeni la 37 ºC/ml;
- coliformi totali şi fecali;
- consum chimic de oxigen;
- amoniac, nitriţi, nitraţi;
- clorul rezidual liber şi fixat (zilnic).
Rezultatele analizelor vor fi notate într-un grafic, pentru a se urmări dinamica calităţii apei.

Controlul poluării solului.

Controlul poluării solului include aprecierea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale
acestuia care, într-un fel sau altul, exercită o influenţă considerabilă nu numai asupra sănătăţii
omului, ci şi asupra condiţiilor lui de trai.
Poluarea solului se datorează îndepărtării şi depozitării neigienice a reziduurilor lichide şi
solide rezultate din activitatea omului, a dejecţiilor animaliere şi cadavrelor acestora, a
deşeurilor industriale sau a utilizării necorespunzătoare în practica agricolă a unor substanţe
chimice.
Principalele elemente poluante sunt microorganismele patogene, paraziţii intestinali, diverse
substanţe organice, substanţele chimice potenţial toxice şi substanţele radioactive. În linii
mari, poluarea solului se poate subdivide în două categorii: poluare biologică şi poluare
chimică.
Poluarea biologică este caracterizată prin diseminarea pe sol odată cu diversele reziduuri
al germenilor patogeni. Supravieţuirea pe sol a acestor germeni este variabilă şi depinde de
specia microbiană, cât şi de calitatea solului şi condiţiile meteoclimatice.
Poluarea chimică a solului este produsă prin reziduurimenajere, şi zootehnice, reziduuri
industriale şi radioactive şi caurmare a utilizării unor substanţe chimice în agricultură.

5
 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND POLUAREA
MEDIULUI
Organismul uman este permanent influenţat de o mulţime de factori externi, care se mai
numesc factori de mediu sau factori ecologici. Între organismul uman şi mediul ambiant apare
un echilibru mobil. Acest echilibru fiind tulburat, duce la apariţia anumitor maladii.
Factorii de mediu pot fi grupaţi în: factorii fizici, ca presiunea atmosferică sau radiaţiile
ionizante; factori chimici, reprezentaţi de diferitele elemente sau substanţe existente în natură
sau sintetizate de om; factori biologici, în mod deosebit virusurile, bacteriile, ciupercile şi alte
microorganisme care acţionează asupra organismului şi factori sociali, rezultaţi din
interrelaţiile dintre oameni sau dintre om şi mediu.
Temperatura, umiditatea, mişcarea aerului, presiunea atmosferică, radiaţiile, zgomotul,
vibraţiile, etc., sunt factorii fizici care au o influenţă energetică (calorică, electromagnetică,
acustică, gravitaţională ş.a.) asupra organismului.
Mulţi dintre factorii enumeraţi prezintă o necesitate vitală pentru organism, de exemplu,
o anumită temperatură a aerului, presiune atmosferică sau radiaţie solară. Însă tot aceşti
factori pot avea şi o influenţă nocivă. Temperatura aerului, de exemplu, poate provoca o
supraîncălzire a organismului până la şoc termic, zgomotul excesiv poate leza aparatul
vestibular şi provoacă surditatea, iar razele
ultraviolete – cancerul pielii etc.
Factorii chimici sunt elementele chimice şi compuşii aerului, apei, solului, alimentelor
existente în natură sau a substanţelor sintetizate de către om. Multe elemente chimice şi
compuşii lor sunt necesare pentru activitatea normală a organismului. Dar, în unele cazuri, tot
ele pot fi cauza bolilor: de exemplu, carenţa de iod în produsele alimentare poate cauza
dereglarea funcţiei glandei teroide şi apariţia guşei endemice; insuficienţa de oxigen în aer
provoacă hipozeia; prezenţa substanţelor toxice în concentraţiile sporite în aerul încăperilor de
producţie ca oxidul de carbon, clorul etc. poate cauza intoxicaţii.
Factorii biologici, cum sunt microorganismele patogene, viruşii, helmenţii etc.,
pătrunzând în organism prin căile respiratorii, aparatul digestiv, prin piele, pot cauza boli
contaginoase bacteriene, micoze, helmintoze, viroze. Unii agenţi infectând produsele
alimentare, pot provoca intoxicaţii alimentare şi alte boli.
Omul, aflându-se în mediul social, este supus acţiunii factorilor sociali (psihogeni sau
informativi, adică excitanţilor sistemului al doilea de semnalizare).
Cuvântul rostit, scris, interrelaţiile din societate pot provoca diferite stări psihologice
(bucurii, grijă, supărare) acestea influenţând prin intermediul sistemului cardio-vascular,
funcţiile integral fiziologiceale ale organismului , ceea ce poate să provoace dereglări ale
sistemului nervos central, infarctul miocardului, hipertonia, diabetul, ulcerul gastric şi
duodenal etc.
Astfel, asupra omului influenţează atât factorii naturali, cât şi cei sociali–relaţiile de
producţie, condiţiile de trai, de alimentaţie ş.a., aceştia fiind primordiali, determinând
sănătatea şi morbiditatea în societate.
În unele cazuri acţiunea factorilor de mediu poate să se exercite nu asupra populaţiei
expuse ci asupra descendenţilor acesteia, fie asupra informaţiei genetice cu producerea de
mutaţii ereditar transmisibile, fie numai asupra procesului de concepţie cu determinarea de
malformaţii congenitale.
Cea mai evidentă acţiune a factorilor de mediu asupra organismului uman este cea
exercitată prin intemediul poluării.

6
 Prin poluarea mediului se înţelege modificarea compoziţiei normale a mediului şi/ sau
prezenţa unor componenţi străini care prin acţiunea lor, prin concentraţia în care se găsesc
şi prin timpul cât acţionării asupra omului, produc alterarea stării de sănătate sau crează
disconfort.
Poluarea mediului poate avea loc şi în afara intervenţiei omului, cum este pătrunderea
pulberii de sol în atmosferă sau distrugerea în masă a unor organisme acvatice ( alge ) după o
perioadă de dezvoltare ( înflorire ). Acest tip de poluare, denumit şi eutrofizare, formează însă
o excepţie. Cel mai frecvent, polurea mediului este consecinţa activităţilor fiziologice sau
social – economice ale omului. Acest tip de poluare însoţeşte omul oriunde s-ar afla şi
indiferent pe ce treaptă de dezvoltare s-ar afla. În general însă poluarea biologică este
caracteristică zonelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Poluarea chimică s-a dezvoltat pe măsură ce omul a utilizat din ce în ce mai multe
substanţe chimice de sinteză, substanţe necunoscute în trecut şi inexistente în natură. Poluarea
chimică este caracteristică zonelor dezvoltate, având cel mai larg spectru de poluanţi.
Poluarea fizică, se afirmă, că prezintă forma de poluare a viitorului nu prea îndepărtat.
Urmărind influenţa poluării mediului asupra populaţiei, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (O. M. S.) reprezintă această acţiune sub forma unui triunghi(fig.2). La baza
triunghiului se găseşte întreaga populaţie care este supusă acţiunii factorilor poluanţi în timp
ce la vârful triunghiului se găseşte populaţia care decedează sub influenţa poluării.
Sub vârful triunghiului se situează o populaţie mai numeroasă care prezintă manifestări
(îmbolnăviri) acute sub acţiunea poluării ; mai jos ne apare o populaţie şi mai numeroasă care
prezintă îmbolnăviri cronice, şi în fine se situează o populaţie şi mai numeroasă care nu
prezintă tulburări chimice evidente, dar la care se constată modificări ale unor parametri
biologici, ca tulburări biochimice, enzimatice, funcţionale sau încărcări ale organismului cu
substanţe poluante existente în mediul înconjurător (substanţe cumulative).
Toate aceste efecte ale poluării au dus la recunoaşterea necesităţii unor măsuri de
depoluare sau de producţie a mediului înconjurător.

2. METODE DE CONTROL A FACTORILOR POLUANŢI

Controlul şi monitoringul mediului necesită dezvoltarea şi menţinerea unor sisteme de
supraveghere continuă, care ar permite obţinerea informaţiei veridice şi complexe pentru
rezolvarea problemelor legate de starea, utilizarea şi protecţia mediului şi componentelor
acestuia pentru diferiţi utilizatori de informaţie din cadrul societăţii civile.
Pentru aşi îndeplini aceste sarcini ,Controlul şi monitoringul mediulu utilizează o serie
de metode de studiu a relaţiei dintre factori de mediu şi societate.
Aceste metode pot fi grupate astfel:
- metode pentru investigarea factorilor de mediu care sunt împrumutate din mai multe ştiinţe
şi care sunt specifice factorilor de mediu cercetaţi;
- metode experimentale, prin care se urmăreşte pe animale de laborator acţiunea factorului de
mediu cercetat, iar rezultatele obţinute sunt transpuse organismului uman;
- metode pentru investigarea organismului uman, cum sunt metodele chimice aplicate în
masă, metodele paraclinice sau de evidenţiere a unor modificări funcţionale hematologice,
serologice etc. produse în organism, mai ales în stadii incipiente de boală, şi metode
epidemiologice sau de investigare populaţională;
- metode statistice sau mai exact statistico-matematice, prin care se prelucrează datele de
investigare a mediului, cât şi cele pentru investigarea organismului uman, în vederea obţinerii
unor rezultate veridice pentru a fi interpretate corect.

7
 Cu ajutorul tuturor acestor metode Controlul şi monitoringul mediului exercită o
acţiune complexă de supraveghere permanentă a stării mediului în vederea asigurării
securităţii ecologice. De aici reiese şi scopul de bază al controlului – asigurarea respectării
legislaţiei ecologice, a normelor şi standardelor în domeniu, a realizării planurilor şi
programelor de acţiune ale protecţiei mediului de către toate instituţiile şi organizaţiile,
activitatea cărora are tangenţa directă sau indirectă cu mediul înconjurător, agenţii economici
şi
persoanele fizice.
În conformitate cu art.15 al Legii privind protecţia mediului înconjurător, supravegherea
mediului la nivel naţional este asigurată de Ministerul Mediului, precum şi de alte instituţii –
Ministerul Sănătăţii, Ministerul Agriculturii şi Industriei de Prelucrare, Asociaţia de Stat
„AGeoM”, Serviciul Silvic de Stat „Moldsilva” şi Academia de Ştiinţe a Moldovei. În plan
organizaţional, reţeaua generală a Monitoringului Ecologic include posturi, staţii şi poligoane
de supraveghere, laboratoare, centre de profil sau specializare, precum şi unitatea centrală –
Centru de Monitoring Ecologic în cadrul Serviciului Hidrometeo.
În funcţie de obiectivele încredinţate, Sistemul de Monitoring Ecologic Integrat include
în calitate de subsisteme atât compartimentele de bază (aerul, apa, solul, flora, fauna, omul),
cât şi factorii complementari (radiaţia solară şi tehnogenă, câmpurile electromagnetice,
poluarea sonică, vibraţiile, agenţii biologici patogeni, substanţe toxice, îngrăşămintele
chimice, pesticide).
În plan teritorial, Monitoringul Ecologic se constituie din trei niveluri de supraveghere:
- local (în zona de activitate a întreprinderilor, în localităţi, rezervaţii);
- regional (în limitele unităţilor administrativ – teritoriale, în perimetrul zonelor economice şi
naturale);
- naţional, care cuprinde întreg teritoriul ţării.
În prezent în Republica Moldova există diferite programe privind controlul şi
monitoringul mediului (aerului, apei, solului, flora, fauna) care, în funcţie de factorul analizat,
necesită anumite metode de cercetare a acestuia.

3. CONTROLUL ŞI MONITORIZAREA CALITĂŢII

AERULUI ATMOSFERIC
Atmosfera constituie învelişul gazos de la suprafaţa Terrei. În mod normal aerul
atmosferic este compus dintr-un amestec de gaze în proporţie constantă şi anume: azot – 79,2
%, oxigen – 20,97 %, CO2 – 0,03 – 0,04 %, hidrogen şi gaze inerte – urme.
Prin poluarea aerului se subînţelege prezenţa în atmosferă a unor elemente străine
care nu corespund compoziţiei normale a aerului şi au acţiune nocivă asupra organismului.
Poluanţii aerului se divid în: chimici, fizici şi biologici, care pot fi în formă de gaze,
vapori şi pulberi.
Aerul atmosferic prezintă unul din sistemele ecologice ale biosferei, care echilibrează
relaţiile reciproce dintre om şi mediul ambiant, de aceea, protecţia bazinelor aeriene ale
centrelor populate contra poluării urmează să fie apreciată ca o problemă importantă a
contemporaneităţii, epocii dezvoltării rapide a industrializării şi urbanizării. O consecinţă a
activităţii economice a omului este
dezechilibrarea mediului ambiant, modificarea proprietăţilor fizice şi a compoziţiei chimice a
aerului atmosferic din centrele populate, îndeosebi, a centrelor industriale. Aceste modificări
pot deveni nocive pentru om, dacă emisiile de poluanţi în atmosferă vor depăşi capacităţile de
adaptare ale organismului uman. Un rol important în controlul şi monitorizarea calităţii

8
aerului îi revine Serviciului Hidrometeorologic de Stat (SHS), Institutului Naţional de
Ecologie (INECO), Centului Naţional Ştiinţifico - Practic de Medicină Preventivă (CNŞPMP)
şi Inspectoratului Ecologic de stat (IST).
Reţeaua SHS cuprinde 5 centre industriale ale republicii, şi include 17 posturi
staţionare: Chişinău – 6 posturi, Tiraspol – 3 posturi, Râbniţa – 2 posturi, Bender – 4 posturi.
Observaţiile sistematice se efectuează de 3 ori /24 h (7oo, 13oo, 19oo) după ora locală.
Probele se prelevează după următorii indici de bază: suspensiile solide, oxid de carbon, oxid
de azot. În baza a 7 staţii
meteorologice (Chişinău, Tiraspol, Dubăsari, Râbniţa, Camenca, Corneşti, Liova), lunar se
colectează şi se analizează probe de precipitaţii atmosferice după 6 indici: SO2- 4, NH+ 4;
Cl-, HCO- 3, Ca2+, Mg2+, şi se determină reacţia a ionilor de hidrogen.
IES efectuează monitoringul calităţii aerului conform programelor anuale care prevăd
prelevarea probelor şi determinarea emisiilor în atmosferă de la diferite obiective. În anul
2004 Direcţia control analitic – ecologic şi monitoring (Laboratorul central) a examinat
sursele de poluare la cele mai mari întreprinderi ale municipiului Chişinău : CET- 1, CET- 2,
Termocom, Franzeluţa,
Alimcom.
A fost controlată starea şi eficacitatea funcţionării a 96 de sisteme de purificare a
aerului la 25 de întreprinderi. Toate aceste instalaţii lucrează în corespundere cu
caracteristicile lor. Cele mai mari surse staţionare de poluare a aerului în raza mun. Chişinău
sunt: CET -1, CET – 2, Termocom.

3.1. Organizarea controlului şi monitoringului asupra poluării aerului atmosferic

Conform STAS –ului 17.2.3.01-86, observaţiile asupra poluării aerului atmosferic se

efectuează de către posturile staţionare, cele de traseu sau mobile (din flacăra de poluare).
Posturile staţionare asigură înregistrarea continuă a conţinutului de substanţe poluante
sau recoltare sistematică a probelor de aer pentru analizele ulterioare. Posturile staţionare
prezintă pavilioane speciale înzestrate cu aparataj necesar, situate pe terenuri deschise,
ventilate din toate părţile.
Posturile de traseu sunt destinate recoltării sistematice a probelor de aer într-un punct
fixat al localităţii, observaţiile fiind efectuate cu utilaj mobil (autovehicul).
Posturile mobile sunt destinate recoltării probelor din flacăra de fum cu scopul de a
evidenţia zona de influenţă a emisiilor industriale.
Locurile de recoltare a probelor se aleg la distanţe de la sursa de poluare, ţinând cont
de particularităţile de răspândire a substanţelor poluante în atmosferă.
Numărul posturilor staţionare şi de traseu se determină în funcţie de numărul de
populaţie, dezvoltarea industriei, suprafaţa şi relieful localităţii. Se consideră necesar de
stabilit în centrul populat un punct staţionar sau de traseu la fiecare 50 – 100 mii locuitori.
În dependenţă de concentraţia în aer a substanţei determinate şi starea ei agresivă,
recoltarea probelor de aer se face prin metoda statice (sedimentare, absorbţie) şi metode
dinamice (aspirare, introducerea în anumite vase a unui volum cunoscut din aerul analizat).
Metoda sedimentării se aplică la recoltarea probelor de aer pentru determinarea
pulberilor şi se face în vase cu un adeziv (gumă arabică, glicerină).
Metoda statică proprii-zisă ( de absorbţie) se aplică la recoltarea probelor de aer pentru
analiza chimică a gazelor şi constă în expunerea în atmosferă a unor hârtii indicatoare, tuburi
sau plăci îmbibate cu reactive specifice pentru substanţele din gazul respectiv.
Metoda de aspirare este o metodă dinamică ce se aplică la recoltarea probelor de aer
pentru determinarea atât a pubelelor, cât şi a substanţelor chimice în cazurile când

9
concentraţia componentului determinat este neînsemnat şi pentru evidenţierea ei este necesară
o cantitate considerabilă de aer. Principiul metodei constă în aspirarea aerului pentru cercetare
prin metoda de absorbţie (fig. 3 și fig,4).
Vasele de absorbţie utilizate, înainte de recoltarea probelor de aer, se spală şi se usucă
bine în etuvă, pentru a evita prezenţa în ele a substanţelor ce pot influenţa determinarea
impurităţilor din probele de aer recoltate.

3.2. Determinarea dioxidului de sulf (SO2)

Principiul metodei. Metoda este bazată pe oxidarea dioxidului de sulf în procesul de

captare a lui din aer într-o soluţie de clorat de potasiu şi determinarea cantitativă prin metoda
fotoelectrocolorimetrică a sedimentului de sulfat de bariu format la interacţiunea acidului
sulfuric cu clorura de bariu.
3SO2 + KclO3 + 3H2O → 3H2SO4 + KCl;
H2SO4 + BaCl2 → BaSO4 + 2HCl .
Reactivii:
- soluţie absorbantă, KClO3, 4 %;
- alcool etilic 96 %;
- acid clorhidric concentrat;
- glicerină;
- apă distilată;
- soluţie etalon (11,7 g BaCl2, 700 ml apă distilată, 300 ml alcooletilic şi 300 ml glicerină, pH
până la 2,5 – 2,8, corelat cu acid clorhidric concentrat);
- soluţie etalon de K2SO4 (100 mg K2SO4 la 1 ml soluţie).
Recoltarea probelor. Pentru determinarea concentraţiei de SO2 aerul se aspiră prin vasul
de absorbţie tip Rihter timp de 20 min. Cu viteza de 4 l/min, care conţine 6 ml soluţie
absorbantă (KClO3 de 4 %).
Modul de lucru. După recoltarea probei soluţia absorbantă se aduce prin adăugarea apei
distilate până la volumul de 6 ml. Pentru analiză se iau într-o eprubată 5 ml soluţie etalon de
BaCl2. Conţinutul epubretei se agită şi peste 15 min. se determină densitatea optică a soluţiei
cu ajutorul colorimetrului fotoelectric în raport cu proba „zero” (5 ml soluţie absorbantă
KClO3 de 4 %). Densitatea probei „zero” nu trebuie să depăşească 0,01 în
comparaţie cu apa distilată.
Concentraţia dioxidului de sulf în probă se determină cu ajutorul unui grafic calibrat,
care se alcătuieşte utilizând soluţia etalon de K2SO4.

3.3. Determinarea concentraţiei de ozon (O3) şi dioxid de azot (NO2) la prezenţa lor
comună în aerul atmosferic

Principiul metodei. Ozonul şi diozidul de azot, fiind oxidanţi puternici, degajă iodul din
soluţiile neutre de iodură de potasiu în timpul reacţiei:

2KI + O3 + H2O → I2 + 2KOH + O2

2KI + NO2 + H2O → I2 + NO + 2KOH

Reactivi:

10
- soluţie absorbantă de KI 4 %;
- soluţie absorbantă de NaOH 10 %;
- soluţie pentru titrare de Na2S2O3 de 0,001 mol/l, obţinută prin dezvoltarea a 0,24819 g
Na2S2O3 · 5H2O în 1l apă distilată;
- soluţie de amidon 0,2 %.
Recoltarea probei. pentru recoltarea probei de aer se alcătuiesc două sisteme. Prima
constă din vasul Drexel, care conţine 100 ml soluţie de 4 % KI, aspirator cu gazometru; a
doua este alcătuită din aspirator cu gazometru, vasul Drexel, care conţine 100 ml soluţie de 10
% NaOH şi vasul Drexel cu 100 ml soluţie de 4 % KI. Aerul se aspiră cu viteaza de 0,5 l/min,
până la apariţia coloraţiei galbene în vasele care conţin KI.
Modul de lucru. Soluţia de KI din vasele Drexel se trece într-o retortă şi se titrează cu
soluţie 0,001 mol/l de Na2S2O3 (tiosulfat de sodiu) până la diminuarea evidentă a coloraţiei
galbene. Apoi se adaugă 5 ml soluţie de 0,2 % amidon şi se titrează până la dispariţia culorii.
În primul vas Drexel cu soluţie de KI se determină conţinutul sumar al dioxidului de
azot şi de ozon, în al doilea numai conţunutul de ozon.

3.4. Determinarea pulberilor prin metoda de aspirare cu aplicarea filtrului de hârtie

Principiul metodei. Aerul pentru cercetare se aspiră printr-un filtru de hârtie, preventiv
adus la greutate constantă prin încălzire repetată în etuvă la 105oC. Filtru cu greutatea
constantă se pune în fixatorul de filtru, care reprezintă o pâlnie de tip Palmer.
Recoltarea probei. Filtrul de hârtie preventiv uscat şi adus la greutatea constantă se
instalează în pâlnia de fixare, se conectează la aspirator şi gazometru şi se controlează
etanşeitatea. Pâlnia cu filtru se îndreaptă cu deschizătura în partea ferită de vânt şi se
efectuează recoltarea probei de aer cu viteza de 25-100 l/min în volum satisfăcător, astfel
încât cantitatea de praf pe filtru să nu fie mai mică de 4 mg. După recoltarea probei, partea
superioară a pâlniei de fixare a filtrului se deşurubează atent, se scoate cu penseta filtru şi se
transferă într-o boxă sau în pachetul de hârtie de cale, în care s-a păstrat până la recoltarea
probei.
Tehnica de lucru. În laborator filtrele cu probe recoltate se usucă şi se aduc la greutate
constantă prin încălzire repetată în etuvă la 105 oC.

3.5. Cercetarea bacteriologică a aerului atmosferic

Obiectivele de cercetare bacteriologică a aerului atmosferic le constituie sectoarele

locative ale centrelor populate, spaţiile vecine cu sursele de poluare, în grădinile publice,
scuarurile şi alte zone. Metoda principală de studiere a calităţii aerului din punct de vedere
sanitarobactriologic constă în determinarea numărului total de microbi, care se conţin într-un
m3 de aer, care se apreciază după numărul de colonii, crescute pe cutia Petri cu mediu nutritiv
la însămânţarea unui volum de aer sau lichid de absorbţie, prin care a fost aspirat aerul, cu
recalculul ulterior la 1 m3 de aer. Toate metodele de recoltare a probelor de aer pot fi divizate
în metode de sedimentare şi de aspirare.
Principiul metodei de sedimentare constă în sedimentarea spontană a
microorganismelor, aflate în aer, sub influenţa forţelor de gravitaţie pe suprafaţa deschisă a
mediului nativ cu o incubaţie ulterioară în termostat.
Recoltarea probei. La local de cercetare, pe o suprafaţă orizontală, se instalează cutia
Petri cu mediu nutritiv în mod deschis (fără capac). Pentru determinarea numărului total de
microorganisme se utilizează cutii cu geloză peptonată, iar pentru indicii sanitari şi bacteriile

11
patogene – medii selective. În dependenţă de contaminarea presupusă, cutiile se expun, pentru
un timp de la 5 min. până la o oră la locurile de determinare, apoi cutia se acoperă cu capacul
şi se ţine în termostat la 37 o C. Peste 24 ore se calculează numărul de colonii crescute şi se
studiază proprietăţile anumitor reprezentanţi ai microflorei.
Principiul metodei de aspirare este bazat pe sedimentarea forţată a microorganismelor
din aerul atmosferic pe suprafaţa mediului nutritiv solid sau absorbţia în lichidul de captare.
Recoltarea probei de aer. Aparatul de aspirare funcţionează de la reţeaua electrică. Lui
îi este aplicată acţiunea de lovire a şuvoiului de aer de mediul nutritiv sau absorbţia în lichidul
de captare. Se aplică la temperaturi pozitive ale aerului atmosferic.
Modul de lucru. În laborator cutiile Petri cu probele însămânţate se pun în termostat
pentru termenul respectiv de creştere a germenilor cercetaţi (de regulă, 24 ore).

3.6. Determinarea tetraetilplumbului Pb(C2H5)4

Principiul metodei. Tetraetilplumbul se absoarbe de aer în soluţia alcoolică de iod, care

descompune tetraetilplumbul cu eliminarea de plumb. După o tratare ulterioară cu cromat de
potasiu, plumbul se determină sub formă de cromat de plumb. Sensibilitatea metodei – 1 mg
Pb.

(C2H5)4Pb + I2 → PbI2 + 2C4H10.

Reactivii:
- iod (I2);
- alcool etilic (C2H5OH);
- soluţie absorbantă, I2 de 1 % în alcool etilic;
- soluţie de acid acetic, CH3COOH, 0,5 %;
- soluţie acetat de amoniu, NH4CH2COOH, 1 %;
- soluţie etalon pentru plumb, care conţine 100 mg/ml Pb. Se prepară 0,16 g de plumb
Pb(NO3)2 se dizolvă în 100 ml apă distilată;
- soluţie-etalon de lucru, care conţine 100 mg/ml Pb. Se obţine: 1ml soluţie etalon principală
se diluează până la 100 ml cu soluţie 1 % acetat de amoniu. Soluţia se prepară în ziua
determinării;
- soluţie cromat de potasiu, K2Cr2O7, 3 %.
Recoltarea probei. Aerul se aspiră cu viteza de 10 l/min într-un vas de absorbţie Petri,
care conţine 10 ml de soluţie alcoolică 1% de iod. Dacă în timpul recoltării probei soluţia
absorbantă vădit se evaporă, recoltarea probei se opreşte şi se adaugă soluţie de absorbţie până
la cotă (volum 10 ml). Aerul se aspiră cu viteza de 0,5 l/min vasele de absorbţie la recoltarea
probei trebuie răcite cu gheaţă, zăpadă sau soluţie refrigerată (apă cu adaus de azotat de
amoniu).
Modul de lucru. Lichidul din vasele de absorbţie se trece într-un pahar. Fiecare vas se
spală cu 5 ml alcool etilic şi se toarnă în acelaşi pahar. Apoi soluţia se toarnă din pahar într-o
capsulă de porţelan şi se evaporă pe baie de apă până la sec. Dacă iodul nu se evaporă
complet, se adaugă 5 ml de apă distilată şi se evaporă din nou. Reziduul uscat în capsulă se
dizolvă cu 4 ml acetat de amoniu amestecând minuţios, se iau 2 ml de probă în eprubete
colorimetrice.

3.7. Determinarea bioxidului de carbon (CO2) din aer prinmetoda – expres

12
 Pentru controlul operativ al concentraţiei de CO2 din aerul încăperilor se poate folosi
metoda-expres destul de exactă.
Principiul metodei: La baza acestei metode este pus principiul comparativ de cercetare a
aerului din încăpere şi a aerului atmosferic.
Ca etalon serveşte conţinutul de CO2 din aerul atmosferic al oraşului (0,04 %) sau a
localităţii rurale (0,03 %).
Reactivi:
- apă distilată;
- soluţie 0,25 % de NH4OH;
- soluţie fenolftalină.
Modul de lucru: Într-o seringă de 10-20 ml se iau 5 ml de apă
distilată puţin alcalinizată (la 500 ml de apă distilată se adaogă o
picătură de amoniu, care conţine 0,25 % NH4OH şi câteva picături de
fenoftalină până la apariţia culorii roz.) Cu ajutorul seringii se absoarbe aer din încăpere, fapt
pentru care pistonul seringii se trage până la capăt. La luarea aerului, pentru evitarea
pierderilor de lichid, seringa se ridică cu vârful în sus. Orificiul seringii se astupă cu un
căpăcel de cauciuc. După aceasta seringa agită de 7-8 ori, pentru ca aerul să contacteze cu
lichidul absorbant. După ce se ia capacul se elimină aerul cu pistonul şi se ia o nouă porţiune
de aer. Procesul se
repetă până la decolorarea soluţiei. Se fixează numărul de pompări ale aerului. După această
analogie se cercetează aerul atmosferic. La calcul se ţine cont de faptul că conţinutul de
bioxid ce carbon din aerul încăperii, în comparaţie cu cel din aerul atmosferic, este mai mare
de atâtea ori, de câte ori a fost mai mic numărul de pompări întreprinse pentru decolorarea
soluţiei din seringă.

4. CONTROLUL ŞI MONITORINGUL POLUĂRII APEI

4.1. Reglementarea calităţii apei

Apa potabilă este apa care consumată curent nu produce nici o tulburare patologică şi
este plăcută la gust. Aceste condiţii sunt prevăzute în standardele de calitate a apei (STAS-uri)
destinate diferitelor categorii de ape. Normele de potabilitate au fost stabilite de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, valabile pentru toate ţările cu limite de variabilitate destul de largi. În
cadrul acestor limite fiecare ţară îşi poate elabora norme proprii, naţionale. Uneori standardele
de apă sunt valabile pentru un grup de ţări (spre exemplu, Uniunea Europeană).
Soluţionarea problemelor aprovizionării şi monitorizării calităţii apei în Republica
Moldova este reglementată de următoarele documente:
1. STAS – 2874- 82. „ Apa potabilă. Cerinţele igienice şi controlul asupra calităţii”.
2. STAS – 2761 – 84. „Sursele de aprovizionare centralizată cu apă”.
3. „ Regulamentul cu privire la proiectarea şi exploatarea zonelor de protecţie sanitară a
surselor şi a apeductelor cu destinaţie potabilă şi menajeră” nr.2640 – 82 din 18. 12. 1982.
4. „Regulamentul igienic. Cerinţe privind proiectarea, construcţia şi exploatarea apeductelor
de apă potabilă” nr. 06. 6.3.18 din 31.10.1995.
5. „Regulamentul igienic. Cerinţe privind calitatea apei potabile la aprovizionarea
descentralizată. Protecţia surselor. Amenajarea şi menţinerea fântânelor, cişmelelor” nr.
06.6.3.18 din 23.02.1996.
6. „Regulamentul igienic. Protecţia bazinelor de apă contra poluării” nr. 06. 6.3.23 din
03.07.1997

13
 Supravegherea suplimentară a aprovizionării cu apă potabilă are drept scop asigurarea
calităţii apei de consum, depistarea la timp şi înlăturarea sau limitarea tuturor factorilor de risc
care ar putea afecta sănătatea consumatorilor. Aceasta se realizează de către Laboratorul
Central al Inspectoratului Ecologic de Stat, organele sanitaroantiepidemice şi laboratoarele de
chimie şi bacteriologie sanitară, laboratoarele proprii ale întreprinderilor care exploatează
staţiile de tratare a apei, precum şi alte laboratoare acreditate din teritoriu.
Controlul calităţii apei la plecare din staţia de tratare (sau ape de profunzime) se
efectuează permanent (zilnic) de către laboratorul întreprinderii.
Controlul sanitar curent se efectuează, de asemenea, la toate punctele de intrare în reţea.
Pentru probele recoltate din reţea se vor face următoarele determinări :
- numărul total de germeni la 37 ºC/ml;
- coliformi totali şi fecali;
- consum chimic de oxigen;
- amoniac, nitriţi, nitraţi;
- clorul rezidual liber şi fixat (zilnic).
Rezultatele analizelor vor fi notate într-un grafic, pentru a se urmări dinamica calităţii
apei.

4.2. Prelevarea şi transportul probelor de apă

Condiţiile de recoltare şi transport ale probelor constituie o etapă importantă în analiza

apei, pentru obţinerea unor rezultate exacte, întrucât calităţile iniţiale ale acesteia se pot
modifica, dacă recoltarea sau transportul nu au fost făcute corespunzător.
Probele recoltate pot fi de două feluri: probe simple şi probe medii. În cazul probelor
simple, recoltarea întregii cantităţi necesare de apă se face o singură dată.
Proba medie este amestecul câtorva probe simple, luate din acelaşi loc, dar la anumite
intervale de timp, sau luate concomitent din locuri diferite ale obiectului cercetat.
Recoltarea probelor de apă se face în vase de sticlă, rezistente din punct de vedere
chimic (borosilicat) şi prevăzute cu dopuri etanşe.
Se mai pot utiliza vase din material plastic care au avantajul de a nu se
sparge.
Pentru recoltarea probelor din apele adânci se folosesc sticle prevăzute cu armătură
metalică grea, numită sondă sau butometru. În momentul recoltării, flaconul se clăteşte de 2-3
ori cu apa ce urmează a fi recoltată, apoi se umple cu apa de analizat până la refuz, iar dopul
se fixează în aşa fel, încât să nu rămână bule de aer în interiorul vasului.
Etichetarea probelor de apă. Pentru ca rezultatele analizelor de apă să fie just
interpretate, fiecare probă de apă înaintată laboratorului trebuie să fie însoţită de o etichetă şi
o fişă care să conţină o serie de date ce caracterizează proba recoltată.
Eticheta este reprezentată de un mic dreptunghi de carton, ataşat de sticlă, pe care se
trec câteva date ce vor uşura identificarea şi manipularea probei: numărul probei, natura
sursei, locul recoltării, data.
Fişa este un buletin care însoţeşte proba şi care conţine următoarele date:
1.Numărul probei de apă (corespunde cu numărul etichetei);
2.Natura sursei (fântână, izvor, apă de conductă, bazin natural etc.);
3.Determinarea punctului de unde sa făcut recoltarea;
4.Data recoltării: anul, luna, ziua, ora;
5.Autorizarea care cere analiza.
6.Analizele care se solicită;
7.Cauzele care motivează analiza: controlul curent, control preventiv.

14
8.Întrebuinţarea apei: potabilă, industrială etc.
9.Distanţa faţă de sursele de impurificare (depozite de deşeuri menajere, gunoi de grajd, fose
septice, latrine etc.).
Transportul şi conservarea probelor. Proba de apă recoltată trebuie analizată cât mai
repede posibil, deoarece în compoziţia chimică şi bacteriologică a apei se produc modificări.
Aceste modificatori sunt cu atât mai intense, cu cât temperatura mediului este mai mare.
Probele de apă pentru analiza bacteriologică nu pot fi conservate. Din această cauză
ele trebuie să ajungă la laborator şi să fie însemânţate în maxim 2 ore de la recoltare. Dacă
acest timp va fi depăşit, transportul trebuie să se facă la temperatura de +4ºC, în lăzi izoterme.
Perioada maximă de păstrare a probelor de apă pentru analiza fizico-chimică este de 4
ore de la recoltare până la începerea determinărilor în laborator. Dacă analiza apei nu se poate
efectua în timp optim, se recomandă conservarea probelor pentru unii indicatori, după cum
urmează:
• pentru toate formele de azot şi oxidabilitate apa se recoltează în sticle separate, în care se
adaugă 2 ml de acid sulfuric (H2SO4) la 1 litru de apă;
• pentru conservarea fenolilor se adaugă 0,5 g de NaOH pentru 1 litru de apă
• pentru conservarea hidrogenului sulfurat, apa se recoltează în flacoane speciale, în care se
adaugă 2 ml de soluţie de acetat de cadmiu 5 %, pentru 200 ml de apă;
• pentru ionii metalelor grele se recomandă acidularea probelor de apă la pH 3,5.
Probele neconservate se vor lucra astfel:
• fixarea oxigenului şi a SH2, determinarea clorului rezidual,
temperaturii şi indicilor organoleptici se efectuează la faţă
locului;
• turbiditatea, culoarea, conductibilitatea, pH, suspensiile,
reziduul, fosfaţii, oxidabilitatea, formele de azot, SiO2, Fe se
stabilesc în primele 4 ore de la recoltare;
• duritatea în 24 de ore de la recoltare;
• alte analize se fac în funcţie de stabilitatea substanţelor în apă.

4.3. Determinarea consumului chimic de oxigen (oxidabilitatea)

Substanţele organice din apă nu au efecte nocive asupra organismului uman şi nici nu
limitează folosirea apei. Importanţa lor constă în faptul că ele sunt indicatoare ale poluării
apei cu alte elemente, mai ales cu microorganisme, care reprezintă un risc pentru sănătatea
populaţiei.
Cantitatea de substanţe organice din apă se exprimă prin consumul chimic de oxigen
(CCO), care reprezintă cantitatea de oxigen necesară oxidării substanţelor organice în
prezenţa unui oxidant puternic. Cantitatea de oxigen echivalentă cu consumul de oxigen se
mai numeşte şi oxidabilitate. Rezultatul determinării se exprimă în mg oxigen echivalent cu
consumul de oxidant (KMnO4) la 1 litru de probă.
Principiul metodei. Permaganatul de potasiu oxidează substanţele organice din apă, în
mediul acid la cald. Excesul de permanganat se titrează cu acid oxalic.
Reactivi:
- permanganat de potasiu, soluţie de 0,01 N;
- acid oxalic, soluţie de 0,01 N
- acid sulfuric, soluţie 1/3 (o parte acid sulfuric şi 3 părţi apă distilată)
Modul de lucru. Într-un balon Erlenmajer se măsoară 100 ml apă de analizat, peste
care se adaugă 5 ml soluţie de H2SO4 şi 10 ml permanganat de potasiu. Se fierbe timp de 10
minute, în care are loc oxidarea materiei organice din apă. Se lasă să se răcească până la 60-
70ºC şi se adaugă 10 ml de acid oxalic, care va neutraliza cantitatea de permanganat de

15
potasiu rămasă în exces după oxidarea materiei organice. Lichidul se va decolora complet şi
în soluţie va rămâne un exces de acid oxalic. Proba complet decolorată se titrează cu
permanganat de potasiu până la apariţia unei coloraţii roz-pal, persistentă.
Numărul de ml de KMnO4 utilizat la titrare reprezintă cantitatea de KMnO4
consumată la oxidarea substanţelor organice aflate în cei 100 ml de apă cercetată.

4.4. Determinarea durităţii apei

Duritatea este un indicator indirect al gradului de mineralizare a apei. Apele dure sunt
neplăcute la gust, formează depuneri în vasele în care se fierbe apa, împiedică o bună fierbere
a legumelor, nu produc spumă cu săpunurile, limitând folosinţa lor menajeră.
Totodată, apele cu conţinut scăzut de săruri de calciu şi magneziu sunt încriminate în
favorizarea afecţiunilor cardiovasculare. În funcţie de componenţa sărurilor de calciu şi
magneziu la fierbere, duritatea poate fi:
- temporară, dată de totalitatea sărurilor de calciu şi magneziu care se depun prin fierbere
(bicarbonaţi de calciu şi magneziu);
- permanentă, dată de sărurile de calciu şi magneziu care rămân în apă după fierbere (azotaţi,
sulfaţi, cloruri, fosfaţi etc.).
Suma celor două durităţi formează duritatea totală.
Convenţional, duritatea se exprimă în grade de duritate, care pot fi grade germane (1
grad = 10 mg CaO) sau grade franceze (1 grad = 10 mg Ca CO3). La noi în ţară exprimarea
durităţii se face în grade germane.
În funcţie de duritatea totală, apele se împart în:
- ape moi, cu o duritate până la 5ºG;
- apă cu duritate moderată, cuprinsă între 5-20ºG;
- ape dure, cu o duritate de peste 20ºG.
Principiul metodei. Acidul etilen – diamin – tetraacetic (EDTA), cunoscut şi sub
denumirea de complexon, formează cu ionii de calciu şi magneziu prezenţi în apă un complex
neionizabil, stabil.
Se foloseşte ca indicator negru eriocrom T, care la pH 8-10 are culoare roşie în prezenţa
ionilor de calciu şi magneziu şi o coloraţie albastră după ce ionii au fost fixaţi prin EDTA.
Reactivi necesari:
- complexon III, 0,01M;
- soluţie-tampon (67,5 g clorură de amoniu se dizolvă în 570 ml amoniac concentrat şi se
completează la 1000 ml cu apă distilată);
- indicator de soluţie negru eriocrom T (30 ml apă distilată, la care se adaugă 1 ml soluţie
normală de carbonat de sodiu, 1 mg negru eriocrom T. Se amestecă şi se completează cu
alcool izopropilic la 100 ml).
Modul de lucru. Într-o capsulă de porţelan se măsoară 50 ml apă de cercetat, se adaugă
0,5 m de soluţie-tampon, se agită şi se adaugă 4-5 picături de indicator. Se va obţine o
coloraţie roşie. Se titrează cu complexon III din biuretă, agitând continuu până culoarea roşie
virează în albastru. Titrarea trebuie făcută încet, deoarece punctul final apare brusc.

4.5. Determinarea amoniacului din apă

Prezenţa în apă a amoniacului liber (NH3) este un indiciu al impurificării cu materii

organice. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice cu

16
conţinut de azot, fapt ce indică o poluare recentă, având consecinţe periculoase pentru
sănătate.
Principiul metodei. Amoniacul formează cu reactivul Nessler (tetraiodomercuratul de
potasiu) un complex colorat în galben (iodură de oximercuramoniu), al cărui intensitate este
proporţională cu concentraţia amoniacului şi poate colorimetra. Determinarea se poate face
calitativ sau cantitativ.

Reactivi necesari:
- reactiv Nessler;
- sare Seignette (tratat dublu de sodiu şi potasiu);
- etalon pentru amoniac preparat din clorură de amoniac ( 1 ml
soluţie ce corespunde 1 mg de 4 NH + ).
S-a obţinut o scară colorimetrică galbenă, cu intensităţi pronunţate cu cantitatea de
amoniac din soluţie. Scara poate fi extinsă după necesitate.
Proba de cercetat se analizează o dată cu prepararea scăriietalon. Se introduc 10 ml din
apa de cercetat într-o eprubetă şi se adaugă 2-3 picături de reactiv Nessler. Apariţia unei
coloraţii galbene indică prezenţa amoniacului. În cazul acesta se continuă determinarea astfel:
se iau 20 ml apă de analizat într-o eprubetă, peste care se adaugă 0,8 ml reactiv Nessler. Se
agită. Se lasă 10 minute să se dezvolte culoarea, după care se compară cu scara etalon
preparată în
acelaşi timp.
În condiţiile de teren, amoniacul se poate determina calitativ printr-o metodă rapidă.
Într-o eprubetă se introduc 10 ml de apă de cercetat cu 0,2 ml soluţie sare Seignette şi 2
picături de reactiv Nessler. Citirea se face după 10 minute, iar cantitatea de amoniac se
apreciază după culoarea obţinută, privind în lungul tubului în modul următor:
- incolor................................................0,04 mg NH4+ / l
- gălbui-slab, abia vizibil .....................0,08 mg 4 NH+ / l
- gălbui-slab..........................................0,21 mg 4 NH+ / l
- gălbui..................................................0,41 mg 4 NH+ / l
- galben deschis.....................................0,82 mg 4 NH+ / l
- galben..................................................2,00 mg 4 NH+ / l
- galben-brun.........................................4,00 mg 4 NH+ / l
- brun-tulbur..........................................8,20 mg 4 NH+ / l
Modul de lucru pentru determinarea cantitativă. 100 ml apă de analizat se introduc
întru-un cilindru cu dop şi se adaugă 1 ml amestec alcalin (10 g carbonat de sodiu şi 10 g
hidroxid de sodiu dizolvaţi în 100 ml de apă bidistilată) şi se agită. Se lasă 12 ore la rece. Se
iau din supernatant 50 ml într-un tub colorimetric şi se adaugă 2 ml soluţie sare Seignette şi 2
ml reactiv Nessler, se agită şi se lasă în repaus 10 minute. Intensitatea culorii se citeşte la
spectrofoto–clorimetru la lungimea de undă de 425 nm. Valoarea extincţiei probei se
interpretează pe curba de etalonare.
Concentraţia permisă excepţional - 5 mg de 4 NH+ / l.1

4.6. Determinarea nitriţilor

Nitriţii din apă reprezintă o fază de oxidare incompletă a azotului organic. Azotul
organic provine din oxidarea necompletă a amoniacului în prezenţa bacteriilor nitrificatoare.
Prezenţa lor denotă impurificarea cu materii organice pe cale de descompunere. În acest caz
sunt ridicate şi valorile celorlalţi indicatori de poluare – amoniac, oxidabilitate. Nitriţii indică
1
Nitrit = Azotit

17
o anumită vechime de impurificare a apei, deoarece transformarea substanţelor organice în
amoniac şi amoniacului în nitriţi necesită timp (zile, săptămâni).
Prezenţa nitriţilor fără să fi asociate cu ceilalţi indicatori de impurificare nu denotă
neapărat existenţa în apă a meteriilor organice, deoarece uneori nitriţii provin din straturile de
sol.
Principiul metodei. Nitriţii din apă, în prezenţa reactivului Griess (amestic de
alfanaftilamina şi acid sulfanilic), formează un compus azotic de culoare roşie, a cărui
intensitate variază în raport cu cantitatea nitriţilor din apă.
Reactivi necesari:
- alfanaftilamina, soluţie acetică de 0,5 %;
- acid sulfanilic, soluţie acetică de 1,6 %;
- etalon pentru nitriţi preparat din azotit de sodiu (1 ml corespunde cu 0,0005 mg de NO2).
Modul de lucru.
- Determinarea cuprinde prepararea scării etalon şi analiza probei de apă.
Cantitativ, nitriţii pot fi determinaţi colorimetric cu ajutorul spectrofotometrului.
Concentraţia admisibilă este – 0. Concentraţia admisă excepţional constituie – 0,3 mg
NO2− / l .

4.7. Determinarea nitraţilor

Condiţiile în care prezenţa nitraţilor coincide cu prezenţa amoniacului şi a nitriţilor şi

cu o oxidabilitate crescută indică impurificarea persistentă a apei.
În general, concentraţia nitraţilor din sursele de apă subterană este mai mare decât
apele de suprafaţă. În ultimul timp s-a constatat o creştere importantă a nitraţilor în ape,
datorită folosirii intensive a substanţelor fertilizante în agricultură.
În concentraţii mici azotaţii nu au efecte nefavorabile asupra organismului, dar în
concentraţii crescute sunt dăunătoare pentru sănătate, având efecte toxice.
Determinarea nitraţilor se face prin metoda colorimetrică.
Principiul metodei. Acidul fenoldisulfonic transformă nitraţii în nitroderivaţi de
culoare galbenă, ai căror intensitate este proporţională cu concentraţia nitraţilor.
Reactivi necesari:
- acid fenoldisulfonic (12 g de fenol purificat şi 14 g acid sulfuric, încălzit în baia de apă);
- amoniac, soluţie de 25 %;
- soluţie-etalon pentru nitraţi (0,1631 g de azotat de potasiu, 1ml de acid fenoldisulfonic (1 ml
de soluţie corespunde cu 1mg de NO2/ml), amoniac, apă distilată);
Pentru determinarea nitraţilor în proba de apă se iau 10 ml de apă de cercetat, se
evaporă într-o capsulă de porţelan până la uscare. Se adaugă la rece 1 ml de reactiv
fenoldisulfonic, se amestecă cu o baghetă de sticlă şi se lasă în repaus de 15 min. Se adaugă
mai apoi 5 ml de apă distilată şi 1ml de amoniac, se completează volumul până la 10 ml.
Culoarea probei de apă se compară cu scara-etalon, iar concentraţia de nitraţi va
corespunde cu cea a eprubetei ce va prezenta o culoare identică. Conţinutul de nitraţi este
exprimat direct în mg NO3 / l − apă de analizat.
Nitraţii în apă pot fi determinaţi cu ajutorul spectometrului.
În condiţii de teren, se poate folosi o metodă de determinare calitativă, rapidă.
Într-o capsulă de porţelan se dizolvă câteva cristale de brucină în câteva picături de acid
sulfuric, lipsit complet de urme de compuşi azotoşi; se lasă să se prelingă pe marginea
capsulei, în această soluţie câteva picături de apă de analizat. Dacă în apă sunt prezenţi nitraţi,
atunci apare o coloraţie roz sau roşie-vişinie, care virează în galben.
Norme. Concentraţii admisibile - 45mg 3 NO− / l
4.8. Determinarea clorurilor

18
 Clorurile din apă provin fie din straturile de sol, fie în urma poluării de origine umană
sau animală. Cantitatea clorurilor care provin din sol variază puţin, pentru aceeaşi regiune, în
timp ce clorurile datorate poluării organice prezintă variaţii în funcţie de natură şi intensitatea
de impurificare a sursei. O creştere instabilă, însemnată a conţinutului de cloruri constituie un
indice de poluare a apei.
În mod frecvent, determinarea clorurilor se face prin metoda Mohr.
Principiul metodei. Clorurile din apă sunt precipitate cu azot de argint, formând clorura
de argint insolubilă; în prezenţa indicatorului cromat de potasiu formează cromatul de argint
care schimbă culoarea iniţială galbenă a soluţiei în brun-roşcat. Acest viraj indică sfârşitul
titrării.
Reactivi necesari:
- soluţie azotat de argint 0,2 N;
- soluţie indicator, cromat de potasiu 10 %
Modul de lucru. Se măsoară 100 ml din apa de cercetat, la care se face neutralizarea (dacă este
necesar). Apoi se adaugă 1 ml cromat de potasiu şi se titrează cu azotat de argint până ce
culoarea virează de la galben la brun-roşcat.

4.9. Determinarea caracteristicilor microbiene ale apei

În condiţii naturale apa conţine o serie de microorganisme care variază ca număr,

specie şi provenienţă. După semnificaţia impurificării, flora microbiană care se găseşte în apă
poate fi clasificată în două categorii: flora microbiană proprie apei (flora naturală) şi flora
microbiană de impurificare (de natură umană sau naturală).
Microflora proprie este formată din microorganisme care au habitatul obişnuit în apă şi
sol: coci, sarcine, bacili (Chromobacter, Achromobacter, B. subtilia, micoides, megaterium),
diferiţi fungi şi specii bacteriene cu rol în procesele naturale de degradare a substanţelor
organice.
Flora microbiană de impurificare pătrunde în sursele de apă odată cu apele de şiroire şi
reziduurile lichide sau solide rezultate din activitatea colectivităţilor umane. Ea este formată
din specii de microorganisme de origine umană sau animală (saprofite potenţial patogene şi
patogene), în majoritatea situaţiilor fiind însoţite de concentraţii crescute de materii organice,
ce reprezintă suportul lor nutritiv.
Această grupă de microorganisme constituie un risc epidemiologic de îmbolnăvire a
populaţia ce a folosit apa contaminată în diferite scopuri. Mai frecvent sunt transmişi pe
această cale agenţii febrei tifoide, holerei, dizenteriei, hepatitei epidemice, ai diferitelor
enteroviroze sau parazitoze sau acţiuni mai puţin diagnosticate, dar destul de frecvente, cum
sunt diareea infantilă sau diverse tulburări intestinale.
O apă este cu atât mai puţin periculoasă din punct de vedere epidemiologic, cu cât
densitatea germenilor saprofiţi este mai mare. Indicatorii bacteriologi sunt următorii:
a) Numărul total de germeni/ml apă reprezintă numărul de bacterii saprofite, ce cresc
pe medii simple, la 37 º C. Este un indicator de orientare globală, care apreciază dacă apa este
poluată; gradul ei de poluare, nepermiţând evaluări asupra originii impurificării. În scopul
obţinerii unor informaţii mai precise, se pot face incubări paralele, la 37 °C şi 22 °C, iar
raportul acestora permite orientativ, în funcţie de predominanţă, diferenţierea poluării apei cu
microorganisme saprofite de cele de natură umană sau animală.
b) Germenii coliformi sunt consideraţi, în sensul cel mai general al termenului,
indicatori de poluare cu floră intestinală. Bacteriile coliforme pot avea în totalitate origine
intestinală şi prezenţa lor în apă semnifică existenţa posibilă şi a altor microorganisme

19
intestinale patogene sau potenţial patogene, deşi după numeroşi autori semnificaţia lor în apă
este încă contraversată. În calitate de test mai sigur de poluare fecală frecvent se utilizează E.
Coli, a cărei origine intestinală nu poate fi pusă la îndoială.
c) Enterococii sunt bacterii de provenienţă tot intestinală, cu rezistenţă în apă mai
redusă decât a coliformilor şi cu semnificaţie similară. Prezenţa streptococului fecal confirmă
natura fecală a poluării.
În analizele curente se calculează obligatoriu numărul total de
germeni /ml apă (incubaţii la 37 ºC ) şi numărul de bacterii coliforme
/l apă.
În analizele complementare, pe lângă cei doi indici determinaţi în analiza curentă, se
mai determină numărul total de germeni/ml apă (incubat la 22 ºC ), numărul probabil de
coliformi fecali (E.Coli)/l apă enterococii şi bacteriile anaerobe /l apă. Aceste analize se
efectuează în cazul obţinerii repetate a unor analize nefavorabile, pentru a elucida cauzele sau
sursele de impurificare.
Analizele speciale urmăresc evidenţierea prezenţei anumitor agenţi în apă şi devin
indispensabile în cazuri de epidemii hidrice sau pentru stabilirea nivelului de poluare a unei
surse de apă. În aceste cazuri se urmăreşte mai frecvent identificarea agenţilor patogeni din
grupurile Salmonella, Shigella, E.Coli enteropatogen, bacteriofagi, enterici şi anumite
enterovirusuri.

4.9.1. Prelevarea probelor de apă pentru analiza bacteriologică2

Prelevarea probelor de apă pentru determinările bacteriologice se face în vase de sticlă

incoloră, în cantităţi variabile, după gradul de puritate a apei. Pentru apele foarte poluate (ape
reziduale, ape de suprafaţă poluate) se recoltează 250 ml de apă, iar pentru apele de
impurificare medie (fântâni, ape de suprafaţă pure) şi pentru apa de conductă-1 litru. Pentru
analize speciale cantitatea de apă recoltată va fi de câţiva litri.
Pregătirea sticlelor de recoltare se face prin spălarea cu nisip, apoi cu amestec
sulfocromic, permanganat de potasiu sau sodă, clătirea cu apă de robinet şi apă distilată,
sterilizare.
Pentru sterilizare flacoanele se acoperă cu dop de vată şi capişon de hârtie, iar dopul
rodat se anexează de gâtul sticlei. Sterilizarea se face în autoclavă, 60 minute, 180 º C.
Dacă apa ce urmează a fi recoltată conţine clor rezidual, pentru neutralizarea necesară
se va introduce în flaconil de recoltare înainte de sterilizare, tiosulfat de sodiu (1 ml din
soluţia 0,5 % pentru fiecare 100 cm3 de apă sau câteva cristale de tiosulfat).
Dacă pentru recoltare sunt necesare sonde (barometre), acestea
vor fi sterilizate împreună cu sticla şi împachetate în hârtie.
Pentru recoltarea apei din sursele de suprafaţă, se va evita luarea probei prea aproape
de suprafaţă sau din apropiere a fundului, în zone stagnante, sau aproape de maluri.
Recoltarea pentru determinări bacteriologice de la robinet se va face după flambarea
prealabilă a robinetului.
După recoltare flacoanele cu probă sunt etichetate şi trimise la laborator, însoţite de o
fişă, în care se notează determinările cerute şi celelalte date necesare.
Pentru a nu modifica conţinutul microbian al apei în timpul transportării, probele se
vor ţine la rece (+4 ºC), în lăzi izoterme şi vor fi luate în lucru în maximum 6 ore de la
recoltare.
4.9.2. Determinarea numărului total de germeni

2
Enterococ = microb existent in intestin

20
 Metodele uzuale de determinare a numărului de germeni din apă se bazează pe
însămânţarea apei în medii nutritive solide, incubarea lor la termostat un anumit timp, la o
anumită temperatură şi numărarea coloniilor dezvoltate, considerând că fiecare colonie se
dezvoltă din cel puţin un germene.
Tehnica determinării. În calitate de mediu de cultură se foloseşte geloza nutritivă 2 %.
Înainte de însămânţare pentru omogenizare, se agită flaconul cu proba de apă (de aproximativ
20 ori). Se flambează gura sticlei şi se fac diluţii zecimale din apa de cercetat (1/10, 1/100,
1/1000 etc.). Diluţiile se realizează prin introducerea 1 ml din apa de cercetat în 9 ml apă de
robinet sterilă (1/10) şi în continuare, prin introducerea 1 ml din diluţia inferioară în 9 ml apă
de robinet sterilă, pentru a obţine o diluţie superioară.
Cu pipete sterile de 1 cm3 se introduce câte 1 ml din apa nediluată şi din diluţiile zecimale
dorite în cutiile Petri sterile, peste care se toarnă aproximativ 10 ml de geloză nutritivă topită
şi răcită la 45º C, imprimând cutiei mişcări rotative în plan orizontal, pentru omogenizarea
conţinutului. După solidificarea gelozei, cutiile Petri se introduc în termostat cu capacul în
jos, unde se incubează 24 ore.
Numărul cutiilor Petri însămânţate, ca şi cantitatea totală de apă însămânţată, variază în
funcţie de calitatea apei de cercetat. În fiecare cutie Petri nu se poate însămânţa mai mult de 1
ml de apă. Pentru fiecare probă se vor însămânţa minimum două cutii Petri din apa brută, dacă
apa este pură, şi minimum două cutii Petri din 3-4 diluţii zecimale, dacă apa este impurificată.
Aceste însămânţări multiple sunt necesare, deoarece pe o placă Petri cu diametru de 10 cm se
pot dezvolta bine şi număra corect cel mult 300 de colonii, astfel încât este necesar de obţinut
cel puţin pe una din aceste plăci mai puţin de 300 colonii/l ml lichid de însămânţare.
După scoaterea de la termostat, coloniile crescute se numără cu
ochiul liber (dacă densitatea lor permite), împărţind placa în sferturi,
sau cu ajutorul reţelei de numărat colonii. Se iau în considerare numai
plăcile pe care s-au dezvoltat mai puţin de 300 colonii.

4.9.3. Determinarea bacteriilor coliforme

Bacteriile coliforme, saprofiţi normali ai intestinului uman şi ai animalelor cu sânge

cald, sunt bacilii Gram-negativi, aerobi şi facultativ anaerobi, nesporulaţi, care fermentează
lactoza cu producere de gaze în mai puţin de 48 ore. Indicele coli este un test de apreciere a
impurificării apei cu floră intestinală, prin determinarea cantitativă a bacteriilor din grupul
coliform. Această analiză completează informaţiile obţinute prin
numărarea totală de germeni privind natura impurificării apei.
În legislaţia sanitară din ţara noastră este prevăzut ca în examenele curente de apă să
se determine grupul coliform în general.
Metoda de determinare. Pentru determinarea bacteriilor coliforme se foloseşte metoda
de fermentare în tuburi multiple, în care cantităţi de apă determinate sunt introduse în diferite
volume de medii de cultură lichide. Metoda colimetriei cuprinde 3 teste bacteriologice: de
prezumţie, de confirmare şi identificare a E.Coli:
a) Testul de prezumţie constă în însămânţarea apei de cercetat în tuburi cu bulion
lactozat, cu incubarea 48 de ore la 37 ºC şi urmărirea tuburilor în care s-au produs acidifierea
mediului şi fermentarea lactozei cu producere de gaz.
Însămânţarea apei se face în eprubete care au în interior tuburi Durham ce servesc pentru
colectarea gazului rezultat din fermentaţie.
Cantitatea de apă însămânţată, cât şi schema de repartizare variază după felul
instalaţiei de aprovizionare cu apă şi mărimea colectivităţii aprovizionate. Pentru instalaţiile
centrale care aprovizionează colectivităţi cu peste 50 000 locuitori este necesară o cantitate de

21
300 ml de apă, care se însămânţează în tuburi cu bulion lactozat după schema următoare: în
două tuburi mari câte 100 ml de apă în fiecare şi în 10 tuburi mici câte 10 ml de apă în fiecare.
Pentru instalaţiile centrale ce aprovizionează colectivităţi sub 50 000 locuitori este
necesară o cantitate de 100 ml apă repartizată astfel: într-un tub mare de 50 ml de apă şi 5
tuburi mici a câte 10 ml fiecare. Pentru fântâni se însămânţează 22,2 ml de apă.
În situaţiile în care se cercetează gradul de poluare a unor surse de apă (râuri, lacuri),
se însămânţează serii de câte 5 tuburi cu diluţii zecimale succesive, în funcţie de gradul
estimat de impurificare a apei.
După însămânţare, tuburile se incubează la 37 °C. După 48 ore, tuburile pozitive (care
reprezintă o cantitate oarecare de gaz în tubul Durham) vor fi reţinute pentru testul de
confirmare (fig. 5).
b) Testul de confirmare. Întrucât fermentarea lactozei cu producerea de gaz poate fi
datorată prezenţei şi altor germeni sau asociaţii de germeni (diferite specii de lactobacili,
Aeromonas, unele levuri etc.), este necesară executarea acestui test pentru a confirma că
germenii care au fermentat lactoze sunt bacterii coliforme.
Pentru testul de confirmare se folosesc medii speciale solide (EMB cu eozină şi
albastru de metilen) sau lichide (bulion, bilă lactoză, verde briliant – b.b.l.v.b.).

4.9.4. Determinarea numărului de germeni incubaţi la 20 °C3

Acest test se execută după tehnica folosită pentru determinarea numărului total de
germeni incubaţi la 37 °C, fiind diferită doar temperatura de incubare. În condiţii naturale
între flora incubată la 37 °C şi cea incubată la 20 °C există un raport de 3 la 1 în favoarea
ultimului grup.

4.9.5 . Determinarea enterococilor (Streptococcus faecalis)

Metoda curent folosită pentru cercetarea prezenţei şi numărului streptococilor fecali în

apă este însămânţarea unor cantităţi fracţionate de apă (după schema folosită la colimetrie) în
tuburi care conţin medii de cultură lichide cu substanţe ce inhibă flora asociată enterococului
(selenit de potasiu, telurit de potasiu).
Incubarea se face cu 48 de ore la 44 °C. Folosind acest mediu în prezenţa enterococului,
culoarea violacee iniţială devine galbenă, datorită acidifierii mediului prin fermentarea
glucozei. Identificarea enterococului se face pe mediul selectiv Slanetz-Barthley.

4.10. Determinarea ouălor de helminţi

Rolul apei în transmiterea bolilor parazitare este dublu. Pe de o parte pentru unele boli
parazitare apa are un rol pasiv, respectiv de a servi drept cale de transmitere a parazitului de la
omul bolnav sau purtător la omul sănătos, ca şi în cazul bolilor bacteriene sau virotice, iar pe
de altă parte, apa este un mediu obligator fără care nu îşi pot desăvârşi ciclul lor evolutiv sau,
cu alte cuvinte, nu pot ajunge la stadiul de producere a bolilor.
Dintre parazitozele de natură hidrică foarte importante sunt helmintizele, dintre care
mai cunoscute sunt ascaridoza (Ascaris lumbricoides), tricocefaloza ( Tricocefalus trichiura)
şi fasciloza sau distomatoza. Mai frecvent întâlnită este Fasciola hepatică care se localizează
în ficat. Parazitul este eliminat din organism sub formă de ouă care ajunse în mediu exterior
3
Eozina = Colorant roșu strălucitor, folosit la fabricarea cernelii roșii, în bacteriologie ca substanță de contrast

22
îşi desfăşoară evoluţia în apă până la un stadiu intermediar (miriacidium), când au nevoie de o
gazdă
acvatică (gastropod) în care îşi desăvârşesc evoluţia până la stadiu infestant (cercar). Eliberat
din nou în apă el poate infecta organismul uman.
Mersul lucrării. Un volum de 1-3 l de ape reziduale se lasă pentru sedimentare timp de
24 ore, apoi lichidul transparent se separă şi se filtrează prin filtre planctonice sau prin
membrane filtrante nr.6 (filtrele se schimbă de câteva ori). Apoi filtrele se pun pe lama mare
şi se examinează la microscop, fie în stare umedă, fie după uscare cu folosirea uleiului de
cedru. Se numără ouăle de helminţi de pe filtru.
Sedimentul obţinut la sedimentarea apelor reziduale se trece într-o retortă cu
capacitatea de 0,5 l se dispersează în 200-300 ml de apă de la robinet şi se examinează în mod
asemănător ca solul.
Rezultatul se exprimă prin numărul de ouă de helmenţi la 1 l de
ape reziduale.

5. CONTROLUL POLUĂRII SOLULUI

Controlul preventiv privind poluarea solului se efectuează, în general, la etapa

alegerii terenului pentru construcţia diferitor întreprinderi, case de locuit, instituţii obşteşti etc.
La această etapă ne vom referi doar la argumentarea igienică a C.M.A. a substanţelor chimice
din sol.
Cât priveşte controlul sanitar curent, sunt deosebit de importante avizarea sanitară a
surselor de poluare a solului, controlul de laborator şi evaluarea gradului de poluare a lui.
Pentru aceasta se organizează recoltare a probelor de sol, se determină prezenţa ouălor de
helminţi şi gradul de poluare biologică, se cercetează substanţele chimice poluante. Aceste
date pot fi obţinute şi de laboratoarele locale ale serviciului de hidrometeorologie de
laboratoarele Inspectoratului Ecologic de Stat.

5.1. Poluarea solului şi influenţa asupra sănătăţii

Controlul poluării solului include aprecierea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice

ale acestuia care, într-un fel sau altul, exercită o influenţă considerabilă nu numai asupra
sănătăţii omului, ci şi asupra condiţiilor lui de trai.
Poluarea solului se datoreşte îndepărtării şi depozitării neigienice a reziduurilor
lichide şi solide rezultate din activitatea omului, a dejecţiilor animaliere şi cadavrelor
acestora, a deşeurilor industriale sau a utilizării necorespunzătoare în practica agricolă a unor
substanţe chimice.
Principalele elemente poluante sunt microorganismele patogene, paraziţii intestinali,
diverse substanţe organice, substanţele chimice potenţial toxice şi substanţele radioactive. În
linii mari, poluarea solului se poate subdivide în două categorii: poluare biologică şi poluare
chimică.
Poluarea biologică este caracterizată prin diseminarea pe sol odată cu diversele
reziduuri al germenilor patogeni. Supravieţuirea pe sol a acestor germeni este variabilă şi
depinde de specia microbiană, cât şi de calitatea solului şi condiţiile meteoclimatice.
În general, solul este foarte bogat în flora microbiană proprie, determinată şi flora
telurică (edafică) care participă activ la procesele biologice şi biochimice care se petrec în sol.
În mare parte această floră are calitate antibiotică faţă de flora microbiană de impurificare,
contribuind în acest fel la distrugerea germenilor patogeni.

23
 După provenienţă şi modul de transmitere germenii patogeni din sol pot fi împărţiţi în
2 grupe: contaminare om-sol-om şi animal-omsol.
Contaminarea om-sol-om este caracteristică mai ales pentru grupa germenilor de
provenienţă intenţională, ca bacilul tific, bacilii dezinterici, vibrionul holeric, virusurile
poliomielitice, virusul hepatitei epidemice ş.a.
Cotaminarea animal-om-sol recunoaşte un număr mult mai mare de germeni, ca bacilul
antracis, bacilul botulinic, bacilul tetanic, germenii gangrenei gazoase, richettsia burnetti,
leptospire, brucele, pasteurele şi altele.
Solul are un rol deosebit şi în transmiterea la om a unor geohelminţi: anchilostomi,
ascarizi, tricocefali. Ouăle proaspete de geohelminţi sunt inofensive. Ele necesită o maturizare
în sol.
Helmintiazele provocate de geohelminţi sunt răspândite mai ales în localităţile unde
condiţiile de salubritate sunt defectuoase, în special, în mediul rural.
Poluarea chimică a solului este produsă prin reziduuri menajere, şi zootehnice,
reziduuri industriale şi radioactive şi ca urmare a utilizării unor substanţe chimice în
agricultură.

5.2. Prelevarea probelor de sol

Probele de sol se prelevează conform cerinţelor STAS-ului 17.4.4.02-84 „Protecţia

naturii. Solurile. Metode de recoltare şi pregătire a probelor pentru analiza chimică,
bacteriologică şi helmintologică”, cât şi a STAS-ului 28168-89 „Solurile. Recoltarea
probelor”.
Probele de sol se recoltează în scopul controlului poluării solului şi evaluării calităţii
lui. Pentru analiza chimică, bacteriologică şi helmintologică probele de sol se iau minimum o
dată în an. Pentru controlul poluării cu metale grele probele de sol se iau minimum o dată în 3
ani. Pentru controlul poluării solurilor din grădiniţe cu copii, instituţiile curativo-profilactice
şi zonele de recreaţie probele se recoltează minimum de 2 ori pe an – primăvara şi toamna.
Pentru controlul poluării solului din zona agricolă, în dependenţă de caracterul sursei de
poluare, planta cultivată şi relief, la fiecare 0,5-20,0 ha se separă un teren cu aria de 10×10 m.
Pentru controlul asupra stării sanitare a teritoriului pe care se află grădiniţa de copii, terenul
de jocuri, fosele septice, lăzile de gunoi etc. se separă un teren cu mărimea de 5×5 m.
De pe aceste terenuri probele se iau din unul sau câteva straturi sau orizonturi prin
metoda plicului, pe diagonală sau prin altă metodă.
Probele se recoltează cu cuţitul, spatula sau sapa specială. Proba medie se face prin
amestecarea probelor luate din cele 5 puncte ale „plicului”; masa probei unite trebuie să aibă
nu mai puţin de 1 kg de sol. Probele destinate pentru determinarea substanţelor chimice
volatile se toarnă imediat în flacoane sau borcane din sticlă, care se umplu şi se închid cu
dopuri de sticlă. Pentru analiza bacteriologică pe un teren-lot se iau 10 probe unite (medii).
Fiecare probă unită se obţine din 3 probe unite cu masa de 200-250 g fiecare, luate stratular la
0-5 şi 5-20 cm. În scop bacteriologic probele se iau în condiţii aseptice cu instrumente sterile,
se pun în vase sterile.
În scopul investigaţiilor helmentologice de pe fiecare teren-lot se ia o probă medie de
200 g alcătuită din 10 probe unitare cu masa de 20 g fiecare, luate din straturile cu adâncimea
de 0-5 şi 5-10 cm.
Probele de sol pentru analiza chimică se usucă bine şi se păstrează în săculeţe de
pânză, în cutii de carton sau în vase de sticlă.
Probele de sol pentru determinarea substanţelor chimice volatile şi nestabile se
transportă în laborator şi imediat se analizează.

24
 Probele pentru analiza bacteriologică se transportă la laborator în genţi frigorifere şi
imediat se analizează. Păstrarea lor se admite la temperatura de 4-5 ºC, durata – până la 24
ore.
În cazul determinării coliformilor şi a enterocilor probele de sol se păstrează în
frigidere nu mai mult de 3 zile.
Probele de sol destinate determinărilor helmintologice se transportă în laborator
imediat după recoltare. Dacă nu este posibilă efectuarea imediată a analizei, probele pot fi
păstrate în frigider.
Pentru investigaţiile ouălor de biohelminţi probele de sol fără o prelucrare anumită pot
fi păstrate până la 7 zile, pentru investigaţiile ouălor de geohelminţi – până la o lună. În scopul
preîntâmpinării uscării şi dezvoltării lavrelor, solul se umezeşte şi se aerează o dată în
săptămână: probele se lasă 3 ore la temperatura camerei, se umezesc în măsură necesară şi
iarăşi se pun în frigider.
Dacă este necesară păstrarea probelor de sol mai mult de o lună, se utilizează
conservanţi: solul se trece în cristalizator, se acoperă cu soluţie de 3% de formalină pregătită
pe soluţie izotonică de clorură de natriu sau cu soluţie de 3% de acid clorhidric, apoi se pun în
frigider.
Pregătirea pentru analiză. Pentru determinarea substanţelor chimice în laborator,
proba de sol se toarnă pe o foaie de hârtie sau calcă. Se fărâmiţează bulgării, se înlătură
rădăcinile plantelor, insectele, pietricelele, bucăţelele de sticlă, cărbune, oase etc. Apoi solul
se fărâmiţează în mojar (piuă) cu ajutorul pistilului, se cerne prin sită cu diametrul ochiurilor
de 1 mm. Neoformaţiunile înlăturate se analizează aparte, fiind pregătite pentru analiză ca şi
probele de sol.
Pentru determinarea conţinutului de componente minerale din proba cernută se iau
până la 20 g şi se fărâmiţează în mojar până la stare de pulberi.
În scopul determinării substanţelor volatile, solul se ea fără vreo pregătire prealabilă.
În scopul analizei bacteriologice probele de sol se pregătesc analog celor pentru determinarea
substanţelor chimice, însă cu respectarea minuţioasă a condiţiilor aseptice: solul se toarnă pe o
suprafaţă sterilă, toate operaţiile se fac cu ajutorul instrumentarului steril, se cerne prin site
sterile cu diametrul ochiurilor de 3 mm şi acoperite cu hârtia sterilă. Solul se fărâmiţează în
mojar steril.
Pentru analiza helmintologică solul se pregăteşte analog celui
pentru determinarea substanţelor chimice.

5.3. Analiza de laborator a solului

Deosebim următoarele forme de analiză de laborator a solului:

- fizică (comăpoziţia granulometrică, umiditatea, capacitatea de reţinere a apei, porozitarea,
capilaritatea etc.);
- chimică (microelementele şi macroelementele naturale, pesticidele, componenţii eliminărilor
în atmosferă etc.);
- fizco-chimică (pH, capacitatea de absorbţie etc.);
- bacteriologică (nr. total de germeni, titrul bacililor coliformi, bacterii şi virusuri patogene);
- helmintologică;
- entomologică;
- radiometrică.

5.4. Evaluarea gradului de poluare a solului

25
 Concluzia igienică privind inofensivitatea solului pentru sănătatea populaţiei se trage
pe baza analizelor de laborator. Pe baza datelor despre compoziţia mecanică a solului se trag
concluziile despre conţinutul natural al substanţelor organice, despre capacitatea de filtrarea a
solului, permiabilitatea pentru aer şi apă, capacitatea de autopurificare.
Analiza mecanică (granulometrică) permite de a determina denumirea particulelor de
sol şi tipul solului. Importantă este denumirea compoziţiei procentuale a argilei, nisipului,
nămolului etc.
Poluarea solului din punct de vedere chimic se apreciază în funcţie de conţinutul
substanţelor poluante, cât şi a conţinutului de azot organic, carbon, amoniac, nitriţi, nitraţi,
cloruri în comparaţie cu conţinutul acestora în solul sectorului de control. Gradul poluării
solului cu pesticide şi alte substanţe toxice se apreciază prin compararea cu mărimile C.M.A.
ale lor. Mărimile poluărilor
biologice, inclusiv bacteriologice, se apreciază prin compararea cu normativele stabilite după
STAS 3001/71, care se folosesc şi pentru evaluarea poluării chimice a solului.
Obţinând datele despre gradul de poluare a solului, se formulează şi concluzia despre
vechimea poluării, se schiţează măsurile de preîntâmpinare a poluării interioare şi căile de
asanare a lui.

BIBLIOGRAFIE

26
1. Gh.Friptuleac, L.Alexa, V.Băbălău, Igiena mediului.- Chişinău, Editutra
Ştiinţa: 1998.

2. Gh.Ostrofeţ, L.Groza, L.Cuzneţov, Igiena. - Chişină, Editura Ştiinţa: 1994.

3. Gh.Mohan, A.Ardelean, Ecologie şi protecţia mediului. - Bucureşti, Editura

SCAIUL: 1993.

4. M. Nigulescu, etc. Protecţia mediului înconjurător. - Bucureşti: Editura

Tehnică: 1995.

5. P, Cocîrţă, Regulamentul Sistemului de Monitoring Ecologic Integrat al

Republicii Moldova. – Chişinău: 2000.

6. A. Capcelea, Drept ecologic.- Chişinău. Ed. Ştiinţa: 2000.

7. Gh.Duca, Gh.Mihăilă, N.Goreaceva, P. Chetruş, Chimia apelor naturale.-
Chişinău, USM: 1995.

8. S.Mânescu, M.Cucu, M.L. Diaconescu, Chimia sanitară a mediului.-

Bucureşti, Editura Medicală: 1978.

9. Gh Duca şi coaut, Poluarea şi protecţia atmosferei.- Chişinău, CE USM:2003.

10. V.Rojanschi, F.Bran, Gh. Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului.-

Bucureşti, Editura Econ: 1997, 400 p.

11. Caliatea mediului. – Chişinău, Cartier, SRL:1999. 204 p.

12. Expertiza ecologică. – Chişinău. Cartier, SRL:2001. 335 p.

13. Ia. Bumbu, Protecţia naturii cu bazele geochimiei ecologice. –Chişinău,

USM: 1997.

14. Ia. Bumbu, Bazele ecologiei generale.- Chişinău, Universitatea de Ecologie

şi Ştiinţe Socio-Umane:2004.

27
 ANEXE

Figura 1 : Influenţa factorilor şi condiţiilor de mediu ambiant asupra sănătăţii

omului.

28
Figura 2 : Influenţa poluării asupra populaţiei

29
Figura 3 : Schema de principiu a dispozitivului de recoltare a probelor de aer,
compus din: M- motor, P- pompă de aspirare, G- gazometru, V- vas de
absorbţie, T- tub de conectare

Figura 4 : Dispozitive de absorbţie: 1, 2, – vase cu placă poroasă; 3 – vas de

absorbţie tip Rihter; 4 – vas Drexel

30
Figura 5 : Scheme de însămânţare a apei pentru determinarea numărului
total de germeni şi colimetrie

31