CIOLEA - DI - Lab - PM M2 de Scris Color Pag 117 V Zgomot PDF

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI
UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI
CIOLEA DANIELA-IONELA DUMITRESCU IOAN
-POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI-
- îndrumător de laborator şi lucrări practice -
Editura „UNIVERSITAS”
PETROŞANI, 2011
1
Prefaţă
Mediul înconjurător descrie cel mai bine gradul de civilizaţie al societăţii în care
trăim. Prin urmare, a face un bine naturii, înseamnă a face un bine societăţii şi indivizilor
ei.
Agenţii de poluare ai mediului sunt multipli având o acţiune cumulativă datorită
ciclurilor naturale care au loc în fiecare ecosistem - aer, apă, sol – şi devin nocivi atunci
când depăşesc anumite concentraţii.
Încărcarea cu poluanţi depinde de fondul natural al poluării, peste care se
suprapune cel indus suplimentar (antropic sau accidental natural). Evaluarea
preliminară se efectuează pe baza măsurătorilor reprezentative existente ale
concentraţiilor de poluanţi, dacă acestea sunt disponibile. În cazul în care măsurătorile
existente nu sunt suficiente se utilizează serii reprezentative de măsurători, care pot fi
suplimentate cu informaţii din alte surse, precum măsurători indicative ale calităţii
aerului, inventare de emisii împreună cu metode de modelare.
Poluanţii sunt periculoşi nu numai pentru efectele nocive asupra stării de
sănătate şi confort a fiinţelor vii precum şi asupra faunei şi florei sau bunurilor materiale,
dar şi pentru faptul că, odată emişi, au o durată de viaţă foarte mare, în special în
condiţii speciale.
Recoltarea şi prelevarea probelor este o etapă deosebit de importantă în
desfăşurarea procesului de analiză, deoarece probele trebuie să fie reprezentative, nu
trebuie să introducă erori în compoziţia şi calităţile factorului de mediu luat în studiu
datorită unei tehnici defectuoase sau a unor condiţii incorecte de pregătire a
materialului, cunoscut fiind faptul că erorile datorate unei recoltări necorespunzătoare
nu mai pot fi ulterior corectate.
Controlul poluării include aprecierea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale
factorilor de mediu, care într-un fel sau altul, exercită o influenţă considerabilă nu numai
asupra sănătăţii omului, ci şi asupra condiţiilor lui de trai.
Lucrarea de faţă este o selecţie de lucrări practice pentru studenţii de la
specializările de Ingineria şi protecţia mediului în industrie, Ingineria şi valorificarea
deşeurilor şi este realizată în conformitate cu programele în vigoare. Ea este un util
instrument de lucru atât pentru studenţi cât şi pentru masteranzi şi alţi doritori ai
cercetării, cuprinzând la fiecare lucrare practică o scurtă şi utilă prezentare a noţiunilor,
a materialelor necesare şi a modului de lucru, urmată de explicaţiile necesare.
Se are în vedere realizarea următoarelor obiective:
 cunoaşterea şi înţelegerea terminologiei şi a conceptelor poluării şi protecţiei
mediului;
 dezvoltarea capacităţilor de explorare/investigare în scopul rezolvării
problemelor apărute prin raportare la natură;
 angajarea studenţilor în activităţi aplicative pentru valorificarea capacităţilor
teoretice dobândite;
 formarea/perfecţionarea unor aptitudini, deprinderi, comportamente de
protecţia mediului înconjurător, natural şi social.
Lucrarea, prin obiectivele de referinţă, îşi propune ca studentul:
 să analizeze relaţiile între componentele biotice şi abiotice ale mediului;
 să identifice şi apoi să formuleze probleme;
 să se documenteze utilizând diferite surse;
 să selecteze şi să utilizeze creativ instrumentele şi tehnicile cele mai adecvate
explorării-investigării (să conceapă dispozitive/montaje experimentale), pentru
rezolvarea acestor probleme;
2
 să manifeste răbdare, tenacitate, rigoare, exigenţă până la obţinerea
rezultatelor;
 să comunice rezultatele (în scris, verbal, sub formă de tabele, grafice, scheme);
 să compare rezultatele şi apoi să le integreze în sistemul cunoştinţelor
anterioare.
Lucrarea „Poluarea şi protecţia mediului – îndrumător de laborator şi lucrări
practice” cuprinde metode de investigare în laborator a poluării şi protecţiei factorilor de
mediu (aer, apă, sol) fiind structurată în patru parţi: Poluarea şi protecţia atmosferei,
Poluarea şi protecţia apei, Poluarea şi protecţia solului şi Poluarea şi protecţia fonică.
De asemenea, sunt prezentate Normele de protecţia şi organizarea muncii în
laboratorul de mediu, după regulile generale de tehnica securităţii muncii.
Lucrarea se bazează pe numeroase surse bibliografice din literatura de
specialitate, dar şi pe experienţa proprie în domeniul teoretic, experimental şi aplicativ.
Mulţumim celor care ne-au îndemnat şi susţinut în elaborarea acestui îndrumător
de lucrări practice, în special familiilor noastre şi membrilor colectivului Departamentului
de Management, Ingineria mediului şi Geologie din care facem parte.
Autorii
3
CUPRINS
Prefaţă...........................................................................................................................................2
Norme de protecţia şi organizarea muncii în laboratorul de mediu...............................................9

PARTEA I
POLUAREA ŞI PROTECŢIA ATMOSFEREI ……………………..13
Lucrarea nr. 1
METODE DE RECOLTARE A PROBELOR DE GAZE..............................................................14
1.1. Recoltarea probelor de gaze în flacoane închise.................................................................14
1.2. Recoltarea prin aspiraţie…………………………………………………………………………..15
1.2.1. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea SO 2 prin metoda
spectrofotometrică)…………………………………………………………………………………………….15
1.2.2. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea SO 2 prin metoda
nefelometrică)………………………………………………………………………………………………….16
1.2.3. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea NO 2–metoda I)………………..16
1.2.4. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea NO 2 – metoda II)…….……….16
1.2.5. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea NO 2 – metoda III)………...…..17
1.2.6. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie pentru determinarea pulberilor în suspensie………..17
1.2.7. Recoltarea probelor de aer pentru determinarea pulberilor sedimentabile………….…………..18
Lucrarea nr. 2
PROCEDEE DE MĂSURARE DISCONTINUĂ A EMISIILOR....................................................19
2.1. Măsurarea manuală a pulberilor………………………………………………………………….19
2.1.1. Prelevare în canal/coş (in-stack)……………………………………………………………………20
2.1.2. Prelevare în afara canalului/coşului de gaz (out-stack)………….……………………………….20
2.1.3. Măsurarea parametrilor auxiliari…………………………………………………………………….20
2.1.4. Determinarea gravimetrică………………………………………………..…………………………20
2.2. Proceduri manuale de determinare a oxizilor de sulf şi azot………………………………….21
2.2.1. Prelevare cu soluţii absorbante……………………………………………………………………..21
2.2.2. Metode de analiză pentru determinarea manuală a emisiilor de SO2 şi NOx………….……....21
2.2.3. Metode de măsurare a parametrilor auxiliari…………………..…………………………………..22
2.2.3.1. Determinarea conţinutului în oxigen al gazelor reziduale…….………………………….22
2.2.3.2. Determinarea vitezei şi a debitului fluxului de gaze…………………………….………..22
2.2.3.3. Determinarea temperaturii gazelor reziduale……………………………………………..22
2.2.3.4. Determinarea umidităţii gazelor reziduale………………………………………………...22
2.2.3.5. Metode standardizate………………………………………………………………………..23
Lucrarea nr. 3
DETERMINAREA EMISIEI DE NOXE………………………………………………………………..25
3.1. Calculul emisiei de noxe…………………………………………………………………………..25
3.2. Calculul emisiei de dioxid de sulf (SO2)…………………………………………………………26
3.3. Calculul emisiei de oxizi de azot (NOx)………………………………………………………….26
3.4. Calculul emisiei de pulberi (cenuşă zburătoare)…………….…………………………………26
3.5. Calculul emisiei de dioxid de carbon (CO2)…………………………………………………….26
Lucrarea nr. 4
DETERMINAREA POLUANŢILOR ATMOSFERICI………..………………………………………27
4.1. Dioxid de sulf - SO2 ………………………………………………………………………………..27
4.1.1. Caracteristici generale şi efecte………………………………………………………………….…27
4.1.2. Metode de măsurare…………………………………………………………………………………27
4.1.3. Norme legislative privind SO2………………………………………………………………………27
4.1.4. Determinarea dioxidului de sulf din aer (Conform STAS 10194-89)……………………………28
4.1.4.1. Principiul metodei…………………………………………………………………………….28
4.1.4.2. Aparatură şi reactivii utilizaţi……………………………………………………………..….28
4.1.4.3. Prepararea reactivilor…………………………………………………………………..……28
4.1.4.3. Modul de lucru………………………………………………………………………………..29
4.1.4.4. Trasarea curbei de etalonare…………………………………………………………...…..29
4.1.4.5. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor………………………………………………..….29
4.1.5. Determinarea spectrofotometrică a SO2 din aer……………………………………………..……29
4.1.6. Determinarea nefelometrică a SO2 din aer…………………………………………………….…..30
4.1.7. Determinarea conţinutului de dioxid de sulf din surse staţionare………………………….…….30
4.2. Oxizi de azot NOx (NO / NO2)……………………………..………………………………….…..31
4
4.2.1. Caracteristici generale şi efecte……………………………………………………………….……31
4.2.2. Metode de măsurare…………………………………………………………………………..…….32
4.2.3. Norme legislative privind NO2…………………………………………………………………..…..32
4.2.4. Determinarea dioxidului de azot din aer (conform STAS 10329-75)……………………...……32
4.2.4.1. Principiul metodei……………………………………………………………………..……..32
4.2.4.2. Aparatură şi materiale…………………………………………………………………..…..33
4.2.4.3. Prelevarea probelor …………………………………………………………………………33
4.2.4.4. Preparare reactivi………………………………………………………………………..…..33
4.2.4.5. Trasarea curbei de etalonare ……………………………………………………….….…..33
4.2.4.6. Prezentarea şi etalonarea rezultatelor……………………………………………….….…33
4.2.5. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda I………………………………….……34
4.2.6. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda II………………………………………34
4.2.7. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda III…………………………………..…34
4.2.5. Determinarea conţinutului de oxizi de azot din surse staţionare……………….……………….34
4.3. Ozon - O3 …………………………………………………………………………………………..35
4.3.1. Caracteristici generale şi efecte…………………………………………………………………….35
4.3.3. Norme legislative privind O3…………………………………………………………………………36
4.3.4. Metodă de determinare spectrofotometrică continuă, a ozonului din aer………………………36
4.4. Monoxid de carbon – CO……………………………………………………………………..…..36
4.4.1. Caracteristici generale şi efecte………………………………………………………………..…..36
4.4.3. Norme legislative privind CO………………………………………………………………………..37
4.4.4. Determinarea conţinutului de monoxid de carbon……………………………………………..…37
4.5. Pulberile în suspensie PM10 şi PM2,5 ……………………………………………………………38
4.5.1. Caracteristici generale şi efecte…………………………………………………………………….38
4.5.2. Metode de măsurare……………………………………………………………………….….……..40
4.5.3. Norme legislative privind PM10…………………………………………………………….………..40
4.5.4. Determinarea conţinutului de particule de la surse staţionare…………………………..…..…..40
4.5.5. Determinarea pulberilor PM10 din mediul ambiant………………………………………....……..41
4.6. Determinarea conţinutului de pulberi sedimentabile………………………………………………..43
4.6.1. Principiul metodei ……………………………………………………..……………………………..43
4.6.2. Modul de lucru……………………………………………………………….………………………..43
4.6.3. Calculul rezultatelor……………………………………………………….……………..…………..44
4.7. Determinarea conţinutului de fluoruri…………………………………………………………………..44
4.8. Determinarea concentraţiei totale a compuşilor organici gazoşi……………….………………..45
4.9. Determinarea prezenţei multimetalelor din surse staţionare……………………….……………..47
4.10. Determinarea plumbului (II) din aer……………………….………………………..………….……..48
4.10.1. Scopul lucrării…………………………………………………………………..………….………..49
4.10.2. Partea experimentală………………………………………………………………..…….………..49
4.10.3. Mod de lucru………………………………………………………………..………………………..50
4.11. Determinarea amoniacului din aer (Conform STAS 10812-76) ………………………………..51
4.11.1. Principiul metodei………………………………………………….………………………………..51
4.11.2. Aparatură şi materiale…………………………………………..…………………………………..51
4.11.3. Modul de lucru …………………………………………………………….………………………..52
4.11.4. Trasarea curbei de etalonare ……………………………………………………………………..52
4.11.5. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor ……………………………..…………………………..52
4.12. Descrierea aparaturii şi principiul de funcţionare a gazoanalizorului TESTO 350 XL ..…..53
4.13. Determinarea prezenţei compuşilor organici volatili……………………………………………...55
4.14. Determinarea prezenţei compuşilor organici semivolatili………………………………………..56
Lucrarea nr. 5
MĂSURAREA CONCENTRAŢIEI DE NOXE DIN GAZELE DE ARDERE CU ANALIZORUL
PORTABIL DE GAZE DE ARDERE MODEL MULTILYZER N.G. …………………………………..58
5.1. Principiul de lucru…………………………………………………………………………………………..58
5.2. Descrierea echipamentului de măsurare…………………………………………….………………..58
5.3. Modul de lucru………………………………………………………………..……………………………..59
5.3.1. Pregătirea aparatului şi configurarea tipului de combustibil….………………………………….59
5.3.2. Iniţierea măsurării….…………………………………………………………..…………………….59
5.3.3. Înregistrarea şi tipărirea rezultatelor……………………………….…………………………..…..60
5.3.4. Finalizarea măsurătorii…………………………………………………………………………..…..60
5.4. Prelucrarea rezultatelor………………………………………………………………………...……..…..60
5
Lucrarea nr. 6
MĂSURAREA IMISIEI DE NOXE GAZOASE CU ANALIZORUL PORTABIL MODEL DRÄGER
X – am 7000…………………………………………………………………………………………………..…..61
6.1. Consideraţii generale…………………………………………………………………………………..…..61
6.2. Descrierea echipamentului de măsurare……………...…………………………………………..…..61
6.3. Modul de lucru…………………………………………………………………………………………..…..61
6.3.1. Pregătirea aparatului……………………………………………………………………………..…..61
6.3.2. Pornirea şi pregătirea aparatului…………………………………………………………………....62
6.3.3. Efectuarea măsurării şi oprirea aparatului……………………………………………………..…..62
6.4. Prelucrarea rezultatelor……………………………………………………………………...………..…..62
PARTEA A II-A
POLUAREA ŞI PROTECŢIA APEI……………………………..63
Lucrarea nr. 7
ECHIPAMENTE DE PRELEVARE A PROBELOR DE APĂ…….…………………….………………64
7.1. Noţiuni introductive……………………………………………………….………………..………………64
7.2. Tipuri specifice de recipiente……………………………………………………………………..………64
7.3. Echipament pentru prelevări automate………………………………………………………...………65
7.4. Echipament pentru prelevări microbiologice…………………………………………………….……65
7.5. Echipamente de prelevare pentru analize fizico-chimice……………………….…………………65
7.6. Echipamente de prelevare pentru analize de gaze dizolvate …………………….………………65
7.7. Clătirea echipamentului……………………………………………………………………………………66
Lucrarea nr. 8
IDENTIFICAREA LOCAŢIILOR DE PRELEVARE ŞI RECOLTAREA PROBELOR DE APĂ..67
8.1. Noţiuni introductive…………………………………………………………………………………………67
8.2. Identificarea locaţiilor de prelevare………………………………………………..……………………67
8.2.1. Prelevarea pe râuri……………………………………………………………………….…….………67
8.2.2. Prelevarea apelor industriale…………………………………………………………….……………68
8.3. Prelevarea directă…………………………………………………………………………….……….……68
8.4. Prelevarea microbiologică…………………………………………………….………….………………68
8.5. Prelevarea directă a stratelor de la suprafaţa apei ………………..……………….………………69
8.6. Prelevarea prin mărirea volumului probei…………………………………………….………………69
8.7. Norme de recoltare a probelor de apă …………………………………………………..……………69
Lucrarea nr. 9
TRASPORTUL ŞI CONSERVAREA PROBELOR DE APĂ………...…………………………………71
9.1. Informaţii necesare…………………………………………………………………………………………71
9.2. Metode de conservare recomandate…………………………………………………..………………72
9.3. Umplerea recipientelor……………………………………………………………………………………75
9.4. Pregătirea recipientelor……………………………………………………………………………………75
9.4.1. Probe de analize chimice………………………………………………………………..……………75
9.4.2. Probe pentru determinarea pesticidelor şi reziduurilor acestora………….………………………75
9.4.3. Probe pentru analize microbiologice…………………………………………………………………75
9.4.4. Răcirea sau îngheţarea probelor………………………………………………………..……………75
9.5. Filtrarea probelor……………………………………………………………………………………………76
9.5.1. Adăugarea conservanţilor……………………………………………………….……………………76
9.5.2. Durata şi condiţiile de conservare……………………………………………………………………76
Lucrarea nr. 10
DETERMINAREA CARACTERISTICILOR FIZICE ALE APELOR DE SUPRAFAŢĂ……...….77
10.1. Determinarea pH-ului şi a conductivităţii…………………………………………………….………77
10.2. Determinarea turbidităţii……………………………………………………..…………………………77
10.3. Determinarea materiilor în suspensie totale şi materiilor sedimentabile………………..……77
10.3.1. Conţinut total de materii în suspensie……………………………………………………………77
10.3.2. Determinarea materiilor în suspensie sedimentabile…………..………………………………79
10.4. Determinarea temperaturii ……………………………………….……………………………………79
10.5. Determinarea culorii ……………………………………………………………….……………………79
Lucrarea nr. 11
MĂSURAREA pH-ului APEI POTABILE ŞI REZIDUALE CU pH-METRUL PORTABIL MODEL
HANNA………………………………………………………………………………………..…………………81
11.1. Consideraţii teoretice………………………………………………………………..…………………81
6
11.2. Descrierea echipamentului de măsurare……………………………………………………………81
11.3. Modul de lucru………………………………………………………………..……………………………82
11.4. Prelucrarea rezultatelor…………………………………………………….……………………………82
Lucrarea nr. 12
MĂSURAREA CONDUCTIVITĂŢII ELECTRICE ŞI A OXIGENULUI DIZOLVAT DIN APĂ CU
MULTIPARAMETRUL PORTABIL MODEL CONSORT…………………………………….…………83
12.1. Consideraţii teoretice………………………………………………………………………….…………83
12.3. Modul de lucru…………………………………………………………………………………..…………84
12.3.1. Măsurarea conductivităţii…………………………………………………………………..………84
12.3.2. Măsurarea oxigenului dizolvat……………………………………………………….……………85
12.4. Prelucrarea rezultatelor…………………………………………………………………………………85
Lucrarea nr. 13
MĂSURAREA TURBIDITĂŢII APEI CU TURBIDIMETRUL PORTABIL MODEL MICRO TPI.86
13.1. Consideraţii teoretice…………………………………………………………………………….………86
13.2. Principiul metodei…………………………………………………………………………………………86
13.4. Calibrarea aparatului………………………………………………………………………………..……87
13.5. Modul de lucru……………………………………………………………………..………………………87
13.6. Prelucrarea rezultatelor…………………………………………………….……………………………88
Lucrarea nr. 14
DETERMINAREA NITRAŢILOR DIN APĂ CU FOTOMETRUL PORTABIL MODEL ORBECO -
HELLIGE…………………………………………………………..………………………………………….……89
14.1. Consideraţii teoretice……………………………………………………………………….……….……89
14.3. Aparatură şi reactivi …………………………………………………………………………….…..……89
14.4. Descrierea echipamentului de măsurare………………………………………………….…………89
14.5. Modul de lucru……………………………………………………………………………………..………90
14.5.1. Prepararea reactivilor……………………………………………………………….………………91
14.5.2. Efectuarea măsurării …………………………………………………………………….…………91
14.5.3. Trasarea curbei de etalonare………………………………………………………………………91
14.6. Prelucrarea rezultatelor…………………………………………………………………………….……92
Lucrarea nr. 15
DETERMINAREA AZOTULUI TOTAL DIN APA REZIDUALĂ CU FOTOMETRUL MODEL
NOVA 60……………………………………………………………………………...……………………………93
15.1. Consideraţii teoretice…………………………………………………..…………………………………93
15.3. Aparatură şi reactivi ………………………………………………………………….………..…………93
15.4. Descrierea echipamentului de măsurare…………………………………………….………………93
15.5. Modul de lucru………………………………………………………………………………..……………95
15.5.1. Mineralizarea şi pregătirea probei…………………………………………………………………95
15.5.2. Efectuarea măsurării…………………………………………………………………..……………96
15.6. Prelucrarea rezultatelor……………………………………………………………….…………………96
Partea A III-A
POLUAREA ŞI PROTECŢIA SOLULUI……………………….97
Lucrarea nr. 16
PRELEVAREA ŞI RECOLTAREA PROBELOR DE SOL PENTRU ANALIZĂ…………...…….98
16.1. Prelevarea probelor de sol………………………………..…………………………………………98
16.1.1. Natura probelor……………..………………………………………..……………………………98
16.1.2. Numărul probelor şi locul punctelor din care acestea se recoltează…………………..……99
16.1.3. Adâncimea şi epoca recoltării probelor……………..……………………………..……………99
16.2. Recoltarea probelor de sol pentru analiză……………..…………………………………………100
Lucrarea nr. 17
TRANSPORTUL ŞI PĂSTRAREA PROBELOR……………..……..…………………………………101
Lucrarea nr. 18
ANALIZA STĂRII FIZICE A SOLULUI …………………………...……………………………………103
18.1. Analiza stării fizice a solului în laborator……………..………………...…………………………103
18.1.1. Determinarea compoziţiei granulometrice……………..………………………………………103
7
18.1.2. Determinarea volumului total de pori……………..……………………………………………103
18.1.3. Determinarea capacităţii de reţinere a apei ……………..……………………………………103
18.1.4. Determinarea permeabilităţii pentru apă……………..………..………………………………104
18.1.5. Determinarea capilarităţii……..………..…………..…….……………………..………………104
18.1.6. Determinarea umidităţii solului…..………….…………………………….……………………104
18.2. Determinarea caracteristicilor fizice ale solului……………..…………………………...………104
18.2.1. Determinarea densităţii solului prin metodele picnometrului……………..……..…………104
18.2.2. Determinarea densităţii aparente ……………..……………………………………..………105
18.2.2.1. Determinarea densităţii aparente cu cilindri metalici……………..………………106
18.2.2.2. Determinarea densităţii aparente a solului pe bulgari, prin parafinare……..……106
18.3. Determinarea porozităţii solului………………………………………………………………………107
Lucrarea nr. 19
ANALIZA UNOR COMPUŞI CHIMICI ŞI BIOLOGICI AI SOLULUI ………………………………109
19.1. Analiza unor compuşi chimici ai solului………………………………………………………..……109
19.1.1. Determinarea azotului organic…………………………………………………………..….……109
19.1.2. Determinarea azotului proteic……………………………………………………………….……109
19.1.3. Determinarea azotului amoniacal, nitriţilor, nitraţilor, clorurilor şi oxidabilităţii …………..…109
19.2. Analize biologice ale solului…………………………………………………...………………………110
19.2.1. Determinarea numărului total de germeni………………………………………………………110
19.2.2. Determinarea titrului bacteriilor coliforme………………………………….……………………110
19.2.3. Determinarea ouălor de helmint în sol……………………………………..……………………110
Lucrarea nr. 20
MĂSURAREA POTENŢIALULUI REDOX AL UNEI PROBE DE SOL CU
MULTIPARAMETRUL PORTABIL MODEL HANNA TIP HI 4522………………………………….112
20.1. Consideraţii generale……………………………………………….…….….…………………………112
20.2. Descrierea echipamentului de măsurare…………………………….……….……………………112
20.3. Modul de lucru……………………………………………………………………………………………113
20.3.1. Pregătirea probei………………………………………………..…………………………………113
20.3.2. Măsurarea diferenţei de potenţial şi a pH-ului………………………………………….………114
20.4. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor………………….…………………………………………114
PARTEA A IV-A
POLUAREA ŞI PROTECŢIA FONICĂ…………………………115
Lucrarea nr. 21
DETERMINAREA NOXELOR ACUSTICE…………………………………………………………116
21.1. Descrierea parametrilor……………………………………………………………………………..116
21.2. Tipuri de surse de zgomot ce pot fi măsurate cu sonometre………………………………117
21.3. Valori limită în vigoare………………………………………………………………………………117
21.3. Aparatura utilizată……………………………………………………………………………………119
21.3.1. Testo 815 - Sonometru digital……………………………………….……………………120
21.3.2. Principii de bază pentru măsurare zgomot cu Testo 815 - Sonometru digital……….……120
Lucrarea nr. 22
MĂSURAREA NIVELULUI DE ZGOMOT CONTINUU ECHIVALENT CU SONOMETRUL
MODEL RION………………………………………………………………………………………….122
22.1. Consideraţii teoretice……………………………….…………………………….…………….122
22.2. Descrierea echipamentului de măsurare……………….…………………………………….122
22.3. Calibrarea aparatului…………………………………………………………..……………….123
22.4. Modul de lucru…………………………………………………………………………………….123
22.5. Prelucrarea rezultatelor………………………………………………………………….…….124
Lucrarea nr. 23
REALIZAREA HĂRŢII DE ZGOMOT……………………………………………………………….125
23.1. Etapele principale realizării unei hărţi acustice………………………………………………125
23.2. Alegerea locului de măsurare………………………………………….………..…………….125
23.3. Montarea sonometrului……………………………………………………………...………….126
23.4. Programarea sonometrului…………………………………………………………………….127
BIBLIOGRAFIE………….…………………………………………………………………………….128
8
NORME DE PROTECŢIA ŞI ORGANIZAREA MUNCII ÎN LABORATORUL DE MEDIU
Pentru a preveni accidentele în laborator, se vor respecta următoarele reguli generale

de tehnica securităţii muncii:
a) Dotarea laboratorului pentru siguranţa lucrului
 Trebuie să existe la îndemână un set de Fişe tehnice de securitate (OUG 200/2000)
pentru toate substanţele şi preparatele chimice periculoase folosite, astfel încât proprietăţile
fizico-chimice şi toxicologice, efectele asupra sănătăţii, măsurile de protecţie necesare la
manipularea lor şi procedurile în caz de urgenţă să fie cunoscute.
 Trebuie bine cunoscute măsurile de prim ajutor, locul dulapului de prim ajutor,
medicamentele ş.a. După aplicarea măsurilor de prim ajutor trebuie consultat medicul.
 În laborator, trebuie să existe o trusă sanitară cu următoarele materiale: apă
oxigenată, alcool sanitar, tinctură de iod, jecolan, acid boric, fiole de cofeină, pense, foarfecă,
vată, tifon, leucoplast, o soluţie neutralizantă pentru cazul stropirii cu substanţe; medicamentele
care au termen de valabilitate vor fi înlocuite periodic.
 După realizarea experimentelor se spală ustensilele folosite, se închid recipientele
care conţin reactivi, se verifică instalaţiile termice, electrice etc.
 Este interzis a se lăsa aprinse becurile de gaz, lămpile de spirt sau alte aparate de
încălzire, la plecarea din laborator, chiar şi pentru scurt timp.
b) Organizarea laboratorului
 Studenţii au acces în laborator numai dacă cunosc lucrarea şi normele de protecţia
muncii referitoare la lucrările practice.
 Intrarea în laboratorul de mediu se face în prezenţa cadrului didactic şi după
terminarea pauzei.
 Lucrările se vor efectua numai după ce studentul este bine documentat asupra
modului de lucru şi după ce a discutat în detaliu planul lucrării cu cadrul didactic.
 Lucrările de laborator se efectuează numai sub îndrumarea cadrelor didactice.
 Se interzice a se efectua alte lucrări în afara celor indicate.
 Observaţiile şi datele experimentale acumulate în timpul efectuării lucrării practice se
notează în caietul de laborator.
 Înregistrarea rezultatelor experienţelor cât şi interpretarea lor trebuie astfel făcută,
încât să fie înţelese atât de studentul care le-a efectuat cât şi de oricare altă persoană care ar
consulta caietul de laborator.
 Caietul de lucrări practice va cuprinde înregistrarea datelor, descrierea detaliată a
observaţiilor în timpul experienţei cât şi efectuarea calculelor.
 Pentru evitarea unor reacţii secundare vesela şi aparatura de laborator se utilizează
doar în stare perfectă de curăţenie. Acestea se vor spăla cu amestecuri alcaline şi apă distilată,
fără a se utiliza nisipul, deoarece la vasele de sticlă apar fisuri şi la încălzire sticla se va sparge
uşor.
 Efectuarea experienţelor în vase murdare este interzisă; imediat după terminarea
experienţei, vasele utilizate trebuie să fie spălate.
 Lucrările de laborator se vor efectua cu cantităţile de substanţe indicate în instrucţiuni,
cu vase şi aparatură adecvate lucrărilor, după verificarea prealabilă a aparaturii respective.
 Toate materialele necesare trebuie identificate înainte de începerea lucrării, astfel
înainte de a începe o activitate se citeşte integral conţinutul lucrării practice şi nu se
experimentează practic înainte de a primi instrucţiunile preliminare din partea cadrului didactic.
 Sticlăria se manipulează cu grijă; după folosire se spăla cu apă, utilizând perii sau
bureţi şi detergent.
 Reactivii chimici nu se păstrează în sticle sau recipiente care în mod normal sunt
utilizate pentru alimente.
 Flacoanele cu reactivi se vor eticheta.
 Inscripţiile de pe etichete trebuie să fie clare şi să nu se şteargă uşor.
 Când se manipulează lichide inflamabile nu se lucrează în apropierea surselor de
căldura (flăcări deschise).
 Pentru stingerea unor incendii trebuie avute la îndemână: extinctor, nisip, prelată şi
apă; în caz de incendiu se închide orice sursă de căldură, se îndepărtează materialele care ar
9
contribuii la mărirea incendiului, se decuplează aparatele electrice; iar în cazuri grave se anunţă
pompierii.
 Reziduurile nu se evacuează în reţeaua de canalizare, ci se adună în recipiente
speciale care sunt colectate separat.
 Reactivii nu vor fi cântăriţi direct pe talerele balanţei, ci pe sticle de ceas sau în fiole de
cântărire, iar cei urât mirositori sau toxici numai în flacoane închise.
 După terminarea lucrărilor de laborator, mesele de lucru se vor elibera complet,
aşezându-se la locul lor, întreaga aparatură, ustensilele şi reactivii necesari lucrării de laborator,
se spală mâinile cu apă şi săpun.
 La plecarea din laborator se va avea în vedere verificarea instalaţiilor electrice, de gaz
şi de apă, se închid ferestrele, se stinge lumina.
c) Norme de protecţia muncii
 Purtarea halatului este obligatorie pentru orice persoană care lucrează în laborator, şi
are rol de protecţie a pielii şi îmbrăcămintei. Halatul trebuie să fie alb, curat, confecţionat din
pânză de bumbac.
 Este interzis alergatul în laborator.
 Persoanele cu părul lung şi-l vor strânge la spate în timpul efectuării experimentelor.
 Nu se consumă mâncare sau băuturi şi nu se fumează în laboratorul de mediu.
 Se va păstra ordinea şi curăţenia pe mesele de lucru ale studenţilor.
 Este strict interzisă folosirea reactivilor din ambalaje fără etichetă.
 Nu se schimbă între ele dopurile sticlelor cu reactivi şi nu se lasă sticlele destupate.
 Se interzice categoric gustarea şi chiar contactul cu pielea a substanţelor chimice.
 Mirosirea substanţelor se va face cu grijă, prin ţinerea vasului la distanţă şi apropierea
vaporilor care se degajă prin mişcarea mâinii deasupra acestuia.
 Manipularea reactivilor solizi se face cu linguri sau spatule curate.
 Dacă reactivii vin în contact cu ochii sau pielea acestea trebuie clătite cu apă din
abundenţă;
 Acizii concentraţi (H2SO4, HCl, HNO3 etc.) se toarnă cu mare atenţie, ştergându-se
picăturile prelinse cu azbest şi apoi cu cârpă sau hârtie.
 La diluarea acizilor, aceştia se adăuga în volumul de apă în mod treptat (întâi apa,
apoi acidul).
 În cazul arsurilor cu acizi se foloseşte pentru clătit o soluţie 1% bicarbonat de sodiu.
 În cazul arsurilor cu baze se foloseşte o soluţie 1% acid acetic (aceste soluţii trebuie
să fie permanent la îndemână, în laborator, în sticluţe etichetate).
 Introducerea unui dop de plută sau de cauciuc într-un tub de sticlă se face ţinându-se
tubul cu mâna cât mai aproape de capătul de introdus (mâna înfăşurată într-o batistă şi fără a
se forţa tubul).
 Atunci când se introduce un dop într-un vas cu pereţi subţiri, vasul nu se ţine pe masă,
ci de gât şi cât mai aproape de locul de introducere a dopului.
 Soluţiile de reactivi pentru analiză nu se vor scoate cu pipeta direct din flacon ci mai
întâi se toarnă cantitatea necesară într-un pahar curat, din care apoi se face pipetarea. Se va
avea în vedere ca la transvazarea lichidelor să se ţină borcanul cu eticheta spre palmă pentru a
evita deteriorarea acesteia.
 Nu se pipetează cu gura; pipetele trebuie prevăzute cu pară de aspiraţie.
 Nu este permisă impurificarea reactivilor în timpul manipulării. Nu este permisă
folosirea aceloraşi ustensile pentru mai mulţi reactivi decât după spălare şi uscare.
 La încălzirea unui lichid în eprubetă, deschiderea acesteia nu se realizează în
apropierea corpului.
 În cazul leziunilor grave este necesară chemarea medicului, iar când rănile sunt
uşoare, se spală cu apă curată, se dezinfectează cu apă oxigenată şi se bandajează cu tifon
sterilizat; când se produc hemoragii, se procedează de urgenţă la oprirea sângelui,
dezinfectarea şi bandajarea rănii şi transportarea accidentatului la spital.
 Accidentele termice (arsuri, opăriri) se tratează după gravitatea lor; arsurile profunde şi
pe suprafeţe mari (de gradul II şi III) necesită internarea de urgenţă în spital.
În caz de electrocutare, măsurile de prim ajutor trebuie luate în funcţie de starea în care
se găseşte accidentatul, astfel:
10
 scoaterea rapidă a accidentatului de sub tensiune prin întreruperea circuitului
respectiv, cu respectarea tuturor prevederilor din normele în vigoare, deoarece, dacă
accidentatul este atins de o persoană înainte de scoaterea lui de sub tensiune, aceasta poate fi
electrocutată;
 cel care oferă ajutorul va folosi obiecte din materiale uscate, rău conducătoare de
electricitate (ţesături, funii, prăjini, mănuşi, covoare şi galoşi de cauciuc etc.), iar la instalaţiile de
înaltă tensiune este obligatorie folosirea mănuşilor şi a cizmelor din cauciuc electroizolant;
îndepărtarea conductoarelor căzute la pământ se va face cu o prăjină uscată din lemn, iar
ruperea lor se face prin lovirea, de la distanţă, cu corpuri rău conducătoare de electricitate;
 în cazul când accidentatul este în stare de leşin, trebuie chemat neîntârziat un medic
sau „Salvarea”; până la sosirea acestora, persoana accidentată se va aşeza într-o poziţie
comodă, liniştită, îmbrăcămintea îi va fi desfăcută pentru facilitarea respiraţiei, accidentatului
dându-i-se în acelaşi timp să miroasă o soluţie de amoniac; dacă accidentatul a încetat să mai
respire sau respiră anormal, rar, convulsiv, i se va face imediat respiraţie artificială.
 Pentru reanimarea accidentatului, fiecare secundă este preţioasă. Dacă scoaterea de
sub tensiune şi începerea respiraţiei artificiale se fac imediat după electrocutare, readucerea la
viaţă reuşeşte de cele mai multe ori. De aceea, primul ajutor trebuie acordat fără întârziere,
chiar la locul accidentului.
Prelevarea probelor pentru analize se realizează astfel:

 Deplasarea la locul de prelevare a probelor se va face numai pe căile normale de acces,
locurile de luare a probelor şi căile de acces la ele trebuie să fie bine iluminate.
 Aparatura utilizată pentru recoltarea probelor de analiză trebuie să fie în stare perfectă:
sondele să fie rotunjite la capăt, să nu fie crăpate, iar borcanele de probă să fie curate, uscate
şi să aibă dop rodat.
 În funcţie de locul unde se recoltează proba se va folosi aparatura specifică, după cum
urmează:
- pentru probe recoltate din containere, saci, lăzi, butoaie sau alte ambalaje cu produse
solide, granulate sau pulverulente se va folosi sonda;
- pentru probe luate din recipiente cu lichide nepericuloase se va utiliza pipeta
manuală;
- pentru probe prelevate din containere şi vase de reacţie cu substanţe toxice, caustice,
corozive se va folosi vasul vidat;
- probele din containere şi vase de reacţie cu substanţe nocive fierbinţi se vor recolta
cu ajutorul sifonului cu pompă.
 După caz, vasele în care urmează să se ia probe la care există pericolul formării
amestecurilor explozive vor fi inertizate.
 Pentru recoltarea probelor fierbinţi, borcanele şi aparatura de sticlă utilizată se vor
încălzi în prealabil şi vor fi protejate în caz de spargere. În mod obişnuit trebuie folosite vase din
metal.
 Recoltarea probelor se va face numai cu avizul persoanelor care deservesc locul
respectiv de muncă, acestea având obligaţia să verifice dacă sunt asigurate toate condiţiile
pentru operarea în siguranţă (pompele oprite, lipsă presiune în recipiente sau conducte, buna
funcţionare a stuţurilor de probe).
 În timpul prelevării probelor, ventilele trebuie deschise încet şi cu atenţie, astfel încât
scăpările de produse să fie minime; persoana care ia proba trebuie să stea într-o poziţie în care
să nu se expună la stropire sau la ardere cu jeturi de la conductele sau ventilele parţial
obturate.
 După luarea probelor, stuţurile de probe trebuie bine închise şi etanşe.
 Recipienţii cu probe se transportă în laborator cu mijloace adecvate (cărucioare); sticlele
şi borcanele se transportă aşezate în coşuri de protecţie sau lădiţe speciale.
 Se interzice verificarea conţinutului recipientelor, din care urmează să se recolteze
probe, cu chibrituri sau hârtii aprinse, lanterne de buzunar, indiferent de conţinutul acestora.
 Verificarea nivelurilor în vase se va face numai cu ajutorul aparatelor de măsură şi
control.
 Se interzice recoltarea probelor de pe cisterne, vagoane etc., în timpul manevrării
acestora pe linie.
11
 La prelevarea probelor din rezervoare, urcarea pe rezervor nu se va face cu ambele
mâini ocupate când urcarea se face pe scară verticală, ambele mâini trebuie să fie libere.
 Nu se va circula pe capacul rezervorului, ci numai pe podeţul construit special în acest
scop, lângă gura de luare a probelor.
 Este interzisă aruncarea de pe rezervor a sculelor sau a altor obiecte.
 Recoltarea nu se va efectua în timpul pompării, amestecării sau agitării conţinutului
rezervorului.
 La prelevarea probelor din vagoane cisterna, persoana care efectuează prelevarea
trebuie să cunoască cu certitudine conţinutul cisternei.
 Este interzis să se sară de pe o cisterna pe alta.
 Recoltarea probelor se face numai pe rampa la care s-a făcut încărcarea cisternelor.
 La prelevarea probelor din conducte trebuie să se cunoască, în mod cert, presiunea şi
temperatura de regim.
 Prelevarea probelor din conductele care lucrează sub presiune se va face numai prin
gurile de probă, prevăzute cu armături corespunzătoare, la care este asigurată o etanşeitate
perfectă la îmbinări şi folosind vase de siguranţă pentru destindere.
 Recoltarea probelor din substanţe foarte toxice se va face întotdeauna în prezenţa unui
însoţitor bine instruit asupra măsurilor care trebuie luate în cazul unor întâmplări neaşteptate.
 Pentru recoltarea probelor de produse inflamabile sau explozive se va folosi numai
aparatura construită din metale neferoase. Înainte de recoltarea probei în vase metalice,
acestea se vor lega la pământ.
 La prelevarea probelor de gaze comprimate lichefiate sau dizolvate sub presiune, vasele
metalice şi buteliile de gaze lichefiate se vor aşeza pe o placă metalică legată la pământ şi vor fi
conectate printr-un conductor electric la racordul din care se face umplerea.
 Este strict interzis să se recolteze probe de gaze lichefiate în mingi (pere) de cauciuc
sau în vase pe care nu este înscrisă presiunea maximă de siguranţă admisă.
 Amestecarea probelor în vederea obţinerii probei reprezentative se va face numai în
laborator şi nu la locul de recoltare. În timpul agitării, vasul trebuie descoperit la intervale dese,
pentru evacuarea gazelor formate.
 În funcţie de caracteristicile probei, operaţia de constituire a probei reprezentative se va
face în atmosfera camerei sau sub nişă.
 Pregătirea probelor solide (mojarare, uscare, calcinare) se va face numai în camere
destinate exclusiv acestui scop.
Deci, printr-o utilizare responsabilă a probelor precum şi a aparaturii şi reactivilor

se pot evita accidentele. Cei care lucrează neglijent se pun în pericol pe sine şi pe cei din jur.
12
PARTEA I
POLUAREA ŞI PROTECŢIA ATMOSFEREI
13
Lucrarea nr. 1
METODE DE RECOLTARE A PROBELOR DE GAZE
În cazul recoltării probelor de aer sau gaze trebuie avute în vedere următoarele
considerente:
1. Locul de recoltare trebuie astfel stabilit încât proba să fie reprezentativă.
2. În timpul recoltării se vor nota condiţiile meteorologice (temperatură, presiune,
mişcarea aerului, prezenţa sau absenţa norilor).
3. Durata de recoltare recomandată este de 30 de minute pentru concentraţia
momentană şi 24 de ore pentru concentraţia medie zilnică.
4. Volumul de aer recoltat variază funcţie de concentraţia presupusă şi sensibilitatea
metodei de analiză.
5. După recoltare dispozitivele se vor transporta în laborator în condiţii în care să nu
sufere modificări pe durata transportului.
6. Pentru determinarea pulberilor, dispozitivul de recoltare va fi ambalat pe durata
transportului pentru a fi ferit de contaminare (prăfuire).
1.1. Recoltarea probelor de gaze în flacoane închise
Recoltarea în flacoane închise se recomandă pentru gazele aflate în

concentraţie mare, deoarece prin această metodă nu este posibilă o concentrare a
poluantului.
Vasele de recoltare sunt confecţionate din sticlă sau materiale plastice cu o
capacitate de 1 - 5 litri închise ermetic cu robinete sau dopuri de cauciuc.
Recoltarea se poate realiza prin trei metode [2]:
1. Recoltarea prin golire (flacoanele după ce au fost spălate sunt umplute cu
apă distilată şi transportate la locul de recoltare. Aici prin scurgerea apei aerul va
pătrunde în flacon, după care se va închide ermetic.
2. Recoltarea prin înlocuirea aerului (flaconul spălat şi uscat se adaptează la
un sistem de aspiraţie şi se recoltează un volum de 10 ori mai mare decât volumul
flaconului pentru a ne asigura că întreaga cantitate de aer din flacon a fost înlocuită cu
gazul ce urmează a fi aspirat)
3. Recoltarea cu ajutorul vidului (cu ajutorul unei pompe de vid prevăzută cu
manometru se scoate aerul din flacon (de volum V0) până la atingerea unui vid maxim
P0, iar la locul de recoltare se deschide flaconul şi datorită vidului, aerul va pătrunde în
interiorul flaconului (fig.1.1). Se va nota presiunea aerului la locul recoltării PR. Pentru
calcularea volumul de aer recoltat (V) se va folosi formula (1.1):
Vo  ( PR  Po )
V  (1.1)
PR
a) b)
Fig. 1.1. a) Flacon vidat pentru recoltarea probelor instantanee. [9]
b) Container cu dislocare de lichid, utilizat pentru recoltarea probelor instantanee
14
1.2. Recoltarea prin aspiraţie
Se utilizează atunci când gazul din aerul ce trebuie analizat are o concentraţie
redusă. Are avantajul realizării recoltării pe durată de timp îndelungată.
Pentru recoltare, prin aspiraţie, se utilizează un dispozitiv de măsurare a
volumului de aer şi un dispozitiv de reţinere a substanţelor sau suspensiilor ce urmează
a fi analizate. Cele mai importante dispozitive de aspiraţie sunt trompa de apă şi
aspiratoarele mecanice.
Pentru a măsura volumul de aer se folosesc reometre, rotametre şi gazometre.
Prin construcţia lor dispozitivelor de reţinere trebuie să asigure absorbţia
completă a substanţei analizate din aerul recoltat. Dacă se utilizează absorbante solide
dispozitivul trebuie să fie construit astfel încât aerul să străbată un drum cât mai lung
prin stratul absorbant pentru reţinerea completă a substanţei urmărite. Dacă se folosesc
absorbanţi lichizi vasul de absorbţie trebuie să asigure o barbotare lentă, realizarea
unor bule cu dimensiuni reduse pentru a se asigura un contact interfazic maxim şi să nu
permită antrenarea lui.
1.2.1. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea SO2 prin
metoda spectrofotometrică)
Etape de lucru:
1. se verifică instalaţia (fig.1.2) pentru recoltarea probelor (dispozitiv de aspiraţie,
dispozitiv de măsurarea a volumului de aer, dispozitiv de reţinere);
Fig. 1.2. Instalaţie de prelevare SO2 [6]

1 - pâlnie din sticlă sau material plastic, îndreptată în jos; 2 - vas recoltare; 3 - dispozitiv din sticlă,
pentru reţinerea aerosolilor acizi, cu lungimea de circa 15 cm şi diametru de circa 1 cm, umplut cu
vată de sticlă; 4 - dispozitiv pentru măsurarea volumului de aer (contor de gaze); 5 - dispozitiv de
aspirare a aerului; 6 - dispozitiv de reglare a debitului de aer.
2. se prepară soluţia absorbantă: 11,7 g NaCl se dizolvă în 500 ml apă bidistilată,

într-un balon cotat de 1000 ml. Se adaugă 27,2 g HgCl2, se agită până la dizolvare
şi se completează până la semn cu apă bidistilată;
3. se introduc în dispozitivul de aspiraţie 10 ml soluţie absorbantă;
4. se stabileşte tipul determinării (concentraţie momentană, concentraţie medie zilnică);
5. se stabileşte punctul de recoltare a probelor;
6. se face deplasarea la punctul de recoltare ales;
7. se specifică în fişa de recoltare condiţiile meteo în momentul recoltării probei:
temperatură, umiditate, presiune, nori, precipitaţii etc.;
8. se stabileşte valoarea debitului de aer recoltat la o valoare de aprox.1 l/min pentru
concentraţiile momentane sau 0,5-0,7 l/min pentru concentraţiile medii zilnice;
9. se fereşte absorbitorul de lumină în timpul recoltării probei;
10. se porneşte dispozitivul de aspiraţie;
11. se aspiră aer timp de maxim 30 minute, după care se opreşte dispozitivul de
aspiraţie;
12. se transportă la laborator dispozitivul de aspiraţie.
15
1.2.2. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea SO2 prin metoda
nefelometrică)
Etape de lucru:
1. se verifică instalaţia pentru recoltarea probelor (dispozitiv de aspiraţie, dispozitiv de
măsurarea a volumului de aer, dispozitiv de reţinere);
2. se prepară soluţia absorbantă: clorat de potasiu 2,5%;
3. se introduce în dispozitivul de aspiraţie 10 ml soluţie absorbantă;
4. se stabileşte tipul determinării (concentraţie momentană/medie zilnică);
8. se stabileşte valoarea debitului de aer recoltat la o valoare de aprox.1 l/min pentru
concentraţiile momentane sau 0,2-0,3 l/min pentru concentraţiile medii zilnice;
aspiraţie;
1.2.3. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea NO2–metoda I)

Etape de lucru:
Fig. 1.3. Instalaţie pentru prelevarea NO2 [6]

1 - conductă de sticlă sau material plastic  8 m; 2 - vas absorbţie cu frită, capacitatea
utilă de 50 cm³; 3 - dispozitiv pentru măsurarea volumului de aer; 4 - dispozitiv de
reglare a debitului de aer; 5 - dispozitiv de aspiraţie.
2. se prepară soluţia absorbantă: KI 0,3N sau 15%;

6. se pregătesc două microabsorbitoare legate în serie;
7. se pune în fiecare microabsorbitor câte 10 ml soluţie absorbantă;
8. se stabileşte valoarea debitului de aer recoltat la o valoare de aprox. 0,3 l/min;
aspiraţie;
1.2.4. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea NO2 – metoda II)
Etape de lucru:
16
2. se prepară soluţia absorbantă: într-un balon cotat de 1000 ml se dizolvă 5 g acid
sulfanilic anhidru în aproximativ 600 ml apă bidistilată. Pentru accelerarea dizolvării
se încălzeşte balonul la 50-60ºC; se adăugă 50 ml acid acetic glacial, 10 ml acetonă
şi 0,05 N-1-naftiletilendiamină clorhidrat; se completează cu apă bidistilată;
5. se specifică în fişa de recoltare condiţiile meteo în momentul recoltării probei;
10. se feresc vasele de absorbţie de lumina solară directă;
aspiraţie;
1.2.5. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea NO2 – metoda III)
Etape de lucru:
2. se prepară soluţia absorbantă: NaOH 0,1N;
aspiraţie;
1.2.6. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie pentru determinarea pulberilor în

suspensie
Etape de lucru:
2. se uscă filtrele timp de 24 ore în exicator;
3. se cântăresc filtrele la balanţa analitică;
4. se montează filtrele în dispozitivele de reţinere a pulberilor;
7. se fixează dispozitivul de reţinere a probelor;
8. se stabileşte valoarea debitului de aer recoltat la o valoare cuprinsă între
0,3–3 l/min.;
aspiraţie;
11. se desface dispozitivul de reţinere a probelor;
12. se ambalează filtrele;
13. se transportă filtrele la laborator.
17
Fig. 1.4. Sistem de prelevare pulberi LVS Cap de prelevare pulberi
1.2.7. Recoltarea probelor de aer pentru determinarea pulberilor sedimentabile

Etape de lucru:
1. se aleg vasele pentru recoltare (vase cilindrice cu diametrul 20 cm şi înălţimea
40-50 cm, din sticlă sau material plastic, fig.1.5);
2. se spală vasele de recoltare cu amestec sulfocromic, detergent, se limpezesc cu
apă de la robinet şi cu apă bidistilată;
3. se uscă vasele într-un loc ferit de praf;
4. se acoperă vasele cu hârtie pentru a evita prăfuirea în timpul transportului;
5. se transportă vasele la locul de recoltare;
6. se pune în fiecare vas 150-200 ml apă distilată (iarna, soluţie alcoolică 25-30 %);
7. se amplasează vasele în cutii de protecţie;
8. se notează locul, data şi ora amplasării vaselor;
9. după 30 zile se acoperă vasele şi se transportă la laborator.
Fig. 1.5. Dispozitiv de prelevare pulberi sedimentabile [7]

1- suport cu înălţime de 1,5 până la 2 m; 2- vasul de colectare diametrul
interior de 250 … 300 mm şi înălţimea de 1…3 ori diametru; 3- inel metalic
18
Lucrarea nr. 2
PROCEDEE DE MĂSURARE DISCONTINUĂ A EMISIILOR
Monitorizarea discontinuă a emisiilor se poate realiza fie prin măsurări manuale,
fie prin măsurări cu ajutorul unor instrumente automate.
În principiu, în cazul metodelor de monitorizare discontinuă prin măsurare
manuală, poluantul de măsurat din volumul de aer prelevat, este colectat într-o soluţie
de reţinere (în cazul SO2 sau NOx) sau cu un dispozitiv filtrant (în cazul pulberilor).
Limita de detecţie a metodelor de măsurare utilizate poate fi influenţată prin modificarea
duratei de prelevare şi a volumului de aer prelevat.
Monitorizarea discontinuă prin metode automate de măsurare se poate realiza
prin utilizarea analizoarelor automate construite pe principii fizice sau prevăzute cu
senzori electrochimici.
La instalarea echipamentului de prelevare, se are în vedere ca, prin variaţia
anumitor parametri sau ajustarea unor dispozitive să se întrunească cerinţele speciale
ale metodei de măsurare şi ale locaţiei de prelevare. Înainte şi după prelevare trebuie
verificată etanşeitatea liniei de prelevare. [2]
Procedura de măsurare include efectuarea cel puţin a unui test de zero, adică se
realizează o măsurare în aceleaşi condiţii de prelevare ca şi pentru seria de probe fără
a se aspira gaz rezidual. O alternativă pentru a realiza testul de zero este aspirarea de
aer pur în loc de gaz rezidual. Proba test de zero este analizată la fel ca probele din
serie.
2.1. Măsurarea manuală a pulberilor
Metodele de măsurare a pulberilor se bazează pe prelevarea izocinetică a unui

volum de gaz din fluxul de gaz rezidual, depunerea particulelor pe un element filtrant
(separator de particule) şi măsurare gravimetrică. Prelevarea izocinetică este necesară
pentru a se evita fenomenele de separare.
Pentru prelevarea izocinetică discontinuă se aleg pe două axe de simetrie
perpendiculare ale conductei de gaz.
Punctele de prelevare se poziţionează cât mai aproape de sistemele de
monitorizare a parametrilor auxiliari într-un mod care să nu perturbe funcţionarea
acestora.
Soluţia aleasă trebuie să permită funcţionarea simultană a ambelor sisteme de
monitorizare pentru toţi parametrii raportaţi.
Punctul de lucru va fi prevăzut cu toate facilităţile (energie, aer comprimat) care
să permită funcţionarea simultană a instalaţiilor.
Fantele/flanşele punctelor de prelevare se vor dimensiona în funcţie de
dimensiunile instalaţiei izocinetice ce urmează a se utiliza. Proiectul flanşelor nu va
permite modificarea caracteristicilor gazului măsurat (diluţie). Pentru monitorizarea
discontinuă a coşurilor cu un diametru mai mare de doi metri, prelevarea izocinetică
necesită tubulatură rigidă de lungime mare. Manipularea acesteia necesită prezenţa
unui scripete/macara deasupra punctului de măsură care să permită manipularea
acestora.
Proba de gaz este aspirată prin intermediul unei sonde de prelevare, montată în
canalul de evacuare a gazelor reziduale împotriva sensului de curgere a fluxului de gaz
rezidual. Trebuie evitată condensarea vaporilor de apă din volumul de gaz, înainte de
elementul filtrant. Acest lucru se poate obţine prin două procedee in-stack şi out-
stack.[2]
19
2.1.1. Prelevare în canal/coş (in-stack)
Toate părţile componente ale liniei de prelevare prin care circulă proba de gaz,
inclusiv separatorul de particule, se află în canalul de evacuare a gazelor reziduale şi
sunt încălzite de către gazul rezidual. Aceasta metodă este aplicabilă doar în cazul în
care temperatura gazului rezidual este sensibil mai mare decât temperatura punctului
de rouă al gazului rezidual (o diferenţă de 20 °C este suficientă) iar secţiunea canalului
de gaze este suficient de mare pentru a permite instalarea echipamentului fără a
perturba defavorabil curgerea gazului. Este recomandabil ca plasarea separatorului de
particule (elementul filtrant) să fie cât mai aproape de duza de prelevare pentru a
reduce eroarea datorată depunerilor pe celelalte componente ale liniei de prelevare
aflate în amonte de filtru.
2.1.2. Prelevare în afara canalului/coşului de gaz (out-stack)

Separatorul de particule se află în afara canalului de evacuare a gazului rezidual.
Se recomandă în cazul în care gazul rezidual este saturat cu vapori de apă sau conţine
cantităţi semnificative de SO3. Sonda şi separatorul de particule sunt menţinute la o
temperatură controlată, pentru a se evita condensarea apei şi dificultăţile de filtrare
legate de gazele acide, care au puncte de rouă mai înalte. În practică, în majoritatea
cazurilor, este suficientă o temperatură de cca. 150 °C. Dacă sunt necesare temperaturi
mai mari, se alege de obicei o temperatură cu cca. 20°C mai mare decât temperatura
gazelor reziduale. Încălzirea se realizează fie electric, fie printr-o suflantă de aer cald. În
cazuri rare poate fi necesară o răcire a liniei de aspirare. Este posibilă automatizarea
parţială a prelevării prin măsurarea continuă a parametrilor gazului şi, corespunzător,
reglarea automată a debitului aspirat pentru a se îndeplini condiţiile de prelevare
izocinetică.
Dispozitivele de prelevare cu sonde de presiune zero compară presiunea statică
din interiorul sondei cu presiunea statică din canalul de evacuare a gazelor reziduale şi
reglează viteza de aspiraţie, până când ambele presiuni sunt identice.
Pentru măsurarea concentraţiilor reduse de pulberi, (concentraţii în gazul
rezidual sub 50 mg/m3, SR EN 13284-1:2002) se utilizează un filtru plan. Diametrele
filtrului pentru prelevare in-stack sunt de aprox. 50 mm, iar cele pentru măsurarea out-
stack intre 50 şi 150 mm. Pentru măsurarea concentraţiilor mai mari de pulberi se
utilizează un dispozitiv cu cartuş filtrant din fibră de sticlă. Limita de detecţie a metodei
(cca. 2 mg) poate fi îmbunătăţită prin cuplarea unui filtru plan după cartuşul filtrant.
2.1.3. Măsurarea parametrilor auxiliari

Măsurarea volumului de gaz prelevat, cu un dispozitiv adecvat, se poate face
înainte sau după uscare (de ex. cu silicagel). Totodată se măsoară şi temperatura şi
presiunea, pentru a se putea calcula ulterior volumul în condiţii standard. Conţinutul de
O2 trebuie măsurat pentru raportarea rezultatelor în condiţiile de referinţă.
Pentru stabilirea condiţiilor izocinetice de prelevare, debitul de gaz prelevat este
măsurat cu un debitmetru (diafragma, rotametru).
Toate părţile componente ale aparaturii de prelevare trebuie să fie fabricate din
materiale rezistente la coroziune, care să nu interacţioneze cu componentele gazului
prelevat (de ex. titan, sticlă de laborator etc.). Ele trebuie, de asemenea, curăţate
înainte de utilizare, în conformitate cu indicaţiile din procedurile de măsurare
corespunzătoare.
2.1.4. Determinarea gravimetrică

Elementele filtrante (filtru plan şi/sau cartuş filtrant) trebuie uscate şi condiţionate
atât înainte cât şi după expunere, urmărind aceeaşi procedură. Elementele filtrante sunt
apoi cântărite.
20
Înainte de utilizare, filtrele se încălzesc timp de aprox. două ore la o temperatură
cu aprox. 20°C mai mare decât cea a gazului din canal.
2.2. Proceduri manuale de determinare a oxizilor de sulf şi azot
2.2.1. Prelevare cu soluţii absorbante

Poluanţii gazoşi SO2, NOx din proba de gaz rezidual prelevată se reţin prin
barbotare în soluţii absorbante. Acestea sunt ulterior analizate în laborator pentru
determinarea concentraţiei masice a oxizilor de sulf sau azot în gazul rezidual, conform
procedurilor descrise de standardele metodelor.
Soluţiile absorbante sunt:
- pentru SO2 – apa oxigenată, conform ISO 7934:1989, ISO 7934/Amd.1:1998 sau SR
ISO 11632:2005;
- pentru NOx – soluţie alcalină de apă oxigenată, conform SR ISO 11564:2005.
Tubul de aspirare al sondei de prelevare, prin care se aspiră proba de gaz
rezidual din canalul/coşul de gaze trebuie să fie fabricat dintr-un material inert chimic,
care să interacţioneze cât mai puţin cu gazul rezidual (de exemplu din sticlă borosilicat,
sticlă de cuarţ). Particulele în suspensie din proba de gaz sunt îndepărtate prin filtrare
înainte de trecerea prin sistemul de absorbţie. Efectele de condensare sunt prevenite
prin încălzirea tubului de aspirare şi a filtrului.
Dacă există pericolul ca poluanţii de măsurat să apară în gazul rezidual sub
formă de aerosoli, atunci este necesară o prelevare izocinetică. După prelevare,
soluţiile absorbante se analizează în laborator.
Pentru măsurarea SO2, sistemul de absorbţie este compus din cel puţin două
vase absorbante cuplate în serie (fig. 2.1). Este indicat să se monteze un al treilea vas
gol (fără soluţie absorbantă) în continuarea primelor două, pentru a colecta faza
condensată.
Fig. 2.1. Dispozitiv de prelevare folosind soluţii absorbante, pentru măsurarea SO2. [6]
Procentul de absorbţie în primul vas trebuie sa fie cel puţin 80%.
Pentru prelevarea probelor în vederea măsurării manuale a oxizilor de azot, se
utilizează vase de colectare cu robinete, din sticlă, cu un volum de 0,5 până la 1,5 l.
Proba este prelevată conform procedurilor standard, vasul de colectare este apoi
detaşat de la sistemul de prelevare, după care se injectează soluţia absorbantă în vas.
Pentru a proteja pompa, dacă este necesar, se îndepărtează gazele acide (de
exemplu SO2, HCl) folosind vase de spălare.
2.2.2. Metode de analiză pentru determinarea manuală a emisiilor de SO2 şi NOx

Metodele de analiză pentru determinarea manuală a emisiilor de dioxid de sulf,
respectiv a emisiilor de oxizi azot sunt următoarele [7]:
21
- pentru SO2: se determină concentraţia masică a ionilor sulfat fie prin titrare cu
perclorat de bariu utilizând Thorin-ul ca indicator (ISO 7934:1989, ISO
7934/Amd.1:1998), fie prin ion cromatografie (SR ISO 11632:2005), sau cu metodele de
referinţă prevăzute prin SR EN 14791:2006 Emisii de la surse fixe. Determinarea
concentraţiei masice de dioxid de sulf. Metodă de referinţă;
- pentru NOx: se determină spectrofotometric ionii NO2 - din soluţia absorbantă
colorată datorită reacţiei cu sulfanilamidă şi naftiletilendiamină (SR ISO 11564:2005).
2.2.3. Metode de măsurare a parametrilor auxiliari

2.2.3.1. Determinarea conţinutului în oxigen al gazelor reziduale
În vederea măsurării oxigenului se utilizează următoarele tehnici [7]:
 analiză pe baza efectului paramagnetic (metoda de referinţă SR EN
14789:2006);
 analiză cu balanţa magnetică de torsiune;
 analiză cu sonda de dioxid de zirconiu;
 analiză cu celula electrochimică. Dezavantajul utilizării acestei metode constă în
faptul că rezultatele pot fi afectate de interferenţe.
2.2.3.2. Determinarea vitezei şi a debitului fluxului de gaze
În vederea determinării vitezei gazului rezidual se pot folosi următoarele tehnici:
 măsurarea manuală cu tuburi Prandtl sau Pitot (fig. 2.2). Pentru măsurările
continue se folosesc modele modificate ale tubului Prandtl, ca de exemplu sonde cu
mai multe orificii. Cea mai întâlnită metodă este cea de tip “anubar”;
Fig. 2.2. Sistemul de măsurare a vitezei şi temperaturii [9]

 metoda cu ultrasunete;
 metoda cu anemometru, pentru măsurări manuale, monitorizare discontinuă.
2.2.3.3. Determinarea temperaturii gazelor reziduale
Măsurarea temperaturii se poate realiza cu următoarele dispozitive:
 termorezistenţă
 termocuplu;
 pirometru optic;
 pirometru de aspiraţie.
2.2.3.4. Determinarea umidităţii gazelor reziduale
Tehnicile de determinare a umidităţii sunt:
 metoda celor două termometre, pentru monitorizarea continuă/discontinuă;
 absorbţie în silicagel sau perclorat de magneziu urmată de analiză gravimetrică,
pentru monitorizarea discontinuă;
22
 metode fotometrice sau spectrometrice în IR, aplicabile sistemelor in-situ sau
cele extractive de tip hot-wet, pentru monitorizarea continuă;
 utilizarea de senzori electrici pentru determinarea umidităţii relative. Această
metodă prezintă dezavantajul duratei limitate de viaţă a senzorilor în medii corozive;
 calcularea umidităţii prin măsurarea oxigenului în gazele reziduale uscate şi
neuscate. Metoda are o precizie scăzută de măsură ca urmare a compunerii
incertitudinilor de măsurare a două sisteme distincte;
 măsurarea punctului de rouă pentru monitorizarea discontinuă şi calcularea
punctului de rouă pentru monitorizarea continuă.
Monitorizarea continuă trebuie să includă parametrii de proces relevanţi:
conţinutul de oxigen, temperatura, presiunea şi umiditatea. Măsurarea continuă a
umidităţii în gazele reziduale este dificil de realizat. Măsurarea continuă a umidităţii nu
va fi necesară în cazul în care proba de gaz este uscată înainte de a fi analizată.
Necesitatea determinării continue a umidităţii va fi precizată de către autoritatea
competentă pentru protecţia mediului prin autorizaţia de mediu.
Pentru determinarea emisiilor poluante, uneori, este necesară şi cunoaşterea
umidităţii gazelor evacuate la cos.
O mostră de gaz este preluată din câteva puncte ale coşului, care reprezintă arii
egale. Sonda poate fi plasată în fiecare punct de colectare, iar aparatul este ajustat să
ia probe la un interval de timp constant şi într-o cantitate egală.
Când gazul trece prin senzorii aparatului, un filtru colectează particulele solide,
elimină umezeală şi măsoară volumul de probă. Umezeala colectată este apoi
măsurată şi permite calculul conţinutului de umezeală a fluxului de gaze (umiditatea).
O schemă a metodei de recoltare a probelor este prezentată în figura 2.3. [9]
Filtru (în
coş sau în
afara lui)
Sondă Conducte
flexibile Termometru
Baia de
gheaţă
Lina de
vacuum
Silica
Gel
100 ml Gol
apă
Valvă de
by pass
Măsurător
Termometre vacuum
Orifici
u
Valvă
inferioară
Manometru
înclinat
Gazometru Pompă
Fig. 2.3. Schema de recoltare a probelor pentru determinarea umidităţii.
2.2.3.5. Metode standardizate

Metodele standardizate sunt [7]:
23
 ISO 10780:1994 - Stationary source emissions - Measurement of velocity and
volume flowrate of gas streams în ducts (Surse staţionare de emisie-măsurarea vitezei
şi debitului de gaz la coş). Standardul prezintă metode specifice de măsurare a vitezei
şi debitului de gaz rezidual evacuat în atmosferă, utilizând cele două tipuri de tuburi
Pitot (tipul L şi tipul S);
 Standarde adoptate în anul 2006:
- SR EN 14789 - Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei volumice de oxigen
(O2). Metodă de referinţă. Paramagnetism;
- SR EN 14790 - Emisii de la surse fixe. Determinarea vaporilor de apă în conducte.
2.2.3.6. Metodele de referinţă pe tipuri de poluanţi
Pulberi: verificarea sistemelor automate de măsurare a pulberilor în gazele reziduale se
face utilizând, ca metodă de referinţă, metoda gravimetrică manuală descrisă în
standardele:
SR EN13284-1:2002 - Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice
mici de pulberi. Partea 1: Metoda gravimetrică manuală. Acest standard se aplică
pentru concentraţii de pulberi sub 50 mg/m3;
SR ISO 9096:2005 - Emisii de la surse fixe. Determinare manuală a concentraţiei
masice de pulberi; Acest standard se aplică pentru concentraţii de pulberi 20-1000
mg/m3.
Dioxid de sulf: procedura de măsurare de referinţă utilizată pentru verificarea şi
calibrarea sistemelor de măsurare automată a emisiilor de SO2:
SR EN 14791: 2006 - Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice
de dioxid de sulf. Metodă de referinţă.
Oxizi de azot: verificarea sistemelor automate de măsurare a oxizilor de azot în gazele
reziduale se face prin măsurări paralele, utilizând:
SR EN 14792:2006 - Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice
de oxizi de azot (NOx). Metodă de referinţă: chemoluminescenţă. [7]
Pentru sursele staţionare, concentraţiile de dioxid de carbon şi oxigen sunt
monitorizate continuu, on-line (fig. 2.4). [9]
Fig. 2.4. Schema sistemului de masurare continuă, on-line, a mostrelor.
24
Lucrarea nr. 3
DETERMINAREA EMISIEI DE NOXE
Urmărind figura 3.1, [7] se pot deosebii emisiile şi imisiile poluante din aer, iar în
tabelul 3.1 se prezintă unităţile de măsură specifice. Emisiile sunt determinate de
concentraţiile poluanţilor, şi se clasifică şi definesc conform Legii nr. 104/2011 –
Calitatea aerului înconjurător, astfel [16]:
a) emisii fugitive - emisii nedirijate, eliberate în aerul înconjurător prin ferestre,
uşi şi alte orificii, sisteme de ventilare sau deschidere, care nu intra în mod normal în
categoria surselor dirijate de poluare;
b) emisii din surse fixe - emisii eliberate în aerul înconjurător de utilaje,
instalaţii, inclusiv de ventilaţie, din activităţile de construcţii, din alte lucrări fixe care
produc sau prin intermediul cărora se evacuează substanţe poluante;
c) emisii din surse mobile de poluare - emisii eliberate în aerul înconjurător de
mijloacele de transport rutiere, feroviare, navale şi aeriene, echipamente mobile
nerutiere echipate cu motoare cu ardere internă;
d) emisii din surse difuze de poluare - emisii eliberate în aerul înconjurător din
surse de emisii nedirijate de poluanţi atmosferici, cum sunt sursele de emisii fugitive,
sursele naturale de emisii şi alte surse care nu au fost definite specific.
Fig. 3.1. Evidenţierea definirii diferenţei dintre noţiunea de emisie şi imisie.

Imisiile sunt rezultatul transmisiei prin dispersie a substanţelor nocive; nivelul [16]
este concentraţia unui poluant în aerul înconjurător sau depunerea acestuia pe
suprafeţe într-o perioadă de timp dată, iar depunerea totală sau acumulată [16]
reprezintă cantitatea totală de poluanţi care este transferată din atmosferă pe suprafeţe
cum ar fi sol, vegetaţie, apă, clădiri etc., cu o anumită arie, într-un anumit interval de
timp.
Tabelul 3.1. Unităţii de măsură pentru emisii şi imisii [7]
Emisie Concentraţii masice Concentraţii Debit de Factor de emisie
volumice poluanţi (specific sursei)
3 0 3 3
mg/m raportate la 0 C şi 1013 cm /m sau ppm; g/s; kg/h; t/a mg/kg;kg/t;kg/TJ;
3 3
mbar 1 cm /m = 1ppm g/km
Imisie Concentraţii masice Concentraţii Coeficient de Prag
volumice depunere
3 3 3 3 2
mg/m sau μg/m cm /m sau ppm; ppb; mg/m zi; μg/kg
0 3 2
raportate la 20 C şi 1013mbar 1ppb= 1 μl/m μg/m zi
3.1. Calculul emisiei de noxe
Dintre emisiile de poluanţi evacuate la coşurile de fum ale centralelor

termoelectrice, o importanţă deosebită din punctul de vedere al protecţiei mediului
înconjurător, o prezintă emisiile de pulberi-cenuşă zburătoare (cu efecte la scară
locală), emisiile de SO2 şi NOx (cu efecte sinergice la scară regională) şi emisiile de CO2
(cu efecte la scară globală) care sunt urmărite în mod special.
Determinarea corectă a emisiilor de poluanţi se face pe baza măsurătorilor
efectuate cu aparatură specializată; în situaţia în care nu se dispune de această
25
aparatură, calculul emisiei de noxe se face folosind "Metodologia de evaluare operativă
a emisiilor de SO2, NOx, pulberi (cenuşă zburătoare) şi CO2 din centrale termice şi
termoelectrice" elaborată de Serviciul Protecţia Mediului din Divizia Strategie şi
Dezvoltarea Economică - CONEL.
Metoda de calcul [7]: se bazează pe consumul de combustibili şi pe factorii de
emisie. Cantitatea de poluant evacuată în atmosferă se determină cu formula (3.1):
E = B∙Hi ∙e (3.1)
în care:
E - cantitatea de poluant evacuată în atmosferă într-o anumită perioadă de timp [kg];
B - cantitatea de combustibil consumată în perioada respectivă [kg];
Hi - puterea calorifică inferioară a combustibilului [ kJ/kg];
e - factorul de emisie [kg/kJ].
Factorul de emisie, reprezintă cantitatea de poluant evacuată în atmosferă,
raportată la unitatea de căldură introdusă odată cu combustibilul în cazan.
Pentru diverşi poluanţi, factorii de emisie se determină experimental şi aceştia
depind de caracteristicile combustibililor folosiţi, de tipul constructiv al instalaţiilor de
ardere şi de puterea termică a acestora.
Ei pot fi corectaţi de la an la an, în funcţie de schimbarea compoziţiei chimice şi a
tehnologiilor de ardere.
3.2. Calculul emisiei de dioxid de sulf (SO2)

Calculul emisiei de dioxid de sulf (SO2) se efectuează cu formula (3.2) [7]:
mSO2 S

mS 100
eso2   (1  r ) (3.2)
Hi
unde: eSO2 - factorul de emisie pentru SO2 [kg/kJ];
mSO2 - masa moleculară a SO2 = 64;
mS - masa moleculară a S = 32;
S - conţinutul de sulf al combustibilului, determinat ca valoare medie, pe baza
analizei chimice elementare pe loturi şi exprimat în procente de masă (%).
r - gradul de reţinere a sulfului în zgură şi cenuşă.
3.3. Calculul emisiei de oxizi de azot (NOx)

Pentru acest poluant se utilizează factori de emisie rezultaţi din măsurători, la
care s-a aplicat corecţia de oxigen, cu menţiunea că valorile sunt comparabile cu cele
utilizate în ţările Comunităţii Europene (relaţia 3.3) [7]:
ENOx = B∙Hi ∙eNOx (3.3)
3.4. Calculul emisiei de pulberi (cenuşă zburătoare)

Factorul de emisie pentru pulberi se calculează cu relaţia (3.4):
A(1  x)(1  y )
ep  [kg/kJ] (3.4)
Hi
în care: A - conţinutul de cenuşă în cărbune [%];
x - gradul de reţinere a cenuşii în focar, în procente de masă [%];
y - randamentul instalaţiei de reţinere a cenuşii zburătoare [%].
3.5. Calculul emisiei de dioxid de carbon (CO2)

Calculul emisiei de dioxid de carbon (CO2) se face cu relaţia (3.5):
ECO2 = B∙Hi ∙eCO2 (3.5)
unde: eCO2 = 98,10-6 Kg/kJ , pentru P < 300 MW;
eCO2 = 72,10-6 Kg/kJ , pentru P > 300 MW.
26
Lucrarea nr. 4
DETERMINAREA POLUANŢILOR ATMOSFERICI
4.1. Dioxid de sulf - SO2
4.1.1. Caracteristici generale şi efecte

Dioxidul de sulf este un gaz incolor, amărui, neinflamabil, cu un miros
pătrunzător care irită ochii şi căile respiratorii.
Surse naturale: erupţiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentaţia bacteriană în
zonele mlăştinoase, oxidarea gazului cu conţinut de sulf rezultat din descompunerea
biomasei.
Surse antropice: (datorate activităţilor umane): sistemele de încălzire a populaţiei
care nu utilizează gaz metan, centralele termoelectrice, procesele industriale
(siderurgie, rafinărie, producerea acidului sulfuric), industria celulozei şi hârtiei şi, în
măsură mai mică, emisiile provenite de la motoarele Diesel.
Efecte asupra sănătăţii populaţiei: în funcţie de concentraţie şi perioada de
expunere dioxidul de sulf are diferite efecte asupra sănătăţii umane.
Expunerea la o concentraţie mare de dioxid de sulf, pe o perioadă scurtă de
timp, poate provoca dificultăţi respiratorii severe. Sunt afectate în special persoanele cu
astm, copiii, vârstnicii şi persoanele cu boli cronice ale căilor respiratorii. Expunerea la o
concentraţie redusă de dioxid de sulf, pe termen lung poate avea ca efect infecţii ale
tractului respirator. Dioxidul de sulf poate potenţa efectele periculoase ale ozonului. [4]
Efecte asupra plantelor: dioxidul de sulf afectează vizibil multe specii de plante,
efectul negativ asupra structurii şi ţesuturilor acestora fiind sesizabil cu ochiul liber.
Unele dintre cele mai sensibile sunt: pinul, legumele, ghindele roşii şi negre, frasinul alb,
lucerna, murele.
Efecte asupra mediului: în atmosferă, contribuie la acidifierea precipitaţiilor, cu
efecte toxice asupra vegetaţiei şi solului. Creşterea concentraţiei de dioxid de sulf
accelerează coroziunea metalelor, din cauza formării acizilor. [7]
Oxizii de sulf pot eroda: piatra, zidăria, vopselurile, fibrele, hârtia, pielea şi
componentele electrice.
4.1.2. Metode de măsurare

Metoda de referinţă pentru analiza dioxidului de sulf este cea prevăzută în
ISO/FDIS 10498 (proiect de standard) "Aer înconjurător - determinarea dioxidului de
sulf" – metoda fluorescenţei în ultraviolet. [7]
4.1.3. Norme legislative privind SO2

Normele legislative privind SO2 conform Legii nr. 104/2011 – Calitatea aerului
înconjurător se redau în tabelul 4.1. [16], [7]
Tabelul 4.1. Norme legislative privind SO2

Dioxidul de sulf – SO2 Marja de
toleranţă
3
Prag de 500 μg/m – măsurat timp de 3 ore consecutive in puncte reprezentative Nu
2
alertă pentru calitatea aerului, pe o suprafaţă de cel puţin 100 km sau pe o
întreagă zonă sau aglomerare
3 3
350 μg/m – valoarea limită orară pentru protecţia sănătăţii umane a nu (150µg/m )
Valori se depăşi mai mult de 24 de ori într-un an calendaristic 43%
3
limită 125 μg/m – valoarea limită zilnică pentru protecţia sănătăţii umane a nu Nu
se depăşi mai mult de 3 ori într-un an calendaristic
3
20 μg/m – valoarea limită pentru protecţia ecosistemelor (an Nu
calendaristic şi iarna 1 octombrie - 31 martie)
27
4.1.4. Determinarea dioxidului de sulf din aer (Conform STAS 10194-89)
4.1.4.1. Principiul metodei
Determinarea conţinutului de dioxid de sulf din aer se face prin metoda
spectrofotometrică. Sensibilitatea metodei este de 0,08 g SO2/cm³ soluţie de analizat
iar eroarea de analiză este de maximum 5%. Dioxidul de sulf formează cu ionul tetraclor
mercur (II) (HgCl4)², un comlex diclor-sulfitomercur (II) care, în prezenţa formaldehidei,
reacţionează cu pararosanilina şi formează un compus colorat în roşu violet (acid
pararosanilin-metil-sulfonic). Absorbanţa se măsoară la  = 548 nm.
În determinarea dioxidului de sulf interferă: ozonul, oxizii de azot şi sărurile de
Fe, Mn şi Cr. Ozonul se descompune în circa 30 min. după recoltarea probei de aer.
Interferenţa oxizilor de azot se elimină prin adăugarea de acid sulfamic, iar a metalelor
prin adăugarea de acid fosforic şi EDTA.
Determinarea este deranjată de prezenţa în atmosferă a amoniacului şi a
hidrogenului sulfurat, care formează cu soluţia absorbantă substanţe insolubile care se
elimină prin filtrare.
4.1.4.2. Aparatură şi reactivii utilizaţi
Aparatură şi reactivii utilizaţi sunt:
- acid sulfamic, soluţie 0,6 %. Soluţia este stabilă şase zile;
- aldehida formică, soluţie 0,4 %. Soluţia se prepară în ziua determinării;
- clorhidrat de pararosanilină, soluţie 0,0116 %;
- soluţie absorbantă;
- soluţie etalon de dioxid de sulf (5 g SO2/dm³);
- instalaţie pentru prelevarea probelor de aer;
- spectrofotometru, cuve cu drum optic de 1 cm.
4.1.4.3. Prepararea reactivilor
1) Clorhidrat de pararosanilină, soluţie 0,016%.
Într-un balon cotat de 1000 cm³ se dizolvă 0,16 g clorhidrat de pararosanilină în
80 cm³ acid clorhidric 1n, se adaugă 80 cm³ acid fosforic 3M şi se completează la semn
cu apă distilată. Soluţia este stabilă timp de 9 luni.
2) Soluţie absorbantă
Într-un balon cotat de 1000 cm³ se introduce 10,860 g clorură de mercur (ΙΙ) şi
4,680 g clorură de sodiu care se dizolvă în circa 500 cm³ apă distilată după care se
adaugă 0,07 g sare de sodiu a acidului etilen-diamino-tetraacetic (EDTA) şi se aduce la
semn cu apă distilată.
3) Soluţie etalon de dioxid de sulf
Într-un balon cotat de 500 cm³ se dizolvă 0,5 g sulfite de sodiu anhidru sau 0,37g
metabisulfit de sodiu în 500 cm³ apă. Titrul soluţiei se stabileşte astfel: într-un flacon cu
dop şlefuit se introduc 25 cm³ soluţie etalon şi 50 cm³ soluţie de iod 0,01 n. Se închide
flaconul, se agită şi se lasă la întuneric timp de 5 min.
Soluţia se titrează cu tiosulfat de sodiu 0,01n până la culoarea galben deschis,
după care se adaugă 2 cm³ soluţie de amidon 1% şi se continuă titrarea până la virarea
culorii în albastru. Titrarea este terminată la dispariţia culorii albastre.
Titrul soluţiei în SO2 se calculează cu formula (4.1):
320  ( A  f1  B  f 2 )
TSO2  [gSO2 / cm³] (4.1)
V
unde:
A- volumul soluţiei de iod 0,01n, cm³;
f1- factorul soluţiei de iod 0,01n;
B - volumul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,01n folosiţi la titrare, cm³;
f2 - factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,01n;
V - volumul soluţiei etalon luat în lucru (25 cm³);
320 - conţinut de dioxid de sulf(μg), corespunzătoare la 1cm³ soluţie de iod 0,01n.
28
Operaţiile de preparare, titrare şi diluare a soluţiei de sulfit de sodiu se execută
rapid pentru evitarea oxidării ionului sulfit la sulfat.
Prelevarea probelor din aer se face cu ajutorul unei instalaţii prezentate în figura
1.2 din § 1.2.1.
4.1.4.3. Modul de lucru
În vasul de absorbţie se introduc 10 cm³ soluţie absorbantă în cazul probelor de
scurtă durată sau 18 cm³ în cazul probelor medii zilnice şi se aspiră aer cu un debit de
0,5 – 1 l/min. În timpul recoltării probelor se recomandă ca absorbitul să fie ferit de
lumină. Conţinutul vasului de absorbţie se trece cantitativ într-un balon cotat de 25 cm³
dacă soluţia este limpede. Dacă soluţia este opalescentă sau conţine un precipitat, se
filtrează pe filtru de hârtie direct în balonul cotat de 25 cm³. Se adaugă 1 cm³ soluţie de
acid sulfamic, se lasă 10 min., apoi se adaugă 1 cm³ pararosanilină şi se completează
la semn cu apă bidistilată. Se lasă 20 minute în repaus, apoi se citeşte absorbanţa la
spectrofotometru la lungimea de undă de λ= 548 nm în cuvă de 1 cm, faţă de proba
martor. Paralel se pregăteşte o probă de control al reactivilor obţinută prin prelucrarea
în acelaşi condiţii a 10 cm³ soluţie absorbantă.
4.1.4.4. Trasarea curbei de etalonare
Curba de etalonare se trasează în felul următor:
- în 7 baloane cotate de 25 cm³ se introduc soluţiile ca în tabelul 4.2:
Tabelul 4.2. Etaloane de analiză spectrofotometrică a SO2

Concentraţia SO2 în μg 0 2,5 5 10 15 20 25
proba de aer
Soluţia etalon de lucru cm³ 0,0 0,5 1 2 3 4 5
Soluţie absorbant cm³ 10 9,5 9 8 7 6 5
Soluţie de pararosanilină cm³ câte 1 cm³
Soluţie de formaldehidă cm³ câte 1 cm³
Apă bidistilată cm³ 13 13 13 13 13 13 13
- se lasă probele etalon în repaus 20 min. apoi se citeşte absorbanţa pentru

fiecare probă din tabel, în aceleaşi condiţii ca şi proba de analizat. Se trasează curba de
etalonare.
4.1.4.5. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor
Conţinutul de SO2 se exprimă în mg/m³ şi se calculează cu formula (4.2):
c
SO2   V1 [mg/m³] (4.2)
V2
unde:
c - conţinutul de SO2 din probă citit pe curba de etalonare, μg /cm³;
V1 - volumul de soluţie absorbantă utilizată la luarea probei , cm³;
V2 - volumul de aer recoltat în dm³.
4.1.5. Determinarea spectrofotometrică a SO2 din aer

Etape de lucru:
1. se prepară soluţia de pararozanilină: 0,2 g pararozanilină se dizolvă în 200 ml apă
bidistilată, într-un balon cotat de 500 ml. Se adaugă 30 ml HCl concentrat, cu
densitatea 1,19 g/cm3 şi se completează cu apă bidistilată;
2. se prepară soluţia de formaldehidă 0,4 %;
3. se trece cantitativ conţinutul absorbitorului într-o eprubetă gradată de 25 ml;
4. se adăugă 1 ml pararozanilină; se agită;
5. se adaugă 1 ml formaldehidă;
6. se completează până la 25 ml cu apă bidistilată;
7. se lasă în repaus 20 minute;
8. se fixează lungimea de undă a spectrofotometrului UV-vis la 548 nm;
29
9. se citeşte extincţia folosind cuva de 1 cm;
10.se trasează curba de etalonare;
11.din curba de etalonare se determină cantitatea de SO2 din proba recoltată;
12.se determină concentraţia dioxidului de sulf din aer cu relaţia (4.3):
mgSO2 C
 (4.3)
m3aer V
unde:
C = cantitatea de SO2 din proba de aer recoltată (µg);
V = volumul de aer recoltat (l).
4.1.6. Determinarea nefelometrică a SO2 din aer

Etape de lucru:.
1. se trece cantitativ conţinutul absorbitorului într-o eprubetă gradată de 10 ml şi se
completează până la semn cu apă bidistilată;
2. se adaugă 0,5 ml HNO3, 0,5 ml Pb(NO3)2 şi 1 ml C2H5OH; se agită după fiecare
adăugare de reactiv;
3. se lasă în repaus 15 minute de la adăugarea ultimului reactiv;
4. se fixează lungimea de undă a spectrofotometrului UV-vis la 475 nm şi se
montează accesoriile pentru turbiditate;
5. se citeşte opalescenţa folosind cuva de 0,5 cm;
6. se trasează curba de etalonare;
7. din curba de etalonare se determină cantitatea de SO2 din proba recoltată;
8. se determină concentraţia dioxidului de sulf din aer cu relaţia (4.3) de mai sus.
4.1.7. Determinarea conţinutului de dioxid de sulf din surse staţionare

Metoda redată în figura 4.1 reprezintă metoda de referinţă pentru determinarea
emisiilor de dioxid de sulf (SO2) din surse staţionare. Pe măsură ce gazul trece prin
aparatul de colectare a mostrei, sunt eliminaţi vaporii de acid sulfuric şi trioxid de sulf,
iar SO2 este eliminat printr-o reacţie chimică cu o soluţie de peroxid de hidrogen. În
final, este măsurată proba de volum de gaz. În timpul colectării, vaporii de acid sulfuric
şi trioxid de sulf sunt eliberaţi şi materialul colectat care conţine SO2 este recuperat
pentru analize de laborator. Concentraţia de SO2 din mostre este determinată prin
titrare.
Pentru determinarea masei totale de SO2 emis, trebuie măsurate conţinutul de
umiditate şi debitul volumetric al fluxului de gaze evacuate.
Limita minimă detectabilă este de 3,4 mg SO2/m3 de gaz. Deşi nu a fost bine
stabilită, concentraţia limită superioară teoretică pentru 20 de litri este de 93300mg/cm3.
Metoda este utilizată la determinarea emisiilor de dioxid de sulf din surse
staţionare. O mostră integrală continuă de gaz este extrasă din locul de test şi este
transportată la un analizator instrumental, pentru determinarea concentraţiei de SO 2
gazos cu ajutorul razelor ultraviolete, infraroşii nedispersive sau analizatorul fluorescent.
Mostra de gaz este condiţionată înainte de introducerea în analizatorul de gaz, pentru a
elimina particulele de materie şi umezeală. Colectarea are loc la o rată constantă, pe
întreagă perioadă de testare.
30
Fig. 4.1. Schema metodei pentru recoltarea şi determinarea dioxidului de sulf.[9]
Calitatea elementelor de control necesară analizatorului instrumental presupune:

calibrarea erorii analizatorului (cu erori mai mici de %), verificarea absenţei
influenţelor introduse de sistemul de colectare (cu erori de 5%), verificarea punctului de
„0” şi marcarea perioadei de testare (cu erori sub 3%).
Domeniul analizabil este determinat de proiectarea instrumentelor. Pentru
această metodă, o parte din acest domeniu este selectat, pentru a determina intervalul
sistemului de monitorizare.
Intervalul sistemului de monitorizare este selectat astfel încât, concentraţia de
gaz poluant echivalentă cu emisiile standard, nu este mai mică de 30 % din interval.
Dacă în timpul funcţionării, măsurarea concentraţiei de gaz depăşeşte intervalul,
testarea este considerată ca nevalabilă.
Limita minimă detectabilă depinde de domeniul analizat, de interval şi de raportul
semnal/zgomot a sistemului de măsurare. Pentru un sistem bine proiectat, limita minimă
detectabilă trebuie să fie mai mică de 2%.
4.2. Oxizi de azot NOx (NO / NO2)

Oxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive, care conţin azot şi oxigen în
cantităţi variabile. Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fără culoare sau miros.
Oxizi de azot [16] - suma concentraţiilor volumice (ppbv) de monoxid de azot
(oxid nitric) şi de dioxid de azot, exprimată în unităţi de concentraţie masică a dioxidului
de azot (µg/m3). Principalii oxizi de azot sunt: monoxidul de azot (NO) care este un gaz
incolor şi inodor şi dioxidul de azot (NO2) care este un gaz de culoare brun-roşcat cu un
miros puternic, înecăcios. [4]
Dioxidul de azot în combinaţie cu particule din aer poate forma un strat brun-
roşcat. În prezenţa luminii solare, oxizii de azot pot reacţiona şi cu hidrocarburile
formând oxidanţi fotochimici.
Surse antropice: oxizii de azot se formează în procesul de combustie atunci când
combustibilii sunt arşi la temperaturi înalte, dar, cel mai adesea, ei sunt rezultatul
31
traficului rutier, activităţilor industriale, producerii energiei electrice. Oxizii de azot sunt
responsabili pentru formarea smogului, a ploilor acide, deteriorarea calităţii apei,
efectului de seră, reducerea vizibilităţii în zonele urbane.
Efecte asupra sănătăţii populaţiei: dioxidul de azot este cunoscut ca fiind un gaz
foarte toxic atât pentru oameni cât şi pentru animale (gradul de toxicitate al dioxidului de
azot este de patru ori mai mare decât cel al monoxidului de azot). Expunerea la
concentraţii ridicate poate fi fatală, iar la concentraţii reduse afectează ţesutul pulmonar.
Populaţia expusă la acest tip de poluanţi poate avea dificultăţi respiratorii, iritaţii
ale căilor respiratorii, disfuncţii ale plămânilor. Expunerea pe termen lung la o
concentraţie redusă poate distruge ţesuturile pulmonare ducând la emfizem pulmonar.
Persoanele cele mai afectate de expunerea la acest poluant sunt copiii.
Efecte asupra plantelor şi animalelor: expunerea la acest poluant produce
vătămarea serioasă a vegetaţiei prin albirea sau moartea ţesuturilor plantelor,
reducerea ritmului de creştere a acestora.
Expunerea la oxizii de azot poate provoca boli pulmonare animalelor, care
seamănă cu emfizemul pulmonar, iar expunerea la dioxidul de azot poate reduce
imunitatea animalelor provocând boli precum pneumonia şi gripa.
Alte efecte: oxizii de azot prin contribuţia la formarea ploilor acide favorizează
acumularea nitraţilor la nivelul solului care pot provoca alterarea echilibrului ecologic
ambiental.
De asemenea, pot provoca deteriorarea ţesăturilor şi decolorarea vopselurilor,
degradarea metalelor.

Metoda de referinţă pentru analiza dioxidului de azot şi a oxizilor de azot este
cea prevăzuta în ISO 7996/1985 "Aer înconjurător - determinarea concentraţiei masive
de oxizi de azot" - metoda prin chemiluminiscenţă. [7]
4.2.3. Norme legislative privind NO2

Normele legislative privind NO2 conform Legii nr. 104/2011 – Calitatea aerului
înconjurător, se redau în tabelul 4.3. [16], [7]
Tabelul 4.3. Norme legislative privind NO2

Dioxid de azot – NO2
3
Prag de alertă 400 μg/m – măsurat timp de 3 ore consecutive în puncte reprezentative pentru
2
calitatea aerului, pe o suprafaţă de cel puţin 100 km sau pe o întreagă zonă sau
aglomerare
3
200 μg/m – valoarea limită orară pentru protecţia sănătăţii umane, a nu se
Valori limită depăşi mai mult de 18 ori într-un an calendaristic
3
40 μg/m – valoarea limită -an calendaristic- pentru protecţia sănătăţii umane
3
30 μg/m – valoarea limită pentru protecţia vegetaţiei
4.2.4. Determinarea dioxidului de azot din aer (conform STAS 10329-75)

4.2.4.1. Principiul metodei
Dioxidul de azot, în mediu acid, reacţionează cu acidul sulfuric pe care îl
diazotează. Acidul sulfuric diazotat se cuplează cu N-1-naftil-etilendiamină formând un
compus azoic de culoare roşie, a cărei intensitate este proporţională cu cantitatea de
dioxid de azot şi se determină spectrofotometric la lungimea de undă de  =550 nm.
Metoda de determinare a NO2 din aer se aplică în cazul în care concentraţia
NO2 este de maxim 10 mg/m³ aer iar sensibilitatea metodei pentru concentraţia de 0,2-
1,0g NO2 /cm³ soluţie absorbantă este de 0,02 g/cm³.
La determinarea NO2 din aer pot da interferenţă următorii compuşi:
32
- SO2 - în concentraţii de 10 ori mai mari decât concentraţia NO 2, care decolorează
compusul azoic. Interferenţa se îndepărtează prin adăugare de acetonă, în proporţie de
1% faţă de volumul soluţiei absorbante.
- O3 - în concentraţii de peste cinci ori mai mari decât concentraţia NO2;
- peroxizii şi clorul - care modifică coloraţia compusului azoic în galben – portocaliu.
Pentru îndepărtarea acestor interferenţe, se va face la scurt timp după luarea
probelor.
4.2.4.2. Aparatură şi materiale
Aparatură şi materiale:
- instalaţie de prelevare a probelor de aer;
- soluţie absorbantă;
- soluţie etalon stoc de azotit;
- soluţie etalon de lucru;
4.2.4.3. Prelevarea probelor
Pentru prelevarea probelor de aer se montează în serie dispozitivele indicate în
schema din figura 1.3 din § 1.2.3. Se introduc cate 10 cm³ soluţie absorbantă în fiecare
vas de absorţie. Aerul de analizat este aspirat cu un debit de 0,3 l/min. În timpul
prelevării, vasele de absorbţie se aduc cantitativ într-un balon cotat de 50 cm³ şi se
completează până la semn cu apă bidistilată. Se omogenizează prin agitare şi se
măsoară extincţia soluţiei colorate, la spectrofotometru, la lungimea de undă = 550nm,
în cuve cu grosimea stratului de 1 cm, faţă de soluţia absorbantă ca proba de referinţă.
Valoarea obţinută pentru extincţie se citeşte pe curba de etalonare şi se află
concentraţia corespunzătoare de dioxid de azot din proba fotometrată, în g/cm³.
4.2.4.4. Preparare reactivi
1.Soluţie absorbantă
Într-un balon cotat de 1000 cm³ se introduc cca 600 cm³ apă bidistilată în care
se dizolvă 5 g acid sulfanilic anhidru eventual la cald. După răcire se adaugă 50 cm³
acid acetic glacial, 10 cm³ acetonă 0,05 g N-1-naftil-etilendiamină clorhidrat şi se
completează cu apă bidistilată până la semn. Soluţia obţinută este stabilă câteva luni de
zile dacă este păstrată la rece şi la întuneric.
2.Soluţia etalon de azotit
a. soluţia de bază: 1,0797 g azotit de sodiu se aduc la balon cotat de 1000 cm³ cu
apă distilată, 1 cm³ din această soluţie corespunzând la 1 mol NO2. Soluţia se
pastrează la rece şi la întuneric, în aceste condiţii fiind stabilă aproximativ 1 an.
b. o soluţie de lucru: 5 cm³ din soluţia etalon de bază se diluează cu apă distilată
la 1000 cm³, 1 cm³ din această soluţie corespunzând la 0,005 mg NO2.
4.2.4.5. Trasarea curbei de etalonare
Din soluţia etalon de lucru se măsoară cu o biuretă volumele prezentate în
tabelul 4.4 şi se introduce fiecare în câte un balon cotat de 25 cm³ completându-se apoi
cu soluţia absorbantă.
Tabelul 4.4. Soluţii etalon pentru analiză

Conc.în NO2 pe proba de aer µg 0 5 10 10 15 20 25
Soluţie etalon de lucru cm³ 0 1 2 2 3 4 5

Soluţie absorbantă cm³ 25 24 24 23 22 21 20
După 30 de minute se măsoară extincţia fiecărei concentraţii în aceleaşi condiţii

ca şi la proba de analizat. Se trasează curba de etalonare înscriind pe ordonată
extincţiile probelor etalon, iar pe abscisă concentraţiile corespunzătoare de NO 2 în
µg/cm³.
4.2.4.6. Prezentarea şi etalonarea rezultatelor
Pentru calcularea concentraţiei NO2 din aer se utilizează formula (4.4):
33
50  c
NO2  [mg/m³] (4.4)
V
unde: 50 - volumul soluţiei din balonul cotat al probei luate în lucru, în cm³;
c - concentraţia de NO2 în soluţia fotometrată, în µg/cm³;
V - volumul de aer recoltat, în dm³.
4.2.5. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda I

Etape de lucru:
1. se trece cantitativ conţinutul microabsorbitoarelor într-un balon cotat de 25 ml;
2. se completează cu apă bidistilată;
3. se adaugă 0,5 ml acid sulfanilic şi 0,5 ml α-naftilamină;
4. se agită şi se lasă în repaus 10 minute;
5. se adaugă cinci picături sulfit de sodiu 0,01 N;
9. din curba de etalonare se determină cantitatea de NO2 din proba recoltată;
10. se determină concentraţia dioxidului de azot din aer cu relaţia (4.5):
mgNO2 C
 (4.5)
m3aer V
unde: C = cantitatea de NO2 din proba de aer recoltată (µg);
V = volumul de aer recoltat (l).
4.2.6. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda II

Etape de lucru:
1. se trece cantitativ conţinutul microabsorbitoarelor într-un balon cotat de 25 ml;
2. se completează cu apă bidistilată; se agită;
7. se determină concentraţia dioxidului de azot din aer cu relaţia (4.5) de mai sus.
4.2.7. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda III

Etape de lucru:
1. se trece cantitativ conţinutul microabsorbitoarelor într-o eprubetă gradată de 10 ml;
2. se aduce la semn cu soluţie absorbantă;
3. se adaugă 0,5 ml sulfamidă;
4. se agită şi se lasă în repaus două minute;
5. se adaugă 0,5 ml metafenilen diamină şi 1 ml NaOH 20%;
6. se lasă în repaus 10 minute;
11. se determină concentraţia NO2 din aer cu relaţia (4.5) din paragraful 4.2.5.
4.2.5. Determinarea conţinutului de oxizi de azot din surse staţionare

Metoda de referinţă pentru determinarea emisiilor oxizilor de azot (NOx) din surse
staţionare se bazează pe colectarea unei mostre dintr-un anumit loc din coş. Colectarea
de NOx prin această metodă este relativ simplă, dacă se utilizează un echipament
adecvat, respectiv o sondă de colectare. Schema aparatului de recoltare, în cazul
34
Fig. 4.2. Metoda de colectare a oxizilor de azot. [9]
testului unei surse de NOx, este redată în figura 4.2. Sonda conţine o soluţie de acid
sulfuric şi peroxid de hidrogen, care reacţionează cu NOx. Trebuie să fie determinat
volumul şi conţinutul de umiditate din gazul evacuat pentru calcularea debitului masic
total al emisiei. Colectarea este trimisă la un laborator, unde concentraţia de oxizi de
azot, exceptând oxidul azotic, este determinată prin cromatografie. O mostră de gaz
poluat este reţinută foarte rapid (15÷30 s), astfel că sunt necesare 12 recoltări pentru a
completa o serie de trei teste. Domeniul acestei metode a fost determinat ca fiind între 2
şi 400 mg NOx /m3 (gaz uscat fără diluţie). Pentru surse staţionare este extrasă
continuu din locul de test o mostră integrală de gaz şi o parte din aceasta este trimisă
unui analizator instrumental chimiluminiscent, pentru determinarea concentraţiilor de
NOx din gaz. Mostra de gaz este condiţionată înainte de introducerea în analizatorul de
gaz, prin eliminarea particulelor şi umezelii. Recoltarea are loc la o rată constantă pe
întreaga perioadă a testului.
Analizorul de NOx se bazează pe principiul chimiluminescenţei, pentru a
determina continuu concentraţiile de NOx din fluxul de gaz. El trebuie să conţină un
convertor NO2-NO. Acest convertor nu este necesar dacă din date reiese că NO2 din
gazele evacuate este mai mic decât 5 % din concentraţia totală de NO2. Calitatea
elementelor de control necesară analizatorului instrumental presupune: calibrarea erorii
analizatorului (cu erori mai mici de ±2 %), verificarea absenţei influenţelor introduse de
sistemul de colectare (cu erori de ±5 %), verificarea punctului de „0” şi marcarea
perioadei de testare (cu erori sub ±3 %).
4.3. Ozon - O3

Ozonul este un gaz foarte oxidant, foarte reactiv, cu miros înecăcios. Se
concentrează în stratosferă şi asigură protecţia împotriva radiaţiei UV dăunătoare vieţii.
Ozonul, prezent la nivelul solului, se comportă ca o componentă a "smogului
fotochimic". Se formează prin intermediul unei reacţii care implică în particular oxizi de
azot şi compuşi organici volatili.
Efecte asupra sănătăţii: concentraţia de ozon la nivelul solului provoacă iritarea
aparatului respirator şi iritarea ochilor. Concentraţii mari de ozon pot provoca reducerea
funcţiei respiratorii.
35
Efecte asupra mediului: ozon de la nivelul solului este responsabil de daune
produse vegetaţiei prin atrofierea unor specii de arbori din zonele urbane. [7]

Metodele de referinţă pentru analiza ozonului şi de calibrare a instrumentelor
pentru ozon sunt:
- pentru analiză: metoda fotometrică în UV (ISO 13964);
- pentru calibrare: fotometru de referinţă în UV (ISO 13964, VDI 2468, B1.6). [7]
4.3.3. Norme legislative privind O3

Normele legislative privind O3 conform Legii nr. 104/2011 – Calitatea aerului
înconjurător se redau în tabelul 4.3. [16]
AOT40 [exprimat în (µg/m3) x ore] înseamnă suma diferenţelor dintre
concentraţiile orare mai mari decât 80 µg/m3 (= 40 părţi pe miliard) şi 80 µg/m3 pe o
perioadă dată de timp, folosind doar valorile pe o oră măsurate zilnic între 8,00 şi 20,00,
ora Europei Centrale (CET). În cazurile în care nu sunt disponibile toate datele
măsurate posibile, valorile AOT40 sunt calculate cu ajutorul următorului factor:
AOT40estimare = AOT40măsurate x (numărul total posibil de ore*) / numar de valori
orare măsurate. Numărul total posibil de ore* este egal cu numărul de ore din perioada
de timp prevăzută în definiţia AOT40 (între orele 8,00 şi 20,00 CET, de la 1 mai până la
31 iulie în fiecare an, pentru protecţia vegetaţiei, şi din 1 aprilie până la 30 septembrie în
fiecare an, pentru protecţia pădurilor).
Tabelul 4.3. Norme legislative privind O3

Ozon –O3
3
Prag de alertă 240 μg/m – media pe 1 oră
3
Valori ţintă 120 μg/m - valoarea ţină pentru protecţia sănătăţii umane a nu se depasi in mai mult
de 25 de zile pe an calendaristic, mediat pe 3 ani
AOT40 (calculata pe baza valorilor orare)
3
18 000 µg/m x ora, medie pe 5 ani - valoarea ţintă pentru protecţia vegetaţiei
3
Obiectiv pe 120 μg/m – obiectiv pe termen lung pentru protecţia sănătăţii umane
termen lung AOT40 (calculat din valorile orare)
3
6.000 µg/m x ora – obiectiv pe termen lung pentru protecţia vegetaţiei
4.3.4. Metodă de determinare spectrofotometrică continuă, a ozonului din aer

Metoda foloseşte o soluţie absorbantă de iodură de potasiu (KI) 1 ... 2%, de
preferinţă 1%, tamponată cu 3% fosfat disodic şi 1,3% fosfat monopotasic, în care s-a
adăugat, de la început 0,2 ... 1,5% de preferinţă 0,5% (vol.) o soluţie de amidon 0,5%
care, după contactul cu aerul ozonat (are în componenta sa un procent destul de
important de ozon), îşi modifică culoarea în albastru, colorimetrarea continuă a soluţiei
colorate în albastru, ce a fost obţinută şi prelucrarea semnalelor obţinute, pe baza unei
curve de etalonare pentru obţinerea în direct a concentraţiei de ozon- măsurată din
aerul încăperilor, sau din mediul ambiant, unde acest gaz se află în concentraţii foarte
mici. Soluţia de amidon trebuie să fie maturizată 9 zile, 24 h. După maturizare, se mai
poate utiliza maximum 10 zile.
4.4. Monoxid de carbon - CO

La temperatura mediului ambiental, monoxidul de carbon este un gaz incolor,
inodor, insipid, de origine atât naturală cât şi antropică.
Surse naturale: arderea pădurilor, emisiile vulcanice şi descărcările electrice.
Surse antropice: se formează în principal prin arderea incompletă a
combustibililor fosili. [4]
36
Alte surse antropice: producerea oţelului şi a fontei, rafinarea petrolului, traficul
rutier, aerian şi feroviar. Monoxidul de carbon se poate acumula la un nivel periculos în
special în perioada de calm atmosferic din timpul iernii şi primăverii (acesta fiind mult
mai stabil din punct de vedere chimic la temperaturi scăzute), când arderea
combustibililor fosili atinge un maxim. Monoxidul de carbon produs din surse naturale
este foarte repede dispersat pe o suprafaţa întinsă, nepunând în pericol sănătatea
umană.
Efecte asupra sănătăţii populaţiei: este un gaz toxic, în concentraţii mari fiind
letal (la concentraţii de aproximativ 100 mg/m3) prin reducerea capacitaţii de transport a
oxigenului în sânge, cu consecinţe asupra sistemului respirator şi a sistemului
cardiovascular. La concentraţii relativ scăzute:
- afectează sistemul nervos central;
- slăbeşte pulsul inimii, micşorând astfel volumul de sânge distribuit în organism;
- reduce acuitatea vizuală şi capacitatea fizică;
- expunerea pe o perioadă scurtă poate cauza oboseală acută;
- poate cauza dificultăţi respiratorii şi dureri în piept persoanelor cu boli
cardiovasculare;
- determină iritabilitate, migrene, respiraţie rapidă, lipsă de coordonare, greaţă,
ameţeală, confuzie, reduce capacitatea de concentrare.
Segmentul de populaţie cel mai afectat de expunerea la monoxid de carbon îl
reprezintă: copiii, vârstnicii, persoanele cu boli respiratorii şi cardiovasculare,
persoanele anemice, fumătorii.
Efecte asupra plantelor: la concentraţii monitorizate în mod obişnuit în atmosferă
nu are efecte asupra plantelor, animalelor sau mediului.

Metoda de referinţă pentru măsurarea monoxidului de carbon este metoda
spectrometrică în infraroşu nondispersiv (NDIR): ISO 4224. [7]
4.4.3. Norme legislative privind CO

Normele legislative privind CO conform Legii nr. 104/2011 – Calitatea aerului
Tabelul 4.4. Norme legislative privind CO

Monoxidul de carbon – CO
3
Valoarea limită 10 μg/m – valoarea limită orară pentru protecţia sănătăţii umane
4.4.4. Determinarea conţinutului de monoxid de carbon

În funcţie de condiţiile de operare, determinarea conţinutului de monoxid de
carbon (CO), poate fi efectuată cu un sistem de colectare integrat sau continuu (fig.4.3).
Când condiţiile de operare sunt uniforme şi stabile (nu există fluctuaţii în rata de
curgere sau în concentraţia CO din fluxul gazos), pot fi utilizate metodele de recoltare
Fig. 4.3. Colectarea continuă a CO.
37
continuă. Sonda de recoltare poate fi plasată în orice punct al coşului, de preferat în
apropierea centrului. Mostra este extrasă la o rată de recoltare constantă. Pe măsură ce
fluxul de gaz trece prin aparatul de colectare, sunt eliminaţi dioxidul de carbon şi
umiditatea, din fluxul de gaz. Concentraţia CO este apoi măsurată de un analizator
infraroşu nondispersiv, care oferă citirea directă a concentraţiilor. Prin această metodă,
concentraţia minim detectabilă de CO este determinată la 20 ppm într-un domeniu de
1÷1000 ppm.
În figura 4.4 este prezentat schematic un aparat asamblat pentru recoltarea
integrată a CO. Pentru o colectare integrată, sonda de recoltare poate fi amplasată în
apropierea centrului coşului, iar rata de colectare este ajustată în funcţie de viteza
gazelor de coş. Pe măsură ce gazele trec prin aparatul de recoltare, umezeala este
îndepărtată şi gazul este colectat în sacul flexibil. De aceea, analiza mostrei este
efectuată într-un laborator cu un analizator infraroşu nondispersiv.
Fig. 4.4. Colectarea CO în schema integrată. [9]
Pentru această metodă este necesară, în general, o perioadă de colectare de o

oră. Perioadele de colectare sunt specificate în funcţie de caracteristicile mostrelor şi
pot fi şi mai mari de o oră (de ex. pentru rafinăriile de petrol).
4.5. Pulberile în suspensie PM10 şi PM2,5

Pulberile în suspensie reprezintă un amestec complex de particule foarte mici şi
picături de lichid. În fig. 4.5 [7] se ilustrează dimensiunile particulelor PM10 şi modul de
formare.
PM10, PM2,5 se definesc conform Legii nr. 104/2011 – Calitatea aerului
înconjurător, astfel [16]:
a) PM10 - particule în suspensie care trec printr-un orificiu de selectare a dimensiunii,
astfel cum este definit de metoda de referinţa pentru prelevarea şi măsurarea PM10, SR
EN 12341, cu un randament de separare de 50% pentru un diametru aerodinamic de
10µm;
b) PM2,5 - particule în suspensie care trec printr-un orificiu de selectare a dimensiunii,
astfel cum este definit de metoda de referinţa pentru prelevarea şi măsurarea PM2,5, SR
EN 14907, cu un randament de separare de 50% pentru un diametru aerodinamic de
2,5 µm.
Surse naturale: erupţii vulcanice, eroziunea rocilor, furtuni de nisip şi dispersia
polenului.
Surse antropice: activitatea industrială, sistemul de încălzire a populaţiei,
centralele termoelectrice. Traficul rutier contribuie la poluarea cu pulberi produsă de
pneurile maşinilor atât la oprirea acestora cât şi datorită arderilor incomplete.
38
Fig. 4.5. Modul de formare şi dimensiunile particulelor PM10.
Efecte asupra sănătăţii populaţiei: dimensiunea particulelor este direct legată de
potenţialul de a cauza efecte. O problemă importantă o reprezintă particulele cu
diametrul aerodinamic mai mic de 10 micrometri, care trec prin nas şi gât şi pătrund în
alveolele pulmonare provocând inflamaţii şi intoxicări. Sunt afectate în special
persoanele cu boli cardiovasculare şi respiratorii, copiii, vârstnicii şi astmaticii.
Copiii cu vârsta mai mică de 15 ani inhalează mai mult aer, şi în consecinţă mai
mulţi poluanţi. Ei respiră mai repede decât adulţii şi tind să respire mai mult pe gură,
ocolind practic filtrul natural din nas. Sunt în mod special vulnerabili, deoarece plămânii
lor nu sunt dezvoltaţi, iar ţesutul pulmonar care se dezvoltă în copilărie este mai
sensibil.
Poluarea cu pulberi înrăutăţeşte simptomele astmului, respectiv tuse, dureri în
piept şi dificultăţi respiratorii.
Expunerea pe termen lung la o concentraţie scăzută de pulberi poate cauza
cancer şi moartea prematură. Caracteristica particulelor cu diametrul mai mic de 10 μm
(PM10 şi PM2,5) este faptul că acestea sunt aspirate de aparatul respirator uman şi
pătrund direct în plămâni de unde sunt absorbite în sistemul vascular.
Având în vedere valorile mari înregistrate pentru concentraţia de PM 10 în
atmosfera urbană (pe durata a mai multor campanii de monitorizare) se recomandă
luarea unor măsuri imediate, cum ar fi [4] [7]:
- controlul poluării cu particule emise (s-au transportate) de traficul rutier;
- dezvoltarea de bariere verzi în jurul oraşelor pentru a reduce numărul de particule
transportate de vânt din ariile limitrofe;
- programe de reducere a emisiilor de particule generate de sobe cu lemne, peleţi s-au
cărbune (destul de numeroase în zonele locuite);
- controlul agenţilor industriali, în special din industria de construcţiilor de locuinţe (spre
exemplu prin obligarea instalării de plase de reţinere pe elementele de construcţie şi
udarea permanentă a molozului rezultat).
În ceea ce priveşte măsurile de autoprotecţie a populaţiei se recomandă:
39
- reducerea pe cât posibil a deplasărilor pe jos în zonele intens poluate (intersecţii
rutiere);
- evitarea activităţilor fizice intense (alergări, sport) în apropierea zonelor intens poluate
sau în zilele cu atmosferă “încărcată”;
- conducerea vehiculelor cu viteză redusă pe drumurile nepavate sau în zonele de
construcţii.

Metoda de referinţă pentru prelevarea şi măsurarea PM10 este cea descrisă în
SR EN 12341 "Calitatea aerului - procedura de testare pe teren pentru a demonstra
echivalenţa de referinţă a metodelor de prelevare a fracţiunii PM10 din pulberile în
suspensie". Principiul de măsurare se bazează pe colectarea pe filtre a fracţiunii PM10 a
pulberilor în suspensie şi determinarea masei acestora cu ajutorul metodei gravimetrice.
Metoda de referinţă pentru prelevarea şi măsurarea PM2,5 va fi stabilită potrivit art. 47
din normativ. [7]
4.5.3. Norme legislative privind PM10

Normele legislative privind PM10 conform Legii nr. 104/2011 – Calitatea aerului
Tabelul 4.5. Norme legislative privind PM10

Pulberile în suspensie - PM10
Valori limită 3
50 μg/m – valoarea limită zilnică pentru protecţia sănătăţii umane(a
nu se depăşi mai mult de 35 de ori într-un an calendaristic)
3
40 μg/m – valoarea limită anuală pentru protecţia sănătăţii umane
4.5.4. Determinarea conţinutului de particule de la surse staţionare

Pentru particule, procedurile de testare a sursei sunt mult mai detailate ca acelea
folosite pentru gaze. Deoarece particulele prezintă efecte inerţiale şi nu sunt distribuite
uniform în coş, colectarea pentru obţinerea de probe reprezentative este mult mai
complexă decât la cele pentru celelalte gaze poluante.
Metoda redată schematic în figura 4.6, [9] este cea mai des folosită la
determinarea emisiilor de impurităţi ale unei surse staţionare.
Conform uzanţei metodelor folosite, o impuritate (excepţie făcând generatoarele
de abur care folosesc combustibil fosil, lichid sau gazos), se defineşte ca fiind material
reţinut la 1210C de mediul de filtrare.
Aparatul de recoltare a mostrelor trebuie să fie totuşi modificat, în conformitate cu
definiţia de stare a unei particule. De exemplu, o stare poate fi poluantă atunci când
există material colectabil în condiţiile din coş. Acest mod de definire permite ca mediul
de filtrare să fie amplasat în coş.
În conformitate cu testul sursei de particule, mostrele sunt luate în câteva puncte
din coş, care reprezintă arii egale. La fiecare punct al mostrei sunt măsurate viteza,
temperatura, masa moleculară şi presiunea statică a particulelor de gaz.
Sonda este aşezată la primul punct de colectare a probelor şi aparatele sunt
aranjate astfel încât să poată colecta o mostră în condiţiile de măsurare din acel punct.
Procesele se repetă continuu, de la primul punct, până când mostrele sunt luate din
fiecare punct. Pentru a valida rezultatele în testul sursei de particule, mostra trebuie
colectată izocinetic.
Măsurarea condiţiilor de la coş permite ajustarea ratei de colectare pentru a
îndeplini cerinţele.
Pe măsură ce fluxul de gaz trece prin aparatele de colectare, particulele sunt
prinse în filtru, este îndepărtată umezeala şi este măsurat volumul mostrei. [9]
40
Fig. 4.6. Colectarea mostrelor pentru determinarea conţinutului de particule.
În timpul finalizării colectării, materialul colectat este recuperat şi trimis spre
laborator, pentru determinarea gravimetrică sau alte analize.
4.5.5. Determinarea pulberilor PM10 din mediul ambiant

Pulberile PM10 sunt dăunătoare sănătăţii omului deoarece se pot depune pe căile
superioare ale aparatului respirator, producând leziuni şi îmbolnăviri grave ale traheii.
În vederea perfecţionării aparaturii de laborator, pentru determinarea imisiilor de pulberi
PM10 s-a realizat un aparat de prelevare, denumit LVS – 10, în conformitate cu
cerinţele SR EN 12341/2002 „Calitatea aerului. Determinarea fracţiei PM10 sub formă
de pulberi din suspensie. Metodă şi proceduri de încercare in situ pentru demonstrarea
echivalenţei cu metoda de măsurare de referinţă “. [17]
Aparatul / instalaţia de prelevare a pulberilor PM10 (fig.4.7) este compus din:
separator, port filtru, filtru, contor de aer, pompă de vid, furtun de legătură şi suportul
separatorului.
41
Fig. 4.7. Aparat de colectare pulberi LVS -10.
Principiul de prelevare a pulberilor PM10 din aerul ambiental cu instalaţia
menţionată este următorul: cu ajutorul pompei de vid (7), aerul cu praf este aspirat prin
separatorul, (1) cu care se realizează reţinerea particulelor cu dimensiunile mai mari de
10 µm. Particulele respirabile sub 10 µm sunt reţinute pe filtrul din fibră de sticlă, (3).
Volumul de aer aspirat prin filtru este determinat cu ajutorul contorului, (6). Legătura
dintre componentele instalaţiei se realizează cu furtun elastic, (5). Reglarea şi
corectarea debitului la 2,3 m3/h se realizează cu ajutorul ventilului, (8).
Separatorul are rolul selectării pulberilor PM10 din aerul ambiental conform
standardului SR EN 12341/2002 [17]. La proiectarea şi realizarea separatorului s-au
avut în vedere elementele dimensionale de bază din standardul respectiv.
Sensul de circulaţie al aerului aspirat din mediul ambiant şi de reţinere a
particulelor PM10 sunt redate în fig. 4.8.
Separatorul are în componenţă opt tuburi impactoare cu ajutorul cărora se
realizează selectarea particulelor mari prin fenomenul de impact. Particulele respirabile
din curentul de aer sunt reţinute pe filtru.
Viteza de impact a particulelor la ieşirea din cele opt tuburi impactoare cu
diametrul d = 6,5 mm, la un debit de aspirare Q = 2,3 m3/h, este dată de relaţia (4.6):
LEGENDA
Pulberi totale aspirate din aerul ambiental
Pulberi PM10 retinute pe filtru
Aer curat aspirat de pompa de vid
Fig. 4.8. Sensul de circulaţie al aerului aspirat din mediul ambiant.
42
Q Q 2,3m 3 / h
V     2,4m / s (4.6)
S  d2 3,14  0,0065 2
8 3600  8 
4 4
Pentru determinarea concentraţiei gravimetrice a prafului PM10 se utilizează filtre
din fibră de sticlă care se cântăresc înainte şi după recoltare. Contorul de aer este
verificat metrologic şi cu certificat de etalonare. Pompa de vid tip ACCO este alimentată
la tensiunea de 220V c.a.
Concentraţia gravimetrică (C) de praf PM10 se determină cu relaţia (4.7):
G  G1
C 2 mg / m 3 (4.7)
Q
G2, G1 – masa finală şi iniţială a filtrului [mg];
Q – volumul de aer aspirat pe minut [m3].
Pentru determinarea pulberilor PM10 din mediu, autorităţile competente şi agenţii
economici interesaţi utilizează aparate achiziţionate de pe piaţa externă din Uniunea
Europeană sau SUA.
4.6. Determinarea conţinutului de pulberi sedimentabile
Se prezintă în continuare metoda de determinare a pulberilor sedimentabile din

atmosferă, constituite din pulberile care se depun sub acţiunea gravitaţiei, precum şi din
cele antrenate de precipitaţii.
4.6.1. Principiul metodei

Metoda constă în colectarea pulberilor din atmosferă în vase cu suprafaţa
cunoscută, într-un interval de timp stabilit şi determinarea gravimetrică a acestora.
Pentru colectarea probelor se recomandă dispozitivul din figura 1.4, din § 1.2.6.
În perioada rece a anului, pentru a apreveni îngheţarea, în vasele de colectare
se va introduce în locul apei distilate un amestec de apă distilată şi alcool etilic, în
proporţie de 3+1 vol.
În perioada caldă a anului, pentru a preveni dezvoltarea microorganismelor, în
apa distilată din vasele de colectare se va adăuga o cantitate de sulfat de cupru. Durata
de expunere a vaselor de colectare va fi de 30 de zile. În cazul când apa depăşeşte
volumul vasului de colectare probele respective nu se iau în considerare.
4.6.2. Modul de lucru

Vasele ce conţin pulberile sedimentabile se acoperă şi se duc în laborator, având
grijă să nu se impurifice sau să nu se verse în timpul transportului. Vasele se şterg la
exterior cu un tifon umed şi apoi cu unul uscat. Cu ajutorul unei pense se ridică:
frunzele, insectele şi alte corpuri străine spălându-se cu un jet de apă distilată.
Conţinutul vasului se trece cantitativ într- un pahar cu cioc, cu ajutorul unei baghete de
sticlă prevăzută cu un manşon de cauciuc la un capăt. Aducerea probei în pahar se
face trecând-o printr-o sită cu latura ochiului de 1 mm, impurităţile de pe sită se spală
apoi cu un jet de apă distilată care se pune tot în pahar.
Proba din pahar se evaporă aproape de sec, iar conţinutul paharului se trece
apoi cantitativ într-o capsulă de porţelan, adusă în prealabil la masă constantă la
temperatura de 105 °C. Soluţia din capsulă se evaporă la sec pe baia de apă sau pe
plita electrică având în vedere ca temperatura să nu depăşească 100°C. După
evaporare capsula cu proba se şterge la exterior cu un tifon curat şi se ţine în etuvă la
temperatura de 105°C timp de 2 ore. Se răceşte în exicator timp de o oră apoi se
cântăreşte la balanţa analitică. Operaţiile de uscare, răcire şi cântărire se repetă până la
masă constantă.
43
4.6.3. Calculul rezultatelor
Diferenţa dintre masa capsulei cu reziduu şi masa capsulei goale reprezintă
cantitatea totală de pulberi depuse în vasul de colectare.
Conţinutul de pulberi sedimentabile se exprimă în g/m²/lună şi se calculează cu
relaţia (4.8):
( M  0,0177  V ) 30
PM   [g / m2 / lună] (4.8)
S t
unde :
- m – masa pulberilor sedimentabile din probă, în g;
- 0,0177– cantitatea de CuSO4 * H2O adăugat, în g;
- V – volumul vasului de colectare, în l;
- S – suprafaţa vasului de sedimentare (cm2);
- t – timpul de expunere (zile).
4.7. Determinarea conţinutului de fluoruri
Fluorurile pot apărea ca particule sau fluoruri gazoase; particulele sunt capturate
de filtru, iar fluorurile gazoase sunt capturate în reacţia chimică cu apa.
Emisiile totale de fluoruri din surse staţionare pot fi determinate prin două
metodele de referinţă. Diferenţa dintre cele două metode constă în procedura analitică
de determinare a fluorurilor.
Mostrele sunt obţinute prin procedurile prezentate pentru particule.
Pe măsură ce fluxul gazos trece prin aparatul de colectare, fluorurile gazoase
sunt eliminate prin reacţia chimică cu apa, particulele sunt capturate de filtru şi se
măsoară volumul mostrei. Mostra este recuperată şi trimisă la laborator pentru analiză.
Procedurile sunt complexe şi trebuie realizate de un chimist experimentat. O
metodă este cromatografică, iar cealaltă metodă utilizează, un electrod care atrage un
ion specific.
Este necesară, de obicei, o perioadă de colectare de o oră, pentru ambele
metode. Metodele de colectare sunt specificate de anumite standarde; standardele
aplicate instalaţiilor de triplu-fosfat solicită o perioadă de colectare de o oră sau mai
mult. Standardul poate specifica un volum minim de colectare, care va stabili durata
minimă a perioadei de colectare.
Domeniul metodei cromatografice este 0÷1,4 μg/ml de fluoruri, iar domeniul cu
electrod este de 0,02÷2000 μg/ml de fluoruri.
În figura 4.9 [9] se prezintă schema unui aparat de colectare a fluorurilor, utilizat
în cadrul ambelor metode.
44
Fig. 4.9. Aparatul de colectare pentru fluoruri.
4.8. Determinarea concentraţiei totale a compuşilor organici gazoşi
Există două metode de testare de referinţă: una pentru determinarea totalului

compuşilor organici nemetanici gazoşi şi una pentru analiza instrumentală a compuşilor
organici gazoşi totali. [9]
Metoda pentru determinarea compuşilor organici nemetanici gazoşi se aplică în
cazul măsurării compuşilor organici volatili (COV), raportaţi în carbon.
Particulele organice interferează cu analiza şi, de aceea, în unele cazuri este
necesar un filtru de particule în interiorul coşului. Metoda reclamă ca mostra de emisii
să fie extrasă la o rată constantă, printr-o capcană de condensare rece (oala de
condens), prin intermediul unui rezervor al mostrelor evacuate.
Totalul compuşilor organici nemetanici gazoşi este determinat prin combinarea
rezultatelor analitice obţinute din analizele independente ale capcanei de condensare şi
a fracţiilor din rezervorul de colectare. După realizarea colectării, conţinutul organic
reţinut în oala de condensare este oxidat în dioxid de carbon, care este colectat
cantitativ în vasul de evacuare şi apoi o parte din CO2 este redus la metan şi măsurat
cu detectorul cu flacără ionizată.
Conţinutul organic al mostrelor recoltate în rezervorul de colectare este măsurat
cu ajutorul coloanei cromatografice, pentru a obţine separarea compuşilor organici
45
nemetanici de CO, CO2 şi CH4. Compuşii organici nemetanici sunt oxidaţi la CO2, reduşi
la CH4, şi măsuraţi cu detectorul cu flacără ionizată.
Sistemul de colectare constă într-o capcană (oală) de condensare, un sistem de
control al curgerii şi un rezervor de colectare (fig. 4.10). [9]
Fig. 4.10. Sistemul de colectare pentru determinarea totalului compuşilor organici nemetanici
gazoşi.
Sistemul analitic este alcătuit din două subsisteme majore: un sistem de oxidare,
pentru recuperarea şi condiţionarea conţinutului oalei de condensare şi a analizatorului
de compuşi nemetanici. Analizatorul de compuşi nemetanici utilizează gazul
cromatograf şi este echipat cu un catalizator de oxidare, un catalizator de reducere şi
un detector cu flacără ionizată. Sistemul de recuperare şi condiţionare a compuşilor
organici capturaţi în oala de condensare constă într-o sursă de căldură, un catalizator
de oxidare, un analizator infraroşu non-dispersiv şi un vas de colectare intermediară.
Determinarea compuşilor organici gazoşi totali utilizează o metodă de analiză
instrumentală, pentru determinarea concentraţiilor totale de organice gazoase, care
foloseşte analizatorul cu flacără ionizată. Metoda se aplică măsurării concentraţiei
gazoase totale a vaporilor constituiţi, în primul rând, din alcani, alchene, şi/sau arome
(hidrocarburi aromatice). Concentraţiile sunt exprimate în funcţie de propan (sau alt gaz
de calibrare adecvat) sau în funcţie de carbon.
O mostră de gaz este extrasă din sursă printr-o linie de colectare încălzită, iar
dacă este necesar, se adaugă un filtru din fibră de sticlă la analizatorul cu flacără
ionizată. În figura 4.11 [9] se prezintă o schemă a sistemului de colectare.
Rezultatele sunt prezentate ca volum al concentraţiei echivalente a gazului de
calibrare sau în echivalent carbon.
Limita superioară a aparatelor de măsurare a concentraţiei au, de obicei,
domeniul de 1,5÷2 ori mai mare decât maximul emisiilor uzuale. Dacă nu se furnizează
o valoare a intervalului, se utilizează una echivalentă, de 1,5÷2,5 ori mai mare decât
concentraţia aşteptată. Pentru conformitate, valoarea intervalului trebuie să aibă 100 de
procente pe scara de înregistrare.
46
Fig. 4.11. Schema sistemului de măsurare pentru colectarea continuă a mostrelor din
emisiile compuşilor organici totali.
4.9. Determinarea prezenţei multimetalelor din surse staţionare
Metoda de colectare utilizată, în mod normal, pentru măsurarea emisiilor de

metale din surse staţionare derivă din metodologia de determinare a emisiilor metalice
din gazele de evacuare provenite de la incinerarea deşeurilor periculoase şi procese de
combustie similare.
Aceasta metodă, este utilizată pentru determinarea, în emisiile la coş, a surselor
staţionare, ale: cromului (Cr), cadmiului (Cd), arsenicului (As), cuprului (As), nichelului
(Ni), magneziului (Mn), beriliului (Be) cuprului (Cu), zincului (Zn), plumbului (Pb),
seleniului (Se), fosforului (P), thaliului (Tl), argintului (Ag), stibiului (Sb), bariului (Ba) şi
mercurului (Hg). Modificările recuperării mostrelor şi a procedurilor de analiză descrise
în metodă, în scopul determinării emisiilor de particule, pot avea un impact semnificativ
asupra determinarii mercurului. [9]
Mostra de la coş este extrasă izocinetic, cu colectarea emisiilor de particule de
către o sondă şi de un filtru încălzit, iar emisiile gazoase sunt colectate într-o serie de
tuburi care conţin soluţii apoase de acid nitric diluat, combinat cu peroxid de hidrogen,
diluat la fiecare două tuburi şi o soluţie acidă de permanganat de potasiu la fiecare două
tuburi (fig. 4.12).
47
Fig. 4.12. Colectarea mostrelor pentru determinarea multimetalelor. [9]
Materiile colectate sunt amestecate cu soluţii acide care dizolvă compuşii şi
constituenţii organici şi care pot crea interferenţe analitice. Amestecarea acidă
(denumită digerare) este realizată cu ajutorul microundelor sau bombardării.
Soluţiile de acid nitric, peroxid hidrogenat, permanganat de potasiu acid, acid
clorhidric, şi de filtru digerat sunt analizate în vederea detectării mercurului, cu ajutorul
spectroscopiei cu absorbţie atomică a vaporilor reci.
Soluţia de acid nitric şi peroxid de hidrogen, de spălare a probei şi cea din filtrul
sunt analizate pentru depistarea; Cr, Cd, Ni, Mn, Be, Cu, Zn, Pb, Se, P, Tl, Ag, Sb, Ba şi
As prin spectroscopie cu emisie de plasmă argon, cuplată inductiv.
Spectroscopia cu absorbţie atomică a grafitului este utilizată la analiza
antimonului, arsenicului, cadmiului, plumbului, seleniului şi thaliului, dacă aceste
elemente reclamă o mai mare senzitivitate analitică.
4.10. Determinarea plumbului (II) din aer
Plumbul este un agent poluant atmosferic important. Principala sursă

antropogenă de poluare cu Pb a fost, până în anul 2001, emisia gazelor de la benzina
întrebuinţată de motoarele maşinilor care folosesc tetraetil plumb ca aditiv de anti-
detonare. În plus, este necesar să se considere foarte importante sursele de poluare cu
plumb şi din unele locuri, ca de exemplu: fabricarea bateriilor, vopselurilor,
insecticidelor, topirea şi recuperarea metalelor. Plumbul atmosferic se depune pe
suprafaţa frunzelor plantelor sau pe particulele de praf de pe marginea şoselelor sau din
apropierea acestora. Persistenţa sa pe particule de praf poate fi de câţiva ani.
Concentraţiile plumbului atmosferic sunt mici, în mod normal asociate cu
particulele, ceea ce înseamnă ca dacă se trece printr-un filtru un volum mare de aer,
particulele depuse conţin suficient plumb pentru a fi detectat. În aceste condiţii
48
procedeul de extracţie lichid-lichid este potrivit pentru a izola şi concentra analitul
recuperat.
O aplicaţie empirică a acestui procedeu, este dizolvarea în acid azotic a
plumbului depus pe frunzele plantelor sau ale copacilor sau pe hârtia filtrului. Pentru a
elimina o serie de interferenţe datorate altor metale, se adaugă ioni cianură drept agent
de complexare.
Ditizona (sau difeniltiocarbazona) reacţionează cu mulţi ioni metalici şi formează
chelaţi cu o coloraţie intensă, care pot fi extraşi în solvenţi organici. Când o soluţie a
ditizonei în diclormetan este pusă în contact cu o soluţie apoasă a unui metal la un pH
adecvat, se formează complexul metal-ditizona care se extrage apoi în stratul organic.
Excesul de reactiv (ditizona) este trecut în faza apoasă prin alcalinizare. Maximul de
absorbţie al complexului metal-ditizona în faza organică este la 520 nm.
4.10.1. Scopul lucrării

Scopul lucrării constă în:
- determinarea concentraţiei plumbului depus pe particule;
- descrierea poluării cu plumb asupra vegetaţiei, datorită benzinei folosită la motoarele
maşinilor;
- folosirea unei metodologii uşor disponibile bazată pe extracţia lichid-lichid combinată
cu fotometria în vizibil.
4.10.2. Partea experimentală

Sticlăria de laborator trebuie spălată mai întâi cu acid azotic 0,01 mol/l pentru a
elimina orice reziduu posibil de plumb (tabelul 4.6).
Tabelul 4.6. Sticlăria de laborator şi reactivii necesari

Sticlărie şi aparatură Reactivi
Baloane din polietilena de 100 ml (2) şi mânuşi
Soluţie standard de concentraţie 1000 mg/l Pb(II)
din latex
Cilindru gradat de 50 ml (1) Ditizona
Pahar Berzelius gradat de 100 ml (1) HNO3
Set de prelevare a probelor Diclorometan
Filtru din fibră de sticlă NH3, soluţie apoasă de concentraţie 25 %
Plăci Petri Na2SO3
Balanţă analitică KCN
Foarfece Na2SO4
Suporturi metalice (8)
Cercuri metalice (8)
Pâlnii de sticlă de 250 ml (8)
Pipetă de 5 ml (1)
Pipete de 5 ml (2)
Hârtie de filtru
Baloane conice (8)
Eprubete (8)
Tuburi cu dop de plută de 10 ml (8)
Spectrofotometru (vizibil)
Modul de preparare a soluţiilor:

1. Soluţie standard de concentraţie 5 mg/l Pb(II). Soluţia standard se prepară prin
adăugarea a 2,5 ml din soluţia stoc de 1000 mg/l şi apoi se completează până la 1 litru
cu 0,1 mol/l HNO3.
49
2. Soluţie stoc de concentraţie 1000 mg/l Pb(II), se prepară prin dizolvarea a 1,5980 g
Pb(NO3)2 în HNO3 0,1 mol/l şi apoi se completează până la 1 litru cu acelaşi solvent.
3. Soluţia alcalină de complexare. Pentru prepararea acesteia se amestecă 750 ml de
NH3 25 % cu 1,0 g KCN si 1,5 g Na2SO3 şi se completează până la 1 litru cu apă pură.
4. Soluţia de ditizona (difeniltiocarbazona) de concentraţie 25 mg/l. Se dizolvă 0,025 g
ditizona într-un litru de diclorometan.
4.10.3. Mod de lucru

1.a) Prelevarea şi pre-tratamentul probelor de plumb de pe frunzele plantelor (proba
A). Se aleg cu atenţie 8 frunze medii de lângă marginea şoselei sau dintr-o zonă cu
trafic intens, care nu prezintă particule de pământ vizibile sau alţi agenţi poluatori vizibili.
Se pun frunzele într-o sticlă de polietilenă spălată mai întâi cu acid azotic (a nu se spăla
sau a nu se şterge frunzele) şi se conservă într-un loc uscat până la momentul analizei.
Se adaugă în recipientul de probă 20 ml de HNO3 0,1 mol/l şi se agită puternic timp de
două minute. Se transferă apoi conţinutul într-un pahar Berzelius de sticlă de 100 ml şi
se spălă sticla pentru probă (de trei ori) cu 4 ml de HNO3 0,1 mol/l, adăugând de fiecare
dată acidul azotic de spălare în paharul gradat ce conţine plumbul dizolvat.
Notă: nu se aruncă frunzele.
b) Prelevarea şi tratamentul probelor pentru analiza plumbului atmosferic prins
pe suprafaţa unui filtru de particule (proba B). Cu ajutorul dispozitivului de prelevare a
probelor, un volum suficient de aer se trece prin filtru pentru a obţine pe filtru o cantitate
de plumb care să se înscrie în domeniul de calibrare. O dată terminată colectarea
probelor, filtrul este aşezat uşor pe o placă Petri (cu ajutorul a două cleme). Apoi, placa
este adusă în laborator, iar filtrul este introdus într-o sticlă în care se adaugă şi 20 ml de
HNO3 0,1 mol/l. Se procedează la fel ca la punctul a).
2. Măsurarea suprafeţei frunzelor. Pentru a determina suprafaţa totală a frunzelor pe
care este depus plumbul, se spălă frunzele cu apă distilată şi se usucă prin presare
între hârtii de filtru. Se desenează conturul pe o hârtie de măsurare, se taie hârtia şi se
cântăreşte. O bucată pătrată de hârtie, cu latura de 10 cm, este, de asemenea,
cântărită pentru a calcula aria în cm2 a suprafeţei totale a probelor de frunze.
3. Extracţia şi determinarea plumbului. Fiecare soluţie din proba A şi B se tratează
după cum urmează: se amestecă într-o pâlnie de extracţie conţinutul paharului gradat, 5
ml soluţie alcalină de complexare şi 5 ml soluţie de ditizonă. Amestecul se agită
puternic timp de 5 minute. Se opreşte agitarea 5 minute pentru a permite separarea
fazelor (apoasă şi organică). Se deschide pâlnia şi faza organică se trece într-o
eprubetă. Se adaugă un vârf de spatulă de Na2SO4 anhidru în eprubetă, se agită şi apoi
faza organică se filtrează pe o hârtie de filtru, recoltându-se filtratul într-o altă eprubetă
uscată care este imediat închisă pentru a evita evaporarea solventului.
Precauţii: tuburile de testare şi celula fotometrică trebuie uscate complet (se
poate folosi un curent de aer fierbinte). Se ajustează lungimea de undă la 520 nm şi se
face absorbanta zero cu diclormetan.
4. Graficul de calibrare. În tabelul 4.7 sunt trecuţi reactivii (în ordinea adăugării lor) ce
urmează a fi amestecaţi pentru prepararea setului de soluţii standard.
Precauţii:
- a se evita în orice moment contactul cu soluţia de cianură şi soluţiile acide;
- a nu se arunca soluţiile reziduale la canal; acestea trebuie depozitate în recipienţi
corespunzători.
50
Tabelul 4.7. Reactivii ce urmează a fi amestecaţi pentru prepararea setului de soluţii
standard
Pâlnia: 1 2 3 4 5 6
Soluţie standard de 5 mg/l, ml 0 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5
Soluţie de HNO3 0,1 mol/l, ml 20 20 20 20 20 20
Soluţie alcalină de complexare, ml 5 5 5 5 5 5
Soluţie de ditizonă 25 mg/l , ml 5 5 5 5 5 5
[Pb] (mg/l) în stratul organic 0 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5
4.11. Determinarea amoniacului din aer (Conform STAS 10812-76)
O mare parte din amoniacul prezent în atmosferă este datorat surselor naturale
de emisie (aproximativ 80 % din totalul emisiilor anuale) dar cantităţi importante pot fi
puse şi pe seama surselor antropogene de emisie, localizate în zona marilor aglomeraţii
urbane şi în zone puternic industrializate. Industria chimică de mare tonaj (în special
fabricile de obţinere a NH3 şi a îngrăşămintelor minerale cu azot) este o sursă
antropogenă importantă de amoniac.
4.11.1. Principiul metodei

Amoniacul acţionează cu tetraiod – mercuriatul bipotasic şi formează un amestec
solubil, în proporţii variabile, de iodură amido oximercurică şi triiodură amido mercurică,
de culoare galben –brună. Intensitatea coloraţiei este proporţională cu cantitatea de
amoniac şi se măsoară spectrofotometric la lungimea de undă de λ = 450 nm.
La determinarea amoniacului din aer interferă sărurile de amoniu şi unele amine
alifatice, clorul, hidrogenul sulfurat, formaldehida şi ionii de Fe³, Cr³, Ca², Ni².
Substanţele interferente pot fi îndepărtate într-o mare măsură la recoltarea probelor,
prin filtrarea aerului prin vată de sticlă.
Sensibilitatea metodei este de 0,1 μg/cm³ pentru concentraţia de 0,4-
2,0μgNH3/cm³ soluţie de analizat.
4.11.2. Aparatură şi materiale

Instalaţia de prelevare a probelor de aer se compune din următoarele dispozitive,
legate în serie prin tubul de cauciuc sau din material plastic inert:
- conducte din sticlă sau material plastic cu diametru interior de circa 8 mm;
- vas de absorbţie cu capacitatea utilă de 20 cm³;
- dispozitiv de măsurare a volumului de aer recoltat (contor de gaze sau
debitmetru) (2-3 dm³/min pentru 30 minute ,1 dm³/min pentru 24 ore );
- dispozitiv pentru reglarea debitului de aer;
- dispozitiv de aspirare a aerului.
Reactivii utilizaţi vor fi:
- reactivul Nessler: 10 g iodură de potasiu se dizolvă în circa 60 cm³ apă distilată. În
soluţia obţinută se adaugă, în porţiuni mici şi sub continuă agitare, o soluţie saturată de
clorură mercurică, până când precipitatul roşu de iodură mercurică ce se formează nu
se mai dizolvă. În amestecul răcit sub jet de apă se adaugă treptat o soluţie rece,
obţinută prin dizolvarea a 30 g hidroxid de potasiu în 60 cm³ apă, apoi încă 1 cm³
soluţie saturată de clorură mercurică şi se completează cu apă la 200 cm³. Se lasă să
se sedimenteze, iar soluţia limpede se separă prin decantare şi se păstrează la
întuneric în butelii de sticlă cu dop de cauciuc.
- soluţia absorbantă de acid sulfuric 0,01n;
- soluţii etalon de clorură de amoniu:
a) soluţie etalon A: 3,141 g NH4Cl se aduc cu apă distilată la balon cotat de 1000 cm³.
1 cm³ soluţie etalon A corespunde la 1 mg NH3;
51
b) soluţie etalon B: 5 cm³ soluţie etalon A se aduc la balon cotat de 500 cm³ cu acid
sulfuric 0,01n 1 cm³ soluţie etalon B corespunde la 10 μg NH3;
- apă distilată liberă de amoniac, verificată astfel: la 46 cm³ apă distilată se adaugă
4cm³ reactiv Nessler şi se omogenizează. Soluţia astfel obţinută, fotometrată la
λ=450nm în cuve cu grosimea stratului de 1 cm, nu trebuie să prezinte o extincţie mai
mare de 0,01 în comparaţie cu apa distilată.
4.11.3. Modul de lucru

În vasul de absorbţie se introduc 20 cm³ soluţie absorbantă. Recoltarea probei
de aer se face cu un debit de circa 1 l aer/min pentru probele medii zilnice şi de circa 2-
3 l aer/min pentru probele de scurtă durată.
Conţinutul vasului de absorbţie se aduce cantitativ într-un balon cotat de 50 cm³.
Se adaugă soluţie absorbantă până la un volum total de circa 40 cm³, 4 cm³ reactiv
Nessler, se completează până la un semn cu soluţie absorbantă şi se omogenizează.
După 30 minute se măsoară extincţia soluţiei la spectrofotometru, la lungimea de undă
de λ = 450 nm, în cuvă cu grosimea stratului de 1 cm, faţă de o soluţie de referinţă
formată din 4 cm³ reactiv Nessler şi 46 cm³ soluţie absorbantă.
Valoarea obţinută pentru extincţie se citeşte pe curba de etalonare şi se află
concentraţia corespunzătoare de amoniac din proba fotometrată, în μg.
4.11.4. Trasarea curbei de etalonare

În şase baloane cotate de câte 50 cm³ se introduc reactivii în ordinea şi în
cantităţile indicate în tabelul 4.8. Se omogenizează conţinutul baloanelor şi după 30
minute se măsoară extincţia fiecărei soluţii etalon la lungimea de undă 450 nm în cuvă
cu grosimea stratului de 1 cm, faţă de soluţia zero ca referinţă. Curba de etalonare se
trasează înscriind pe ordonată extincţiile probelor etalon, iar pe abscisă concentraţiile
corespunzătoare de amoniac, în μg.
Tabelul 4.8. Soluţii etalon pentru analiza amoniacului

Soluţie absorbantă, cm³ 30 30 30 30
Soluţie etalon B, cm³ 0 2 4 6
Soluţie Nessler, cm³ 4 4 4 4
Soluţie absorbantă, cm³ Completare până la 50 cm³
Conţinut de NH3 μg 0 20 40 60
4.11.5. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor

Concentraţia amoniacului în proba de aer recoltată se calculează cu relaţia (4.9):
Amoniac (NH3) = C/V [mg/m³] (4.9 )
unde:
C = conţinutul de amoniac în proba fotometrată, în μg;
V= volumul de aer recoltat, în dm³;
52
4.12. Descrierea aparaturii şi principiul de funcţionare a gazoanalizorului
TESTO 350 XL
Gazoanalizorul TESTO 350 M/XL (fig. 4.13) este un echipament performant de

determinare a emisiilor gazoase din gazele de ardere, determinarea acestora
realizându-se în celule speciale, în urma unor reacţii chimice tip Peltier. Gazele
analizate sunt SO2, CO, CmHn, O2, NO şi NO2. De asemenea, detectează coeficientul
excesului de aer  şi determină, prin calcul, concentraţia de CO2, viteza de curgere a
gazelor şi debitul masic pentru toate speciile de gaze analizate. [4]
Fig. 4.13. Gazoanalizorul TESTO 350 M/XL [4]

1– imprimantă, 2 – touch-pen (creion electronic), 3 – bară pentru informaţii de sistem,
4 – afişare valori măsurate, 5 – bară pentru informaţii legate de funcţionare, 6 – taste operare
funcţiuni, 7 – tastatură, 8 – conectare sondă presiune, 9 – conectare probă, 10 – conectare
unitate de analiză, 11 – interfaţa tip serial.
Aparatul este format din trei subansamble principale: unitatea de analiză, unitatea
de control şi sonda de prelevare a gazelor. Opţional se pot ataşa diferiţi senzori de
temperatură precum şi o sondă Pitot-Prandtl.
Înainte însă, gazul de analizat este răcit brusc la 4  8 °C, având loc precipitarea
condensatului cu absorbţie scăzută de NO2 şi SO2, condensat ce este evacuat la
intervale regulate de timp de o pompă de condens. Gazul uscat trece apoi printr-un filtru
special, în vederea reţinerii particulelor solide. Acest filtru funcţionează şi ca o capcană
pentru apă: dacă mai există apă în gazele aspirate filtrul devine impermeabil, prin
închiderea porilor în contact cu apa, protejând astfel senzorii şi pompa.
În figura 4.14 este prezentată sonda de prelevare a gazelor evacuate la coş,
sondă cu tubulatură încălzită la 180°C şi care operează la temperaturi de maximum
12000C.
În urma reacţiilor Peltier se emite un semnal electric preluat şi prelucrat în
unitatea de control, fiind afişate valorile concentraţiei emisiei gazelor analizate.
Surplusul de gaz este evacuat continuu. Aparatul poate fi echipat cu mai multe sonde
de prelevare a gazelor.
Unitatea este echipată cu memorie proprie, în care se pot stoca până la 250 000
de date, precum şi cu o imprimantă încorporată pentru tipărirea acestora. Datele
măsurate pot fi transferate şi către un PC printr-o interfaţă tip serială.
53
Odată cu prelevarea şi determinarea concentraţiei noxelor gazoase din gazele de
ardere, aparatul calculează instantaneu următorii parametri, relaţiile (4.10÷4.17):
- dioxidul de carbon, CO2:
CO2. max  (21  O2 mas )
CO2  [%]; (4.10)
21
în care: CO2.max - valoarea maximă de CO2 specifică combustibilului, în %,
- pierderea de căldură cu gazele evacuate, qA (conform ecuaţiei Siegert):

  A2 
qA  FT  AT     B   KK (4.11)
  (21  O 2 ) 
în care:
FT este temperatura gazului prelevat, 0C;
AT – temperatura mediului ambiant, 0C;
A2 şi B – factori specifici combustibilului;
O2 – conţinutul de oxigen măsurat în gazele de ardere, în %;
KK - factor ce converteşte diferenţa de temperatură la coş în pierderi relative la
coş.
Dacă factorii A2 şi B sunt nuli se corectează ecuaţia Siegert cu factorul „f”,
specific combustibilului:
(FT  AT)
qA  f  (4.12)
CO 2
- randamentul arderii, , ţinând cont doar de pierderile de entalpie la coş:
η  100  qA [%]; (4.13)
- coeficientul excesului de ardere, :
CO2. m ax
 (4.14)
CO 2
- oxizi de azot, NOx (cu o bună aproximaţie):
NO x  NO  NO2 (4.15)
- viteza de curgere a gazelor, w [m/s]:
575  Δp  (FT  273,15)
w α (4.16)
p Abs
în care:
pAbs – presiunea absolută, [mbar];
p – presiunea dinamică, [mbar];
 - factorul tubului Pitot, între 0  1,50.
- debitul de gaze evacuate, V [m3/s]:

V  w  A1  A2 (4.17)
10.000
în care A1A2 – secţiunea canalului de curgere, în [cm2].
Fig. 4.14. Sonda de prelevare a gazelor.[4]
54
4.13. Determinarea prezenţei compuşilor organici volatili
Conform Legii nr. 104/2011 – Calitatea aerului înconjurător, compuşi organici

volatili COV sunt compuşii organici proveniţi din surse antropogene şi biogene, alţii
decât metanul, care pot produce oxidanţi fotochimici prin reacţie cu oxizii de azot în
prezenţa luminii solare. [16]
Metoda este utilizată pentru a măsura emisiile compuşilor organici volatili care au
puncte de fierbere mai mici de 100 ºC.
Metoda este proiectată pentru a determina eficienţa de îndepărtare sau
distrugere a principalilor constituenţi organici periculoşi, din efluentul care iese pe coşul
incineratoarelor de deşeuri periculoase.
Datorită punctului inferior de fierbere a principalilor constituenţi organici periculoşi
(mai mic de 30ºC), aceştia pot trece de solvent în condiţiile procedurii de colectare.
Procedura solicită extragerea a 20 l de monstră din gazul efluent al sursei, la o rată de
curgere de 1 l/min, utilizând o sondă căptuşită cu sticlă şi un sistem de colectare a
compuşilor volatili.
În figura 4.15 [9] se prezintă schema de colectare a compuşilor volatili.
Mostra de gaz este răcită la 20 ºC, la trecerea printr-un condensator răcit cu apă,
iar principalii constituenţi organici periculoşi sunt colectaţi de o pereche de capcane cu
sorbent. Condensatul lichid este colectat într-un tub plasat între cele două capcane.
Prima capcană conţine aproximativ un gram de Tenax şi charcoal pe baza de
petrol, în proporţia 3:1 din volum şi reţine majoritatea analiţilor care fierb la temperaturi
înalte.
Cei cu puncte de fierbere mai scăzute şi o parte din cei cu puncte de fierbere
mari, trec de primul cartuş şi sunt reţinuţi de a doua capcană.
Analiţii colectaţi în capcana cu condensare sunt împinşi spre a doua capcană şi
spre unităţile de condensare.
Cartuşele sorbente ale principalilor constituenţi organici periculoşi sunt desorbate
termic şi analizate cu un gaz cromatograf cu spectroscopie de masă.
55
Fig. 4.15. Colectarea compuşilor organici volatili. [9]
4.14. Determinarea prezenţei compuşilor organici semivolatili
Metoda este proiectată pentru a determina eficienţa de eliminare şi distrugere a

principalilor constituenţi organici periculoşi din sistemele incineratoare. Aceasta metodă
poate fi utilizată pentru a determina ratele de emisie a particulelor din sursele
staţionare. Metoda este aplicată pentru compuşii semivolatili, inclusiv bifenilii
policlorinati (PCB), dibenzodioxini şi dibenzofurani clorinaţi, materie organică policiclică
şi alţi compuşi organici semivolatili.
Poluanţii gazoşi şi particulele sunt extraşi izocinetic de la sursa de emisie şi
colectaţi de un dispozitiv multicomponent.
Principalii componenţi ai acestuia sunt: un pat filtrant din sticlă sau cuarţ-fibră, cu
eficienţă mare şi un pat împachetat de absorbent polimeric poros (de obicei XAD-2 sau
spuma poliuretanică pentru PCB).
Filtrul utilizat la colectarea particulelor organice este un polimer poros, care
absoarbe speciile organice semivolatile (compuşi cu un punct de fierbere mai mare de
100ºC).
În figura 4.16 [9] se prezintă schema dispozitivului de colectare. Se utilizează o
varietate de metode analitice, pentru a determina identitatea şi concentraţia
substanţelor organice.
56
Fig. 4.16. Colectarea compuşilor organici semivolatili. [9]
57
Lucrarea nr. 5
MĂSURAREA CONCENTRAŢIEI DE NOXE DIN GAZELE DE ARDERE
CU ANALIZORUL PORTABIL DE GAZE DE ARDERE MODEL
MULTILYZER N.G.
5.1. Principiul de lucru
Gazul aspirat prin sondă este introdus în celule de reacţie când pompa de gaz
este pornită automat. Înainte însă gazul de analizat este răcit brusc la temperatura de 4
- 80C, având loc precipitarea condensului cu absorbţie scăzută de NO 2 şi SO2. Gazul
uscat trece apoi printr-un filtru special, în vederea reţinerii particulelor solide. Acest filtru
funcţionează ca o capcană pentru apă.
În urma reacţiilor Peltier se emite un semnal electric preluat şi prelucrat în
unitatea de control, fiind afişate valorile concentraţiei emisiei gazelor analizate, iar
surplusul de gaz este evacuat continuu.
5.2. Descrierea echipamentului de măsurare
Kitul de măsurare al analizorului Multilyzer N.G. prezentat în figura 5.1 este

alcătuit din [14]:
- unitatea centrală (1);
- sonda de recoltare a gazelor (2), dotată cu senzor de temperatură şi filtru de reţinere
a pulberilor şi a condensului;
- senzor pentru măsurarea temperaturii aerului necesar arderii (3);
- senzor pentru măsurarea temperaturii aerului ambiental (4);
- adaptor de tensiune (5);
- imprimantă portabilă (6) cu recepţionarea datelor prin infraroşu;
- furtun (7) pentru calibrarea în aer curat a aparatului;
- geantă de transport (8).
Fig. 5.1. Kitul de măsurare al analizorului de gaze de ardere Multilyzer N.G.

Interfaţa unităţii centrale prezintă un display cu cristale lichide, tastatură şi
numeroase mufe de conectare a perifericelor (sondă, senzori de temperatură, computer
etc.). Funcţionalitatea tastelor este următoarea:
- pornire/oprire analizor;
- pornire/oprire pompă;
58
- închiderea operaţiei sau a programului, respectiv întreruperea procesului;
- tastă confirmare;
- aprindere/stingere lumină display;
- derulare meniu;
- derulare valori;
- taste funcţionale (taste registru);

Principalele mărimi măsurate şi/sau calculate de acest analizor sunt:
- temperatura gazelor de ardere (-20...10000C);
- temperatura aerului necesar arderii (-20…10000C);
- conţinutul de O2 (0…21%);
- CO2 (0…maxim, specific tipului de combustibil);
- CO (0…4000 ppm);
- COmaxim (0…20000 ppm);
- SO2 (0...2000 ppm);
- NO (0…2000 ppm);
- NO2 (0...200 ppm);
- tirajul de evacuare a gazelor (presiunea diferenţială) (  70 … 130 hPa);
- randamentul arderii;
- excesul de aer (λ);
- diferenţa de temperatură (Tgaze – Taer).
Analizorul permite măsurarea concentraţiei gazelor de ardere rezultate din
arederea următorilor combustibili: gaz metan; gaz de cocs; GPL; motorină; păcură;
CLM; peleţi; gaz etalon; lemn; brichete; lignit; huilă; huilă săracă; cocs.
5.3. Modul de lucru
5.3.1. Pregătirea aparatului şi configurarea tipului de combustibil

Pentru a pregăti aparatul se procedează astfel:
- se conectează senzorul pentru măsurarea temperaturii aerului ambiental;
- se conectează sonda de prelevare;
- se conectează furtunul de calibrare a aparatului în aer curat;
Pentru configurarea tipului de combustibil se procedează astfel:
- se porneşte aparatul apăsând tasta ON/OFF;
- se apasă tasta F2, iar din fereastra CONFIGURARE prin reapăsarea tastei F2 se intră
în fereastra de selectare a tipului de combustibil;
- se apasă tasta F1 (Ştergere) pentru a elimina tipul de combustibil dacă acesta nu
corespunde alegerii dorite;
- se apasă tasta F3 (Listă completă) pentru a vizualiza toată lista cu combustibili;
- se apasă tasta până ce în chenarul afişat pe display apare tipul de combustibil
dorit;
- se apasă tasta ENTER pentru memorarea tipului de combustibil;
- după memorarea tipului de combustibil se apasă din nou tasta ENTER până ce apare
pe display fereastra MĂSURARE.
5.3.2. Iniţierea măsurării

Pentru a iniţia o măsurare este necesar a se parcurge următoarele etape:
- se apasă tasta ENTER (măsurare);
- se apasă tasta ;
59
- se aşteaptă un timp de 60 secunde pentru calibrarea aparatului;
- se introduce sonda în locul de prelevare a gazelor, iar cu ajutorul dispozitivului ataşat
pe sondă se etanşează orificiul de recoltare.
5.3.3. Înregistrarea şi tipărirea rezultatelor

Pentru a reţine pe display rezultatul măsurătorii la un anumit interval, tipărirea
rezultatelor şi/sau memorarea acestora se procedează astfel:
- pentru „îngheţarea” pe display a valorilor măsurate se apasă tasta F1;
- pentru tipărirea rezultatelor se apasă tasta F3;
- pentru memorarea rezultatelor se apasă tasta până ce apare pe display funcţia
“Memorare”, după care se apasă tasta F1 pentru a alege folderul unde se doreşte
stocarea datelor şi tasta F2 (OK) pentru confirmarea acestuia.
5.3.4. Finalizarea măsurătorii

După de măsurătorile au fost efectuate se apasă tasta STOP pentru a opri
pompa şi tasta ON/OFF (de 2 ori) pentru oprirea aparatului.
5.4. Prelucrarea rezultatelor
Rezultatele măsurătorilor se trec în tabelul 5.1 şi se compară cu valorile limită de

emisie (V.L.E.) reglementate de legislaţia de mediu în vigoare.
Tabelul 5.1. Rezultate înregistrate în urma măsurătorilor

Indicator [mg/m3N] V.L.E. conform legislaţiei în vigoare
Nr. CO NO2 SO2
Crt. Conform Ordinului Conform H.G. Conform H.G.
MAPM 462/1993 pt. 541/2003 pt. C.T.E 541/2003 pt. C.T.E
CO NO2 SO2 C.T.E cu puterea cu puterea termică cu puterea termică
termică >500 MW >500 MW >500 MW
1
3 3 3
250 [mg/m N] 500 [mg/m N] 400 [mg/m N]
2
Observaţie:
Conversia concentraţiei volumice (ppm), măsurată de analizorul de gaze în
concentraţie masică (mg/Nm3) se realizează aplicând relaţia (5.1):
M
Cm  Cv  Noxă [mg/m3N] (5.1)
22 ,41
în care:
Cm – concentraţia masică a noxei măsurate, [mg/m3N];
Cv – concentraţia volumică a noxei măsurate, [ppm];
Mnoxă - masa moleculară a noxei măsurate [mg];
22,41 – volumul gazelor ideale [m3].
60
Lucrarea nr. 6
MĂSURAREA IMISIEI DE NOXE GAZOASE CU ANALIZORUL
PORTABIL MODEL DRÄGER X – am 7000
6.1. Consideraţii generale
Analizorul de gaze Dräger X – am 7000 (fig.6.1) este un instrument adaptat

monitorizării continue a concentraţiilor diferitelor gaze în mediul de lucru, precum şi
pentru depistarea scurgerilor din cadrul conductelor de transport gaze (CH4, NH3, Cl2
etc.).
Analizorul permite măsurarea independentă a maxim cinci gaze în funcţie de
senzorii instalaţi.
Kitul de măsurare al acestui tip de analizor prezentat în figura 6.1 este compus
din [14] : - analizor (1);
- adaptor de prelevare a gazelor (2);
- senzori electrochimici (3).
Interfaţa aparatului prezintă un display şi trei taste funcţionale precum şi
dispozitive de avertizare (două luminoase şi unul acustic).
Fig. 6.1. Analizorul de gaze Dräger X – am 7000

1 – analizor; 2 - adaptor de prelevare a gazelor; 3 – senzori electrochimici.
Funcţionalitatea tastelor este următoarea:

▼,▲ - taste pentru selectarea unei funcţii şi oprirea aparatului;
OK – tastă pentru confirmarea funcţiei selectate şi pornirea aparatului.
6.3. Modul de lucru
6.3.1. Pregătirea aparatului

Pentru pregătirea aparatului sunt necesare a se parcurge următoarele etape:
- se desface capacul poziţionat în partea posterioară şi se introduc cei patru
acumulatori alcalini;
- se deşurubează şuruburile poziţionate în partea superioară a aparatului şi se
conectează cei trei senzori specifici gazelor ce urmează a fi monitorizate.
Observaţie: senzorii de CH4 şi CO2 nu se schimbă (senzorul roşu şi argintiu)!
61
6.3.2. Pornirea şi pregătirea aparatului
Pentru a porni aparatul se apasă tasta OK cel puţin trei secunde (o numerotare
inversă este afişată, când numărotarea a ajuns la zero, se eliberează tasta OK).
După ce aparatul a fost pornit, pe display sunt afişate date privind gazele ce pot
fi măsurate (în funcţie de senzorii instalaţi) şi timpul ce trebuie parcurs până ce aceştia
se încălzesc (sunt apţi de măsurare).
Din moment ce timpul de încălzire s-a scurs se poate începe procesul de
calibrare a aparatului ce trebuie realizat obligatoriu în aer curat.
Operaţiile necesare efectuării calibrării sunt următoarele:
- cu analizorul pornit se apasă scurt tasta ▼;
- din fereastra afişată pe display se selectează “Calibrare în aer curat” cu ajutorul
tastei▼;
- se apasă tasta OK pentru confirmare;
- după finalizarea calibrării se apasă tasta OK şi tasta ▲ pentru a selecta “ieşire
meniu”.
6.3.3. Efectuarea măsurării şi oprirea aparatului

Înainte de a efectua operaţia de măsurare se racordează adaptorul de prelevare
a gazelor la analizor (instrumentul intră automat în modul pompare şi simbolul „>><<”
este afişat adiţional în partea dreaptă a displayului) şi se efectuează un test de scurgeri
(se obturează orificiul de intrare a gazelor în aparat, iar după câteva secunde simbolul
„>><<” este afişat şi cele două alarme se activează automat).
După efectuarea acestui test se eliberează orificiul de intrare şi se apasă tasta
OK pentru a opri cele două alarme, moment în care se poate începe operaţia de
măsurare.
Pentru a opri aparatul se ţine apăsat concomitent tastele ▼,▲ cel puţin trei
secunde.
Rezultatele măsurătorilor se trec în tabelul 6.1 şi se compară cu concentraţiile

maxime admisibile reglementate de legislaţia de mediu în vigoare.
Tabelul 6.1. Rezultate înregistrate în urma măsurătorilor

Indicator C.M.A. conform legislaţiei în vigoare
NH3 CO H2S NH3* CO* H2S

Nr. [mg/m ] [mg/m ] [mg/m ] [mg/m ] [mg/m3]
3 3 3 3
[mg/m3]
Crt.
1 0,1 10 0,008
* - conform STAS 12574/1987 - Concentraţiile reglementate reprezintă media zilnică

orară a celor 24 de măsurători efectuate într-o zi.
Observaţie:
Conversia concentraţiei volumice (ppm), măsurată de analizorul de gaze în
concentraţie masică (mg/Nm3) se realizează aplicând relaţia (5.1) de la Lucrarea nr. 5.
62
PARTEA A II-A
POLUAREA ŞI PROTECŢIA APEI
63
Lucrarea nr. 7
ECHIPAMENTE DE PRELEVARE A PROBELOR DE APĂ
7.1. Noţiuni introductive
Recipientul de prelevare folosit pentru prelevarea şi păstrarea probelor trebuie

selectat folosind următoarele criterii, în special când concentraţiile parametrilor sunt
foarte mici (urme):
 reducerea contaminării probelor de apă cu materialul din care este confecţionat
recipientul sau capacul acestuia, de exemplu evitarea extracţiei constituenţilor
anorganici din sticlă, a compuşilor organici şi metalici din plastic şi din dopurile de
plastic sau vinilin plasticat;
 posibilitatea de curăţare şi tratare a pereţilor recipientului, pentru reducerea
suprafeţei de contaminare prin urme de constituenţi cum ar fi metalele grele;
 inerţia chimică şi biologică a materialului din care este confecţionat recipientul,
pentru prevenirea reducerii reacţiilor dintre constituenţii probei şi recipient;
 reducerea erorilor prin absorbţia parametrilor în pereţii recipientului. Urmele de
metal sunt afectate în mod deosebit de acest efect, în timp ce alţi parametri, cum ar fi
detergenţi, pesticide şi fosfaţi nu pot fi afectaţi;
 rezistenţă la temperaturi extreme, rezistenţă mecanică;
 uşurinţa la închiderea etanşă şi la redeschidere;
 dimensiune, formă;
 disponibilitate;
 preţ.
Reguli empirice care pot fi utilizate [2]:
 sticla recipientului prelevator să nu fie folosită;
 să se prevină îngheţarea probei;
 polietilena cu densitate ridicată este recomandată pentru indicatorii siliciu, sodiu,
alcalinitate totală, cloruri, conductivitate, pH, duritate;
 pentru parametrii cu sensibilitate ridicată la lumină (cum ar fi clorul rezidual)
trebuie folosite recipiente din sticlă opacă;
 recipienţii din sticlă sunt recomandaţi pentru majoritatea parametrilor organici,
metale;
 se recomandă utilizarea oţelului inoxidabil pentru probele care au temperaturi
scăzute şi/sau presiuni ridicate sau pentru detectarea urmelor de substanţe organice;
 pentru compuşii şi speciile biologice se recomandă flacoane de sticlă, iar pentru
radionuclizi recipiente din material plastic;
 echipamentele de prelevare cu garnitură din neopren şi valve cu ungere nu sunt
corespunzătoare prelevărilor destinate analizelor organice şi microbiologice.
Dacă în teren este necesară filtrarea, se va transporta un echipament corespunzător
ce va include:
- filtre încapsulate sau filtre disc cu pori de mărime dată (0,45 µm);
- siringi de volume cunoscute (ex. 50 ml sau 100 ml) sau
- filtre cu asamblare manuală.
În cazul în care probele sunt transportate la laborator, capacul trebuie să fie
astfel realizat încât să prevină pierderea prin scurgere sau contaminarea probei.
7.2. Tipuri specifice de recipiente
Tipurile specifice de recipiente sunt [2], [3]:

 pentru alge – recipienţii trebuie să fie opaci, pentru a reduce sensibilitatea la
lumină;
64
 pentru CBO5 – recipienţii de prelevare trebuie să fie cu capac, astfel încât să fie
redusă ocluzia aerului;
 parametrii organici – recipienţii de prelevare trebuie să fie din sticlă, cu dop din
sticlă sau PTFE;
 parametrii microbiologici – recipienţii de prelevare trebuie să reziste la
temperaturile înalte din timpul sterilizării. De asemenea, pe perioada sterilizării,
înmagazinării, materialele nu trebuie să producă un chimism care să inhibe sau să
favorizeze creşterea microbiologică. Recipienţii trebuie să fie din sticlă de bună calitate
sau din material plastic şi libere de substanţe toxice. De obicei un volum de peste 300ml
este de ajuns pentru scopul propus. Sticla trebuie să aibă capac cu filet sau dop de
sticlă.
7.3. Echipament pentru prelevări automate
Caracteristicile necesare pentru prelevatoarele automate includ:

- dispozitive brute cu un număr redus de componente în special electrice;
- un număr redus de componente scufundate în apă;
- rezistenţă la apă şi coroziune;
- formă simplă, uşor de întreţinut şi utilizat;
- recipientul de prelevare să fie uşor de detaşat, curăţat şi reataşat.
7.4. Echipament pentru prelevări microbiologice
Se recomandă utilizarea flacoanelor de prelevare de sticlă sau de material plastic

de calitate bună, care să nu conţină nici o substanţă toxică, etanşe la orice contaminări
exterioare. Pentru aplicaţiile de rutină este suficient ca volumul probei să fie de cca.
300ml. Flacoanele trebuie să aibă dopuri şlefuite de sticlă sau o căptuşeală fixată ca o
glugă de cauciuc siliconic, capabil să reziste la sterilizări repetate la 160°C.
7.5. Echipamente de prelevare pentru analize fizico-chimice
O prelevare eficientă trebuie să aibă în mod normal următoarele caracteristici:

a) timpul de contact cu proba să fie cât mai scurt posibil;
b) utilizarea materialelor care nu induc contaminare;
c) o construcţie simplă care să permită o spălare uşoară: suprafeţe drepte, fără
elemente (de ex. Coturi) care să perturbe curgerea, de asemenea cât mai puţin posibil
de robinete sau vase. Este recomandabilă verificarea sistemului de prelevare pentru a
se evita introducerea unor erori;
d) Structura să fie adecvată tipului de probă de analizat (chimică, biologică sau
microbiologică).
7.6. Echipamente de prelevare pentru analize de gaze dizolvate
Prelevarea probelor destinate determinării gazelor dizolvate se face cu ajutorul

dispozitivelor în care pătrunderea probei se efectuează prin deplasarea apei şi nu a
aerului.
Dacă prelevarea probelor pentru determinarea gazului dizolvat se face prin
pompare, trebuie să se pompeze apa la o anumită presiune, nesemnificativ inferioară
presiunii atmosferice. Trebuie ca proba să se pompeze direct în flaconul de păstrare
sau de analiză şi să fie lăsată să se scurgă o cantitate de apă cel puţin egală cu de trei
ori volumul flaconului înainte de a începe analiza sau de a închide flaconul.
65
Dacă se admit rezultate aproximative, probele destinate determinării oxigenului
pot fi prelevate cu ajutorul unui flacon sau păhărel. Eroarea introdusă în determinare în
urma contactului între probă şi aer variază cu gradul de saturaţie cu gaz al apei.
Când probele sunt prelevate într-un flacon, prin intermediul unui robinet sau prin
pompare, se recomandă utilizarea unui tub flexibil, inert care să pătrundă până la fundul
flaconului pentru ca deplasarea lichidului în flacon să se efectueze de jos în sus şi
pentru ca aerarea să fie minimă.
Prelevarea probelor destinate determinării oxigenului dizolvat plecând de la o
masă de apă îngheţată la suprafaţă trebuie efectuată cu multă precauţie pentru a se
evita contaminarea cu aer.
În cadrul verificării calităţii recipientelor se ţine cont de următoarele, tabelul 7.1:
Tabelul 7.1. Verificare recipiente de prelevare [2]

Recipiente de Prezenţa unor zgârieturi adânci, semne de rugină şi mânere nesigure
prelevare
Pâlnii Existenţa unor deteriorări profunde şi semne de uzură, precum şi verificarea
curăţeniei dispozitivului.
Frânghie, lanţ, Verificarea unor semne de deteriorare, legături nesigure.
mâner
Coşuri şi A se verifica dacă există un număr suficient pentru utilizare zilnică. Verificarea unor
recipiente deteriorări ale recipientului. Asigurarea stocării în siguranţă. În cazuri de necesitate
pentru probe echipamentul trebuie dezinfectat.
Filtre şi A se asigura o cantitate suficientă pentru zilele de prelevare. Pentru filtrele
echipamente reutilizabile este necesară verificarea uzurii sau deteriorării şi înlocuirea acestora
de filtrare dacă este cazul.
Conservanţi Verificarea validităţii acestora şi înlocuirea acestora dacă este necesar. A se verifica
dacă există în număr suficient pentru utilizare zilnică. Verificarea pipetei şi înlocuirea
acesteia dacă este necesar. Asiguraţi separarea acestora faţă de recipientele de
prelevare goale.
Recipiente A se verifica toate recipientele şi dopurile acestora şi a se îndepărta cele cu
defecţiuni. Este necesară astuparea recipientelor pentru a reduce contaminarea şi de
asemenea este necesară verificarea sterilităţii recipientelor pentru indicatori
microbiologici.
Instrumente Verificarea actualităţii calibrării aparaturii. Instrucţiunile producătorului privind
de teren procedura de prelevare şi păstrare trebuie îndeplinite.
Seturi de Este necesară verificarea disponibilităţii seturilor pentru utilizarea zilnică.
testare Instrucţiunile producătorului trebuie îndeplinite şi de asemenea trebuie verificată data
de expirare. Aceste teste se păstrează separat de recipientele de prelevare.
Etichete şi Este necesară asigurarea unui număr suficient pentru utilizarea zilnică. Dacă acestea
documente de sunt pretipărite, este necesară verificarea acestora înainte de campanie.
prelevare
7.7. Clătirea echipamentului
Dacă nu se prelevează direct în recipientele de laborator, echipamentul de

prelevare trebuie clătit cu probă. În acest caz se prelevează suficientă probă din corpul
de apă pentru a asigura o clătire puternică a echipamentului de prelevare. În cazul
utilizării unei frânghii, conţinutul cănii trebuie vărsat peste ultimul metru din lungimea
acesteia (inclusiv lanţul dacă există), pentru a spăla urmele probelor anterioare. Prin
scuturarea frânghiei, trebuie eliminat cât mai mult din lichidul în exces iar această parte
a frânghiei trebuie păstrată necontaminată, de exemplu prin contactul cu solul. În mod
similar este necesară spălarea capătului băţului de prelevare dacă a fost utilizat.
66
Lucrarea nr. 8
IDENTIFICAREA LOCAŢIILOR DE PRELEVARE ŞI RECOLTAREA
PROBELOR DE APĂ
8.1. Noţiuni introductive
Condiţiile de recoltare şi transport ale probelor constituie o etapă importantă în

analiza apei, pentru obţinerea unor rezultate exacte, întrucât calităţile iniţiale ale
acesteia se pot modifica, dacă recoltarea sau transportul nu au fost făcute
corespunzător.
Probele recoltate pot fi de două feluri: probe simple şi probe medii. În cazul
probelor simple, recoltarea întregii cantităţi necesare de apă se face o singură dată.
Proba medie este amestecul câtorva probe simple, luate din acelaşi loc, dar la anumite
intervale de timp, sau luate concomitent din locuri diferite ale obiectului cercetat.
Recoltarea probelor de apă se face în vase de sticlă, rezistente din punct de
vedere chimic (borosilicat) şi prevăzute cu dopuri etanşe. Se mai pot utiliza vase din
material plastic care au avantajul de a nu se sparge.
Pentru recoltarea probelor din apele adânci se folosesc sticle prevăzute cu
armătură metalică grea, numită sondă sau butometru.
În momentul recoltării, flaconul se clăteşte de 2-3 ori cu apa ce urmează a fi
recoltată, apoi se umple cu apa de analizat până la refuz, iar dopul se fixează în aşa fel,
încât să nu rămână bule de aer în interiorul vasului.
Etichetarea probelor de apă. Pentru ca rezultatele analizelor de apă să fie just
interpretate, fiecare probă de apă înaintată laboratorului trebuie să fie însoţită de o
etichetă şi o fişă care să conţină o serie de date ce caracterizează proba recoltată.
Eticheta este reprezentată de un mic dreptunghi de carton, ataşat de sticlă, pe
care se trec câteva date ce vor uşura identificarea şi manipularea probei: numărul
probei, natura sursei, locul recoltării, data.
Fişa este un buletin care însoţeşte proba şi care conţine următoarele date:
1. Numărul probei de apă (corespunde cu numărul etichetei);
2. Natura sursei (fântână, izvor, apă de conductă, bazin natural etc.);
3. Determinarea punctului de unde s-a făcut recoltarea;
4. Data recoltării: anul, luna, ziua, ora;
5. Autorizarea care cere analiza;
6. Analizele care se solicită;
7. Cauzele care motivează analiza: controlul curent, control preventiv;
8. Întrebuinţarea apei: potabilă, industrială etc.;
9. Distanţa faţă de sursele de impurificare (depozite de deşeuri menajere, gunoi
de grajd, fose septice, latrine etc.).
8.2. Identificarea locaţiilor de prelevare
8.2.1. Prelevarea pe râuri

Atunci când probele necesită să fie luate prin intrarea în cursul de apă, trebuie să
se ţină cont de posibila prezenţă a nămolului fin, a nisipurilor mişcătoare, a gropilor
adânci sau a curenţilor rapizi. Un băţ ajutător sau un instrument similar de examinare
joacă un rol important în asigurarea siguranţei înaintării prin apă. În acest fel, prin
cercetarea terenului, pot fi estimaţi curenţii şi localizate gropile, eventualele ziduri,
nămolul fin şi nisipurile mişcătoare. În cazul în care există dubii ar trebui întins un cablu
de siguranţă care ar trebui fixat de un obiect fix de pe ţărm sau mal pentru sprijin. [2]
Dacă circumstanţele impun ca procesul de prelevare să se desfăşoare în situri
izolate şi în vecinătatea unor ape adânci, de către o singură persoană, se recomandă
67
să se poarte o vestă de salvare, precum şi să se întrebuinţeze un sistem corespunzător
de comunicare cu un punct central de control.
Ar trebui să se ia în considerare că în multe râuri sau cursuri de apă există
pericole bacteriologice, virotice sau zoologice.
8.2.2. Prelevarea apelor industriale

În funcţie de obiectivele care trebuie atinse, reţeaua de prelevare poate fi
reprezentată de o singură probă sau de un complex de probe. De exemplu: probele
luate dintr-o secţiune care aparţine unui complex industrial pot include prelevări din:
- priza de apă;
- puncte unde apa ar putea fi contaminată;
- gura de evacuare;
- zona de amestec din cursul de apă receptor.
Locul de recoltare poate fi diferit după modul de utilizare a apei şi scopul urmărit.
Locul se alege după o analiză amănunţită a condiţiilor care pot influenţa compoziţia
probei de apă recoltată. Recoltarea se poate face din:
- rezervoare; conducte;
- instalaţii interioare;
- de la puţurile de forare;
- reţeaua de distribuţie pentru apa consumată de populaţie;
- sorbul uzinei de apă pentru sursele de aprovizionare;
- intrarea şi ieşirea din staţia de epurare (pentru eficienţa acesteia). [2]
8.3. Prelevarea directă
Acest tip de prelevare are cel mai scăzut grad de contaminare, asigurând în
acelaşi timp şi o reprezentativitate maximă a probei. Trebuie avut grijă să nu se utilizeze
recipiente cu conservanţi. Acest tip de prelevare trebuie utilizat doar atunci când nu
prezintă riscuri iar utilizarea mănuşilor de unică folosinţă este obligatorie. După ce a
intrat în apă prelevatorul, trebuie să se orienteze cu faţa spre amonte. În continuare se
îndepărtează capacul recipientului şi se reţine într-o mână. Cu cealaltă mână se
introduce gâtul recipientului sub apă astfel încât acesta să fie submers, după care se
ridică puţin astfel încât să se orienteze spre suprafaţă şi spre curentul apei. Recipientul
se lasă să se umple cât este necesar, de preferabil, în totalitate, pentru a elimina aerul
deoarece acesta poate duce la degradarea probei. În unele cazuri însă acest lucru nu
este preferabil, ca de exemplu la analiza substanţelor petroliere, deoarece pentru
determinarea acestora este necesară introducerea suplimentară în probă a unor
solvenţi. În aceste cazuri se recomandă o umplere a recipientului doar până la gât. În
apele stătătoare recipientul se îndepărtează printr-o mişcare spre înainte. Când
recipientul este plin, se scoate din apă şi se închide.
8.4. Prelevarea microbiologică
Sticla ar trebui protejată până la momentul prelevării iar capacul ar trebui protejat
cu o bucata de folie metalică. Folia şi capacul recipientului trebuie îndepărtate şi ţinute
într-o mână chiar înaintea prelevării. Este necesară mare atenţie pentru a evita
contaminarea capacului şi a recipientului prin intermediul mânii. Astfel, este vital ca nici
o parte a recipientului să nu fie atinsă, mănuşile de unică folosinţă sunt obligatorii.
Recipientul este umplut fără clătire iar dopul este pus imediat. Probele trebuie luate
prin ţinerea recipientului de la bază şi scufundarea acestuia cu gâtul înainte până la
adâncimea de 0,3 m. Recipientul trebuie apoi ridicat uşor cu gura spre direcţia de
curgere.
68
8.5. Prelevarea directă a stratelor de la suprafaţa apei
Prelevatorul trebuie să se orienteze cu faţa spre amonte, iar recipientul trebuie

plasat orizontal faţă de suprafaţa apei şi scufundat încet, astfel încât gura acestuia să
fie pe jumătate în apă. Astfel recipientul va conţine o proporţie de apă de suprafaţă. În
apele stătătoare, ca şi în cele curgătoare recipientul trebuie scos din apă înainte de
deplasarea stratului superior de apă recoltat.
8.6. Prelevarea prin mărirea volumului probei
În condiţiile unui debit scăzut sau în locuri unde sursa de apă se află în zone cu
acces dificil, se pot preleva volume mai mici în recipientul de prelevare, având grijă ca
acestea să nu fie contaminate. Aceste probe mai mici trebuie ulterior introduse într-un
recipient mai mare, având grijă ca transferul să se facă uniform.
8.7. Norme de recoltare a probelor de apă
Modul cum se face recoltarea este în funcţie de sursa de apă (tabelul 8.1), astfel
[2], [3]:
69
Tabelul 8.1. Norme de recoltare a probelor de apă
Felul probei Locul recoltării Alte condiţii de recoltare
Recoltarea se face din firul
apei, unde este cea mai Recoltarea se face fixând flaconul la un suport special
mare adâncime, în amonte care-i conferă greutatea necesară pentru a pătrunde cu
de orice influenţă a vreunui uşurinţă sub nivelul apei.
Apa de râu
efluent şi aval, unde se
realizează amestecul Probele se recoltează la adâncimi diferite, la 20-30 cm sub
complet al apei suprafaţa apei.
receptorului cu efluentul.
Apă din Se aleg mai multe locuri de
recoltare evitând zone de
lacuri, Probele se recoltează de la adâncimi diferite.
intensă dezvoltare a
acumulări algelor.
Se amenajează un punct
Recoltarea se face cu precauţie pentru evitarea pierderii
Apă de izvor de recoltare (eventual
gazelor dizolvate.
bazin de acumulare).
Se recoltează după minimum 24 ore de pompare,
Se amenajează un robinet
Puţuri forate urmărind să se obţină pe cât posibil caracteristici
pe coloana de refulare.
constante.
Apă tratată Puncte fixe de control la
Se recomandă automatizarea recoltărilor continue sau la
(instalaţii intrarea şi ieşirea din
intervale stabilite.
pentru apa predecantor, decantoare,
potabilă) filtre, staţii de dezinfectare.
Pentru probele unice se face o singură recoltare, fie din
efluentul general sau din efluenţii pe secţii pentru apele
reziduale industriale, fie din efluenţii parţiali ai unui sector
Se vor recolta probe unice, sau ai unei instituţii pentru apele fecaloide menajere.
medii şi medii Pentru probele medii se recoltează apa la intervale de 30-
proporţionale. 60 minute în cantităţi fixe, proporţional cu debitul
Ape
Din efluentul evacuat la efluentului şi se amestecă toate într-o sticlă comună.
reziduale Pentru probele medii proporţionale, se recoltează probele
canal sau intrat în staţia de
industriale epurare; de apă la intervale de 30-60 minute în cantităţi variate,
Din efluentul tratat în staţii proporţional cu debitul efluentului şi se amestecă toate
de epurare în diferite trepte într-o sticlă comună.
Recoltările se programează în funcţie de cronograma
operaţiilor tehnologice, de debitul de ape evacuat şi de
compoziţia acestora.
Ape Se programează în funcţie de variaţia orară şi zilnică a
reziduale consumului de apă, şi deci de gradul de solicitare a
menajere şi instalaţiilor de canalizare;
Apa se recoltează după ce s-a curăţat robinetul cu un
orăşeneşti Din reţeaua de canalizare. tampon curat, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru şi apoi
Din reţeaua De la racordul la reţeaua s-a lăsat să curgă aproximativ 5 minute apa stagnată pe
de de canalizare. conductă;
distribuţie Se recoltează probe unice, medii şi medii proporţionale.
Ape cu O probă se va recolta la primul jet de apă, pentru a avea
distribuţie prima apă care circulă prin robinet şi a doua probă se va
intermitentă lua după două ore de curgere continuă.
Din fântâni cu extragerea Probele de apă se recoltează după o pompare de
apei prin pompare. minimum 10 minute.
Fântâni Recoltarea se face introducându-se găleata la 10-30 cm
Din fântâni cu găleată. sub oglinda apei şi apoi se toarnă apă în flaconul de
recoltare.
Cantitatea de apă recoltată depinde de analizele care trebuie efectuate, acestea

variind între 500 ml până la 20 litri.
70
Lucrarea nr. 9
TRASPORTUL ŞI CONSERVAREA PROBELOR DE APĂ
9.1. Informaţii necesare
Proba de apă recoltată trebuie analizată cât mai repede posibil, deoarece în
compoziţia chimică şi bacteriologică a apei se produc modificări. Aceste modificatori
sunt cu atât mai intense, cu cât temperatura mediului este mai mare.
Probele de apă pentru analiza bacteriologică nu pot fi conservate. Din această
cauză ele trebuie să ajungă la laborator şi să fie însămânţate în maxim două ore de la
recoltare. Dacă acest timp va fi depăşit, transportul trebuie să se facă la temperatura de
+4ºC, în lăzi izoterme.
Perioada maximă de păstrare a probelor de apă pentru analiza fizico-chimică
este de patru ore de la recoltare până la începerea determinărilor în laborator. Dacă
analiza apei nu se poate efectua în timp optim, se recomandă conservarea probelor
pentru unii indicatori, după cum urmează:
 pentru toate formele de azot şi oxidabilitate apa se recoltează în sticle separate,
în care se adaugă 2 ml de acid sulfuric (H2SO4) la 1 litru de apă;
 pentru conservarea fenolilor se adaugă 0,5 g de NaOH pentru 1 litru de apă;
 pentru conservarea hidrogenului sulfurat, apa se recoltează în flacoane speciale,
în care se adaugă 2 ml de soluţie de acetat de cadmiu 5 %, pentru 200 ml de apă;
 pentru ionii metalelor grele se recomandă acidularea probelor de apă la pH 3,5.
Probele neconservate se vor lucra astfel:
 fixarea oxigenului şi a H2S, determinarea clorului rezidual, temperaturii şi indicilor
organoleptici se efectuează la faţă locului;
 turbiditatea, culoarea, conductibilitatea, pH, suspensiile, reziduul, fosfaţii,
oxidabilitatea, formele de azot, SiO2, Fe se stabilesc în primele patru ore de la recoltare;
 duritatea în 24 de ore de la recoltare;
 alte analize se fac în funcţie de stabilitatea substanţelor în apă.
Un alt aspect important al procesului de recoltare este grija pentru conservarea
probelor pentru analiză, deoarece analiza apei are o valoare limitată dacă probele au
suferit modificări fizico-chimice sau biologice în timpul, transportului sau păstrării.
În general este indicat să treacă un timp foarte scurt – de maxim 4 ore – între
recoltare şi analiza probelor de apă.
Schimbările de temperatură şi presiune pot avea ca rezultat pierderea unor
substanţe în stare gazoasă (O2, CO2, H2S, Cl2, CH4), fapt pentru care este recomandat
ca determinările de gaze să se facă la locul de recoltare sau să se fixeze, tratându-se
cu diverşi reactivi, astfel:
 pentru fixarea oxigenului dizolvat se adaugă 2 ml clorură manganoasă 50 % şi
2ml amestec de KI 15% şi NaOH 35 % pentru 200 ml apă;
 pentru hidrogenul sulfurat se adaugă 2 ml acetat de cadmiu, sau de zinc 5%,
pentru 200 ml apă;
 pentru conservarea formelor de azot şi a substanţelor organice în genere
(activitatea microbiană poate schimba balanţa amoniac-nitriţi-nitaţi, sau poate descreşte
conţinutul în compuşi organici care se degradează rapid), se recoltează apa separat în
flacoane, în care s-au introdus 2 ml H2SO4 1:3 pentru un litru de apă (înainte de a fi
analizată proba de apă se neutralizează);
 pentru conservarea fenolilor se adaugă 0,5 g NaOH, pentru 1 litru de apă;
 pentru ionii metalelor grele, se recomandă acidifierea probelor la pH în jur de 3,5
care are ca scop împiedecarea precipitării şi a reţinerii acestor ioni pe pereţii vasului în
care se face recoltarea.
 pentru conservarea fenolilor se adaugă 0,5 g NaOH, pentru 1 litru de apă.
71
 pentru ionii metalelor grele, se recomandă acidifierea probelor la pH în jur de 3,5,
care are ca scop împiedecarea precipitării şi a reţinerii acestor ioni de pe pereţii vasului
în care se face recoltarea.
Probele conservate trebuie ţinute la temperatura de 6-10C şi luate în lucru după
cum urmează:
 pentru apele curate, analizele se fac până la cel mult 72 ore din momentul
recoltării;
 pentru apele cu poluare medie, până la 48 ore din momentul recoltării;
 pentru apele poluate, până la 12 ore din momentul recoltării probei.
Recipientele care conţin probele trebuie sigilate şi protejate în aşa fel încât să nu
se deterioreze sau să se piardă din conţinutul lor în timpul transportului. În timpul
transportului, probele trebuie ţinute la rece pe cât posibil şi protejate de lumină,
introducând probele într-un recipient impermeabil dacă este posibil.
Flacoanele cu probele de apă vor fi transportate în ambalaj izoterm care să le
ferească de loviri.
Probele vor fi însoţite de o fişă de recoltare care trebuie să cuprindă [2]:
- informaţii generale:
∙ numele şi prenumele persoanei care a făcut recoltarea;
∙ localitatea şi denumirea sursei de apă;
∙ folosinţa apei;
∙ data, ora şi locul unde s-a făcut recoltarea;
∙ scopul analizei.
- pentru apa recoltată din fântâni:
∙ caracterul fântânii (publice, particulare, dacă deserveşte una sau mai multe
gospodării);
∙ adâncimea până la oglinda apei şi grosimea stratului de apă până la fundul
fântânii;
∙ felul construcţiei şi starea pereţilor fântânii;
∙ dispozitivul de scoatere al apei (cumpănă, roată, pompă etc.);
∙ distanţa faţă de sursele de impurificare posibile (grajduri, latrine, depozite de
gunoi etc.) şi cum este amplasată fântâna faţă de sursele de impurificare
(amonte sau aval);
∙ dacă apa se tulbură după ploi.
- pentru apa de suprafaţă:
∙ distanţa de la mal până la locul unde s-a luat proba;
∙ adâncimea apei;
∙ natura geologică a terenului;
∙ condiţiile meteorologice în momentul recoltării şi cu 5 zile înainte;
∙ dacă locul recoltării este în amonte sau în aval de punctul de deversare a
vreunui efluent.
- pentru apele reziduale:
∙ se va specifica felul probei (unică, medie sau medie proporţională);
∙ la denumirea locului de recoltare se va indica întreprinderea, secţia, efluentul
(general, parţial), teritoriul tributar canalizării.
9.2. Metode de conservare recomandate
Metodele de conservare recomandate se regăsesc în tabelul 9.1, [2],[3]:
72
Tabelul 9.1. Metode de conservare recomandate
Parametru Tipul Volum tipic si Tehnica de conservare Timp de Observaţii
recipientului tehnica de conservare
umplere recomandat
Alcalinitate P sau G Răcire între 2-5C 24 ore
Ierbicide acide G sau PTFE 500 ml. Umplerea recipientului pentru a 2 săptămâni
elimina aerul
Aluminiu Total P 100 ml 1000 ml. Nu se clăteşte recipientul cu 1 lună
Filtrat P 100 ml probă. Nu se umple în totalitate. 1 lună
Azot amoniacal, P sau G 500 ml Filtrare prin membrană (0,45 m la locul 1 lună
azotiţi, azotaţi, prelevării şi îngheţare).
cloruri, sulfaţi şi orto- Răcire între 2-5C 24 ore
fosfaţi
Arsen, seleniu P sau G, 500 ml Acidifiere la pH<1 cu HCl sau HNO3 1 lună Dacă filtrarea in situ este imposibilă.
spălare cu acid
CBO P ori G (sticla 100 ml Răcire între 2C şi 5C şi păstrare la 24 ore Ar trebui utilizat HCl dacă tehnica
este preferabilă Umplere completă întuneric analitică este analiza hidrurii.
pentru valori pentru a elimina
mici ale CBO) aerul
Bromuri şi compuşi ai P sau G 100 ml Răcire între 2C şi 5C şi păstrare la 24 ore
bromului întuneric
CCO P ori G (sticla 100 ml Acidifiere la pH<2 cu H2SO4 6 luni
este preferabilă
pentru valori ale
CCO<5 mg/l
Cloruri reziduale P sau G 500 ml Răcire între 2C şi 5C, transport în 5 min
condiţii de întuneric. Analizele trebuie
efectuate cât mai curând.
Solvenţi cloruraţi Fiole G, 250 ml. Acidifiere la pH<2 cu HCl 1 săptămână Se recomandă analiza in situ
capace PTFE Recipientul trebuie
prevăzute cu umplut total pentru
membrană a elimina aerul.
Conductivitate P sau G 100 ml Răcire între 2C şi 5C. Recipientul 1 oră
electrolitic trebuie umplut total pentru a elimina aerul
Cianuri, total P 500 ml Ajustare la pH>12 cu NaOH 1 săptămână Se recomandă analiza in situ
Fluoruri P (nu PTFE) 200 ml 1 lună
Hidrocarburi G spălat cu 1000 ml Extracţia in situ dacă este fezabil, răcire Vezi Ca şi Mg
0
incluzând uleiul şi solvent (pentan) între 2-5 C şi stocare în condiţii de
grăsimile folosit pentru întuneric
extracţie
73
Continuare Tabelul 9.1
Metale: cadmiu, P ori BG 500 ml Acidifiere la pH<2 cu HNO3 6 luni

calciu, crom, cupru, spălare acidă
fier, plumb,
magneziu, mangan,
nichel, potasiu,
argint, sodiu, zinc
Mercur total BG spălare 500 ml Acidifiere la pH<2 cu HNO3 şi adăugare 6 luni
acidă de K2Cr2O7 (0,05% concentraţie finală)
0
Pesticide (o-Cl, o- G spălat cu 1000 la 3000 ml. Răcire între 2-5 C 7 zile Trebuie să se asigure că recipientul
PO4, cu conţinut de solvent cu Nu se clăteşte nu este contaminat
azot) capac PTFE cu recipientul cu
garnitură probă. Recipientul
nu trebuie umplut
total.
0
pH P sau G 100 ml Răcire între 2-5 C 6 ore
Index fenolic G 1000 ml Inhibiţia oxidării biochimice cu CuSO4 şi 3 săptămâni Este recomandată analiza in situ
acidifiere cu H3PO4 la pH<4
0
Fosfor total Răcire 2-5 C. Acidifiere la pH<2 cu H2SO4 24 ore Tehnica de stocare depinde de
6 luni metoda folosită
Sulfuri P 500 ml Se realizează in situ (la prelevare) prin 1 săptămână
adăugare de acetat de zinc în mediu
alcalin
0
Suspensii solide P sau G 500 ml Răcire 2-5 C 24 ore
Turbiditate P sau G 100 ml 24 ore
0
Solide total dizolvate P sau G Răcire 2-5 C 24 ore
PARAMETRII MICROBIOLOGICI
0
Coliformi totali, Recipient steril 300 ml Răcire 2-5 C 8 ore Pentru apă clorurată sau
coliformi bromurată, reziduul dezinfectat
termotoleranţi, trebuie neutralizat prin colectarea
streptococi fecali, într-un recipient şi tratarea cu 0,25
salmonela, shigella, ml soluţie 10% Na2S2O3 pe probă.
etc.
Legendă: P - plastic (ex. Polietilenă, PTFE, PVC, PET);
S – sticlă; BG- sticlă borosilicat.
74
9.3. Umplerea recipientelor
În cazul probelor pentru determinarea parametrilor fizico-chimici, o simplă precauţie

este umplerea totală a recipientului cu probă şi acoperirea cu dop astfel încât dă fie
împiedecat contactul cu aerul. Aceasta va limita interacţiunea cu gazul şi agitaţia în timpul
transportului, minimizând modificările în conţinutul de CO2 şi implicit variaţiile pH-ului.
Totodată este împiedecată precipitarea hidrocarburilor ca şi a carburilor insolubile şi
oxidarea sărurilor de fier. Astfel, se va reduce variaţia culorii şi turbidităţii. Recipientele de
probe, a căror conţinut va fi îngheţat, nu trebuie complet umplute.
9.4. Pregătirea recipientelor
9.4.1. Probe de analize chimice

Pentru analizele de componenţi chimici din apele de suprafaţă sau apele reziduale,
se practică de obicei curăţirea perfectă a noilor recipiente, pentru a minimiza posibila
contaminare a probelor. Tipul recipientului utilizat şi materialul recipientului variază în
funcţie de parametrii ce urmează a fi analizaţi.
În general, recipienţii din sticlă neutilizaţi încă, trebuie clătiţi cu apă care conţine
detergent pentru a îndepărta praful şi materialul de împachetare, după care trebuie clătite
cu apă distilată sau deionizată. Pentru analiza urmelor de parametrii generali, recipienţii
trebuie umpluţi cu soluţie de acid azotic sau clorhidric şi lăsaţi aşa cel puţin o zi şi apoi
clătiţi cu apă distilată sau deionizată.
Pentru determinarea fosfaţilor, siliciului şi a agenţilor sulfactanţi, nu trebuie utilizat
detergent pentru curăţarea recipientelor de recoltare. Pentru analiza de urme de material
organic este necesar o pretratare a recipientelor, iar probele de referinţă trebuie pregătire
conform Standardelor Internaţionale pentru acest gen de analize.
9.4.2. Probe pentru determinarea pesticidelor şi reziduurilor acestora

În general, recipientele trebuie să fie de sticlă, deoarece plasticul, exceptând
politetrafluoretilena (PTFE) poate să introducă contaminare care poate fi semnificativă la
concentraţia de interes. Toate recipientele trebuie curăţate cu apă şi detergent, clătite cu
apă distilată, introduse în cuptor, uscate la 105C timp de două ore, răcite şi clătite cu
solventul de extracţie utilizat la analize. În final, recipientul trebuie uscat într-un curent de
aer purificat sau de azot. În plus pentru recipientele care au fost folosite trebuie executată
o extracţie cu acetonă timp de 12 ore, urmată de clătire cu hexan şi uscare după procedeul
descris mai sus.
9.4.3. Probe pentru analize microbiologice

Recipientele trebuie să reziste la o temperatura de 175C timp de o oră şi nu trebuie
să producă sau să elimine la această temperatură compuşi chimici, care ar putea inhiba
sau accelera creşterea microbiologică. Când se utilizează o temperatură de sterilizare mai
joasă, se pot folosi recipiente din policarbonat şi polipropilenă termorezistentă. De
asemenea, capacele sau dispozitivele de închidere trebuie să reziste la acelaşi tip de
sterilizare ca şi recipientele. Recipientele trebuie să fie curăţate de componente toxice,
alcaline şi acide.
9.4.4. Răcirea sau îngheţarea probelor

Odată ce proba a fost prelevată, aceasta trebuie păstrată la o temperatură mai
scăzută decât cea din momentul recoltării. În general, recipientele trebuie umplute aproape
75
în întregime, dar nu de tot. Totuşi, în anumite situaţii recipientele trebuie complet umplute.
Răcirea şi îngheţarea probelor este cu adevărat eficientă numai dacă de aplică imediat
după recoltarea probelor. Răcirea simplă (utilizând pachete de gheaţă în cutii de răcire sau
în refrigeratoare) între 2-5C şi stocarea probelor la întuneric, sunt de cele mai multe ori
suficiente pentru păstrarea probei în timpul transportului la laborator şi pentru o perioadă
de timp până la analiza lor. În general, îngheţarea permite o creştere a perioadei de
stocare. Totuşi acest procedeu de îngheţare trebuia făcut cu atenţie pentru ca proba să fie
readusă în condiţiile de echilibru iniţiale după dezgheţare. În acest caz se recomandă
utilizarea recipientelor de plastic (PVC). Recipientele de sticlă nu rezistă la îngheţare.
Probele pentru analize microbiologice şi determinarea CBO-ului nu trebuie îngheţate.
9.5. Filtrarea probelor
Materia în suspensie, sedimentele, algele şi alte microorganisme pot fi îndepărtate

fie pe timpul prelevării probelor, fie după prelevare, prin filtrarea probei, de obicei printr-un
filtru membrană. Filtrarea nu poate fi aplicată dacă filtrul poate să reţină unul sau mai mulţi
componenţi ce urmează a fi analizaţi. Totodată, este esenţial ca filtrul folosit să nu fie o
sursă de contaminare, motiv pentru care trebuie bine curăţat înainte de folosire, în aşa fel
încât să nu afecteze metoda finală de analiză. Membranele trebuie utilizate cu precauţie
deoarece metalele grele şi unele materii organice pot fi adsorbite la suprafaţa acestora, iar
compuşii solubili din membrane pot ajunge în probă. Filtrarea este utilă pentru
determinarea totală a metalelor sau pentru metale în formă solubilă şi înainte de îngheţare
pentru analiza amoniului, azotiţilor şi azotaţilor. [2]
9.5.1. Adăugarea conservanţilor

Cei mai utilizaţi compuşi chimici sunt: acizi, soluţii bazice, biocide, reactivi particulari
pentru conservarea specifică a anumitor constituenţi. De exemplu determinările de oxigen
dizolvat, cianurile totale şi sulfaţii necesită fixarea probei în momentul prelevării.
Atenţie: nu se mai acceptă utilizarea compuşilor cu mercur pentru conservarea probelor.
De asemenea, trebuie avut în vedere că anumiţi conservanţi (de ex. acizi, cloroform)
trebuie utilizaţi cu precauţie deoarece prezintă anumite riscuri.
Conservanţii utilizaţi nu trebuie să interfereze cu determinarea niciunui parametru de
măsurat. Orice diluţie a probei cu conservant trebuie luată în considerare la calculul
rezultatelor analitice. Este preferabil ca adiţia conservanţilor să se facă sub forma unor
soluţii concentrate pentru a fi necesare volume cât mai mici.
În toate cazurile nu trebuie să existe diferenţe semnificative între rezultatele unei
analize imediate a probei şi rezultatele obţinute după conservarea probei.
9.5.2. Durata şi condiţiile de conservare

Este important să se noteze numeroase detalii, care vor permite o interpretare
corectă a informaţiei obţinute (originea probei, tipul probei, data şi ora colectării probei,
numele probei, numărul de recipiente umplute, conservanţi adăugaţi etc.).
Probele conservate trebuie ţinute la temperatura de 6°-10°C şi trebuie luate în lucru
astfel:
- pentru apele curate, analizele se fac până la cel mult 72 ore din momentul recoltării;
- pentru apele cu poluare medie, până la 48 de ore din momentul recoltării;
- pentru apele poluate, până la 12 ore din momentul recoltării probei.
76
Lucrarea nr. 10
DETERMINAREA CARACTERISTICILOR FIZICE ALE APELOR DE
SUPRAFAŢĂ
10.1. Determinarea pH-ului şi a conductivităţii
pH-ul se determină prin citiri directe la un pH-metru digital sau folosind hârtie
indicatoare. pH-ul se poate modifica repede datorită proceselor fizice şi biologice ce au loc
în proba de apă. Trebuie să se măsoare pH-ul cât mai repede posibil la locul de prelevare,
într-un interval scurt nedepăşind şase ore de la prelevare. Dacă aceasta pare a fi imposibil
sau inutil în anumite cazuri, se fixează un tub flexibil între robinetul de prelevare şi
recipientul de prelevare şi se umple recipientul până când deversează. Altă variantă este
aceea de a clăti recipientul şi de a-l imersa în proba de apă. Se umple evitând orice
turbulenţă. Se elimină toate bulele de aer ale probei agitând uşor recipientul, apoi se
închide. Se procedează la efectuarea analizei cât mai repede posibil, dar nu mai târziu de
24 ore de la prelevare. Trebuie evitată orice schimbare de temperatură şi schimbul gazos
cu atmosfera.
Materiale şi aparatură:
- aparat pH/cond 340i, care permite efectuarea măsurătorilor de pH, Redox şi
conductivitate rapid şi sigur.
Modul de lucru:
Se spală electrodul cu apă deionizată şi cu probă, apoi se imersează în probă. Se
agită soluţia şi se citeşte valoarea pH-ului (se citeşte fără agitare).
Se spală electrodul cu apă şi se imersează pentru a evita orice urmă provenind de
la probă sau de la soluţia tampon.
Pentru măsurarea conductivităţii se conectează celula TetraCon 325. Aparatul va
recunoaşte automat celula de măsură şi comută automat la modul de măsură a
conductivităţii. Dacă celula este deja conectată, apăsaţi în mod repetat tasta M până
afişează SAL.
10.2. Determinarea turbidităţii
Noţiunea de turbiditate realizează o corelare cu proprietăţile optice ale apelor,

exprimând reducerea transparenţei acestora datorită atât materiilor în suspensie cât şi
materiilor coloidale. Corelaţia turbidităţii cu cantitatea de materii în suspensie este dificilă
datorită dimensiunilor, formei şi indicilor de refracţie diferiţi ai particulelor componente.
Coloizii sunt agregate de atomi, molecule sau materiale mixte care au dimensiuni
cuprinse între 0,001 şi 0,1 μm, şi au proprietăţi diferite faţă de cele ale dispersiilor sau
suspensiilor. Coloizii posedă sarcină electrică, fie datorită grupelor funcţionale din structura
lor, fie datorită adsorbţiei ionilor din soluţia în care se găsesc, fapt care le conferă un grad
mare de stabilitate (practic coloizii sunt nesedimentabili în mod natural - sedimentarea se
poate face numai prin adăugare de reactivi de coagulare şi floculare).
Principiul metodei:
Metoda se bazează pe compararea intensităţii luminii dispersate de proba de
analizat cu intensitatea luminii dispersate de către suspensia standard de referinţă, în
aceleaşi condiţii de lucru (aceeaşi lungime de undă, aceleaşi condiţii de agitare). Cu cât
este mai mare intensitatea luminii dispersate, cu atât este mai mare turbiditatea.
77
Formazina este un polimer (obţinut din soluţie de sulfat de hidrazină şi hexametilen-
tetramină) utilizată ca suspensie cu turbiditate standard (pentru metodele fotometrice),
deoarece este mai uşor de preparat şi rezultatele sunt reproductibile comparativ cu soluţiile
care conţin argilă. Turbiditatea poate fi exprimată în unităţi de formazină (FTU) sau în
unităţi nephelometrice (NTU) funcţie de metoda după care se face determinarea.
Turbiditatea se mai poate exprima prin grade de turbiditate în scara silicei. Gradul
de turbiditate, denumit şi grad SiO2, reprezintă turbiditatea realizată de un gram caolin sau
pământ de infuzori într-un litru de apă.
- spectrofotometru de tip JASCO;
- apă demineralizată pentru proba martor.
De asemenea, turbiditatea poate fi măsurată cu ajutorului turbidimetrului de tip HANNA.
Modul de lucru:
Determinarea turbidităţii prin metoda fotometriei de absorbţie se efectuează la 450
nm prin citirea absorbaţei faţă de o probă martor de apă distilată şi calcularea valorii
turbidităţii din curba de etalonare. Se va lucra la spectrofotometrul JASCO sau la un alt tip
de spectrofotometru. Experimental se va aplica metoda cu ajutorul turbidimetrului HANNA.
10.3. Determinarea materiilor în suspensie totale şi materiilor sedimentabile
Substanţele în suspensie care apar în apele de suprafaţă pot fi: nisip, argilă, nămol
fin, substanţe organice şi anorganice fin divizate (de exemplu: fibre fine din industria
celulozei, plancton, organisme microscopice).
Materiile în suspensie sunt substanţe insolubile care se pot separa prin: filtrare,
centrifugare, decantare (dimensiuni de maxim 2 mm).
Materiile în suspensie se determină conform STAS 6953-81 astfel:
- conţinut total de materii în suspensie;
- conţinut de materii în suspensie: sedimentabile, nesedimentabile, plutitoare;
- determinarea pierderii la calcinare a materiilor totale în suspensie (conţinut în
materii organice);
- determinarea reziduului la calcinare al materiilor totale în suspensie (conţinut în
materii minerale).
10.3.1. Conţinut total de materii în suspensie

Principiul metodei:
Separarea materiilor în suspensie prin filtrare, urmată de uscarea şi cântărirea
acestora. Pentru ape uzate cu conţinut mare de materii în suspensie, filtrarea se face în
laborator pe hârtie de filtru, iar pentru ape uzate cu conţinut mic de materii în suspensie
filtrarea se face pe creuzet filtrant tip G4, cu strat de azbest.
- etuvă termoreglabilă la temperatura de 105,3 oC;
- capsule de porţelan;
- hârtie de filtru de porozitate mică; hârtia de filtru se spală cu apă distilată fierbinte,
se lasă să se scurgă bine şi se introduce în capsula de porţelan, şi apoi la etuvă timp de 1
oră, la 105,3 oC. Se răceşte jumătate de oră în exicator şi se cântăreşte la balanţa
analitică. Se repetă operaţiile de uscare, răcire, cântărire până se ajunge la o valoare
constantă;
- pâlnie de filtrare.
78
Modul de lucru:
Proba de apă omogenizată în prealabil se filtrează pe hârtie de filtru. Reziduul se
spală cu apă distilată pentru îndepărtarea sărurilor solubile. Precipitatul şi hârtia de filtru se
usucă la 105,3 oC, timp de o oră, se răceşte jumătate de oră în exicator şi se cântăreşte la
balanţa analitică.
-
Materii totale suspensie = m2 m1  1000 (mg/l) (10.1)
V
în care:
m1- masa capsulei cu hârtia de filtru, mg;
m2- masa capsulei cu hârtia de filtru şi solid, mg;
V - volumul de apă uzată luat în analiză, ml.
10.3.2. Determinarea materiilor în suspensie sedimentabile

Principiul metodei:
Metoda volumetrică - se determină materiile sedimentabile după un interval de 30 -
120 minute în cilindru gradat sau în con Imhoff.
Metoda gravimetrică - materiile în suspensie sedimentabile se determină prin
diferenţa între materialele totale în suspensie şi materialele în suspensie nesedimentabile
din supernatant (după ce a avut loc sedimentarea liberă un timp determinat).
- conuri Imhoff sau cilindru de sticlă de 1 litru (pentru conţinut mare de sedimente);
- baghetă (cu manşon de cauciuc);
Modul de lucru:
Proba de apă de suprafaţă, omogenizată în prealabil, se introduce în cilindrul gradat
sau în conul Imhoff şi se menţine în poziţie verticală şi în repaus. După două ore se citeşte
volumul sedimentului, observând linia de separare între sediment şi supernatant.
Rezultatele se exprimă în [ml/l].
10.4. Determinarea temperaturii
Temperatura este o caracteristică importantă ce influenţează majoritatea proceselor

fizice, chimice şi biologice care au loc pentru descompunerea materiei organice în procesul
de autoepurare al apelor de suprafaţă.
Variaţiile de temperatură implică fie deversarea apei calde provenite din procesele
tehnologice în amonte (având ca rezultat scăderea cantităţii de oxigen dizolvat din emisar)
sau infiltrări ale apelor de suprafaţă sau subterane (scăderea temperaturii cu 10°C
conduce la încetinirea proceselor biologice).
Se determină prin menţinerea termometrului în apă timp de minimum 5 min.
10.5. Determinarea culorii
În conformitate cu SR ISO 7887/1997, o apă pură analizată în lumina transmisă,

într-o adâncime de mai mulţi metri, emite o culoare albastru deschis care se poate modifica
în prezenţa poluanţilor, pentru a produce o varietate infinită de culori.
Apele industriale şi uzate proaspete au coloraţie gri-deschis, spre deosebire de cele
conţinând materie organică în descompunere care au coloraţie gri-închis.
Apele uzate industriale au diferite coloraţii în funcţie de compuşii poluanţi pe care-i
conţin (exemplu: coloranţi, clor - ape uzate galbene etc.).
79
În conformitate cu acelaşi standard sunt definite următoarele:
 culoarea aparentă a apei: culoarea datorată substanţelor dizolvate şi materiilor în
suspensie; ea se determină în proba de apă brută nesupusă filtrării sau centrifugării;
 culoarea reală a apei: culoarea datorată numai substanţelor dizolvate; ea se
determină după filtrarea probei de apă prin membrană cu porozitate de 0,45 μm.
Pentru nevoi analitice, culoarea reală este cea care interesează. În practică,
culoarea reală a apei poate fi neglijabilă, interesând mai mult culoarea aparentă a probelor.
Se va observa culoarea sau se va determina utilizând spectrofotometrul HACH
2000.
80
Lucrarea nr. 11
MĂSURAREA pH-ului APEI POTABILE ŞI REZIDUALE CU pH-METRUL
PORTABIL MODEL HANNA
11.1. Consideraţii teoretice
pH-ul reprezintă logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de

hidrogen dintr-o soluţie.

pH   log H 3O   (11.1)
În mod similar poate fi definit pOH-ul

pOH   log OH    (11.2)
Între pOH şi pH există relaţia următoare:
pH  pOH  14 (11.3)
Pentru apa pură pH-ul şi pOH-ul sunt egale, valoarea lor fiind egală cu –log10-7=7.
Valorile pH-ului şi pOH-ului corespunzătoare diferitelor concentraţii ale ionilor hidroniu sau
hidroxil alcătuiesc scara acidităţii şi bazicităţii.
Determinarea pH-ului se poate realiza potenţiometric cu ajutorul indicatorilor sau cu
ajutorul pH-metrelor.
Kitul de măsurare (fig. 11.1) este format din [14]:

- pH-metrul portabil (1);
- capacul protector (2);
Fig. 11.1. Kitul pH-metrului model HANNA

1 – pH-metru; 2 – capac protector; 3 – şurubelniţă de calibrare; 4 – soluţii etalon.
- şurubelniţa de calibrare (3);

- soluţiile etalon (4), (pentru pH = 4,7 şi 10).
81
Caracteristicile tehnice ale acestui pH-metru sunt următoarele:
- precizia de măsurare: 0,0 -14,0 unităţi pH;
- acurateţea la 200C: ± 0,2 unităţi pH;
- modul de calibrare: manual;
- autonomie: 200 h;
- temperatura de lucru: 0,5-500C.
11.3. Modul de lucru
Înainte de a efectua măsurarea pH-ului probelor de analizat, se procedează la

calibrarea aparatului. Etalonarea constă în imersarea pH-metrului în soluţia etalon cu pH=7
şi ajustarea valorii în cazul în care aceasta este mai mare sau mai mică de 7. Pentru
ajustarea valorii se strânge/slăbeşte şurubul până ce pe ecranul aparatului se înregistrează
valoare 7.
Se clăteşte pH-metrul cu apă distilată şi se introduce în cea de-a doua soluţie de
etalonare. Această soluţie (pH = 4 sau pH = 10) va fi aleasă în funcţie de domeniul de
măsurare dorit:
- acid – soluţie de calibrare pH = 4;
- alcalin – soluţie de calibrare pH = 10;
procedându-se asemănător ca la calibrarea la pH = 7.
Se clăteşte aparatul cu apă distilată şi apoi se trece la măsurarea pH-ului apei de
analizat.
Pentru măsurarea pH-ului se procedează în felul următor:
- se imersează pH-metrul în proba de analizat;
- se scoate după aproximativ cinci secunde şi se clăteşte cu apă distilată;
- se imersează încă o dată în proba de analizat şi se citeşte valoarea pH-ului
afişată pe ecran.
Se procedează asemănător, calibrând de fiecare dată aparatul, pentru fiecare probă
de analizată.
Rezultatele înregistrate în urma măsurătorilor se trec în tabelul 11.1 şi se compară

cu valorile de pH, admise conform legii 311/2004 pentru apa potabilă şi NTPA 001/2005
pentru apa reziduală.
Tabelul 11.1. Valorile de pH înregistrat în urma măsurătorilor

Nr. pH apă potabilă Limită admisă conform pH apă reziduală Limită admisă
crt. [unit. pH] legii 311/2004 [unit. pH] conform
[unit. pH] NTPA 001/2005
[unit. pH]
1
2 6,5 – 9,5 6,5 – 8,5
3
82
Lucrarea nr. 12
MĂSURAREA CONDUCTIVITĂŢII ELECTRICE ŞI A OXIGENULUI
DIZOLVAT DIN APĂ CU MULTIPARAMETRUL PORTABIL MODEL
CONSORT
O grupare deosebit de importantă în cadrul analizei chimice a apei o reprezintă

aceea a indicatorilor de poluare. Din această categorie fac parte: oxigenul dizolvat, deficitul
de oxigen, consumul biochimic de oxigen, substanţele oxidabile, diverse forme de azot,
fosfaţii, hidrogenul sulfurat şi sărurile minerale.
Conductivitatea electrică a apelor constituie unul dintre indicatorii cei mai utilizaţi în
aprecierea gradului de mineralizare a apelor. Conductivitatea electrică a apei se notează
cu γ şi se exprimă în μS/cm (microSimens/cm) şi este în strânsă legătură cu cantitatea de
substanţă minerală dizolvată în apă.
Apa pură are o conductivitate electrică foarte mică. Conductibilitatea apei creşte
direct proporţional cu temperatura, datorită unei mai mari mobilităţi a ionilor. De asemenea,
conductibilitatea creşte direct proporţional cu cantitatea de substanţe minerale.
Oxigenul dizolvat reprezintă cantitatea de oxigen rămasă dizolvată în apă la o
anumită presiune şi temperatură. Scăderea cantităţii de oxigen din apă duce la pierderea
caracterului de prospeţime al acesteia, dându-i un gust fad, făcând-o nepotabilă. De
asemenea, scăderea oxigenului reduce capacitatea de autopurificare a apelor naturale
favorizând persistenţa poluării cu toate consecinţele nedorite.
Datorită faptului că majoritatea indicatorilor fizico-chimici trebuie analizaţi într-un
timp foarte scurt (2-4 ore) de la recoltarea probelor de apă, cea mai pretabilă metodă de
analiză o reprezintă măsurarea in situ a acestor indicatori cu echipamente specializate
(multiparametre).
Kitul de măsurare al multiparametrului CONSORT (fig. 12.1) cuprinde [14]:

- unitatea centrală (1);
- electrod de pH (2);
- electrod de conductivitate (3);
- electrod de O2 (4);
- adaptor pentru alimentarea la reţeaua de tensiune electrică (5);
- soluţii etalon (6).
Unitatea centrală prezintă:
- mufe de conectare a electrozilor;
- interfaţă pentru conectarea aparatului la o imprimantă sau un computer;
- display;
- tastatură.
83
Fig. 12.1. Kitul de măsurare al multiparametrului CONSORT
1 – unitate centrală; 2 – electrod de pH; 3 – electrod de conductivitate; 4 – electrod de O2; 5 – adaptor pentru
alimentarea la tensiunea electrică; 6 – soluţii etalon.
Tastatura prezintă următoarele taste funcţionale:

MODE – pentru selectarea modurilor de lucru dorite, ieşirea din meniu, procedura de
calibrare, revenirea în fereastra de bază (modul iniţial);
← → ↑ ↓ - pentru introducerea unei valori sau pentru selectarea unei funcţii;
CAL – pentru calibrarea aparatului;
PRINT – pentru imprimarea valorii afişate pe ecran;
HELP – pentru afişarea manualului de instrucţiuni din memoria aparatului;
HOLD – pentru memorarea valorii afişate pe display;
ON/OF – pentru pornit/oprit.
Cu multiparametru CONSORT se pot măsura următorii parametri: pH-ul;
temperatura; conductivitatea; rezistivitatea; salinitatea; oxigenul dizolvat.
12.3.1. Măsurarea conductivităţii

Pentru măsurarea conductivităţii electrice a apei se selectează [μS/cm] apăsând
tasta MODE. Ecranul va afişa imediat valoarea măsurată conform ultimei calibrări.
Pentru calibrarea electrodului se parcurg următoarele etape:
- se apasă tasta CAL (displayul indică trei standarde din care unul va fi selectat şi activat
cu tasta CAL);
- se selectează temperatura de referinţă (REF = 250C) şi se apasă CAL;
- după clătirea electrodului de câteva ori cu soluţia standard, se imersează în aceasta;
- se clăteşte electrodul cu apă distilată;
- se clăteşte electrodul de câteva ori cu proba de analizat şi se imersează în aceasta;
- după aproximativ 10 secunde de la imersare se citeşte pe display valoarea măsurată.
Observaţie: Electrodul de conductivitate este activ şi stabil numai după umezire! În acest
scop electrodul trebuie imersat în apă distilată timp de cel puţin o oră. După utilizare
electrodul se clăteşte şi se păstrează în apă distilată (se adaugă puţin detergent pentru a
păstra suprafaţa de platină spongioasă în condiţii perfecte).
84
12.3.2. Măsurarea oxigenului dizolvat
Pentru măsurarea oxigenului dizolvat din proba de apă se selectează [O 2] apăsând
tasta MODE. Ecranul va afişa imediat valoarea măsurată conform ultimei calibrări.
Pentru calibrarea electrodului se parcurg următoarele etape:
- se apasă tasta CAL (displayul arată corecţia de salinitate). Se selectează valoarea
corespunzătoare şi se apasă tasta CAL. Dacă nu se fac măsurători în soluţii cu
concentraţie mare de săruri (de ex. apă de mare cu 35 g/l) se lasă corecţia de salinitate
cu valoarea zero. Se apasă CAL şi apoi se urmează instrucţiunile de pe afişaj până la
terminarea calibrării;
- după clătirea electrodului cu proba se imersează în aceasta şi se citeşte valoarea
afişată pe display (un punct de zecimală clipind avertizează faptul că măsurarea este
instabilă. Se aşteaptă până la stabilizare);
- agitarea soluţiei în timpul măsurării este obligatorie deoarece asigură o mai bună
omogenitate;
- după efectuarea măsurătorii se clăteşte întotdeauna electrodul cu apă distilată.
Observaţii:
Electrodul de oxigen dizolvat este activ şi stabil numai dacă este polarizat! Corpul
electrodului are o durată de viaţă practic nelimitată şi nu necesită întreţinere. După
utilizarea îndelungată a electrodului acesta se poate dezactiva. O indicaţie o constituie
faptul că electrodul nu mai răspunde corect la calibrare. În acest caz:
- se deşurubează cu grijă capul de măsură;
- se îndepărtează cu grijă depozitele de precipitat cu ajutorul unei hârtii de filtru. (nu se
foloseşte hârtie abrazivă);
- se clăteşte de câteva ori cu apă distilată şi se şterg picăturile de apă cu un şervet uscat;
- se umple capul de măsură cu soluţie de electrolit şi se înşurubează încet pe electrodul
ţinut în poziţie verticală;
- se lasă electrodul în repaus timp de câteva ore;
- dacă electrodul nu se mai calibrează se procedează la înlocuirea membranei.

cu valorile admise conform Legii 311/2004 pentru apa potabilă.
Tabelul 12.1. Rezultatele înregistrate în urma măsurătorilor

Nr. Conductivitate apă potabilă Limită admisă conform legii 311/2004
crt. [μS/cm] [μS/cm]
1
2 ≤ 2500
3
Nr. O2 apă potabilă Limită admisă conform legii 311/2004
crt. [mgO2/l] [mgO2/l]
1
2 ≥ 5
3
85
Lucrarea nr. 13
MĂSURAREA TURBIDITĂŢII APEI CU TURBIDIMETRUL PORTABIL
MODEL MICRO TPI
Turbiditatea apei se datorează prezenţei particulelor foarte fine (organice şi

anorganice) ce se află în suspensie şi care nu sedimentează în timp.
Turbiditatea sau tulbureala reprezintă efectul optic de împrăştiere a unui flux
luminos la trecerea printr-un mediu fluid ce conţine particule în suspensie sau în stare
coloidală.
Turbiditate are ca unitate de măsură:
 grade de turbiditate sau grade de siliciu ce reprezintă dispersia razei incidente la
trecerea ei printr-o suspensie ce conţine un miligram de dioxid de siliciu într-un decimetru
cub de apă – 1 grad de turbiditate corespunde la 1 mg SiO2/litru apă;
 unităţi nefelometrice de turbiditate – NTU;
 1 NTU = 0,13 grade de siliciu;
 unităţi de turbiditate de formazină – FNU care reprezintă dispersia razei incidente
la trecerea ei printr-o suspensie ce conţine 0,5 mg formazină într-un litru de apă;
 1 FNU = 0,13 grade de siliciu.
13.2. Principiul metodei
Determinarea cantitativă a turbidităţii se realizează în laborator cu turbidimetrul sau

spectrofotometrul.
Determinarea turbidităţii cu turbidimetrul are la bază efectul Tyndall conform căruia
apa tulbure devine strălucitoare dacă este traversată de un fascicul luminos, datorită
faptului că particulele în suspensie difuzează lateral o parte din razele luminoase.
Kitul de măsurare al turbidimetrului Micro TPI (fig. 13.1) cuprinde [14]:

- turbidimetru portabil (1);
- 2 cuve de măsurare (2);
- geantă de transport (3);
- soluţii de calibrare (1000 NTU, 10 NTU şi 0,2 NTU).
Interfaţa turbidimetrului prezintă cinci taste digitale şi un display cu cristale lichide.
ON/OFF – tastă pentru pornirea şi oprirea aparatului;
CAL – tastă pentru intrare/ieşirea în/din calibrare;
▲, ▼ – taste pentru schimbarea punctelor de calibrare;
- tastă pentru iniţierea unei citiri/calibrări.
Acest tip de turbidimetru măsoară turbiditatea unei probe în unităţi nefelometrice de
turbiditate (NTU).
86
Fig. 13.1. Kitul de măsurare al turbidimetrului Micro TPI
1 – turbidimetru portabil; 2 – cuve de măsurare; 3 – geantă de transport.
13.4. Calibrarea aparatului
Calibrarea turbidimetrului este necesară cel puţin o dată la trei luni. Aparatul
necesită trei standarde pentru calibrarea completă (1000 NTU, 10 NTU şi 0,2 NTU).
Pentru calibrarea turbidimetrului se foloseşte următoarea procedură:
- se apasă tasta CAL o dată;
- se introduce standardul 1000 NTU şi se aliniază cuva;
- se apasă tasta şi apoi se eliberează pentru a începe calibrarea;
- după calibrarea cu acest standard se introduce în aparat cel de 10 NTU;
- după calibrarea cu acest standard se introduce în aparat cel de 0,2 NTU;
- după calibrarea completă aparatul revine în meniul de măsurare.
În cazul în care nu s-a reuşit calibrarea pe afişaj apare un mesaj de eroare şi trebuie
reluată procedura.
Pentru măsurarea turbidităţii probei se foloseşte următoarea procedură:

- se porneşte aparatul apăsând tasta ON/OFF;
- se desface capacul unei cuve uscate şi curate;
- se udă cuva cu aproximativ 10 ml de probă;
- se închide cuva cu capacul şi se agită de câteva ori pentru eliminarea bulelor de
aer;
- se golesc cei 10 ml de probă şi se repetă procedeul de încă două ori;
- se umple complet cuva cu probă şi se pune capacul cuvei;
- se şterge exteriorul cuvei pentru a elimina urmele de grăsime sau mizerie (în
special la baza cuvei);
- se plasează cuva în turbidimetru cu semnul de pe cuvă îndreptat spre ecran;
87
- se apasă tasta şi după aproximativ 25 de secunde se citeşte valoarea
turbidităţii pe scala turbidimetrului, în NTU;
- se repetă paşii pentru fiecare probă supusă măsurării.

cu valorile admise cf. Legea nr. 311/2004 pentru apa potabilă.

Nr. Turbiditate apă potabilă Limită admisă conform legii 311/2004
crt. [NTU] [NTU]
1
2 ≤5
3
88
Lucrarea nr. 14
DETERMINAREA NITRAŢILOR DIN APĂ CU FOTOMETRUL PORTABIL
MODEL ORBECO - HELLIGE
Nitraţii din apă provin din sol în urma mineralizării substanţelor organice poluante de
natură proteică (dejecţii animaliere) sau din fertilizatori ce conţin azot. Ei acţionează direct
asupra organismului uman prin blocarea hemoglobinei şi formarea methemoglobinei (boala
numită cianoză).
Acţiunea negativă asupra calităţii apei se manifestă prin apariţia fenomenului de
eutrofizare datorită dezvoltării exagerate a algelor acvatice.
Nitraţii au proprietatea de a reacţiona cu acidul fenol disulfonic formând nitroderivaţi

de culoare galbenă a căror intensitate coloristică este proporţională cu concentraţia
nitraţilor.
14.3. Aparatură şi reactivi
Aparatură şi reactivii necesari:

- fotometru portabil;
- acid fenol disulfonic (se prepară din 12 g fenol cristalizat de culoare albă care se
dizolvă în 144 g H2SO4 ,d = 1,84 încălzit în prealabil pentru îndepărtarea urmelor
de acid azotic);
- amoniac soluţie 25%;
- soluţie etalon, stoc pentru azotaţi (se cântăresc 0,1631 g azotat de potasiu uscat
peste noapte în etuvă la 1050C, se trece cantitativ într-o capsulă de sticlă sau
porţelan şi se evaporă pe baia de apă la sec. După răcire se introduce 1 ml acid
fenol disulfonic, se umezeşte întreaga suprafaţă a reziduului şi se lasă în repaus
15 min. să reacţioneze. Se introduc aproximativ 10 ml apă bidistilată şi apoi
amoniac cu picătura până apare culoarea galben – oranj, persistentă şi nu se
mai intensifică. Se trece conţinutul cantitativ într-un balon cotat de 100 ml şi se
aduce la semn cu apă bidistilată, 1 ml din această soluţie conţine 1,0 mg NO3-);
- soluţie etalon de lucru (se prepară prin diluarea soluţiei stoc pentru a obţine o
concentraţie de 0,1 mg NO3-/ml);
- sulfat de aluminiu 5%.
Kitul de măsurare al fotometrului Orbeco – Hellige (fig. 14.1) este alcătuit din [14]:
- fotometru portabil (1);
- 3 cuve din sticlă (2) pentru măsurare;
- o cuvă din sticlă pentru blank (3);
89
Fig. 14.1. Kitul de măsurare al fotometrului Orbeco - Hellige
1 – colorimetru portabil; 2 – cuve de măsurare; 3 – cuva blank; 4 – adaptor de tensiune;
5 – geantă de transport.
Interfaţa fotometrului prezintă şase taste digitale şi un display cu cristale lichide. Pe

lângă aceste taste fotometrul mai prezintă în partea laterală un buton de selectare a filtrului
de măsurare şi posterior unul pentru pornirea/oprirea aparatului. Funcţionalitatea tastelor
este următoarea:
- C-A-T Abs/Trans – tastă pentru afişarea rezultatelor în termeni de Absorbanţă şi procente
de Transmitanţă;
- ▲, ▼ – taste pentru schimbarea testului şi imprimarea rezultatului;
- ENTER – tastă pentru activarea testului dorit;
- MENU – tastă pentru intrarea în meniul de măsurare şi salvarea rezultatelor;
- EXIT – tastă pentru finalizarea testului.
14.5.1. Prepararea reactivilor

Determinarea nitraţilor se face în ziua recoltării probei pentru a evita modificarea
concentraţiei. Dacă apele sunt tulburi sau colorate se tratează cu 2 ml soluţie de sulfat de
aluminiu pentru 50 ml apă de analizat, se lasă să se limpezească şi din lichidul supernatant
se iau 10 ml sau din apa ca atare, care se introduc într-o capsulă de sticlă sau porţelan şi
se evaporă la sec pe baia de apă. După răcire se introduce în capsulă 1 ml acid fenol
disulfonic, se umezeşte întreaga suprafaţă a reziduului şi se lasă în repaus 15 min. Se
adaugă 2 ml apă bidistilată şi amoniacul cu picătura până ce culoarea galbenă formată nu
se mai intensifică (mediul alcalin). Se trece conţinutul capsulei cantitativ într-un cilindru
gradat şi se completează volumul până la 10 ml cu apă bidistilată.
Intensitatea coloraţiei se citeşte la colorimetru la lungimea de undă de 565 nm
folosind cuva de sticlă a colorimetrului sau la spectrofotometru la lungimea de undă de
410nm, folosind cuva de cuarţ de 1 cm drum optic.
Valoarea extincţiei se citeşte pe curba de etalonare şi se obţine concentraţia în mg
NO3 /dm3.
-
90
14.5.2. Efectuarea măsurării
Pentru efectuarea determinării cu acest fotometru se procedează astfel:
- se porneşte fotometrul prin apăsarea butonului ON/OFF din spatele aparatului;
- se apasă tasta ▲ sau▼ pentru selectarea testului dorit;
- se apasă tasta ENTER când numele testului dorit apare pe display;
- se roteşte butonul filtrului din partea dreaptă a aparatului până când numărul filtrului de
pe a doua linie a displayului se potriveşte cu prima linie (pe ecran apar mesajele:
“Correct Filter” şi „Insert Blank Tube”);
- se introduce blank-ul (proba oarbă) cu linia albă în sens opus displayului (pe ecran apar
mesajele: “Reading Blank” iar după citire “Insert Sample Tube”);
- se înlocuieşte blank-ul cu cuva în care s-a introdus, până la semn, proba;
- după citirea cuvei cu probă pe prima linie a ecranului apare afişat rezultatul măsurătorii
în [mg/l], iar pe a doua mesajele “CAT”, “PRINT” şi “EXIT”;
- prin apăsarea tastei C-A-T se afişează rezultatele în termeni de Absorbanţă şi
Transmitanţă;
- prin apăsarea tastei PRINT se imprimă rezultatele;
- pentru a finaliza testul se apasă tasta EXIT;
- pentru a reefectua testul cu aceiaşi probă sau cu alta (soluţii etalon) se apasă tasta
ENTER după care tasta YES;
- pentru a efectua un alt test se apasă tasta ENTER după care tasta NO şi se folosesc
tastele săgeţi SUS sau JOS pentru a selecta numărul noului test dorit. Se apasă tasta
ENTER şi se urmează aceiaşi paşi.
14.5.3. Trasarea curbei de etalonare

Curba de etalonare se întocmeşte după schema din tabelul 14.1:
Tabelul 14.1. Schema întocmirii curbei de etalonare

Soluţie ml 0,1 0,2 0,4 1,0 1,4 1,8 2,4 3,0 4,0
etalon de
lucru
Apă ml 19,9 19,8 19,6 19,0 18,6 18,2 17,6 17,0 16,0
bidistilată
Con. în mg 0,5 1 2 5 7 9 12 15 20
NO3-/dm3
Extincţiile se citesc la colorimetru sau spectrofotometru ca şi proba de apă.

Pentru măsurarea la colorimetru extincţia (E) reprezintă logaritmul cu semn
schimbat al transmitanţei (14.1):
1
E   log (14.1)
T
Se trasează curba de etalonare şi se calculează factorul de pantă aplicând formula (14.2):
C
f  (14.2.)
E
unde:
f = factorul de pantă;
C = concentraţia din etalon;
E = extincţia corespunzătoare etalonului respectiv.
91
Se calculează media aritmetică pentru valorile lui “f” corespunzătoare tuturor
etaloanelor şi cu această medie se amplifică valoarea extincţiei obţinută pentru proba de
analizat şi obţinem mg NO3-/dm3.

cu valorile admise conform legii 311/2004 pentru apa potabilă.

Nr. Nitraţi Limită admisă conform legii 311/2004
crt. [mg/l] [mg/l]
1
2 50
92
Lucrarea nr. 15
DETERMINAREA AZOTULUI TOTAL DIN APA REZIDUALĂ CU
FOTOMETRUL MODEL NOVA 60
Azotul total din apa reziduală este format din azot organic şi azot mineral (amoniac,
nitriţi, nitraţi).
Conform principiului lui Koreleff compuşii organici şi anorganici ai azotului în timpul

oxidării într-un termoreactor se transformă în nitraţi. Nitraţii rezultaţi sunt mineralizaţi cu
acid sulfuric concentrat transformându-se în sulfat de amoniu ce formează cu 2,6-
dimetilfenolul un compus de culoare galben-portocaliu a cărui intensitate coloristică se
determină fotometric.
Kitul de reactivi cu care este dotat acest tip de fotometru permite efectuarea unui
număr de 25 de măsurători cuprinse în domeniul de măsurare de 0,5 – 15,0 mg/l N.
Dacă proba supusă analizei prezintă o concentraţie în azot mai mare de 15 mg/l se
recurge la realizarea unei diluţii conform tabel 15.1:
Tabelul 15.1. Realizarea diluţiei necesare

Domeniul de măsurare 1,0 – 30,0 5 - 75 10 - 150
[mg/l N]
Probă [ml] 5,0 2,0 1,0
Apă distilată [ml] 5,0 8,0 9,0
Diluţia 1:1 1:4 1:9
*
Factorul de diluţie 2 5 10
* Diluţia se realizează obligatoriu înaintea măsurării la fotometru, iar rezultatele obţinute în
urma măsurătorilor se înmulţesc cu factorul corespunzător de diluţie pentru a obţine concentraţia
reală în azot a probei supuse analizei.
15.3. Aparatură şi reactivi
Aparatură şi reactivi necesari:

- fotometru;
- kitul cu reactivi; (reactivii sunt adaptaţi pentru orice tip de apă mai puţin cea marină);
- termoreactor.
Kitul de măsurare al fotometrului NOVA 60 (fig. 15.1) este alcătuit din [14]:
- fotometru (1);
- kitul cu reactivi (vas cu reactiv N-1K, vas cu reactiv N-2K, vas cu reactiv N-3K,
25 de cuve de preparare a probei, o cuvă cu capac alb pentru proba oarbă, o
folie cu etichete autocolante de formă rotundă) (2);
- cip de memorie (4).
93
Fig. 15.1. Kitul de măsurare al fotometrului NOVA 60
1 – fotometru; 2 – kitul cu reactivi; 3 – adaptor de tensiune; 4 – cip de memorie.
Elementele operaţionale ale fotometrului sunt descrise în figura 15.2, iar modul de
conectare la adaptorul de tensiune şi computer în figura 15.3.
Fig. 15.2. Descrierea elementelor operaţionale ale fotometrului NOVA 60

1 – dispay; 2 – tastă de intrare în meniu; 3 – tastă pentru afişarea manualului de instrucţiuni; 4 – locaş
pentru cipul de memorie; 5 – tastă pentru măsurarea extincţiei; 6 – tastă pentru măsurarea
concentraţiei; 7 – teacă pentru alinierea cuvei; 8 – locaş pentru introducerea cuvei cilindrice; 9 -
panoramă de afişare a modului de lucru (forma scurtă); 10 – clapetă de pornirea/oprirea fotometrului;
11 - locaş pentru introducerea cuvei rectangulare; 12 – tastatură (taste numerice, cursoare, tastă de
ştergere a valorilor, tastă pentru introducerea virgulei).
94
Fig.15.3. Descrierea modului de conectare a fotometrului NOVA 60 la adaptorul de tensiune şi
computer
1 – adaptor de tensiune; 2 – modul de conectare a adaptorului; 3 – interfaţa de conectare la PC.
15.5.1. Mineralizarea şi pregătirea probei

a) mineralizarea probei
Pentru mineralizarea azotului din proba supusă analizei se parcurg etapele descrise
în figura 15.4.[14]
Se pipetează Se adaugă cu Se adaugă 6

10 ml de probă linguriţa picături de N-
într-o cuvă albastră (rasă) 2K, se
cilindrică N-1K. înşurubează
goală. capacul şi se
amestecă.
Se introduce Se scoate cuva

cuva într-un din termoreactor
termoreactor timp şi se lasă să se
de o oră la o răcească la
temperatură de temperatura
0
120 C. camerei.
Fig. 15.4. Etapele necesare a fi parcurse pentru mineralizarea probei.
95
b) prepararea probei
Pentru prepararea probei se parcurg etapele descrise în figura 15.5.
Se adaugă cu Se agită energic Se adaugă foarte încet cu

linguriţa albastră timp de 1 minut o pipetă 1,5 ml H2SO4
(rasă) N-3K şi se până la dizolvarea concentrat după care se
înşurubează completă a închide ermetic cuva şi se
capacul. reactivului. agită energic. (A se avea
grijă pentru că dezvoltă o
temperatură ridicată).
Se lasă timp de 10 Se introduce cuva în

minute să fotometru aliniind
reacţioneze. inscripţia de pe cuvă
cu teaca de aliniere
a fotometrului.
Fig. 15.5. Etapele necesare a fi parcurse pentru prepararea probei.[14]
15.5.2. Efectuarea măsurării

Pentru efectuarea determinării cu acest fotometru se procedează astfel:
- se pune în funcţiune fotometrul (se deschide clapeta);
- se apasă tasta ;
- se introduce cuva cu probă în fotometru şi se aliniază marcajul de pe cuvă cu teaca
fotometrului;
- după introducerea cuvei, fotometrul detectează automat prezenţa acesteia şi după
aproximativ două secunde afişează pe display concentraţia azotului total din apă în [mg/l].

cu valorile admise conform NTPA-001/2005 (Valori limită de încărcare cu poluanţi a apelor
uzate industriale şi urbane evacuate în receptori naturali).

Nr. Azot total Limită admisă conform NTPA – 001/2005
crt. [mg/l] [mg/l]
1
2 10
3
96
Partea A III-A
POLUAREA ŞI PROTECŢIA SOLULUI
97
Lucrarea nr. 16
PRELEVAREA ŞI RECOLTAREA PROBELOR DE SOL PENTRU ANALIZĂ
16.1. Prelevarea probelor de sol
Prelevarea probelor este cea mai importantă etapă pentru un proces analitic.
Prelevarea poate implica procedee foarte complicate necesitând adesea mai multe stadii
de subîmpărţire înainte de a se obţine rezultatul analitic final. Pentru elaborarea unei
proceduri eficiente de prelevare trebuie să se ţină seamă de următoarele aspecte:
 proba luată trebuie să fie reprezentativă pentru volumul întregului material;
 trebuie determinată cantitatea de probă ce urmează să fie prelevată;
 manipularea şi păstrarea ulterioară a probei trebuie să fie corectă.
O procedură de prelevare poate implica mai multe etape înaintea realizării materialului (fig.
16.1). Probele de sol recoltate nu se analizează în laborator în mod direct ci sunt
funcţionate în sub-probe de sol. Recoltarea probelor de sol pentru analiză este influenţată
de anumiţi factori (microrelief, varietatea culturilor), care pot conduce la erori de recoltare
(fig. 16.2). [2], [3]
Proces
pedogenetic
PROCEDURĂ DE
PRELEVARE Varietatea
culturilor Microrelief
ERORILE
1. unitatea de 2. incrementul DE
prelevare RECOLTA
-RE
3. proba brută 4. sub-proba Variaţia Activităţile

densităţii umane
rădăcinilor
Neuniform-
5. proba de itatea
analizat învelişului
vegetal
Fig. 16.1. Prelevare de probe Fig. 16.2. Erori de recoltare
Toate studiile privind solul, indiferent de destinaţia lor, se efectuează pe teren, dar
mai ales în laborator pe probe sau mostre, recoltate de pe suprafaţa supusă analizei astfel
încât ele să oglindească cât mai fidel realitatea, să fie deci, reprezentative. Se impune
acest lucru cu atât mai mult cu cât rezultatele obţinute prin analize sunt, de obicei,
extrapolate pentru suprafeţe mari cu acelaşi sol.
16.1.1. Natura probelor

Funcţie de caracterul cercetării şi de precizia impusă acesteia, pentru studii se pot
folosi:
 probe individuale (ceea ce se recoltează o singură dată cu o unealtă);
 probe medii (rezultate din amestecarea unui număr mai mare de probe individuale).
98
Probele de sol pot fi recoltate:
 în aşezare naturală (când cu prilejul recoltării, nu se deranjează stratificarea şi
structura-porozitatea solului);
 în aşezare modificată (când în recoltare nu se ţine seama de aceste proprietăţi ale
solului).
În aşezarea naturală se analizează numai probe individuale, pentru studiul unor
indici hidrofizici, unor proprietăţi fizice sau mecanice ale solului. Celelalte însuşiri se pot
studia pe probe în aşezare modificată, compuse sau medii.
Pentru alcătuirea probei medii se amestecă pe o pânză toate probele individuale de
acelaşi fel (adâncime, orizont, parcelă), se omogenizează, se curăţă de resturile de plante
nedescompuse (rădăcini, tulpini, frunze) şi se reţine o cantitate de 1 - 5 kg.
Proba medie va fi de calitate, dacă se respectă următoarele condiţii:
 numărul de probe individuale să fie suficient de mare;
 suprafaţa analizată să fie relativ omogenă;
 probele individuale să participe cu ponderi egale în amestec;
 să se evite la recoltare porţiunile cu particularităţi (platforme de gunoi, şire de paie,
construcţii etc.).
16.1.2. Numărul probelor şi locul punctelor din care acestea se recoltează

Stabilirea numărului de probe necesare este dificilă. Prea puţine probe – înseamnă
eroare mare, prea multe – neeconomicitate. Numărul de probe recoltate de pe o sole
trebuie să asigure o eroare sub limita maximă admisă. Aceasta, la rândul ei, depinde de
natura analizelor efectuate şi de gradul de variabilitate al solului cercetat.
În practică, se recoltează un număr de 25-50 de probe/ha, pentru alcătuirea unei
probe medii de pe o sole omogenă sau tot atâtea probe individuale.
Este de preferat să se recolteze mai puţine probe individuale care să se poată
omogeniza perfect pe teren, decât prea multe, al căror volum mare nu asigură o bună
amestecare şi introduce erori.
Punctele din care se vor recolta probe se vor distribui cât mai uniform pe teren,
după metoda diagonalelor sau a caroiajului (16.3), în fiecare variantă a experienţelor, sau
pe fiecare orizont al profilului de sol.
16.1.3. Adâncimea şi epoca recoltării probelor

Stratul arabil se cercetează pe probe recoltate din 10 în 10 cm, iar de la 30 cm se
recoltează probe din 25 în 25 cm, până la 1 m sau pe toată grosimea profilului de sol, în
funcţie de scopul cercetărilor. Recoltarea probelor se va face înainte de răsărire sau după
recoltarea culturilor, iar atunci când este necesar şi în timpul vegetaţiei. Condiţia principală
este ca solul să nu fie prea umed, dar nici uscat.
a. Metoda diagonalelor b. Metoda caroiajului
Fig. 16.3. Distribuţia punctelor.
99
16.2. Recoltarea probelor de sol pentru analiză
Recoltarea solului pentru analiză este o operaţie foarte importantă de care depinde,
în mare măsură, exactitatea rezultatelor. Probelor de sol se ridică din fiecare orizont şi
suborizont în parte; din cele groase se iau 2-3 probe, iar din orizonturile scurte se ia o
probă centrală. Probele de sol se recoltează în structură artificială până la adâncimea de
1m, sau mai mult, în funcţie de natura solului şi de caracteristicile poluantului urmărit.
Suprafaţa de sol care trebuie cercetată se stabileşte prin delimitarea unei parcele surprinse
între 25-50 m2 pe care se fixează punctele de recoltare.
Instrumente - utilizate în recoltarea solului:
 superficiale: sonde, cazmale sau lopeţi cu care se sapă un şanţ până la adâncimea
dorită de unde se recoltează apoi proba de sol;
 de suprafaţă: se folosesc spatule de metal cu ajutorul cărora se raşchetează suprafaţa
solului.
Solul se recoltează în recipiente de sticlă sau polietilenă cu gâtul larg şi închidere
ermetică, spălate în prealabil cu amestec sulfocromic sau cu detergenţi. Se clătesc bine cu
apă de robinet, apă distilată şi bidistilată şi apoi se usucă.
Recoltarea solului de la suprafaţă se efectuează după o prealabilă îndepărtare a
prafului, rădăcinilor, frunzelor, sau altor reziduuri ce se găsesc pe suprafaţa solului.
Adâncimile ce se recomandă pentru recoltarea solului sunt [2]:
 pentru analize chimice se iau pe o grosime de 5 -10 cm;
 pentru islazuri în contact cu ape reziduale - 5 cm;
 pentru suprafeţe arabile legumicole tratate cu ape reziduale - 20 cm;
 pentru soluri cu puncte contaminate când există bănuiala unei impurificări - 1 m.
Probele de sol se recoltează în scopul controlului poluării solului şi evaluării calităţii
lui. Pentru analiza chimică, bacteriologică şi helmintologică probele de sol se iau minimum
o dată în an. Pentru controlul poluării cu metale grele probele de sol se iau minimum o dată
în trei ani. Pentru controlul poluării solurilor din grădiniţe cu copii, instituţiile curativo-
profilactice şi zonele de recreaţie probele se recoltează minimum de două ori pe an –
primăvara şi toamna.
Pentru controlul poluării solului din zona agricolă, în dependenţă de caracterul
sursei de poluare, planta cultivată şi relief, la fiecare 0,5-20,0 ha se separă un teren cu aria
de 10×10 m. Pentru controlul asupra stării sanitare a teritoriului pe care se află grădiniţa de
copii, terenul de jocuri, fosele septice, lăzile de gunoi etc. se separă un teren cu mărimea
de 5×5 m.
De pe aceste terenuri probele se iau din unul sau câteva straturi sau orizonturi prin
metoda plicului, pe diagonală sau prin altă metodă.
Probele se recoltează cu cuţitul, spatulă sau sapă specială. Proba medie se face
prin amestecarea probelor luate din cele cinci puncte ale „plicului”; masa probei unite
trebuie să aibă nu mai puţin de 1 kg de sol. Probele destinate pentru determinarea
substanţelor chimice volatile se toarnă imediat în flacoane sau borcane din sticlă, care se
umplu şi se închid cu dopuri de sticlă. Pentru analiza bacteriologică pe un teren-lot se iau
10 probe unite (medii). Fiecare probă unită se obţine din 3 probe unite cu masa de 200-
250g fiecare, luate stratular la 0-5 cm şi 5-20 cm. În scop bacteriologic probele se iau în
condiţii aseptice cu instrumente sterile, se pun în vase sterile.
În scopul investigaţiilor helmentologice de pe fiecare teren-lot se ia o probă medie
de 200 g alcătuită din 10 probe unitare cu masa de 20 g fiecare, luate din straturile cu
adâncimea de 0-5 şi 5-10 cm.
100
Lucrarea nr. 17
TRANSPORTUL ŞI PĂSTRAREA PROBELOR
Probele de sol recoltate trebuie să fie însoţite de o fişă de recoltare.
Probele recoltate trebuie ferite de acţiunea razelor solare în timpul transportului şi
păstrate la frigider cel mult 24 de ore pentru unii indicatori care se modifică în timp cum ar
fi: N2, NH3, nitraţii, nitriţi, umiditatea.
Pentru uscarea solului la temperatura camerei, se întind foi de material plastic pe
suporturi sau mese şi apoi se pune solul fărâmiţat pe cât e posibil într-un strat nu prea gros
într-o încăpere ferită de poluări suplimentare.
La toate probele medii se anexează un certificat, care conţine următoarele date [2]:
1. Data şi ora recoltării probei ____________________________
2. Adresa_____________________________________________
3. Nr. sectorului________________________________________
4. Nr. terenului-lot______________________________________
5. Nr. probei medii, orizontul (stratul), adâncimea recoltării
probei______________________________________________
6. Caracteristica condiţiilor meteorologice în ziua recoltării
probei______________________________________________
___________________________________________________
7. Particularităţile evidenţiate la recoltarea probei (insolarea,
aplicarea substanţelor chimice, felul de prelucrare a solului cu
maşini etc.)__________________________________________
8. Alte particularităţi____________________________________
Executorul____________________________________________
Semnătura
Funcţia ______________________________________________
Probele de sol pentru analiza chimică se usucă bine şi se păstrează în săculeţe de

pânză, în cutii de carton sau în vase de sticlă.
Probele de sol pentru determinarea substanţelor chimice volatile şi nestabile se
transportă în laborator şi imediat se analizează.
Probele pentru analiza bacteriologică se transportă la laborator în genţi frigorifere şi
imediat se analizează. Păstrarea lor se admite la temperatura de 4-5 ºC, durata – până la
24 ore.
În cazul determinării coliformilor şi a enterocilor probele de sol se păstrează în
frigidere nu mai mult de trei zile.
Probele de sol destinate determinărilor helmintologice se transportă în laborator
imediat după recoltare. Dacă nu este posibilă efectuarea imediată a analizei, probele pot fi
păstrate în frigider.
Pentru investigaţiile ouălor de biohelminţi, probele de sol fără o prelucrare anumită
pot fi păstrate până la şapte zile, pentru investigaţiile ouălor de geohelminţi – până la o
lună. În scopul preîntâmpinării uscării şi dezvoltării larvelor, solul se umezeşte şi se
aerează o dată în săptămână: probele se lasă trei ore la temperatura camerei, se umezesc
în măsură necesară şi iarăşi se pun în frigider.
Dacă este necesară păstrarea probelor de sol mai mult de o lună, se utilizează
conservanţi: solul se trece în cristalizator, se acoperă cu soluţie de 3% de formalină
101
pregătită pe soluţie izotonică de clorură de natriu sau cu soluţie de 3% de acid clorhidric,
apoi se pun în frigider.
Pregătirea pentru analiză. Pentru determinarea substanţelor chimice în laborator,
proba de sol se toarnă pe o foaie de hârtie sau calc. Se fărâmiţează bulgării, se înlătură
rădăcinile plantelor, insectele, pietricelele, bucăţelele de sticlă, cărbune, oase etc. Apoi
solul se fărâmiţează în mojar (piuă) cu ajutorul pistilului, se cerne prin sită cu diametrul
ochiurilor de 1 mm. Neoformaţiunile înlăturate se analizează aparte, fiind pregătite pentru
analiză ca şi probele de sol.
Pentru determinarea conţinutului de componente minerale din proba cernută se iau
până la 20 g şi se fărâmiţează în mojar până la stare de pulberi.
În scopul determinării substanţelor volatile, solul se ia fără vreo pregătire prealabilă.
În scopul analizei bacteriologice probele de sol se pregătesc analog celor pentru
determinarea substanţelor chimice, însă cu respectarea minuţioasă a condiţiilor aseptice:
solul se toarnă pe o suprafaţă sterilă, toate operaţiile se fac cu ajutorul instrumentarului
steril, se cerne prin site sterile cu diametrul ochiurilor de 3 mm şi acoperite cu hârtia sterilă.
Solul se fărâmiţează în mojar steril.
Pentru analiza helmintologică solul se pregăteşte analog celui pentru determinarea
substanţelor chimice.
102
Lucrarea nr. 18
ANALIZA STĂRII FIZICE A SOLULUI
Deosebim următoarele forme de analiză de laborator a solului:
- fizică (compoziţia granulometrică, umiditatea, capacitatea de reţinere a apei, porozitatea,
capilaritatea etc.);
- chimică (microelementele şi macroelementele naturale, pesticidele, componenţii
eliminărilor în atmosferă etc.);
- fizico-chimică (pH, capacitatea de absorbţie etc.);
- bacteriologică (nr. total de germeni, titrul bacililor coliformi, bacterii şi virusuri patogene);
- helmintologică;
- entomologică;
- radiometrică.
18.1. Analiza stării fizice a solului în laborator
18.1.1. Determinarea compoziţiei granulometrice

Granulaţia (compoziţia granulelor în dependenţă de dimensiune) se determină prin
stabilirea proporţiei dintre granulele de diferite dimensiuni într-un kg de sol. În acest scop
se folosesc o serie de site (Knopp).
În sita superioară se toarnă 200-300 g de sol uscat şi se cerne.
Particulele de sol se răspândesc în diferite site în funcţie de diametru.
Pe sitele nr. 1-3 se reţin particulele de sol cu dimensiunea de 10,5 şi 3 mm (pietrele,
pietrişul); pe sitele nr. 4,5 – particulele cu diametrul 3 şi 1 mm; pe sitele nr. 6,7 – nisipul
mediu cu diametrul de 0,25 – 1 mm pe fundul setului de site se adună particulele mici cu
diametrul mai mic de 0,25 mm (nisipul mărunt, pulberi, particulele de argilă). Particulele
separate pe fiecare sită se cântăresc şi se calculează raportul în g la kg/sol sau procentual.
18.1.2. Determinarea volumului total de pori

Într-un cilindru de 100 ml se introduc 50 cm3 de sol tasat (prin baterea cilindrului de
palmă), la care se adaugă lent 50 ml de apă. O parte din apa adăugată se infiltrează în sol,
umplând porii acestuia şi dezlocuind aerul respectiv. Pe cilindru se citeşte volumul ocupat
de sol împreună cu apa. Numărul de ml care constituie diferenţa dintre 100 şi volumul
ocupat de sol împreună cu apa reprezintă volumul porilor.
Exemplu. După amestecarea a 50 cm3 de sol cu 50 ml de apă volumul total a
constituit 88 ml, adică volumul porilor a fost de 100 - 88 = 12 ml aer. Deci porozitatea
solului este următoarea:
(100  88)  100
 24% (18.1)
50
18.1.3. Determinarea capacităţii de reţinere a apei

Determinarea capacităţii de reţinere a apei, adică cantitatea de apă în g, care este
reţinută de 100 g de sol de analizat. Pentru analiză se foloseşte un tub de sticlă cu
lungimea de 20cm şi diametrul 5 cm, deschis la ambele capete, având montată la un capăt
o sită, pe care se trasează un strat de sol de aproximativ 10 cm înălţime. Tubul se
cântăreşte înainte şi după introducerea solului. Tubul cu sol se introduce într-un pahar cu
apă, la 2-3 cm sub nivelul menţinut constant al apei. Apoi paharul cu apă se înlătură, tubul
se lasă să se scurgă până la ultima picătură din surplusul de apă din sol şi se cântăreşte.
103
Se calculează diferenţa de greutate faţă de tubul gol şi cantitatea de apă reţinută la 100 g
de sol.
18.1.4. Determinarea permeabilităţii pentru apă

Se determină timpul necesar pentru strecurarea unui strat de 4 cm de apă printr-un
strat de sol de 20 cm. Un cilindru cu înălţimea de 30-35 cm şi diametrul de 3-4 cm fără
fund se fixează pe un stativ. Orificiul de jos se acoperă cu hârtie de filtru şi se leagă cu
tifon.
În cilindru se tasează un strat de 20 cm de sol, pe care se toarnă un strat de 4 cm
de apă. Se înregistrează timpul în care vor trece prin stratul de sol primele picături de apă.
Presiunea apei se menţine încontinuu prin menţinerea stratului de 4 cm de apă.
18.1.5. Determinarea capilarităţii

În tubuşoare de sticlă cu diametrul de 2-3 cm fixate în suporturi în poziţie verticală
şi legate în partea de jos cu tifon se toarnă solul analizat. Capetele inferioare ale
tubuşoarelor se cufundă într-un vas cu apă la adâncimea de 0,5 cm. Se măsoară nivelul
ridicării apei în tubuşoare peste 10, 15, 30 min. şi 24 ore. Mărimea capilarităţii se exprimă
în centimetri.
18.1.6. Determinarea umidităţii solului

Fiola se pune în etuvă şi se menţine la 105ºC timp de 2 ore, apoi se răceşte timp de
30-40 minute în excitator şi se cântăreşte din nou. Umiditatea se calculează, în procente,
folosind formula (18.2):
(m  m 2 )  100
X1  1 (18.2)
m1
în care:
m1 –masa solului proaspăt până la uscare (g);
m2 –masa solului după uscare (g).
18.2. Determinarea caracteristicilor fizice ale solului
18.2.1. Determinarea densităţii solului  sau D (densitatea părţii solide) prin metodele
picnometrului
Densitatea solului reprezintă masa unităţii de volum din faza solidă şi serveşte la
aflarea prin calcul a porozităţii totale a solului precum şi la calculul intervalului în timp şi a
adâncimii la care trebuie efectuate pipetările la analiza granulometrică a solului.
Procedeul de determinare a densităţii prin metoda picnometrului urmăreşte
determinarea volumului pe care îl ocupă particulele solide dintr-o cantitate de sol
cunoscută. Cunoscând volumul total al picnometrului (volumul lichidului cu care se va
umple picnometrul) şi volumul aceluiaşi lichid, după ce în picnometru s-a introdus proba de
sol, se calculează prin diferenţă volumul lichidului dislocuit, deci volumul probei de sol.
Lichidul cel mai des folosit este apa distilată, iar în scopuri speciale, exceptând
nisipurile unde înlocuirea apei distilate nu este necesară, se poate folosi un lichid inert
(benzen, petrol, toluen, xilen).
Modul de lucru:
Picnometrul, cu capacitate de 50-100 cm3,se va umple până la semn cu lichidul în
care se va face determinarea. Se cântăreşte plin cu apă distilată şi se înregistrează masa
lui în grame. Se cântăresc 10-16 g sol uscat la 1050C, mărunţit şi trecut prin sita de 1 mm,
104
se introduce în picnometrul gol şi uscat cu ajutorul unei pâlnii uscate. Cu ajutorul unei
pipete se adaugă treptat lichidul folosit, astfel ca lichidul să formeze un strat de aproximativ
1cm deasupra solului. Se agită uşor picnometrul cu sol pentru eliminarea parţială a aerului.
Evacuarea totală a aerului se face fie prin fierbere pe o baie de apă (5 -10 minute) sau cu
ajutorul vidului. Vidul, în acest caz se realizează într-un exicator rezistent, cu ajutorul unei
pompe pneumatice, fie cu ajutorul unei trompe de apă. În timpul evacuării aerului din
suspensia de sol, se supraveghează ca suspensia să nu iasă din picnometru odată cu
aerul, când acesta se degajă prea brusc. La îndepărtarea aerului prin fierbere picnometrul
se lasă să se răcească într-un exicator şi apoi se umple cu lichidul folosit. Se acoperă apoi
cu dopul rodat al picnometrului, iar excesul de lichid, eliminat prin capilarul dopului, se
şterge cu o hârtie de filtru, şi se cântăreşte. Cântăririle se efectuează cu o precizie de
0,01g.
Calculul rezultatelor:
Valoarea densităţii solului se calculează după relaţia (18.3):
G
  d ( g / cm 3 ) (18.3)
G1  G  G2
unde: G – masa probei de sol perfect uscată (g);
G1 – masa picnometrului plin cu apă (g);
G2 – masa picnometrului cu sol şi apă, (g);
d – densitatea apei în momentul determinării, g/cm3.
Densitatea apei distilate poate fi considerată egală cu 1, modificarea volumului în
funcţie de temperatură nefiind prea mare.
Pentru precizie, se pot folosi, densitatea şi volumul specific al apei la diferite
temperaturi, care se iau din tabelul 18.1.
Tabelul 18.1. Densitatea şi volumul specific al apei la diferite temperaturi

Temperatura (0C) Densitatea (g/cm3) Volumul specific (cm3/g)
15 0.99913 1.00087
16 0.99897 1.00103
17 0.99880 1.00120
18 0.99862 1.00138
19 0.99843 1.00157
20 0.99823 1.00177
21 0.99802 1.00198
22 0.99780 1.00221
23 0.99756 1.00244
24 0.99732 1.00268
25 0.99707 1.00294
26 0.99681 1.00320
27 0.99654 1.00347
28 0.99626 1.00375
29 0.99597 1.00405
30 0.99567 1.00435
18.2.2. Determinarea densităţii aparente (  a sau DA)

Prin densitate aparentă se înţelege raportul dintre masa solului uscat şi volumul total
al lui (incluzând porii). Densitatea aparentă caracterizează starea de afânare a solului,
dând o orientare destul de exactă asupra porozităţii totale a solului. Determinarea densităţii
aparente se poate face pe probe luate în aşezare naturală cu ajutorul cilindrilor metalici cu
volum cunoscut sau pe bulgări prin parafinare.
105
18.2.2.1. Determinarea densităţii aparente cu cilindri metalici
Cilindrii metalici, folosiţi pentru recoltarea probelor de sol în aşezare naturală, sunt
confecţionaţi dintr-un metal inoxidabil având pereţii groşi de 0,8 – 1 mm. Înălţimea lor nu
trebuie să depăşească diametrul, pentru a permite luarea probelor pe orizonturi sau
straturi de grosime redusă şi a evita pe cât posibil tasarea. La unul din capete marginile
cilindrilor pot fi ascuţite pentru a înlesni introducerea lor în sol.
Modul de lucru:
Cilindrii metalici cu diametrul de 5 cm, înălţimea de 5 cm şi grosimea pereţilor de
aproximativ 1mm vor avea volumul de 100 cm3.
Se introduc direct cilindrii în sol prin apăsare sau prin lovire cu ciocanul. În cazul
pătrunderii cilindrilor în sol, prin lovire cu ciocanul, se va aplica deasupra un inel metalic
de protecţie. Astfel cilindrul se introduce în sol până ce marginea superioară se adânceşte
cu 2-4 mm faţă de suprafaţa solului. Se scoate inelul, se curăţă de solul care depăşeşte
marginile la ambele capete. Înainte de recoltarea probelor de sol, cilindrii prevăzuţi cu
capace se cântăresc la balanţa tehnică cu precizie 0,01 g. După recoltarea probelor de sol,
se ataşează capacele la cilindri şi se recântăresc la aceeaşi balanţă tehnică. Întrucât solul
din cilindru are umiditate, se iau 20-30 g de sol şi se determină umiditatea prin uscare la
etuvă.
Se calculează, apoi, greutatea probei de sol absolut uscată:
Calculul rezultatelor:
G  G1
a  2 (g/cm3) (18.4)
Vt
unde:
G1 – masa cilindrului gol (g);
G2 – masa cilindrului cu sol uscat la 1050C (g);
Vt – volumul total al probei de sol din cilindru, (cm3).
18.2.2.2. Determinarea densităţii aparente a solului pe bulgari, prin parafinare

Acest procedeu se foloseşte când solul este suficient de consistent pentru a se
putea ridica probe sub forma de bulgări convenabil delimitaţi. Bulgării se parafinează pe
teren şi se transportă astfel în laborator, unde li se determină volumul, ca volum de apă
dislocuit. După uscarea probelor de sol în etuvă la 1050C se stabileşte masa lor uscată şi
se calculează densitatea aparentă.
Modul de lucru:
O bucată mai mare din solul luat pentru analiză, sub formă de bulgăraş, indiferent
de formă, de pe care se îndepărtează particulele de sol ce se pot desprinde de pe
bulgăraş, se cântăreşte cu precizie de 0,01 g. Acest bulgăraş se leagă cu o aţă subţire şi
se scufundă într-un vas cu parafină topită.
Bulgărele parafinat se cântăreşte din nou, pentru a se cunoaşte cantitatea de
parafină ce a acoperit solul şi apoi se cântăreşte în apă pentru determinarea volumului de
apă dislocuit.
Pentru a controla dacă apa nu a pătruns în sol, sub stratul de parafină, bulgărele
parafinat se usucă cu o hârtie de filtru şi se cântăreşte. Dacă a rămas cu aceeaşi greutate
se poate trece la calcularea densităţii aparente, având următoarele date:
b – este masa solului neparafinat, (g);
a – masa solului parafinat cântărit în aer (g);
c = a-b masa parafinei, (g).
Greutatea apei dislocuite sau volumul bulgăraşului cu parafină va fi:
106
V2 = a – d (18.5)
unde:
d – este masa solului parafinat cântărit în apă, (g).
Volumul parafinei va fi:
V1 = c (18.6)
n
unde:
c – masa parafinei (g);
n – densitatea parafinei; n = 0,89 g/cm3.
deci, volumul solului fără parafină va fi:
V3 = V2 – V1.
Densitatea aparentă a solului absolut uscat va fi:
b  100
a = (g/cm3) (18.7)
(100  W g )  V3
unde:
Wg – umiditatea solului, %.
Interpretarea rezultatelor:
Valoarea densităţii aparente variază de la un sol la altul şi de la un orizont la altul în
funcţie de caracteristicile pedogenetice sau, în orizonturile superficiale, în urma diferitelor
lucrări ale solului. La solurile din Câmpia Română de est şi cele dintre Olt şi Dâmboviţa,
Obrejanu şi colab. (1961 şi 1962) au întâlnit, în stratul arat, variaţii ale densităţii aparente
între 1,03 şi 1,37 g/cm3, rar 1,40 g/cm3. La solurile cu orizont B, densitatea aparentă, la
acestea, a variat între 1,34 şi 1,52 g/cm3.
Kacinski (1958) propune valorile din tabelul 18.2 pentru aprecierea orientativă a
valorilor densităţii aparente.
Tabelul 18.2. Interpretarea valorilor privind densitatea aparentă a solurilor

Densitatea aparentă Interpretarea
(g/cm3)
Sub 1 Solul este excesiv afânat sau este bogat în materie organică.
1,0 - 1,1 Valori tipice pentru stratul arat.
1,2 Stratul arat este tasat.
1,3 – 1,4 Stratul arat este puternic tasat.
1,4 – 1,6 Valori tipice pentru straturile sub arabile ale diferitelor soluri.
1,6 – 1,8 Orizonturile iluviale tasate, mai ales ale solurilor podzolice şi ale soldiilor.
18.3. Determinarea porozităţii solului
Porozitatea reprezintă însuşirea unui material de a prezenta goluri care pot fi

ocupate cu apă sau cu aer. Solul este şi el un corp poros, pentru că oricare ar fi mărimea şi
aşezarea particulelor şi agregatelor din sol, între ele rămân spaţii libere – pori, ce pot fi
ocupaţi de apă sau aer.
Ca definiţie generală, termenul de porozitate se referă la volumul porilor, însă nu dă
indicaţii asupra dimensiunilor lor.
Porozitatea totală a solului se exprimă în procente din volum şi se calculează, după
relaţia (18.8):
  
PT = 1  a   100 (18.8)
  
107
unde:
PT – porozitatea totală (%);
 a - densitatea aparentă a solului (g/cm3);
 - densitatea specifică a solului (g/cm3);
100 – factor pentru raportarea procentuală.
De obicei porozitatea totală a solurilor este între 30 – 60%. Solurile cu textură
grosieră sunt mai puţin poroase decât cele cu textură fină.
Porozitatea de aeraţie a solului reprezintă porii ocupaţi de aer atunci când solul se
află, din punct de vedere al unei umidităţi, la capacitatea de apă în câmp şi se calculează
cu ajutorul relaţiei:
PA = PT – CC (18.9)
unde:
PA – este porozitatea de aeraţie;
PT – porozitatea totală;
CC - capacitatea de apă în câmp;
 a - densitatea aparentă a solului (g/cm3).
Pentru interpretarea rezultatelor privind porozitatea totală şi de aeraţie se folosesc

indicaţiile din tabelul 18.3.
Tabelul 18.3. Interpretarea rezultatelor privind porozitatea

Caracterizarea valorilor Porozitatea totală (%) Porozitatea de aeraţie (%)
Foarte mici Sub 45 Sub 5
Mici 45 – 50 5 – 12
Mijlocii 50 – 55 12 – 20
Mari 55 – 60 20 – 30
Foarte mari Peste 60 Peste 30
108
Lucrarea nr. 19
ANALIZA UNOR COMPUŞI CHIMICI ŞI BIOLOGICI AI SOLULUI
19.1. Analiza unor compuşi chimici ai solului
19.1.1. Determinarea azotului organic

Metoda determină azotul organic împreună cu azotul amoniacal din sol. Principiul ei
constă în distrugerea materiei organice cu acid sulfuric concentrat în prezenţa unui
catalizator şi transformarea azotului în amoniac, care se distilează din mediul alcalin.
În balonul Kjeldahl se introduc 1-2 g de sol, se adaugă 10 ml de acid sulfuric
concentrat, 0,3 g de CuSO4 şi 5 g de K2SO4 se agită uşor, se încălzeşte întâi la foc slab,
apoi la foc puternic până la fierberea şi decolorarea conţinutului. După răcire conţinutul se
trece în balonul aparatului de distilare, se adaugă 100 ml apă distilată şi NaOH 40 % până
la alcalinizare netă. Se distilează cel puţin 2/3 din conţinut. Apoi se demontează vasul în
care s-a captat distilatul şi se titrează cu NaOH 0,1N până la virajul indicatorului.
Calculul: 1 ml H2SO4 0,1N = 1,4 mg N = 1,7 NH3

100  b  100
0 (19.1)
a (100  c)
în care:
a – cantitatea de sol cântărită pentru analiză;
b – mg N amoniacal în cantitatea cântărită de sol;
c – procentul apei din sol;
100/100-c – recircularea faţă de solul uscat.
Din rezultatul obţinut se scade azotul amoniacal şi se obţine azotul organic.
19.1.2. Determinarea azotului proteic
Principiul metodei constă în precipitarea substanţelor care conţin azot proteic cu

hidroxid de cupru. Într-un pahar Berzelius se iau 3-5 g sol, se adaugă 50 ml apă distilată,
se agită, se fierbe 5 minute. La soluţia fierbinte se adaugă 25 ml de soluţie CuSO4 6 %,
apoi agitând continuu, se adaugă 25 ml de NaOH 0,1N.
Precipitatul obţinut se spală de 5-6 ori cu apă distilată fierbinte, se filtrează şi iarăşi
se spală cu apă fierbinte. Filtrul cu precipitat se usucă în etuvă, apoi se trece într-un balon
Kjeldahl, adăugându-se 0,3 g de CuSO4 cristalizat, 5 g de K2SO4 şi 10 ml de acid sulfuric
concentrat. Mersul ulterior al lucrării este identic cu cel al determinării azotului organic
(paragraf 19.1.1)
19.1.3. Determinarea azotului amoniacal, nitriţilor, nitraţilor, clorurilor şi oxidabilităţii

Determinarea azotului amoniacal, nitriţilor, nitraţilor, clorurilor şi oxidabilităţii se face
în extractul apos prin metodele folosite la analiza lor în apă. Rezultatele se exprimă în
mg/kg sol, în afară de oxidabilitate care se măsoară în miligrame de oxigen necesar pentru
oxidarea substanţelor organice din extractul apos obţinut din 100 g de sol.
109
19.2. Analize biologice ale solului
19.2.1. Determinarea numărului total de germeni

Se iau 10 g de sol în mojar şi se pisează cât mai omogen, se introduc într-un flacon
cu perle, apoi se adaugă 90 ml de apă distilată, obţinând o diluţie de 1:10; suspensia se
agită minuţios, se lasă 2-3 min. pentru depunere. Se ia cu pipeta sterilă 1 ml de suspensie
obţinută şi se introduce într-o eprubetă, se adaugă 9 ml de apă sterilă, obţinând o diluţie de
1:100. Astfel pot fi obţinute şi diluţii mai mari.
În câte o placă Petri se introduc câte 1 ml din fiecare diluţie, apoi peste suspensie
se toarnă geloză topită la temperatura 45°C, conţinutul se omogenizează şi se pune în
termostat la 37°C pentru 24 ore. Se numără cu ochiul liber coloniile crescute pe toată
suprafaţa, împărţind placa în sferturi, sau cu ajutorul reţelei de numărat colonii.
Se iau în considerare numai plăcile pe care au crescut mai puţin de 300 de colonii.
Se face calcularea pentru a exprima rezultatul final în numărul de germeni la 1 g de sol
uscat.
19.2.2. Determinarea titrului bacteriilor coliforme

Poate fi făcută pe două căi:
1. însămânţarea suspensiei de sol în eprubete cu mediul lichid bulion lactozat sau în
mediul Kessler – Svenerton;
2. metoda filtrelor de membrană.
Când solul nu este poluat prea mult, se foloseşte metoda accelerată a filtrelor de
membrană, care constă în următoarele: prin filtrele de membrană nr.3, sterile, se filtrează
5-10 ml suspensie de sol în diluţie 1:10 centrifugată în prealabil timp de 5 minute pentru
sedimentarea macroparticulelor. Filtrele cu bacteriile absorbite se iau cu pensa flambată şi
se pun pe suprafaţa mediului nutritiv Endo turnat în prealabil în placa Petri. Într-o cutie pot
fi puse 4 filtre. Pe cutie sub fiecare filtru, se scrie numărul probei şi volumul suspensiei
filtrate. Însămânţările se lasă în termostat, la 37°C, pentru 24 ore. După incubare se
numără coloniile şi se calculează titrul coli (numărul coliformilor la 1 g de sol uscat), 2-3
colonii tipice se colorează prin metoda Gram şi se identifică prin metoda titrometrică.
19.2.3. Determinarea ouălor de helmint în sol

Principiul metodei constă în flotaţia ouălor de helminţi în soluţia saturată de nitrat de
sodiu, 5-10 g sol omogenizat se introduc într-un flacon cu perle apoi se adaugă 10-20 ml
de soluţie hidrat de sodiu sau potasiu 5 % care are rolul de a separa ouăle de paraziţi de
particulele de sol.
Amestecul se agită bine timp de 30 minute. Se centrifughează la 200-300
turaţii/minut, timp de 1-2 minute, îndepărtându-se apoi lichidul supernatant prin decantare.
La sedimentul obţinut se adaugă o cantitate dublă (faţă de sediment) de soluţie saturată de
nitrat de sodiu cu densitate de 1,19, se amestecă cu o baghetă de sticlă şi se
centrifughează de 5-6 ori câte două minute la turaţii scăzute.
Din stratul superficial, cu o ansă sau baghetă de sticlă în formă de L, se recoltează
pelicule, care se adaugă într-o eprubetă de centrifugă de 10 cm3, în care au fost pregătite
1 cm3 de ser fiziologic sau apă distilată. Se centrifughează 15 minute tot la 200-300
turaţii/minut. La sfârşit supernatantul se sifonează cu o pipetă prevăzută cu o pară de
cauciuc şi se examinează în întregime în preparat proaspăt la microscop, notând numărul
şi specia de helminţi. [3]
Concluzii:
110
Concluzia igienică privind inofensivitatea solului pentru sănătatea populaţiei se trage
pe baza analizelor de laborator. Pe baza datelor despre compoziţia mecanică a solului se
trag concluziile despre conţinutul natural al substanţelor organice, despre capacitatea de
filtrarea a solului, permeabilitatea pentru aer şi apă, capacitatea de autopurificare.
Analiza mecanică (granulometrică) permite determinarea şi denumirea particulelor
de sol şi tipul solului. Importantă este denumirea compoziţiei procentuale a argilei,
nisipului, nămolului etc.
Poluarea solului din punct de vedere chimic se apreciază în funcţie de conţinutul
substanţelor poluante, cât şi a conţinutului de azot organic, carbon, amoniac, nitriţi, nitraţi,
cloruri în comparaţie cu conţinutul acestora în solul sectorului de control. Gradul poluării
solului cu pesticide şi alte substanţe toxice se apreciază prin compararea cu mărimile
C.M.A. ale lor. Mărimile poluărilor biologice, inclusiv bacteriologice, se apreciază prin
compararea cu normativele stabilite, care se folosesc şi pentru evaluarea poluării chimice a
solului. În acest scop sunt recomandate şi datele privind compoziţia chimică a aerului din
sol (tabelul 19.1).
Tabelul 19.1. Evaluarea stării sanitare a solului în funcţie de indicii chimici ai aerului din sol
Caracteristica Conţinutul în aerul solului (T0C, presiunea 760 mm ai
coloanei de Hg) la adâncimea 1 m în % de volum
CO2 O2 NH3 H2
Nepoluat 0,38-0,08 20,3-19,8 - -
Slab poluat 1,2-2,8 19,9-17,7 - -
Poluat 4,1-6,5 16,5-14,2 - -
Foarte poluat 14,5-18,0 5,5-1,7 0,8-2,7 0,3-3,4
Obţinând datele despre gradul de poluare a solului, se formulează şi concluzia

despre vechimea poluării, se schiţează măsurile de preîntâmpinare a poluării interioare şi
căile de asanare a lui.
111
Lucrarea nr. 20
MĂSURAREA POTENŢIALULUI REDOX AL UNEI PROBE DE SOL CU
MULTIPARAMETRUL PORTABIL MODEL HANNA TIP HI 4522
20.1. Consideraţii generale
Activitatea microorganismelor din sol este influenţată, în mare măsură, de

potenţialul de oxido-reducere (redox) al solului.
Potenţialul redox reprezintă o măsură adecvată de determinare a stării de igienă a
solului după contaminarea cu diferite reziduuri industriale şi menajere.
Potenţialul redox al solului cu o aerare normală este cuprins între 476 – 650 mV. În
solurile cu mineralizare sporită a materiei organice, potenţialul redox creşte peste 650 mV,
iar o scădere sub 450 mV se datorează reducerii oxigenului şi are drept consecinţă
inhibarea activităţii microorganismelor aerobe şi stimularea celor aerobe.
Multiparametrul HANNA tip HI 4522 este un instrument profesional cu afişaj LCD

color pentru măsurători de pH, potenţial redox, conductivitate, rezistivitate, salinitate şi
temperatură.
Kitul de măsurare este alcătuit din (fig. 20.1) [14]:
Fig. 20.1. Kitul de măsurare al multiparametrului HANNA tip HI 4522.

1-unitate centrală; 2-electrod de pH; 3-electrod de conductivitate; 4-electrod de
temperatură; 5-adaptor de tensiune; 6-soluţii de calibrare a electrodului de pH;
7-soluţii de curăţare a electrozilor
Descrierea funcţională a unităţii centrale este prezentată în fig. 20.2:
112
Fig. 20.2. Descrierea funcţională a unităţii centrale
1 – afişaj cu cristale lichide (LCD); 2 – tastatură principală; 3 – conector USB; 4 – întrerupător
ON/OFF pentru pornirea şi închiderea instrumentului; 5 – conector pentru alimentarea cu tensiune
electrică; 6 – conector port serial RS232; 7 – conector pentru sonda de conductivitate; 8 – conector
pentru sonda de temperatură; 9 – conector pentru electrodul de pH; 10 – conector pentru
electrodul de referinţă.
Tastele multiparametrului se clasifică în:

a) – taste funcţionale:
CAL – pentru a intra/ieşi în/din modul de calibrare;
MODE – pentru a selecta modul de măsurare dorit;
SETUP – pentru intrarea în modul de setare şi accesare a datelor memorate;
HELP - pentru a obţine informaţii generale despre opţiunea / operaţia selectată.
b) – taste virtuale
Rândul superior de taste sunt asociate tastelor virtuale aflate în josul ecranului LCD,
care permit efectuarea funcţiei afişate, în funcţie de meniul curent.
20.3.1. Pregătirea probei

Se cântăresc 10 g sol proaspăt şi se introduce într-o fiolă de cântărire tarată. Se ţine
la etuvă timp de o oră la 1050C şi se calculează umiditatea cu relaţia (20.1).
A B
U  100 [%] (20.1)
A
unde: A –masa solului înainte de uscare [g];
B - masa solului după uscare [g];
Într-un pahar Berzelius se cântăresc 50 g sol proaspăt, iar cantitatea de apă distilată
care trebuie adăugată peste acesta se calculează cu relaţia (20.2).
5000  50  U 
Apă distilată  [ml] (20.2)
100  U 
unde: U – umiditatea solului [%].
După adăugarea volumului necesar de apă distilată, conţinutul paharului se
omogenizează cu o baghetă de sticlă şi se lasă timp de 15 minute pentru echilibrare.
113
20.3.2. Măsurarea diferenţei de potenţial şi a pH-ului
În suspensia bine omogenizată, se introduce electrodul mixt (potenţial redox + pH)
al multiparametrului, se aşteaptă două minute pentru stabilizare şi apoi se măsoară
diferenţa de potenţial şi pH-ul.
Pentru măsurarea potenţialului redox al probei de sol luată în studiu se parcurg
următoarele etape:
 se racordează la multiparametru electrodul mixt şi sonda de temperatură;
 se porneşte aparatul prin comutarea butonului dispus în spatele aparatului pe poziţia
ON;
 se introduce electrodul minim patru centimetrii în proba de analizat.
Pentru a măsura potenţialul de oxido – reducere [mV] al probei de analizat se
procedează astfel:
 se apasă tasta MODE;
 se selectează mV;
 se selectează modul de citire direct (instrumentul va afişa pe LCD valoarea
potenţialului de oxido – reducere în mV.
Pentru a măsura pH-ul probei de analizat se procedează astfel:
 se apasă tasta MODE;
 se selectează pH;
 se selectează modul de citire direct (instrumentul va afişa pe LCD valoarea pH-ului.
Observaţie:
Dacă măsurătorile sunt realizate succesiv în diferite probe, se recomandă clătirea
electrodului cu apă distilată şi apoi cu puţin din proba următoare pentru a preveni
contaminarea încrucişată.
20.4. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor
Valorile obţinute la măsurarea diferenţei de potenţial şi cea de pH se introduc în

relaţia (20.3), calculând astfel potenţialul redox al probei de sol luată în studiu.
E  0,058  pH
rH  [mV] (20.3)
0,029
unde:
rH – potenţialul redox [mV];
E – diferenţa de potenţial măsurată [mV];
pH – pH-ul probei.
114
PARTEA A IV-A
POLUAREA ŞI PROTECŢIA FONICĂ
115
Lucrarea nr. 21
DETERMINAREA NOXELOR ACUSTICE
21.1. Descrierea parametrilor
Înalţimea - masurată prin frecvenţa vibraţiei cu unitatea de măsură hertz – Hz, adică
numărul de vibraţii acustice într-o secundă sau de comprimări (rarefieri) succesive.
Sunetele de frecvenţă mai mică decât 16 Hz se numesc infrasunete iar cele de frecvenţă
mai mare decât 20000 Hz se numesc ultrasunete şi hipersunete. Ambele categorii sunt
periculoase pentru organul auditiv.
Intensitatea - definită prin puterea vibraţiei pe unitatea de arie cu unitatea W/m2.
Puterea este energia transmisă de unda sonoră într-o secundă şi are ca unitate de măsură
wattul- W. Majoritatea măsurătorilor de intensitate a sunetului se fac în raport cu o
intensitate numită prag de audibilitate sau zero, depinde de trăsăturile sursei, de distanţă şi
de posibilităţile de transmitere sau multiplicare şi se măsoară în decibeli – dB. S-a admis
că cifra de 80 dB este pragul la care intensitatea devine nocivă. De exemplu, zgomotul
produs de o convorbire se situează între limitele de 30 - 60 dB, deci nu este nocivă.
Sunetul de 130 dB provoacă senzaţia de durere, iar de 150 dB este insuportabil.
Presiunea sunetului – se caracterizează prin sunetul audibil, perceptibil de
urechea omului prin raportul dintre variaţia presiunii produsă de sunet şi presiunea
atmosferică.
Deoarece domeniul presiunilor sonore perceptibile este foarte larg şi datorită faptului
că urechea umană nu percepe intensitatea sunetului proporţional cu energia absolută a sa,
ci aproximativ proporţional cu logaritmul zecimal al valorii absolute se foloseşte unitatea de
măsura „Bel”. Aceasta înseamnă ca la creşterea presiunii sunetului, în cifre absolute, de
10000 de ori, urechea percepe acest sunet mărit de 4 ori (lg 10 000 = 4).
Belul nu are valoare absolută (cum sunt kilogramul sau litrul), ci este o unitate fără
dimensiune exprimând logaritmul zecimal al unui raport a două presiuni de sunete.
Deoarece „Belul” reprezintă o valoare prea mare pentru măsurarea intensitatii sunetelor s-
a introdus submultiplul belului – decibelul egal cu 1/10 Bel, cu simbolul dB.
În definirea notiunii de „Bel” se foloseste ca presiune de referinţă o valoarea de 10
ori mai mică decât pragul de audibilitate, respectiv 0,0002 mbar sau 20 mPa. Acest nivel
este cunoscut ca decibel acustic zero. Aparatele utilizate pentru măsurarea intensităţii
sunetelor sunt calibrate faţă de această valoare de referinţă.
Frecventa (f) – numarul de oscilaţii complete pe secundă; este măsurată în Hz, sau
perioade/secundă. Între frecvenţă şi perioadă există relaţia: f = 1/T.
Sunetele se deosebesc prin frecvenţa lor în sensul că sunetele înalte (ascuţite) au
frecvenţe mari şi invers. Urechea umană a adulţilor tineri percepe sunete cu frecvenţele
cuprinse între 20 – 20000 Hz, urechea având sensibilitatea cea mai ridicată în banda 1000-
5000 Hz .
Durata sau timpul cât excitantul sonor – zgomotul – actionează asupra
analizatorului auditiv. Efectul nociv al zgomotului este direct proporţional cu durata
acestuia. Peste anumite limite de suportabilitate se ajunge la o psihoză periculoasă,
indiferent de preferinţele sau de starea psihică a individului. Într-un mediu în care
intensitatea este de 120 dB, omul poate fi activ doar 2 minute.
La intensităţi egale zgomotele cu frecvenţă mai înaltă sunt mai nocive decât cele cu
o frecvenţă joasă.
116
Prin aer undele sonore se propagă sub forma unei succesiuni de comprimări şi
rarefieri ale acestuia. Sunetele se propagă prin orice alt mediu: gazos, lichid sau solid.
Prin gaze şi lichide undele sonore sunt totdeauna unde longitudinale, adică au
viteză de propagare paralelă cu viteza de oscilaţie a moleculelor.
Undele sonore din solide pot fi atât longitudinale cât şi transversale, acestea din
urmă având viteza de propagare perpendiculară pe viteza de oscilaţie a moleculelor.
Explicaţia: în solide moleculele sau atomii sunt legaţi în reţele cristaline şi pot oscila în jurul
poziţiilor de echilibru după orice direcţie.
În vid oscilaţiile nu se propagă deoarece nu există molecule care să transmită
mişcarea produsă de sursă.
Zgomotul reprezintă un amestec de sunete rezultate din vibraţia neperiodică a
aerului şi care produce o impresie subiectivă de neplăcere şi disconfort pentru subiecţi.
Practic sau teoretic nu este nici o diferenţă între zgomote şi sunete. Zgomotul este format
dintr-un numar variat de sunete cu frecvenţe diferite şi variabile. Totalitatea frecvenţelor
unui zgomot formează spectrul zgomotului şi se măsoară în benzi de octavă. [13]
Oamenii sunt confruntaţi permanent cu sunete şi vibraţii de diferite frecvenţe şi
intensităţi care constituie un factor de stres. Acest tip de stres se întâlneşte în cele mai
variate ambianţe, atât ziua cât şi noaptea, în locuinţe, pe stradă, la locul de muncă. Locuri
de distracţii, în mijloacele de transport.
Necesitatea reducerii şi prevenirii zgomotului se impune atât din motive sociale, cât
şi de ordin economic. Din punct de vedere social este necesar ca omul să fie protejat de
acţiunea nocivă a zgomotului, prin asigurarea unui confort acustic corespunzător. Din
punct de vedere economic, prin reducerea nivelului de zgomot sub limitele admisibile se
obţine creşterea productivităţii ca urmare a măririi duratei capacităţii de concentrare
intelectuale.
Deci, trebuie să se acorde o mai mare atenţie problemei protecţiei acustice,
deoarece oamenii nu se pot imuniza împotriva acestui pericol al vieţii cotidiene şi nici nu se
pot obişnui să-l suporte. Monitorizarea zgomotului în industrie se foloseşte pentru
determinarea regimurilor de lucru şi condiţiilor de operare optime din punct de vedere al
expunerii omului la zgomot şi vibraţii.
Zgomotul este o problemă din ce în ce mai răspândită a societăţii moderne. Cu cât
populaţia urbană creşte mai mult, cu atât problema zgomotului în interiorul locuinţei creşte.
Zgomotul în interiorul locuinţei poate fi amplificat odată cu folosirea materialelor ieftine,
care nu izolează fonic sau prin apariţia sistemelor hi-fi performante, de mare putere, care
pot produce pe lângă zgomot şi vibraţii.
21.2. Tipuri de surse de zgomot ce pot fi măsurate cu sonometre
În concordanţă cu standardul ISO 1996, se definesc mai multe tipuri de surse de

zgomot ce pot fi măsurate cu sonometre. Cele mai comune surse de zgomot sunt:
 zgomotul din trafic (rutier, feroviar şi aerian);
 zgomotul industrial (de la fabrici, uzine, centrale, activităţi miniere etc.);
 zgomot recreaţional (stadioane, parcuri de distracţii etc.);
 zgomotul de la vecini;
 zgomot de la şantiere de construcţii.
21.3. Valori limită în vigoare

În anul 2008 s-a adoptat Ordinul Ministrului Mediului şi Dezvoltării Durabile, al
Ministrului Transporturilor, al Ministrului Sănătăţii publice şi al Ministrului internelor şi
117
reformei administrative pentru aprobarea valorilor-limită şi a modului de aplicare a acestora
atunci când se elaborează planurile de acţiune, pentru indicatorii Lzsn şi Lnoapte, în cazul
zgomotului produs de traficul rutier pe drumurile principale şi în aglomerări, traficul feroviar
pe căile ferate principale şi în aglomerări, traficul aerian pe aeroporturile mari şi/sau urbane
şi pentru zgomotul produs în zonele din aglomerări unde se desfăşoară activităţi industriale
prevăzute în anexa nr.1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.152/2005 privind
prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 84/2006.
În tabelul 21.1 sunt prezentate criteriile pentru stabilirea zonelor pentru care se
realizează planuri de acţiune în funcţie de valorile limită corespunzătoare indicatorilor L zsn
şi Lnoapte:
Tabelul 21.1. Planuri de acţiune în funcţie de valorile limită corespunzătoare
indicatorilor Lzsn şi Lnoapte
Lsnz - dB(A) Lnoapte- dB(A)
Surse de Ţinta de atins Valori Surse de Ţinta de atins Valori
zgomot pentru valorile maxime zgomot pentru valorile maxime
maxime permise permise maxime permise permise
(2012) (2012)
Străzi, drumuri 65 70 Străzi, drumuri 50 60
şi autostrăzi şi autostrăzi
Căi ferate 65 70 Căi ferate 50 60
Aeroporturi 65 70 Aeroporturi 50 60
Zone industriale 60 65 Zone industriale 50 55
Porturi (activităţi Porturi (activităţi
de transport de transport
feroviar şi rutier 65 70 feroviar şi rutier 50 60
din interiorul din interiorul
portului) portului)
Porturi (activităţi Porturi (activităţi
industriale din 60 65 industriale din 50 55
interiorul interiorul
portului) portului)
iar în tabelul 21.2 criteriile pentru stabilirea zonelor liniştite dintr-o aglomerare cu o
populaţie mai mare de 250.000 de locuitori în funcţie de valoarea limită corespunzătoare
indicatorului Lzsn şi a suprafeţei minime în care se înregistrează această valoare limită.
Tabelul 21.2. Criterii pentru stabilirea zonelor liniştite dintr-o aglomerare cu o populaţie mai
mare de 250.000 de locuitori
Lsnz - dB(A)
Surse de zgomot Valori maxime Suprafaţa minimă pentru care se
permise defineşte o zonă liniştită – (ha)-
Străzi, drumuri şi autostrăzi
Căi ferate 55 4,5
Aeroporturi
Zone industriale (inclusiv porturi)
De asemenea, standardele privind poluarea fonică sunt menţionate mai jos:

 SR ISO 2204:1997 - Indicaţii pentru redactarea standardelor referitoare la
măsurarea zgomotului aerian şi evaluarea efectelor sale asupra omului. Standardul descrie
118
metodele generale de măsurare a zgomotului şi de evaluare a efectelor sale asupra
omului.
 SR ISO 9612:2000 - Indicaţii pentru măsurarea şi evaluarea expunerii la zgomot în
mediul de muncă. Scopul acestui standard este de a permite evaluarea zgomotului în
mediul de muncă, în raport cu diferitele efecte ale sale asupra lucrătorului, ca rezultat al
expunerii zilnice obişnuite.
 SR EN ISO 11690-3:2001 - Recomandări practice pentru proiectarea locurilor de
muncă cu zgomot redus, dotate cu maşini. Standardul tratează propagarea sunetului într-o
încăpere împreună cu predeterminarea nivelurilor de presiune acustică şi ale emisiei de
zgomot la locul de muncă.
 SR ISO/TR 3352:1996 - Evaluarea zgomotului în funcţie de influenţa sa asupra
inteligibilităţii vorbirii. Standardul descrie o metodă de control practic pentru evaluarea
influenţei zgomotului inteligibilităţii frazelor în cazul comunicaţiile verbale directe.
 SR ISO 1999:1996 - Determinarea expunerii la zgomot profesional şi estimarea
deteriorării auzului. Standardul stabileşte o metodă pentru determinarea expunerii la
zgomot profesional şi estimarea deteriorării auzului.
 Directiva 2002/49/EC a Parlamentului European şi a Consiliului referitoare la
evaluarea şi managementul zgomotului ambiental luând în considerare că: obţinerea unui
înalt nivel de sănătate şi protecţie a mediului este parte a politicii Comunitare, iar unul
dintre obiectivele ce trebuie urmărite este protecţia împotriva zgomotului.
 SR ISO 1996-1:1995 - Caracterizarea şi măsurarea zgomotului din mediul
înconjurător. Standardul defineşte mărimile de bază ce trebuie utilizate pentru descrierea
zgomotului din mediul înconjurător şi descrie procedeele de bază pentru determinarea
acestor mărimi.
Prevederile legislaţiei naţionale care transpun Directiva 89/391/CEE se aplică în
totalitate activităţilor în care lucrătorii sunt expuşi, prin natura muncii lor, la riscuri generate
de zgomot.
Pentru zgomotul traficului rutier:
- autovehicule - Directiva 70/157/EEC;
- motociclete - Directiva 97/24/EC;
- anvelope pentru autovehicule - Directiva 2001/43/EC.
Pentru zgomotul avioanelor:
- avioane subsonice - Directiva 80/51/EEC;
- avioane cu reactie subsonice - Directiva 89/629/EEC;
- limitarea operarii avioanelor - Directiva 92/14/EEC;
- restrictii de operare la aeroporturile comunitare - Directiva 2002/30/EC.
Pentru zgomotul feroviar
- interoperatibilitatea sistemului feroviar de mare viteza trans-european-Directiva 96/48/EC;
-interoperatibilitatea sistemului feroviar conventional trans-european-Directiva 2001/16/EC.
21.3. Aparatura utilizată
Sonometrul este destinat măsurării nivelului sonor în sectorul civil şi în cel industrial,
igiena muncii, protecţia muncii, pentru analiza statistică, pentru verificarea respectării
legislaţiei privitoare la poluarea sonoră etc.
De regulă, sonometrul are disponibile două curbe de presiune acustică, notate "A"
sau "C"; Curba "A" este utilizată în determinările standard de presiune acustică, care
corespunde la presiunea acustică raportată la urechea umană, altfel spus nivel sonor
119
compensat. Pentru măsurători ale sunetelor cu frecvenţa joasă trebuie utilizată curba de
tip"C".
Sonometrul are două moduri de măsură: Fast şi Slow. Un sonometru poate avea
funcţii de MAX sau MIN prin care afişează valorile maxime sau minime într-un interval de
timp.
Pentru monitorizare continuă se utilizează sonometrul cu memorie de date şi care
are posibilitatea de transfer a datelor pe calculator.
Ideal ar fi ca, sonometrul să măsoare toate sunetele de la cel mai mic nivel până la
cel mai mare, indiferent de natura temporală a sunetului.
Se recomandă ca sonometrele să fie verificate înainte şi după fiecare măsurătoare
cu un calibrator acustic. Recomandările producătorului sonometrului sau cerinţele din
standardele relevante trebuie să fie respectate. Dacă se face o astfel de calibrare (zilnic),
în conformitate cu ghidurile de bună practică, şi se descoperă o deviaţie a calibrării în mod
constant, ar trebui făcută o verificare a sonometrului mai amănunţită.
21.3.1. Testo 815 - Sonometru digital

Testo 815 este un sonometru din Clasa 2 cu domeniile de măsură a nivelului de
zgomot 32-80 dB, 50-100 dB si 80-130 dB, doi timpi de citire, două curbe de egal nivel de
presiune acustică, funcţii maxim şi minim şi filet pentru trepied. Cu calibratorul (accesoriu),
sonometrul poate fi recalibrat cu ajutorul şurubului de reglaj. Elemente de afişare şi
operare se observă în fig. 21.1.
21.3.2. Principii de bază pentru măsurare zgomot cu Testo 815 - Sonometru digital
Paşi de urmat pentru măsurare:
1. se porneşte instrumentul;
Fig. 21.1. Testo 815 - Sonometru digital.
120
2. se alege ritmul de citire (”FAST/SLOW”);
3. se alege curba de frecvenţă (”A/C”);
4. se alege subdomeniul de măsurare (”Level”);
5. se poziţionează microfonul spre locul care trebuie măsurat;
6. se citesc valorile ”Max/Min”.
Zgomotele se schimbă în presiunea acustică din aer. Când condiţiile sunt normale,
presiunea atmosferică este de 1013 mbar în jurul căreia presiunea acustică a sursei de
zgomot fluctuează.
Urechea umană sesizează aceste fluctuaţii de presiune şi le converteşte în pulsuri
nervoase. Urechea este ca un senzor de presiune cu un mare domeniu dinamic. Cel mai
mic nivel de zgomot perceput de oameni prin fluctuaţii cauzate de presiune este de
0,0002µbar (corespunzând lui 0 dB), iar cel mai mare nivel de zgomot (care poate fi auzit
fără dureri) are un nivel de presiune acustică de 635 µbar (corespunzând lui 130 dB).
Aceasta corespunde unei diferenţe de presiune de 3.000.000 de ondulaţii.
Întrucât graficul presiunii în mbar ar avea un format foarte mare, este utilizată
notaţia logaritmică, iar calculul este efectuat cu valorile nivelului. În acest sens, o creştere
de 20 dB corespunde unei creşteri de 10 ondulaţii în presiune.
Un sonometru corespunzând normelor SR EN 60651 măsoară valoarea actuală a
nivelului acustic în curbă de frecvenţă (CZ), ceea ce reprezintă măsurarea energiei totale
acustice convertită pe durata măsurării.
121
Lucrarea nr. 22
MĂSURAREA NIVELULUI DE ZGOMOT CONTINUU ECHIVALENT CU
SONOMETRUL MODEL RION
Majoritatea sunetelor nu sunt stabile, nu au un nivel constant ci unul care variază în

timp (circulaţia rutieră, zgomotele din mediul înconjurător etc.). Astfel de sunete sunt
numite şi fluctuante.
Pentru a caracteriza sunetele fluctuante se utilizează nivelul echivalent (Leq), definit
ca nivel al unui sunet stabil a cărui energie este identică cu energia sunetului fluctuant
considerat. Prin urmare, Leq este dat de relaţia:
 1 t2 p 2 
Leq  10 log  dt  [dB]
 t 2  t1 t p 02 
(22.1)
 1 
unde:
Leq - nivelul presiunii sunetului continuu echivalentul, în decibeli, determinat într-un
interval de timp t care începe în momentul t1 si se termina în momentul t2 ;
p0 - nivelul de referinţă al presiunii sunetului (20 μPa);
p - presiunea instantanee a semnalului sonor.
Nivelul echivalent are o importanţă mare în măsurătorile acustice. Se disting în

acest sens Leq scurt, măsurat pe un interval de ordinul secundei, şi Leq lung, pentru
intervale mai mari.
Kitul de măsurare al sonometrului RION (fig. 22.1) este alcătuit din [14]:
- sonometru (1);
- apărătoare de vânt (2);
Fig. 22.1. Kitul de măsurare al sonometrului RION

1- sonometru; 2 – apărătoare de vânt; 3 – geantă de transport.
122
Interfaţa sonometrului prezintă un ecran cu cristale lichide şi numeroase taste de
operare. Pe lângă acestea sonometrul mai prezintă un compartiment pentru cardul de
memorie şi mufe pentru adaptorul de tensiune şi conectarea la un computer sau
imprimantă.
- Start/Stop – tastă pentru pornirea/oprirea măsurătorii;
- Store – tastă pentru memorare automată/manuală a datelor;
- Mode – tastă pentru citirea rezultatelor măsurate;
- Pause/Cont – tastă pentru eliminarea porţiunilor nedorite din program;
- Menu – pentru vizualizarea meniului la 1/5 din afişaj;
- Down/Up – taste pentru parcurgerea paginilor din Meniu în jos/sus;
- A/C/FLAT – tastă pentru selectarea filtrului (frecvenţa de măsurare);
- Fast/Slow – tastă pentru selectare timpului de măsurare;
- Tasta Range ▲, ▼ – taste pentru a selecta nivelul domeniului de măsurare;
- Recall – tastă pentru afişarea datelor memorate;
- Recall ◄,► - taste pentru selectarea numărului (datei în care să se memoreze
valoarea/valorii ce urmează a fi afişată) şi schimbarea frecvenţei filtrului;
- Light – tastă pentru activarea/dezactivarea luminii displayului;
- Print – tastă pentru imprimarea valorii măsurate;
- Cal – tastă pentru activarea oscilatorului încorporat de calibrare electronică;
- Power – tastă pentru pornirea/oprirea sonometrului.
22.3. Calibrarea aparatului
Înainte de a efectua o măsurare, unitatea trebuie calibrată. Există două tipuri de

calibrare:
- calibrare electronică (cu oscilatorul încorporat);
- calibrare acustică (cu pistofonul).
Pentru a calibra electronic unitatea cu ajutorul oscilatorului încorporat trebuiesc
parcurse următoarele etape:
- se porneşte unitatea apăsând tasta Power;
- se selectează cu ajutorul tastelor Lavel Range ▲, ▼ domeniul 30 – 120 dB;
- se apasă tasta Menu pentru a mării ecranul la 1/5;
- se verifică dacă modul de calibrare este setat pe Internal (dacă este setat pe “External”
se folosesc tastele ◄,► pentru a seta unitatea pe “Internal”);
- se apasă din nou tasta Menu pentru a reveni la meniul de măsurare;
- se apasă tasta Cal (dacă domeniul nu este setat pe domeniul 30 – 120 dB, indicatorul
pâlpâie, iar valoarea afişată este cu 6 dB sub minimum domeniului);
- se apasă tasta Cal adj. ▲, ▼ pentru a seta nivelul la 114,0 dB.
Măsurările se fac atât în câmp liber, cât şi în câmp difuz. În câmp liber, în zona
urbană microfonul se dispune la înălţimea de 1,2 – 1,5 m de la sol, şi la circa 3,5 m de
pereţi, garduri sau alte obiecte care reflectă zgomotul.
La măsurătorile în încăperi închise, considerate măsurări în câmp difuz, microfonul
se dispune la cel puţin 1 m de pereţi şi de alte suprafeţe reflectorizante, la 1,2 –1,5 m de
sol şi la 1,5 m de ferestre.
123
Pentru a constata nivelurile de poluare sonoră produsă într-o încăpere de un utilaj,
se măsoară nivelurile de presiune acustică înainte de pornirea utilajului (zgomot de fond) şi
după punerea în funcţiune a acestuia.
Pentru măsurarea nivelului de zgomot continuu echivalent (L eq) se parcurg
următoarele etape:
- se porneşte aparatul apăsând tasta Power;
- se selectează cu tasta A/C/FLAT filtrul de măsurare A (pentru măsurarea nivelului de
sunet normal);
- se selectează cu tasta Fast/Slow setarea “Fast” (caracteristici dinamice);
- se selectează domeniul de nivel cu tasta Level Range (dacă indicatorul “Ov” – peste sau
“Un” – sub se aprind, se schimbă domeniul la un nivel care stinge aceste indicatoare);
- se apasă tasta Meniu afişarea indicaţiilor pe display la 1/5;
- se apasă tastele ▲, ▼ pentru a muta cursorul la “Meas Time” şi tastele ◄,►pentru a
selecta timpul măsurării;
- se folosesc tastele Page Up/Down pentru a trece la modul de afişare 4/5 (dacă este
afişat Leq : Off, se apasă tastele ▲, ▼ pentru a muta selecţia pe “Off”, şi tastele ◄,►
pentru a selecta “On”;
- se apasă tasta Meniu pentru a reveni la modul de afişare 1/5;
- se apasă tasta Start/Stop pentru a începe măsurarea (în timpul măsurări, simbolul ►
pâlpâie şi timpul măsurării este afişat, iar după terminarea timpului măsurarea se termină
în mod automat);
- când se doreşte terminarea măsurării înainte de scurgerea timpului prestabilit, se apasă
tasta Start/Stop;
- se apasă tasta Mode pentru a selecta modalitatea de afişare a rezultatelor.
Observaţii:
- dacă este afişat Leq, nivelul de zgomot continuu echivalent este măsurat;
- dacă nu este afişat Leq, se verifică dacă în ecranul de meniu “Display” 4/5 este setat “On”;
- dacă “Ov” este afişat, datele nivelului de zgomot folosite pentru proces conţin un domeniu
mai mare;
- dacă “Un” este afişat, datele nivelului de zgomot folosite pentru proces conţin un domeniu
mai mic.
Rezultatele obţinute în urma măsurătorii zgomotului de fond şi a celui de fond +

utilaj se trec în tabelul 22.1 şi se compară cu valorile maxime admisibile reglementate prin
STAS 10009/88 – Acustică urbană/nivel zgomot industrial.
Tabelul 22.1. Nivelul de zgomot măsurat

Nivel de zgomot admis
Valori măsurate
conform
Nr. crt. Indicator [dB]
STAS 10009/88
Fond Fond + utilaj
1
2 65 dB
3 Leq
4
124
Lucrarea nr. 23
REALIZAREA HĂRŢII DE ZGOMOT
23.1. Etapele principale realizării unei hărţi acustice
Elementele principale pentru realizarea unei hărţi acustice sunt [13]:

 harta GIS: poze, sau harta cadastralǎ;
 stabilirea punctelor de masură;
 realizarea măsurătorilor;
 descărcarea măsurătorilor, printr-un soft specializat, în computer;
 modelarea în programul de calcul specializat a datelor privind zona urbană.
Acest lucru se realizează pe baza hărţii (este necesară şi cunoaşterea
înalţimii clădirilor) informaţii despre traficul rutier, cale ferată, aeroport, zona
industrială– vehicule/orǎ, categorii de vehicule, viteze medii, distributie pe 24
de ore pe 3 intervale orare;
 calcul distribuţiei zgomotului în zona urbană, folosind un programul (de
exemplu CadnaA). Pâna în acest moment harta se poate realiza numai pe
baza simulării pe calculator. Rezultatul simulării, obţinut în urma prelucrării
datelor, este însa unul teoretic, ce trebuie validat prin măsuratori acustice
specifice;
 validarea rezultatului este realizată prin determinarea nivelului de zgomot
într-un număr de poziţii, urmată de actualizarea automată sau manuală a
hărţii, pentru a obţine concordanţă între datele de simulare şi cele reale. Cu
cât numǎrul de determinǎri este mai mare, cu atât rezultatul final este mai
aproape de cel exact.
Pentru realizarea măsurătorilor sunt posibile mai multe abordări:
 aparate portabile manuale (necesită deplasarea operatorului în punctele dorite);
 terminale de monitorizare montate pe staţii mobile, cu transmisie automată a datelor;
 terminale de monitorizare fixe, cu transmisie automată a datelor.
Date de intrare ce trebuie colectate:
 Date topografice:
 model GIS al reliefului şi solului;
 model GIS al traficului: şosele; căi ferate; clădiri; zone industriale;
 clădirile GIS: înalţimi.
 Date suplimentare necesare efectuării calculului:
 informaţii despre trafic: trafic pe sosele- rutiere; trafic pe căi ferate;
mişcări pe aeroporturi;
 pentru zone industriale: puterea acustică a surselor.
 Date meteo;
 Date demografice: persoane în clădiri; persoane la faţada cea mai expusă;
izolarea la faţadă pentru fiecare clădire.
23.2. Alegerea locului de măsurare
Pentru determinarea nivelului de zgomot dat de traficul rutier un element important

în efectuarea unei măsurători corecte este alegerea locului de măsurare. Acesta trebuie să
îndeplinească urmatoarele condiţii [13]:
125
- în faţă şi în spatele locului de măsurare să nu existe clădiri, iar dacă acestea există să nu
se afle în imediata vecinătate a punctului de măsurare, deoarece măsuratoarea poate fi
negativ influenţată datorită clădirilor prin reflexiile undelor sonore produse de trafic. Nu
apar astfel de probleme în cazul în care clădirile se află în interiorul unei curţi, adică situate
la o distanţă suficient de mare astfel încât unda reflectată să nu aibă nici o influenţă asupra
măsuratorii. Este indicat ca măsurătoarea să se realizeze în vecinatatea parcurilor şi a
locurilor de joacă pentru copii;
- punctul de măsurare nu se va alege în faţa instituţiilor publice (ambasade, şcoli, spitale
etc.) deoarece traficul ce se desfaşoară în incinta acestora poate influenţa măsurătorile şi
este posibil ca punctul de măsurare să obstrucţioneze accesul în aceste instituţii.
- punctul de măsură nu se va alege într-o zonă în care se fac lucrări publice (lucrări
stradale, zona de santier etc.) deoarece vehiculele de lucru aferente afectează
măsurătoarea;
- amplasarea punctului de măsurare nu trebuie să se facă pe carosabil sau în staţiile
mijloacelor de transport în comun pentru a nu obstrucţiona circulaţia vehiculelor sau
călatorii, sau în dreptul semafoarelor;
- punctul de măsurare se va alege la o distanţă suficient de mare de intersecţie astfel încât
zgomotul emis de traficul de pe străzile ce formează intersecţia, alta decât cea care ne
interesează, să nu influenţeze măsurătoarea;
- punctul de măsurare trebuie să ofere o bună vizibilitate a traficului;
- punctul de măsurarea nu va fi ales în vecinatatea pomilor sau a stâlpilor de înaltă
tensiune.
23.3 Montarea sonometrului
Montarea sonometrului pe trepied se realizează astfel [13]:

- se poziţionează trepiedul în poziţia cerută şi se ajustează înalţimea;
- se înşurubează extensia trepiedului pe filetul trepiedului şi se poziţionează după cum este
cerut în SR ISO 1996-1;
- se apasă pe butonul de pornire a măsurătorii şi se asigură că poziţia microfonului este
verticală.
Când se doreşte reducerea influenţei reflexiilor, măsurile trebuie făcute ori de câte
ori este posibil la cel putin 3,5 m faţă de orice structură reflectantă alta decât solul (conform
SR ISO 1996-1). Înalţimea de măsurare este de 1,2 m – 1,5 m deasupra solului.
Sonometrul se montează la o înaltime de 1,5 m – 1,6 m faţă de sol. Acesta trebuie
poziţionat astfel încât microfonul sonometrului să fie orientat vertical în sus.
Trepiedul se aşează pe sol într-o poziţie cât mai stabilă pentru a nu cădea sau
pentru a nu fi lovit de pietoni sau vehicule şi trebuie să asigure o poziţionare perfect
verticală a microfonului.
Ecranul sonometrului nu se orientează spre carosabil ci spre utilizator, astfel se
poate urmării funcţionarea sonometrului în timp (se va verifica din când în când timpul de
măsurare), dar şi pentru că bucăţi mici de piatră ce sar de pe roţile maşinilor din trafic pot
deteriora ecranul.
Nivelurile de zgomot pot fi afectate de condiţiile meteorologie în special când
distanţa de transmisie de la sursă la receptor este mare. Nu se vor realiza măsurători în
cazul în care sunt precipitaţii, iar în cazul în care bate vântul se va monta pe microfon un
atenuator pentru vânt.
126
23.4. Programarea sonometrului
În pregatirea sonometrului se vor parcurge urmatoarele etape [13]:

- se deschide aparatul şi se selectează modul de măsură manual;
- se verifică calea afişată în partea de sus a ecranului, astfel încât să afişeze proiectul
corect, unde se doreşte să se salveze noile date;
- se setează măsuratoărea, (de ex. timpul de măsură setat la 30 minute cu salvare
automată, după terminarea celor 30 min, şi timpul de integrare 1 secundă);
- se poate schimba orice parametru de setare prin apăsarea pictogramei Meniu Principal
de unde selectam Setare de la meniul ce apare. Tot de aici se poate opta pentru modul de
salvare a măsurătorilor, pe cardul de memorie sau în memoria internă;
- se apasă butonul Start/pauza şi apoi se monitorizează starea indicatorului;
- se utilizează butoanele Start/Pause, Continue, back Erase şi Reset pentru a controla
măsurătoarea;
- când măsurătoarea s-a terminat aceasta va fi salvată automat.
Dupa ce datele au fost stocate în sonometru acestea vor fi transferate în computer.
127
BIBLIOGRAFIE
1. Buioca C. D. - Zgomotele şi poluarea sonoră, Editura Universitas, Petroşani, 2004
2. Bumbu I., Bumbu Iacob, Vîrlan Ludmila - Controlul şi monitoringul mediului - Curs de lucrări
practice şi laborator, U.T.M. Chişinău, 2006
3. Bumbu Iacob - Bazele ecologiei generale - Universitatea de Ecologie şi Ştiinţe socio-
umane, Chişinău, 2004
4. Ciolea Daniel Ionela – Studiul reducerii noxelor atmosferice degajate prin arderea
combustibililor solizi în centralele electrotermice, cu aplicaţie la C.E.T. Paroşeni, Teză de
doctorat, Universitatea din Petroşani, 2007
5. Dumitrescu I. – Poluarea mediului, Editura Focus, Petroşani, 2002
6. Drăghici Camelia, Perniu Dana - Poluarea şi monitorizarea mediului, Editura Universităţi
Transilvania, 2002
7. Ionel Ioana, Popescu F., Bisorca D., Oprişa-Stănescu P.D., Gruescu C.- Măsurarea calităţii
aerului şi dispersarea noxelor. Teme experimentale, Editura Politehnica, Timişoara 2004
8. Jantschi L. - Analize chimice şi instrumentale, Editura U.T. PRES, Cluj – Napoca, 2000
9. Lăzăroiu Gh. - Soluţii moderne de depoluare a aerului, Editura Agir, Bucureşti, 2006
10. Mănescu Sergiu, Cucu Manole, Diaconescu Mona Ligia - Chimia sanitară a mediului,
Editura Medicală Bucureşti, 1994
11. Teodorescu Irina, Rîşnoveanu Geta, Neguţ Claudia Manuela - Ecologie şi protecţia
mediului, Editura Constelaţii, Bucureşti, 2001
12. Ţuţuianu O. - Evaluarea şi raportarea performantei de mediu. Indicatori de mediu, Editura
Agir, Bucureşti, 2006
13. Sulea C. - Elaborarea unui hărţi de zgomot utilizând CADNA, Lucrare de disertaţie,
Craiova, 2009
14. Şchiopu E. C., Cîrţînă Daniela - Metode şi aparate de măsură şi control a mediului
înconjurător - Îndrumar de lucrări practice - Editura “Academica Brâncuşi”, Tg. Jiu 2009
15. *** http://www.calitateaer.ro/parametri.php, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile,
Reţeaua Naţională de Monitorizare a Calităţii aerului, Poluanţi atmosferici
16. *** Legea nr. 104/2011 – Calitatea aerului înconjurător
17. *** SR EN 12341/2002 - Calitatea aerului. Determinarea fracţiei PM10 sub formă de pulberi
în suspensie.
128

CIOLEA - DI - Lab - PM M2 de Scris Color Pag 117 V Zgomot PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CIOLEA - DI - Lab - PM M2 de Scris Color Pag 117 V Zgomot PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

CIOLEA DANIELA-IONELA DUMITRESCU IOAN

-POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI-

- îndrumător de laborator şi lucrări practice -

Norme de protecţia şi organizarea muncii în laboratorul de mediu...............................................9

Pentru a preveni accidentele în laborator, se vor respecta următoarele reguli generale

Prelevarea probelor pentru analize se realizează astfel:

Deci, printr-o utilizare responsabilă a probelor precum şi a aparaturii şi reactivilor

1.1. Recoltarea probelor de gaze în flacoane închise

Recoltarea în flacoane închise se recomandă pentru gazele aflate în

Fig. 1.2. Instalaţie de prelevare SO2 [6]

2. se prepară soluţia absorbantă: 11,7 g NaCl se dizolvă în 500 ml apă bidistilată,

1.2.3. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie (pentru determinarea NO2–metoda I)

Fig. 1.3. Instalaţie pentru prelevarea NO2 [6]

2. se prepară soluţia absorbantă: KI 0,3N sau 15%;

1.2.6. Recoltarea probelor de aer prin aspiraţie pentru determinarea pulberilor în

1.2.7. Recoltarea probelor de aer pentru determinarea pulberilor sedimentabile

Fig. 1.5. Dispozitiv de prelevare pulberi sedimentabile [7]

2.1. Măsurarea manuală a pulberilor

Metodele de măsurare a pulberilor se bazează pe prelevarea izocinetică a unui

2.1.2. Prelevare în afara canalului/coşului de gaz (out-stack)

2.1.3. Măsurarea parametrilor auxiliari

2.1.4. Determinarea gravimetrică

2.2. Proceduri manuale de determinare a oxizilor de sulf şi azot

2.2.1. Prelevare cu soluţii absorbante

2.2.2. Metode de analiză pentru determinarea manuală a emisiilor de SO2 şi NOx

2.2.3. Metode de măsurare a parametrilor auxiliari

Fig. 2.2. Sistemul de măsurare a vitezei şi temperaturii [9]

Fig. 2.3. Schema de recoltare a probelor pentru determinarea umidităţii.

2.2.3.5. Metode standardizate

Fig. 2.4. Schema sistemului de masurare continuă, on-line, a mostrelor.

Fig. 3.1. Evidenţierea definirii diferenţei dintre noţiunea de emisie şi imisie.

3.1. Calculul emisiei de noxe

Dintre emisiile de poluanţi evacuate la coşurile de fum ale centralelor

3.2. Calculul emisiei de dioxid de sulf (SO2)

3.3. Calculul emisiei de oxizi de azot (NOx)

3.4. Calculul emisiei de pulberi (cenuşă zburătoare)

3.5. Calculul emisiei de dioxid de carbon (CO2)

4.1.1. Caracteristici generale şi efecte

4.1.2. Metode de măsurare

4.1.3. Norme legislative privind SO2

Tabelul 4.1. Norme legislative privind SO2

Tabelul 4.2. Etaloane de analiză spectrofotometrică a SO2

- se lasă probele etalon în repaus 20 min. apoi se citeşte absorbanţa pentru

4.1.5. Determinarea spectrofotometrică a SO2 din aer

4.1.6. Determinarea nefelometrică a SO2 din aer

4.1.7. Determinarea conţinutului de dioxid de sulf din surse staţionare

Calitatea elementelor de control necesară analizatorului instrumental presupune:

4.2. Oxizi de azot NOx (NO / NO2)

4.2.1. Caracteristici generale şi efecte

4.2.2. Metode de măsurare

4.2.3. Norme legislative privind NO2

Tabelul 4.3. Norme legislative privind NO2

4.2.4. Determinarea dioxidului de azot din aer (conform STAS 10329-75)

Tabelul 4.4. Soluţii etalon pentru analiză

Soluţie etalon de lucru cm³ 0 1 2 2 3 4 5

După 30 de minute se măsoară extincţia fiecărei concentraţii în aceleaşi condiţii

4.2.5. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda I

4.2.6. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda II

4.2.7. Determinarea spectrofotometrică a NO2 din aer-metoda III

4.2.5. Determinarea conţinutului de oxizi de azot din surse staţionare

4.3.1. Caracteristici generale şi efecte