Sunteți pe pagina 1din 270
Ioan BICA PROTECŢIA MEDIULUI - politici şi instrumente - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Ioan BICA
PROTECŢIA
MEDIULUI
- politici şi instrumente -
Consiliul Naţional al Cercetării
Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Serie coordonată de :
Radu DROBOT
C.N.C.S.I.S.
Universitatea Tehnică
de Construcţii Bucureşti
Jean Pierre CARBONNEL
Université "Pierre et Marie Curie"
Paris 6
Contract de Grant nr. 25444/1999
Editura *H*G*A* , Bucureşti
2002

Ioan BICA

PROTECŢIA

MEDIULUI

- politici şi instrumente -

C.N.C.S.I.S.
C.N.C.S.I.S.

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior

Contract de Grant nr. 25444/ 1999

Serie coordonată de :

prof.dr.ing. Radu DROBOT Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

Universitatea Tehnic ă de Construc ţ ii Bucure ş ti dr. Jean Pierre CARBONNEL Université "Pierre

dr. Jean Pierre CARBONNEL Université "Pierre et Marie Curie", Paris 6

Editura *H*G*A*, Bucureşti

2002

Responsabilitatea privind terminologia folosită în prezenta lucrare revine în întregime autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BICA, IOAN

Protecţia mediului: politici şi instrumente / Ioan Bica ; coord.: Radu Drobot, Jean Pierre Carbonnel. - Bucureşti :

Editura *H*G*A*, 2002

p. ; cm. - (Ingineria resurselor de apă)

Bibliogr.

ISBN 973-8176-15-8

I. Drobot, Radu (coord.)

II. Carbonnel, Jean Pierre (coord.)

504.06

Copyright 2002 © Editura *H*G*A*, Bucureşti

hga@opensys.ro

DIN PARTEA COORDONATORILOR:

Beneficiind de sprijinul financiar acordat de Programul TEMPUS - PHARE, ini¡iat de Comunitatea Europeanå, începând cu anul 1992, în cadrul Facultå¡ii de Hidrotehnicå din Universitatea Tehnicå de Construc¡ii Bucure¿ti (UTCB) s-a înfiin¡at ªcoala de Studii Academice Postuniversitare « Ingineria Resurselor de Apå », organizatå dupå principiile ciclului 3 francez (D.E.A. - Diplôme d'Etudes Approfondies). Derularea programelor TEMPUS (JEP 3801/92-95, respectiv S_JEP 09781/95-98) în cadrul UTCB a fost esen¡ialå : a creat contacte ¿tiin¡ifice, a sprijinit financiar dezvoltarea învå¡åmântului postuniversitar, a facilitat ob¡inerea de burse pentru perfec¡ionarea a 35 de tineri ingineri români în laboratoarele universitå¡ilor partenere din stråinåtate. ¥n plus, a asigurat :

formarea unui numår de peste 100 de speciali¿ti în domeniul ¿tiin¡elor apei ¿i mediului ;

pregåtirea profesionalå a 9 asisten¡i universitari ¿i peste 20 de doctoranzi ;

2 burse UE-RO ;

prelegeri sus¡inute de profesori din Fran¡a (Université Pierre et Marie Curie Paris, Université Louis Pasteur Strasbourg), Belgia (Université de Liège) ¿i Italia (Università degli studi di Genova);

crearea unui laborator de informaticå dotat cu aparaturå performantå ;

înfiin¡area unei biblioteci de informaticå ;

editarea unei serii de 30 de lucråri din domeniul hidrologiei, hidro- geologiei, protec¡iei mediului sau al pregåtirii ¿tiin¡ifice fundamentale ;

stabilirea de contacte cu Ecole Polytechnique Fédérale de Lausanne (EPFL), Elve¡ia, care a participat cu resurse financiare din partea statului elve¡ian la derularea celor douå programe, inclusiv prin sponsorizarea a 2 cår¡i . Faptul cå ¿i dupå încetarea derulårii proiectelor sus-men¡ionate ªcoala de Studii Academice Postuniversitare « Ingineria Resurselor de Apå » continuå, demonstreazå, dacå mai era necesar, renumele pe care ¿i l-a format în rândul universitå¡ilor ¿i institu¡iilor de profil din România. ¥n vederea acoperirii cu materiale scrise a acestui domeniu atât de vast ¿i apropiat vie¡ii, APA, coordonatorii celor 2 programe au decis så continue ¿i în viitor activitatea desfå¿uratå în perioada celor 6 ani TEMPUS. Rezultatul acestei inten¡ii îl constituie editarea unei noi serii de lucråri, intitulatå « Ingineria Resurselor de Apå », care se adreseazå, în egalå måsurå, studen¡ilor, doctoranzilor, cercetåtorilor, precum ¿i speciali¿tilor preocupa¡i de pregåtirea profesionalå continuå.

Coordonatori: Radu DROBOT şi Jean - Pierre CARBONNEL

C U P R I N S

1. Introducere

7

1.1.

Protecţia mediului – o problemă prioritară

7

1.2.

Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite Pentru Mediu şi Dezvoltare

1.3.

– Rio de Janeiro, 1992

9

1.3.

Aşteptări, rezultate, tendinţe

18

2. Probleme globale şi sectoriale

22

2.1. Poluarea aerului

22

2.2. Problema ozonului

44

2.3. Poluarea apelor

48

2.4. Degradarea solului

58

2.5. Degradarea peisajului

71

2.6. Degradarea mediului prin catastrofe

74

3. Politici de mediu

79

3.1. Introducere

79

3.2. Abordarea politicilor de protecţie a mediului

84

3.3. Instrumente ale politicii protecţiei mediului

94

3.4. Cadrul instituţional din domeniul protecţiei mediului

102

3.5. Monitorizarea mediului

105

3.6. Probleme transfrontieră în politicile de mediu

112

3.7. Politicile de mediu şi dezvoltarea durabilă

123

4. Evaluarea impactului asupra mediului - abordare teoretică

136

4.1. Scurt istoric

136

4.2. Abordarea EIM în legislaţia altor ţări

139

4.3. Definiţii şi obiective ale evaluării impactului

145

4.4. Scopul şi cerinţele evaluării impactului

149

4.5. Principii generale în realizarea studiului de impact

151

4.6. Integrarea evaluării impactului de mediu în procesul de proiectare tehnică

154

4.7. Metodologia evaluării impactului asupra mediului

157

4.8. Metode şi modele de evaluare a impactului asupra mediului

163

4.9. Strategii de evaluare a impactului

169

4.10. Cuantificarea impactului

176

5. Evaluarea impactului asupra mediului - abordare practică

188

5.1. Etapele evaluării impactului asupra mediului

188

5.2. Considerarea alternativelor în EIM

191

5.3. Analiza preliminară ( screening )

193

5.4. Stabilirea sferei de cuprindere (scoping )

202

 

5.5. Elaborarea studiului de impact

213

5.6. Revizuirea studiului de impact

222

5.7. Luarea deciziei

234

5.8. Consultarea şi participarea publicului

238

5.9. Minimizarea impactului

243

5.10. Monitorizarea impactului

246

6.

Evaluarea strategică a mediului

251

6.1. Definiţii. Cadrul legislativ. Scop şi necesitate

251

6.2. Evaluarea de mediu pentru politici, planuri şi programe

255

6.3. Analiza comparativă a evaluării impactului asupra mediului şi a evaluării strategice a mediului

260

Bibliografie

265

1

INTRODUCERE

1.1. PROTEC Ţ IA MEDIULUI – O PROBLEM Ă PRIORITAR Ă

Dezvoltarea creează probleme. Oamenii îşi generează singuri probleme pentru a căror rezolvare cheltuiesc apoi jumătăte din energia totală consumată. Este tot mai evident că pericolul distrugerii omenirii nu rezidă neapărat în arma chimică, nucleară sau bacteriologică ci în mijloace aparent mult mai paşnice. Societatea modernă în care trăim este dominată de individualism. Fiecare individ, în propiul său interes, trebuie însă să ţină seamă de interesele celor din jur, de efectele temporale şi spaţiale ale acţiunilor sale. Comunitatea mondială se prezintă ca un sistem, ca un ansamblu de părţi

interdependente. În epocile precedente, aspectele culturale, sociale, economice cât şi efectele lor asupra dezvoltării tehnice şi asupra mediului puteau fi tratate separat. Sistemul mondial, în curs de formare, impune o imagine holistă, sistemică asupra dezvoltării viitoare a lumii. Orice factor pare să depindă de toţi ceilalţi. Nu poţi face nimic fără să afectezi ansamblul. Este elocventă, în acest sens relatarea lui Al Gore, în cartea sa Pământul în cumpănă (1994): Tocmai la capătul Pământului, sus în Munţii Transantarctici, unde soarele străluceşte şi la miezul nopţii printr-o spărtură în cer, înfruntând un frig năprasnic, am stat de vorbă cu un savant, la sfârşitul toamnei anului 1988, despre sondajul pe

care îl făcea în stratul de gheaţă. Dându-şi gluga pe spate (

straturile anuale de gheaţă de acum două decenii. “Acesta este locul în care Congresul Statelor Unite a aprobat Documentul de Protecţie a Aerului Curat”, a spus el. La capătul lumii şi la două continente depărtare de Washington D.C., chiar şi o mică reducere a emisiilor de gaze ale unei ţări, schimbase cantitatea de poluare înregistrată în cel mai îndepărtat şi mai puţin accesibil loc de pe Pământ. În rezolvarea problemelor sale, omul s-a bazat pe experienţa şi cunoştinţele de specialitate ale disciplinelor strict legate de domeniul respectiv. Problemele cu care ne confruntăm astăzi sunt mult mai complexe, rezolvarea lor cerând stăpânirea cunoştinţelor dintr-o multitudine de discipline.

) a arătat înspre

7

Omul este dependent în mare măsură de resursele mediului natural. Este tot mai evident că stabilitatea tuturor formelor de viaţă este subordonată stabilităţii sistemului ecologic. Pare tot mai clar că ameninţarea cea mai gravă care planează asupra sistemului biologic o reprezintă ruperea ţesăturilor delicate, fine, invizibile care leagă specie de specie şi relaţiile dinamice care unesc atât de strâns sistemul viu de cel fără viaţă. În acest sens este elocventă aprecierea lui Commoner (1976): De integritatea ansamblului complex pe care îl reprezintă procesele biologice ale ecosistemului terestru depinde supravieţuirea tuturor speciilor (inclusiv cea umană), calitatea vieţii şi reuşita tuturor activităţilor omenirii (inclusiv activităţile tehnologice, industriale şi agricole). Ceea ce omul face actualmente pe Pământ se află în cea mai deplină contradicţie cu această condiţie esenţială. Pe scurt, ne aflăm într-o criză care primejduieşte supravieţuirea speciei umane şi posibilitatea de a locui ecosfera. Multă vreme mediul a fost considerat ca invulnerabil, situându-se mult peste acţiunile pe care omul ar fi putut să le exercite asupra sa. Creşterea numerică a populaţiei, a trebuinţelor şi necesităţilor pe care această suprapopulare le generează, a plasat omul în situaţia unui adevărat adversar al mediului înconjurător. Ameninţarea indusă de om asupra mediului are două căi de manifestare:

epuizarea resurselor;

deteriorarea şi dezechilibrul factorilor de mediu.

Este timpul ca în propriul său interes omul să-şi supravegheze şi să-şi controleze atitudinea faţă de mediu. Acţiunile pentru protecţia mediului vor trebui întreprinse rapid. Salvarea mediului este condiţia esenţială pentru apărarea integrităţii fizice şi psihice a omului. Mediul antropizat trebuie să devină mai apropiat de cel natural, mai apropiat de specificul fiinţei umane. Dezvoltarea economică nu poate fi întreruptă, dar ea trebuie să-şi schimbe cursul pentru a deveni mai puţin distructivă din punct de vedere ecologic. Societatea trebuie să accepte tranziţia spre forme de dezvoltare şi stiluri de viaţă viabile. Raportul prezentat în 1987 de Comisia Brundtland - Viitorul nostru comun - atrage atenţia asupra faptului că dacă se vor continua actualele forme de dezvoltare lumea va fi confruntată cu nivele inacceptabile de suferinţă umană şi de vătămare a mediului. Comisia, prin raportul întocmit, cheamă omenirea la o eră nouă de dezvoltare economică sănătoasă pentru mediu. Este necesar ca dezvoltarea să devină durabilă, adică să fie astfel condusă încât să asigure satisfacerea nevoilor prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Conceptul de dezvoltare durabilă este astăzi unanim acceptat atât la nivelul naţiunilor, cât şi la cel al organismelor internaţionale.

8

1.2. CONFERINŢA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE PENTRU MEDIU ŞI DEZVOLTARE – RIO DE JANEIRO, 1992

Alarmată de rezultatele şi concluziile Raportului Brundtland, Comisia pentru Mediu şi Dezvoltare, creată în 1983 în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, începe, în 1989, pregătirea Conferinţei Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării, care are ca scop determinarea acceptării de către toate statele membre a aplicării principiilor dezvoltării durabile şi găsirea mijloacelor efective de implementare în practică a acestora. Experţi din toată lumea au conlucrat, pe parcursul a mai bine de doi ani, pentru pregătirea documentelor acestei conferinţe. Ea s-a desfăşurat în 1992 la Rio de Janeiro. Au participat reprezentanţi la vârf ai guvernelor, dar şi ai societăţii civile, din 179 de ţări, fiind, pe drept cuvânt, considerată ca cea mai mare reuniune care a avut vreodată loc la un astfel de nivel. Au fost semnate şi asumate răspunderi concrete, din partea fiecărei ţări participante, în problemele mediului şi ale dezvoltării. Întâlnirea la Vârf a Pământului, cum mai este cunoscut Forumul de Rio, are, prin documentele adoptate, o importanţă deosebită pentru viitorul dezvoltării societăţii umane. La această Conferinţă au fost adoptate cinci documente care se constituie în programe concrete pentru implementarea în practică a principiilor dezvoltării durabile, respectiv pentru coordonarea planurilor şi programelor de protecţie a mediului. Conţinutul sumar al acestor documente este prezentat în continuare.

1.2.1. DECLARAŢIA ASUPRA MEDIULUI ŞI DEZVOLTĂRII

Declaraţia asupra mediului şi dezvoltării sintetizează drepturile şi responsbilităţile fiecărei naţiuni în realizarea dezvoltării şi bunăstării umane, în apărarea şi conservarea mediului. Este accentuată ideea că singura cale spre un progres economic sigur, pe termen lung, constă în corelarea acestuia cu cerinţele protecţiei mediului. Sunt prezentate 27 de principii care pot ajuta la realizarea acestui deziderat, dintre care:

naţiunile au dreptul suveran de a-şi exploata propriile resurse, fără a provoca prin aceasta daune mediului de dincolo de frontierele lor;

stabilirea unui parteneriat global între naţiuni, care să implice organizaţiile guvernamentale, populaţia şi societatea civilă;

dezvoltarea durabilă poate fi realizată numai dacă protecţia mediului se constituie ca parte integrantă a procesului de dezvoltare;

este necesar ca pentru fiecare proiect de dezvoltare să se evalueze impactul acestuia asupra mediului şi să se propună măsuri tehnice de

9

minimizare a impactului negativ, respectiv, de amplificare a impactului pozitiv;

dezvoltarea durabilă impune o mai bună înţelegere ştiinţifică a problemelor; naţiunile trebuie să-şi împărtăşească cunoştinţele şi tehnologiile novatoare în vederea realizării obiectivului de viabilitate;

naţiunile sunt obligate să se avertizeze reciproc cu privire la dezastrele naturale sau activităţile care ar putea avea efecte dăunătoare transfrontiere.

1.2.2. DECLARAŢIA DE PRINCIPII PENTRU ÎNDRUMAREA GOSPODĂRIRII, CONSERVĂRII ŞI DEZVOLTĂRII DURABILE A TUTUROR TIPURILOR DE PĂDURI

Prin această declaraţie se recunoaşte în mod explicit importanţa deosebită a pădurilor în dezvoltarea economică şi întreţinerea tuturor formelor de viaţă. Pădurile reprezintă surse de energie regenerabilă şi materie primă pentru industrie, (lemn, hrană şi medicamente), în acelaşi timp, constituie bogate depozite de produse biologice încă nedescoperite. Pădurile acţionează ca acumulatoare de apă şi carbon, care altfel pătrund în atmosferă şi formează gaze cu efect de seră. Protecţia pădurilor impune conlucrarea tuturor ţărilor pentru adoptarea şi aplicarea unui set de principii şi măsuri:

ţările sunt chemate să participe la acţiunea de înverzire a planetei prin noi împăduriri;

pădurile existente trebuie conservate şi vor fi alocate suprafeţe suplimentare de teren pentru plantarea de păduri noi;

pădurile trebuie astfel gospodărite încât să facă faţă nevoilor sociale, economice, ecologice, culturale şi spirituale ale generaţiilor prezente şi viitoare;

utilizarea pădurilor de către fiecare naţiune în parte poate fi făcută pe baza unor strategii care să fie compatibile cu principiile dezvoltării durabile;

pădurile unice, cele cu valoare culturală, istorică sau de altă natură vor trebui protejate în mod special;

sunt necesare proiecte silvice viabile bazate pe directive pentru un mediu sănătos; acestea includ gospodărirea suprafeţelor din jurul pădurilor într- un mod sigur pentru mediu;

populaţia fiecărei naţiuni este chemată să participe activ şi eficient la proiectarea şi implementarea strategiilor silvice naţionale.

10

1.2.3. CONVENŢIA CADRU A NAŢIUNILOR UNITE REFERITOARE LA SCHIMBAREA CLIMEI

Prin activităţile sale, omul introduce în atmosferă mari cantităţi de gaze, printre care şi bioxidul de carbon. Acesta contribuie la creşterea efectului de seră din atmosfera Pământului. Ca urmare, rolul esenţial al acestei convenţii îl reprezintă încurajarea aplicării acelor măsuri care să conducă la stabilizarea gazelor din atmosferă care provoacă efectul de seră, dintre care cele mai importante sunt prezentate în continuare:

fiecare ţară are dreptul să utilizeze propriile resurse cu condiţia ca activităţile desfăşurate să nu pună în pericol siguranţa mediului;

fiecare ţară va trebui să adopte legislaţii care să ţină sub control emisiile de gaze cu efect de seră şi să asigure funcţionarea proceselor naturale care pot îndepărta o parte din aceste gaze din atmosferă; rolul principal în acest sens revine ţărilor dezvoltate, ele fiind marile producătoare de gaze cu efect de seră; nivelul emisiilor de bioxid de carbon şi al altor gaze cu efecte asemănătoare va trebui redus la cel al anului 1990;

ţările dezvoltate trebuie să acorde sprijin material şi asistenţă tehnică naţiunilor în curs de dezvoltare atât pentru determinarea emisiilor de gaze cu efect de seră, cât şi pentru dezvoltarea tehnologiilor mai puţin poluante;

fiecare ţară trebuie să ofere informaţii despre cuantumul emisiilor de gaze cu efect de seră şi estimarea proporţiei din această cantitate ce va fi absorbită de păduri şi oceane;

vor fi promovate moduri raţionale de gospodărire durabilă şi conservare a pădurilor, terenurilor plantate, oceanelor; acestea constituie adevărate acumulatoare de gaze cu efect de seră;

opinia publică trebuie informată asupra modificărilor de climă şi a efectelor acestora; publicul trebuie antrenat la elaborarea măsurilor de minimizare a acestor efecte;

la nivelul ONU este stabilit un grup special care să ajute la transferul de fonduri şi tehnologii, să sprijine ţările în procesul de combatere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

1.2.4. CONVENŢIA PRIVIND DIVERSITATEA BIOLOGICĂ

Conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice au o importanţă deosebită în asigurarea nevoilor de hrană, sănătate şi a altor necesităţi pentru populaţia, mereu în creştere a globului. Deşi investiţiile în conservarea biodiversităţii vor fi considerabile, beneficiile aduse de acestea justifică

11

eforturile ce urmează a fi făcute. Principalele constrângeri ce derivă din acest document sunt:

fiecare ţară poate utiliza resursele biologice de care dispune, dar este responsabilă pentru conservarea acestora şi pentru utilizarea lor în mod viabil;

este necesar să se identifice acele comunităţi biotice importante pentru conservare, urmărindu-se cu precădere activităţile care au impact negativ semnificativ asupra acestora;

deciziile politice trebuie să ţină seama de necesitatea conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice;

populaţia trebuie educată în spiritul protejării şi conservării sistemelor biotice;

ecosistemele degradate vor trebui refăcute, recuperându-se speciile ameninţate sau în pericol; se va preveni introducerea de specii străine care ameninţă ecosistemele, speciile sau habitatul;

ţările în curs de dezvoltare trebuie să aibă asigurat accesul la tehnologii sigure pentru mediu de care au nevoie pentru conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice;

ţările în curs de devoltare trebuie să primească sprijin ştiinţific, astfel încât să poată dezvolta propriile instituţii şi să poată căpăta experienţă în utilizarea durabilă a diversităţii biologice.

1.2.5. AGENDA 21

Agenda 21 reprezintă un program amplu, detaliat, concret despre modul în care dezvoltarea în secolul 21 poate deveni durabilă. Este cel mai important document adoptat la Întâlnirea la Vârf a Pământului. Agenda 21 reflectă dorinţa ţărilor semnatare de a coopera în domeniul protecţiei mediului, al dezvoltării economice şi sociale, al gospodăririi raţionale a tuturor resurselor naturale. În cele 40 de capitole ale sale Agenda 21 analizează toate aspectele vieţii sociale şi economice cu care se confruntă la ora actuală planeta, stabilind măsuri şi responsabilităţi precise pentru toate verigile societăţii: guverne, sindicate, oameni de afaceri, oameni de ştiinţă, femei, tineri, copii, organisme internaţionale, organizaţii neguvernamentale, grupuri sociale, categorii profesionale, sectoare de activitate etc. O listare succintă a domeniilor abordate în Agenda 21 este prezentată în caseta 1.1.

12

Caseta 1.1. Domenii de acţiune conţinute şi previzionate în Agenda 21

1. Coordonate sociale şi economice cooperarea internaţională combaterea sărăciei schimbarea modelelor de consum populaţia şi viabilitatea protecţia şi promovarea sănătăţii umane aşezări umane viabile adoptarea deciziilor pentru dezvoltarea durabilă

2. Conservarea şi gospodărirea resurselor protecţia atmosferei gospodărirea viabilă a terenurilor combaterea despăduririlor combaterea deşertificării şi a secetei dezvoltarea montană durabilă dezvoltarea durabilă a agriculturii şi a localităţilor rurale conservarea diversităţii biologice managementul biotehnologiei protecţia şi gospodărirea oceanelor protecţia şi gospodărirea apelor dulci utilizarea în siguranţă a produselor chimice toxice gospodărirea deşeurilor periculoase gospodărirea deşeurilor şi a apelor uzate orăşeneşti gospodărirea deşeurilor radioactive

3. Consolidarea rolului principalelor grupuri sociale femeile şi dezvoltarea durabilă copiii şi tineretul în cadrul dezvoltării durabile consolidarea rolului populaţiei indigene parteneriatul cu organizaţiile neguvernamentale autorităţile locale muncitorii şi sindicatele comerţul şi industria oamenii de ştiinţă şi tehnologia consolidarea rolului fermierilor

4. Conceptul de implementare finanţarea dezvoltării durabile transferul de tehnologie ştiinţa pentru devoltarea durabilă educaţia, instruirea şi conştientizarea publicului crearea competiţiei pentru dezvoltarea durabilă organizarea pentru dezvoltarea durabilă legislaţia internaţională informarea factorilor de decizie

Printre cele mai importante directive dezvoltate în acest amplu document se reţin în mod deosebit cele prezentate în continuare.

13

Combaterea sărăciei; Natiunile Unite şi ţările membre ale ONU trebuie să acorde prioritate reducerii sărăciei; oamenii trebuie să devină capabili în a-şi ştiga existenţa într-un mod viabil; politicile de dezvoltare economică trebuie să ia în considerare asigurarea viabilităţii resurselor pe care se bazează producţia, altfel se va ajunge la un declin al productivităţii; populaţia trebuie să participe la protecţia şi la gospodărirea viabilă a resurselor naturale; ajutoarele financiare se vor referi şi la problemele de mediu, asigurând totodată menţinerea serviciilor de bază pentru cei săraci.

Schimbarea modelelor de consum; una din cauzele deteriorării continue a mediului o reprezintă modul neadecvat de consum şi de producţie; cerinţele exagerate şi stiluri de viaţă necorespunzatoare exercită un stress imens asupra mediului; se propun modele de consum viabile; nivelul de trai trebuie să ramână ridicat, dar să depindă în mai mică măsură de resursele limitate ale Pământului; modelele de consum şi producţie trebuie reorientate, iniţiativa fiind cerută ţărilor dezvoltate; ţările în curs de dezvoltare trebuie să garanteze satisfacerea nevoilor de bază ale celor săraci, evitând modelele neviabile, ineficiente, risipitoare şi dăunătoare pentru mediu; industria trebuie să realizeze bunuri de consum sănătoase pentru mediu.

Protecţia şi promovarea sănătăţii umane; sănătatea populaţiei este în strânsă legătură cu sănătatea mediului, cu calitatea factorilor de mediu; se fac precizări legate de calitatea hranei, locuinţei, serviciilor, salubritate, asistenţă socială; se insistă asupra pericolului determinat de poluarea şi dregradarea mediului; ca strategii generale se propun: eliminarea unor boli cu arie largă de răspândire, combaterea tuberculozei, a infecţiilor respiratorii, a malariei, reducerea deceselor la copii; elaborarea de programe pentru combaterea poluării, ţinerea sub control a distribuţiei pesticidelor, instruirea oamenilor pentru a face faţă pericolelor care pot afecta sănătatea mediului.

Protecţia atmosferei; principalele probleme legate de poluarea atmosferei sunt datorate gazelor cu efect de seră, ameninţarea modificărilor climatice, reducerea stratului de ozon, ploi şi depuneri acide; elaborarea unor metode precise pentru determinarea nivelului poluanţilor din atmosferă; modernizarea sistemelor actuale de generare a energiei, creşterea eficienţei, dezvoltarea unor noi surse regenerabile de energie, folosirea mai eficientă a energiei; folosirea studiilor de mediu în proiectele de dezvoltare a noi capacităţi de producere a energiei; trebuie încurajate acele activităţi care minimizează emisiile de poluanţi în atmosferă; dezvoltarea instalaţiilor de reţinere a emisiilor poluante;

Gospodărirea viabilă a terenurilor; trebuie găsite cele mai eficiente modalităţi de folosire a terenurilor; se va asigura o folosire durabilă a terenului; zonele protejate sunt prioritare în alegerea folosinţelor, în asigurarea protecţiei şi exploatării resurselor; vor fi încurajate modelele tradiţionale de gospodărire

14

viabilă a terenurilor şi de protejare a acestora atât în vederea conservării diversităţii biologice, cât şi a altor beneficii ecologice; planificarea ecologică va fi utilizată în toate proiectele de exploatare a terenurilor, în special a resurselor acestora; sunt stabilite termene ferme pentru îmbunătăţirea modalităţilor de planificare a terenurilor.

Combaterea despăduririlor; este important de observat că deşi în acest program se dedică un capitol aparte problemei pădurilor, importanţa acestora a determinat forumul să elaboreze un document special pentru această problemă, prezentat mai înainte, cum s-a întâmplat de altfel şi în cazul diversităţii biologice şi a poluării atmosferei; aşa cum se va vedea în continuare pădurile sunt grav ameninţate de degradare, ca urmare a creşterii poluării şi a deteriorării factorilor de mediu; sunt făcute precizări în domeniul dezvoltării de noi plantaţii, obţinerii de noi soiuri de arbori, dezvoltării silvicuturii urbane, protejării pădurilor existente, încurajării folosinţelor cu impact redus asupra pădurilor, minimizarea deşeurilor de lemn, creşterea valorificării secundare a resurselor lemnoase, încurajarea cooperării internaţionale în exploatarea şi valorificarea resurselor oferite de păduri etc.

Combaterea deşertificării şi a secetei; este o problemă gravă, având în vedere faptul că statisticile arată că peste 70 % din terenurile disponibile sunt afectate de degradare; impactul acestora asupra sănătăţii şi bunăstării populaţiei este direct şi important; măsurile propuse la capitolul consacrat pădurilor contribuie indirect şi la reducerea degradării terenurilor; în vederea combaterii deşertificării şi a degradării terenurilor oamenii trebuie ajutaţi, prin credite, tehnologie, asistenţă tehnică şi instruire; sunt stabilite termene şi măsuri concrete pentru o serie de zone aflate într-o fază avansată de degradare: deşertul Sahara, Sahel etc.

Dezvoltarea durabilă a agriculturii şi a localităţiilor rurale; foametea reprezintă atât o realitatea cât şi o ameninţare pentru multe popoare de pe glob; în lume distribuţia alimentelor şi bunurilor este inechitabilă; populaţia, în continuă creştere, necesită tot mai multă hrană, a cărei producere trebuie realizată prin mijloace viabile; sunt necesare corecturi importante în modalităţile practicilor agricole actuale; agricultura trebuie să se bazeze pe politici care să ia în calcul relaţia costuri beneficii, în care să fie incluse şi costurile de mediu; este necesar să se asigure consultaţii şi instruirea lucrătorilor în domeniul tehnicilor agricole, folosirea îngrăşămintelor, rotaţia culturilor, terasarea, combaterea eroziunii terenului, creşterea eficienţei folosirii resurselor genetice animale şi vegetale, combaterea dăunătorilor; găsirea unor activităţi alternative de preocupare şi câştig pentru populaţia din mediul rural.

Conservarea diversităţii biologice; resursele biologice sunt importante pentru satisfacerea tuturor necesităţilor umane: îmbrăcăminte, hrană, medicamente, estetică, recreere; în acelaşi timp oamenii reprezintă un pericol

15

important pentru speciile biotice; acţiuni urgente pentru conservarea şi menţinerea genelor, speciilor şi a ecosistemelor în ansamblul lor; la nivelul fiecărei naţiuni vor fi elaborate strategii pentru conservarea şi folosirea viabilă a diversităţii biologice; vor fi încurajate metodele tradiţionale de practicare a agriculturii, silviculturii, care păstrează şi măresc biodiversitatea; populaţiile locale au datoria să asigure protejarea habitatelor naturale, să promoveze regenerarea ecosistemelor deteriorate şi să salveze speciile ameninţate şi aflate în pericol.

Protecţia şi gospodărirea oceanelor; oceanele reprezintă elemente esenţiale ale suportului vieţii; mările şi oceanele sunt supuse unei presiuni crescânde ca urmare a poluării, pescuitului intensiv şi a degradării zonelor de coastă; accidental, anual ajung în mare peste 600 mii tone de produse petroliere; se vor asigura următoarele acţiuni pentru protecţia şi dezvoltarea durabilă a mărilor şi oceanelor: evaluarea activităţiilor cu impact negativ, elaborarea unor strategii naţionale de protecţie a mediului marin; îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale populaţiilor din zonele de coastă, eliminarea deversărilor de produse chimice, reducerea riscului de accidente în transportul maritim, controlul deversărilor de azot şi fosfor, folosirea unor pesticide şi insecticide mai puţin periculoase pentru mediul marin, stoparea depozitării în mare a deşeurilor periculoase, supravegherea atentă a pescuitului, evaluarea impactului pescuitului asupra ecosistemului marin, protejarea zonelor marine speciale, recife de corali, estuare, zone umede, platforme cu alge marine, zone de înmulţire sau de depunere a icrelor.

Protecţia şi gospodărirea apelor dulci; apa reprezintă un factor de mediu esenţial pentru viaţă: hrană, industrie, agricultură, transporturi, energie, pescuit, agrement; calitatea, dar şi cantitatea apelor dulci sunt puternic afectate; în ţările în curs de dezvoltare o persoană din trei este afectată de lipsa siguranţei apei potabile; gospodărirea mai bună a apei necesită tehnologii mai bune, mai perfecţionate, care să limiteze risipa şi să protejeze calitatea; până în anul 2000 se prevedea ca fiecare locuinţă din mediul urban va avea asigurat cel puţin 40 litri de apă potabilă pe zi şi locuitor; serviciile de salubrizare vor fi asigurate pentru 75 % din populaţia urbană; 75 % din deşeurile menajere vor fi colectate şi reciclate; asigurarea accesului întregii populaţii rurale la apa potabilă şi serviciile de salubritate; gospodărirea apelor trebuie să se facă cu asigurarea integrităţii ecosistemelor acvatice şi cu prevenirea degradării acestora la nivelul fiecărui bazin hidrografic; resursele de apă trebuie folosite raţional şi viabil, asigurând în acelaşi timp protejarea lor; se vor dezvolta surse alternative de apă dulce, prin desalinizare, captarea apei din ploi, reutilizarea apelor uzate, recircularea apei; calculul costului real al apei în elaborarea tuturor proiectelor este o premisă esenţială în gospodărirea durabilă a apei.

16

Gospodărirea deşeurilor periculoase; o cantitate din ce în ce mai mare de deşeuri periculoase invadează mediul, afectând sănătatea acestuia şi a populaţiei; toate planurile naţionale de protecţie a mediului trebuie să includă obiective pentru reducerea deşeurilor periculoase; procesele industriale vor fi astfel modificate încât să reducă volumul deşeurilor periculoase generate pe unitatea de produs; amplasamentul locurilor de depozitarea deşeurilor periculose trebuie astefel ales încât să inducă risc minim asupra populaţiei şi ecosistemelor; este necesar să se realizeze centre de tratare şi neutralizare a deşeurilor periculoase; se vor stabili programe de informare a publicului şi de instruire a personalului din industrie cu privire la problemele pe care le pot genera deşeurile periculoase; industria va căuta noi mijloace de gospodărire a deşeurilor periculoase; exportul deşeurilor către ţări care nu dispun de echipamente pentru manipularea acestora în condiţii sigure pentru mediu trebuie interzis.

Consolidarea rolului principalelor grupuri sociale; implemetarea în practică a obiectivelor cuprinse în Agenda 21 necesită angajarea şi participarea efectivă a tuturor grupurilor sociale de la nivelul societăţii; fiecare individ, grup şi organizaţie trebuie să cunoască şi să participe la luarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea, în special la deciziile care pot afecta comunităţile respective; sunt stabilite obiective clare pentru organizaţiile de femei, copii, tineret, populaţii indigene, organizaţii neguvernamentale, autorităţi locale, muncitori, comercianţi, industriaşi, sindicate, oameni de afaceri şi oameni de ştiinţă, tehnologi, fermieri;

Finanţarea dezvoltării durabile; un sector important este alocat în acest document conceptului de implementare; cea mai mare parte a fondurilor pentru asigurarea realizării acestor obiective vor proveni din sectorul public şi privat al fiecărei ţări; pentru multe ţări aflate în curs de dezvoltare acest lucru va fi dificil, ele confruntându-se cu problemele grave ale subdezvoltării, eradicării sărăciei etc. Din aceste considerente ţările dezvoltate acceptă să participe cu o asistenţă socială de 0,7 % din produsul naţioanl brut pentru finanţarea implementării măsurilor cuprinse în Agenda 21; Programul Naţiunilor Unite va trebui să aibă resursele necesare pentru a ajuta ţările să-şi dezvolte capacităţile şi expertiza necesară pentru implementarea dezvoltării durabile; este estimat costul anual al aplicării acestor măsuri la 561,5 miliarde dolari USA; circa 2/3 din aceste fonduri ar trebui să provină din economia proprie a fiecărei ţări.

Transferul de tehnologie; dezvoltarea durabilă este strâns legată de perfecţionarea tehnologică; ţările în curs de dezvoltare au nevoie în mod special de asistenţă tehnică pentru a introduce tehnologii noi, curate şi eficiente; orice ofertă de tehnologie trebuie să conţină riscul pe care aceasta îl reprezintă pentru mediu, astfel încât alegerea să fie făcută în cunoştinţă de cauză; este necesar să fie promovat transferul de tehnologii sigure pentru mediu; se vor asigura

17

facilităţi pentru revenirea specialiştilor în ţările lor de origine; se vor înfiinţa centre internaţionale de expertiză a tehnologiilor sigure pentru mediu, în special în sectoarele importante ale economiei: industrie, energie, transporturi, agricultură.

Educaţia, instruirea şi conştientizarea publicului; sensibilitatea şi implicarea populaţiei în asigurarea protecţiei mediului sunt dependente de gradul de înţelegere şi cunoaştere a legăturilor dintre activităţiile umane şi mediu; educaţia şi instruirea pot da populaţiei conştiinţa rolului pe care fiecare individ îl joacă în asigurarea sănătăţii planetei; este necesar ca educaţia în domeniul mediului şi dezvoltării să fie accesibilă întregii populaţii, indiferent de vârstă; toate programele de învăţământ trebuie să conţină cunoştinţe despre mediu şi dezvoltare, cu analizarea problemelor principale; toate sectoarele societăţii trebuie încurajate pentru perfecţionarea cadrelor în domeniul gospodăririi mediului; experienţa şi cunoştinţele populaţiei indigene în domeniul dezvoltării durabile vor trebui introduse în programele de educaţie şi învăţământ.

Crearea competenţei pentru dezvoltarea durabilă; rezolvarea oricărei probleme de mediu nu poate fi corect soluţionată atât timp cât ea nu este corect înţeleasă; se vor propune măsuri suplimentare pentru consolidarea programelor tehnice internaţionale de cooperare pentru dezvoltarea durabilă; ţările în curs de dezvoltarea au nevoie de cooperare şi asistenţă tehnică pentru determinarea priorităţilor astfel încât să poată face faţă problemelor ce se vor ivi pe termen lung, mai degrabă decât concentrarea numai asupra problemelor de strictă actualitate.

Legislaţia internaţională; este necesară dezvoltarea şi revizuirea acestei legislaţii astfel încât să devină mai eficientă, urmărind mai pregnant integrarea strategiilor de mediu şi dezvoltare; se vor dezvolta convenţiile care stabilesc norme internaţionale eficiente pentru protecţia mediului, ţinându-se cont de posibilităţile tehnice şi financiare ale fiecărei ţări; toate ţările, inclusiv cele în curs de dezvoltare, sunt chemate să participe la elaborarea tratatelor internaţionale referitoare la dezvoltarea durabilă; standardele internaţionale de mediu trebuie să recunoască situaţiile şi posibilităţiile ţărilor în tranziţie referitoare la obiectivele de mediu; ţările în curs de dezvoltare trebuie sprijinite în eforturile lor de implementare a acordurilor internaţionale pentru a putea participa efectiv şi eficient la negocierile unor noi acorduri.

1.3. AŞTEPTĂRI, REZULTATE, TENDINŢE

Agenda 21 este, fără îndoială, cel mai cuprinzător program elaborat până în prezent pentru implementarea în practică a conceptului de dezvoltare durabilă, introdus şi definit de Raportul Brundtland. Din păcate, aplicarea acestuia s-a

18

dovedit a fi deosebit de dificilă, iar rezultatele obţinute după cinci ani nu sunt prea încurajatoare. În acest sens, Raportul lui Worldwatch Institute pe anul 1997 (Brown, 1997) este destul de pesimist, deşi se recunoaşte că cinci ani nu reprezintă o perioadă de timp suficientă pentru a se putea trage nişte concluzii definitive. Datele prezentate în această lucrare atestă în fapt acelaşi lucru. Raportul amintit analizează în sinteză drumul parcurs de omenire de la Întâlnirea la Vârf a Pământului (1992) până în 1997. În perioada care a trecut de la Întâlnirea la Vârf a Pământului se constată că în loc să se amelioreze o serie de probleme care confruntă mediul şi dezvoltarea s-au agravat: suprafaţa zonelor impădurite a continuat să scadă, pădurile s-au degradat în continuare, emisiile de gaze poluante cu efecte asupra modificărilor de climă au atins niveluri mult superioare celor din anii premergători Conferinţei de la Rio, sărăcia, foametea, bolile s-au accentuat şi mai mult etc. Nu s-au produs modificări esenţiale în politicile guvernelor diverselor naţiuni, acestea continuând să privească doar spre creşterea economică, neglijând durabilitatea pe termen lung a drumului ales pentru dezvoltare. Agenda 21 fixează niveluri mult prea ambiţioase şi mult prea costisitoare pentru a putea fi aplicate în întregime şi pentru ca rezultatele lor să poată fi observate într-o perioadă relativ scurtă, cât a trecut de la Conferinţă. Deşi

Comitetul Naţiunilor Unite pentru o Dezvoltare Durabilă, instituit cu prilejul Conferinţei de la Rio, a avut o serie de iniţiative benefice, acestea nu au putut fi aplicate din cauza lipsei puterii politice pe care o are acest organism. În peste 117 ţări au fost create, până în 1996, comisii naţionale pentru dezvoltarea şi aplicarea strategiilor cuprinse în Agenda 21. Activitatea acestora este însă în multe cazuri pur formală, rapoartele prezentate fiind neconcludente, fără a reliefa progrese radicale în domeniul dezvoltării durabile. Este de observat că strategiile existente tratează problemele mediului ca probleme separate, a căror rezolvare ţine de ministerele mediului, şi nu ca probleme direct legate de economie. Investiţiile realizate în protecţia mediului şi în implementarea măsurilor Agendei 21 au fost mult mai mici decât cele prevăzute, explicaţia constând în schimbările politice şi economice majore produse în aceşti ultimi cinci ani. Spre exemplu, din cei 0,7 % din produsul naţional brut cât era prevăzut în Agenda 21 a fi acordaţi de ţările dezvoltate pentru ajutorarea celor în curs de dezvoltare s- au acordat doar 0,3 %. Constatăriile lui Worldwatch Institute (Brown, 1997) sunt mai degrabă

lipsa apei curate a dus la răspândirea unor boli

pesimiste decât optimiste:

infecţioase în multe ţări în curs de dezvoltare, în timp ce sistemul imunitar şi cel reproductiv al oamenilor şi animalelor sunt afectate de prezenţa în ecosisteme a produselor chimice pe bază de clor. Trei probleme globale stau în calea realizării unei dezvoltări durabile: schimbarea climei, scăderea biodiversităţii şi creşterea populaţiei umane şi a nivelului de consum. Aşa cum a fost semnalat

19

în trei convenţii diferite - Convenţia asupra schimbării climei din 1992, Convenţia asupra diversităţii biologice din 1992 şi Planul de acţiune pentru creşterea populaţiei din 1994 - o atmosferă stabilă, o lume bogată din punct de vedere biologic şi o populaţie umană constantă sunt esenţiale pentru viitorul umanităţii. Înregistrarea unui eşec în soluţionarea acestor obiective ar duce inevitabil la declinul condiţiei umane. Cu toate acestea trebuie observat că au fost înregistrate progrese însemnate în ameliorarea unor probleme cu care mediul se confruntă încă înainte de 1992. În multe ţări în curs de dezvoltare au fost adoptate legi pentru asigurarea reducerii poluării atmosferice sau pentru a impune utilizarea benzinei fără plumb. S-au făcut, de asemenea progrese în domeniul reducerii emisiilor de gaze care contribuie la reducerea stratului de ozon din stratosferă (Brown,

1997).

Câteva concluzii se impun a fi sintetizate:

ritmul de aplicare a măsurilor preconizate de Agenda 21 este mult prea lent; cu toate acestea trebuie recunoscut că acest document a pus în mişcare proiecte ale căror rezultate vor fi vizibile în deceniile următoare;

la nivelul unor comunităţi restrânse, mai degrabă decât la nivele regionale sau naţionale, au fost iniţiate o serie de proiecte practice menite să asigure implementarea principiilor dezvoltării durabile; printre acestea, reciclarea deşeurilor ocupă un loc prioritar;

Conferinţa de la Rio a conştientizat populaţia asupra necesităţii protejării şi conservării mediului; în multe ţări, în special în cele confruntate cu probleme grave privind mediul înconjurător (Bangladesh, Brazilia, India), au fost create mii de organizaţii neguvernamentale care prin ideile noi promovate au reuşit să producă unele schimbări în atitudinea faţă de mediului;

în multe ţări în curs de dezvoltare se constată în ultimii ani creşteri economice semnificative, ceea ce face şi mai acută necesitatea racordării economiei mondiale la cerinţele dezvoltării durabile;

transferul de tehnologii favorabile mediului a cunoscut o creştere importantă; investiţiile în produse şi procedee care protejază mediul au devenit extrem de profitabile: frigidere fără freon, fabrici de hârtie care nu folosec clorul, sisteme pentru utilizarea energiei solare etc;

dezvoltarea rapidă a electronicii, ştiinţei materialelor şi biotehnologiei poate oferi soluţii viabile problemelor de mediu;

dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnologiei, a civilizaţiei în general, a generat probleme ecologice grave, neluate în calcul de înaintaşi; gravitatea problemelor impune ca într-un timp relativ scurt să se găsească soluţii pentru rezolvarea lor; din acest punct de vedere Întâlnirea

20

la Vârf a Pământului trebuie judecată ca un important pas înainte în redarea sănătăţii planetei; ritmul de aplicare a obiectivelor acestor programe trebuie însă accelerat.

Soluţia se află, evident, la fiecare din noi. Este sugestiv pentru a susţine această idee afirmaţia lui Gandhi: Noi trebuie să fim schimbarea pe care o dorim în lume. Cu toate că Întâlnirea la Vârf a Pământului a constituit un eveniment deosebit de important, finalizat, aşa cum s-a arătat, cu semnarea multor documente importante, nu a reuşit să elimine toate conflictele relaţiei mediu – dezvoltare. Analizând rezultatele acesteia şi modul de implementare a planurilor şi programelor elaboarate, Clubul de la Roma propune o serie de măsuri capabile să armonizeze unele din obstacolele care reduc din eficienţa implementării principiilor dezvoltării durabile (von Weiszacker et al., 1998):

conversia de la producţia militară la cea civilă;

noi politici ecologice cu un puternic accent pus pe campania internaţională pentru eficienţa energetică;

noi iniţiative pentru dezvoltarea sudului, în special a mediului rural, inclusiv iniţiative de control al populaţiei;

utilizarea sistematică a educaţiei şi a mediilor de informare pentru transformarea necesară a concepţiilor şi atitudinilor;

modificarea şi reorientarea conştiinţei internaţionale către raţionalitate şi solidaritate.

Imperativul pe care-l propune Clubul de la Roma îndeamnă pe toţi cetăţenii planetei să participe activ la iniţierea unor soluţii realiste, viabile, mai curând decât a aştepta ca liderii politici şi electoratele să-şi schimbe percepţia şi atitudinea faţă de problemele mediului.

21

2

PROBLEME GLOBALE ŞI SECTORIALE

2.1. POLUAREA AERULUI

2.1.1. ELEMENTE GENERALE PRIVIND POLUAREA AERULUI

Pe termen scurt şi mediu poluarea aerului reprezintă, din punct de vedere al sănătăţii, cea mai gravă problemă a degradării mediului. Efectele poluării aerului sunt agravante, pe de o parte, prin atenţia mai redusă acordată în trecut acestui tip de poluare şi, pe de altă parte, prin faptul că aerul poluat este mai dificil de evitat decât apa. Aerul poluat pătrunde în toate compartimentele mediului natural şi construit degradându-l, şi aducând totodată daune serioase sănătăţii speciilor biologice. O cauză importantă a poluării aerului în zonele urbane o constituie folosirea cărbunelui de proastă calitate pentru asigurarea agenţilor termici. Fumul şi funinginea provenite de la coşurile prea joase sunt deosebit de dăunătoare sănătăţii populaţiei. În multe oraşe din Europa Centrală şi de Est mai mult de jumătate din populaţie este expusă la niveluri ridicate ale emisiilor de particule fine şi gaze provenind de la sistemele locale şi centrale de încălzire sau din procesele industriale. În caseta 2.1 se prezintă câteva previziuni şi măsuri care ar putea conduce la reducerea emisiilor poluante generate de arderea cărbunelui.

Caseta 2.1.

Reducerea emisiilor rezultate din arderea cărbunelui (OECD, 1994)

Pe termen mediu şi lung gospodăriile şi alţi mici utilizatori de cărbune vor trece pe gaze naturale sau alţi combustibili. Este posibil ca arderea cărbunelui să fie limitată tot mai mult la întreprinderile mari. Pe termen scurt, daunele aduse mediului şi sănătăţii populaţiei datorită utilizării cărbunelui vor continua să fie mari. Se urmăreşte ca reducerea emisiilor de la coşurile joase să fie mai rapidă decât ar rezulta numai din acţiunea măsurilor economice. Este justificată astfel ideea ca această problemă să beneficieze de un program de investiţii publice.

22

Caseta 2.1. (continuare)

Utilizarea standardelor şi politicilor de mediu trebuie intensificată pentru a determina marii utilizatori ai cărbunelui să reducă volumul emisiilor de poluanţi. Întreprinderile şi serviciile publice trebuie încurajate să includă în costurile lor şi pe cele ce decurg din necesitatea asigurării protecţiei mediului şi, în general, să-şi finanţeze propriile investiţii.

Majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est se bazează încă în mare proporţie pe cărbune, ponderea acestuia în bilanţul energetic ajungând, spre exmplu, la 63 % în Polonia, faţă de numai 5 % în Germania şi Spania (REC, 1994). În tabelul 2.1 este prezentată în detaliu structura utilizării diverselor categorii de combustibili în gospodării, industrie şi servicii pentru câteva ţări din Europa Centrală şi de Est şi media pentru Comunitatea Europeană, la nivelul anului 1988. În analiza acestui tabel ar trebui să se ţină seama şi de faptul că cea mai mare parte din cărbunele utilizat în aceste ţări este de proastă calitate.

Tabelul 2.1

Structura utilizării combustibililor, % (1988)

Ţara

Cărbune

Petrol

Gaz metan

Electricitate

Căldură

Bulgaria

20

42

2

22

14

Cehoslovacia

45

18

18

8

11

Ungaria

35

18

20

12

15

Polonia

60

8

6

8

18

România

25

40

-

8

27

Rusia

20

20

35

8

17

CE

7

35

33

25

-

Cele mai frecvente probleme de sănătate sunt generate de următoarele tipuri de poluări (REC, 1994):

Plumbul din aer afectează în special copiii, întârziind dezvoltarea lor intelectuală; primul simptom al alterării sănătăţii ca urmare a intoxicării cu plumb este blocarea enzimelor, care au rol de catalizator la formarea hemoglobinei.

Pulberile din atmosferă, care cauzează boli respiratorii acute şi cronice; un rol important în patologia pulberilor îl are dimensiunea acestora; pulberile grosiere, peste 50 µm, sunt reţinute în căile respiratorii superioare, dar nu pătrund în plămâni; pulberile fine şi semifine, între 1 – 10 µm, pătrund în ţesutul pulmonar, generând leziuni importante.

23

Bioxidul de sulf şi alte gaze în amestec cu pulberile. Intoxcicaţiile cronice cu bioxid de sulf se manifestă prin iritarea aparatului respirator, conjuctivită, stomatită, gingivoragii, alterarea gustului şi mirosului, tulburări de tip neuorovegetativ; efectele pe termen lung se instalează, în general, prin expuneri sistematice de scurtă durată la concentraţii mari sau prin expunerea prelungită la concentraţii scăzute; incidenţa acestor boli este estimată la 5 % din populaţia oraşelor industrializate; creşterea smogului acid, al cărui constituent principal este bioxidul de sulf, şi persistenţa lui în atmosfera oraşelor creşte mortalitatea şi morbiditatea prin boli cardio – vasculare, afectând starea de sănătate, mai ales a persoanelor vârstnice, a suferinzilor şi copiilor.

Oxizii de azot. Acţionează asupra sistemului nervos central; bioxidul de azot este cel mai toxic dintre oxizii de azot, fiind un puternic iritant al căilor respiratorii profunde şi al mucoaselor oculare.

Activităţile industriale produc şi emit în atmosferă o serie de gaze poluante, a căror cantitate, calitate şi concentraţie sunt puternic dependente de ramura industrială, de tipul procesului tehnologic, de cantitatea şi calitatea materiilor prime folosite, de mărimea instalaţiei industriale, de uzura utilajelor etc.

Caseta 2.2.

Măsuri cu ieftine pentru reducerea poluării cu bioxid de sulf (OECD, 1994)

Utilizarea de cărbune sau combustibil lichid cu conţinut redus de sulf. Trecerea de la arderea cărbunelui la combustibil lichid sau de la amândouă la gaz. Închiderea temporară a uzinelor mari atunci când au loc inversiuni termice sau când nivelul bioxidului de sulf este foarte ridicat. Reducerea numărului de ore de funcţionare pe an a termocentralelor pe bază de combustibili sulfuroşi, prin plasarea lor mai jos pe lista priorităţilor de intrare în funcţiune, în funcţie de sarcină.