Controlul Poluantilor Chimici - Suport Curs Seminarii Si Laborator - Beldean PDF

Controlul poluanţilor chimici ai
mediului
Suport de curs,
seminarii şi lucrări de laborator
Titular dişciplină:
Lect.dr. Mihail Simion BELDEAN-GALEA
1
Din cuprins:
Noţiuni introductive
Controlul poluanţilor chimici prin analize
- Metodele clasice de control a poluanţilor chimici
--Metodele gravimetrice – gravimetria
--Metode volumetrice (titrimetrice) de analiză
-Controlul poluanţilor chimici prin metode instrumentale
--Metode electroanalitice de control a poluanţilor chimici
--Controlul poluanţilor chimici prin metode optice
---Spectrofotometria de absorbţie moleculară în ultraviolet şi vizibil
---Spectrofotometria de absorbţie atomică
---Spectrofotometria de emisie în flacără şi în plasmă
--Metode cromatografice de control a poluaţilor chimici
---Cromatografia pe strat subţire (planară)
---Cromatografia pe coloană
----Cromatografia de lichide de înaltă performanţă (HPLC)

----Cromatografia în fază gazoasă
-Controlul poluanţilor chimici prin metode biologice
Validarea metodelor de analiză
2
Noţiuni introductive
Definiţii
Mediu ambiant - reprezintă totalitatea factorilor fizici, chimici, biologici şi
meteorologici dintr-un loc dat care este în contact direct cu un organism viu;
Ecosistemul - este un component al biosferei alcătuit dintr-un organism viu
(biocenoză) şi unul ne-viu (biotop) care se află într-o acţiune permanentă
Poluarea - reprezintă introducerea în mediu a unor substanţe toxice sau nocive care
pot rupe echilibrul ecologic şi care daunează sănătăţii omului şi ecosistemelor.
Contaminarea chimică - orice modificare calitativ-cantitativă a componentei
chimice naturale a mediului
Poluarea chimică - orice contaminare chimică care duce la abatarea factorilor
fizici ai mediului de la comportamentul şi rolul lor natural cu rezultate finale de
afectare a ecosistemelor până la om
Cauze poluării şi clasificare
Poluarea mediului se poate datora surselor naturale şi surselor antropice. În

funcţie de natura poluanţilor generaţi de surse poluarea se poate clasifica în:
- poluare fizică
- zgomot
- particule materiale
- radiaţii
- poluare chimică
- gaze din industrie
- metale grele
- pesticide
- compuşi organici etc.
3
- poluare biologică
- viuşi
- bacterii
- fungi etc
Pe lângă origine, sursele de poluare mai pot fi clasificate:

- după formă
 punctuale
 liniare
 de suprafata
- după inălţime
 joase (h<50m)
 medii (50-100 m)
 înalte (h>150m)
- după mobilitate
 fixe
 mobile
- după regimul de funcţionare
 continue (emisie constanta)
 intermediare
 instantanee
- după compoziţie
 generatoare de compuşi organici
 generatoare de compuşi anorganici
 radioactive etc
Luând în considerare clasificarea şi tipurile de surse de poluare, în acţiunea

de control al poluanţilor chimici trebuie avut în vedere o serie de aspecte menite să
elimine toate erorile posibile care pot apărea pe durata acestei acţiuni.
4
În primul rând trebuie să ne punem întrebarea dacă “este nevoie să
controlăm poluanţii chimici şi de ce? “
Răspunsul este evident afirmativ deoarece poluanţii chimici:
- Dau efecte pe sănătate în concentraţii variabile
- Prezintă variaţii de concentraţie în intervale de timp
- Îşi pot modifica structura şi proprietăţile în funcţie de condiţiile de
mediu
- Au persistenţă variabilă în factorii de mediu
- Au toxicitate diferită şi variabilă
De asemenea trebuie să ne punem întrebarea “unde controlăm poluanţii

chimici?” Iar răspunsul este:
- La sursă (emisie)
- În zonele protejate (imisie)
- În factorii de mediu (monitorizare)
La întrebarea ”cum controlăm poluanţii chimici?” răspunsul este:

- Prin analize (monitorizare)
- Prin tehnici de reţinere la sursă
- Prin tehnicile chimice verzi
- Prin tehnici de remediere
Nu se poate pune problema controlului poluanţilor chimic fără a nu se

cunoaşte o serie de proprietăţi ale acestora. Ca şi definiţie, Poluant înseamnă orice
compus care prezintă pericol pentru mediu. Ei se pot clasifica după natura lor în:
 Poluanţi anorganici
o Gaze (CO, NOx, SO2, O3, Cl2 etc.)
o Baze (hidroxizi alcalini)
o Acizi (acizi minerali)
o Săruri (sulfaţi, azotaţi, fosfaţi)
o Oxizi
o Pulberi minerale (SiO2, azbest, etc.)
5
 Poluanţi organici
o Solvenţi organici → COV
o Hidrocarburi petroliere
o Pesticide
o PCB, Dioxine, PAH etc
Desigur că în acţiunea de control al poluanţilor chimici un aspect important

îl reprezintă proprietăţile fizico-chimice ale acestora, proprietăţi care influenţează
persistenţa şi mobilitatea poluanţilor în mediu dar şi metodele de analiză aplicabile
la determinarea acestora.
Primul aspect care trebuie luat în calcul se referă la polaritatea poluanţilor
organici, proprietate care determină solubilitatea poluanţilor în factorii de mediu.
Din punct de vedere al solubilităţiii, poluanţii se clasifică în poluanţi
hidrofili care au afinitate pentru apă şi prin urmare au un coeficient de solubilitate
mare în aceasta şi poluanţi hidrofobi sau lipofili care au afinitate spre solveţi
organici nepolari şi proprietate de a se acumula în ţesuturi grase.
În vederea stabilirii celor mai potrivite metode de control al poluanţilor
chimici trebuzie avut în vedere faptul că poluanţii anorganici în factorii de mediu
se pot hidroliza, complexa, precipita şi coagula, oxida, se descompun prin fotoliză,
adsorbi şi desorbi pe faza solidă (sedimente, sol, praf) sau pot specia în faza apoasă
ceea ce poate duce la creşterea stabilităţii lor în factorii de mediu sau dimpotrivă.
Poluanţii organici în condiţii naturale (T=25 grade, p=1 atm.) pot fi solizi,
lichizi, gazoşi, transferul acestora între apa şi aer putându-se realiza prin evaporare,
solubilizare, volatilizare sau sorbţie-desorbţie. Ei pot suferii o serie de transformări
abiotice precum hidroliza, oxidarea, degradarea fotochimică, dar sunt supuşi şi
unor transformări biotice ce duc la biodegradarea sau bioacumularea în organisme
vii.
Iată de ce nevoie a se dezvolta metode diferite de control al poluanţilor
chimici capabile de o monitorizare cât mai fidelă a acestora. În continuare sunt
tratate cele mai utilizate metode de control a poluanţilor chimici din mediu.
6
Controlul poluanţilor chimici prin analize
Controlul poluanţilor chimici ai mediului are drep scop stabilirea prin

măsurători în timp şi spaţiu a concentraţiilor compuşilor chimici de interes astfel
încât să se sesizeze corect tendinţele de modificare a calităţii mediului şi să se
adopte măsurile de intervenţie necesare (Haiduc Iv., 1996). Din aceste considerente
pentru a evalua calitatea mediului într-o anumită locaţie este nevoie de măsurători
capabile să exprime concentraţiile poluanţilor fie ca şi concentraţii momentane fie
ca şi medii proporţionale în timp.
În termeni generali monitorizarea se face cu scopul de a obţine informaţii
despre nivelul şi tendinţa unor poluanţi toxici sau posibil toxici în raport cu mediul
sau cu organismele vii din acel mediu şi are ca obiectiv (Hewitt şi Allot, 1992):
- evaluarea efectului poluării asupra omului şi mediului şi indentificarea
relaţiei dintre concentraţia poluanţilor şi posibilele cauze şi efecte
asupra sănătăţii sau schimbările climatice;
- studierea interacţiunii poluanţilor cu factorii de mediu şi stabilirea unor
modele de dispersie;
- obţinerea de date cu privire la istoricul poluării şi stabilirea tendinţelor
viitoare;
- evaluarea necesităţii unor măsuri legislative în controlul emisiilor de
poluanţi în acord cu legislaţia;
- activarea procedurilor de urgenţă în zonele cu risc înalt de poluare
acută.
Mai mult, pentru a putea estima riscul expunerii umane la diverşi poluanţi
atmosferici este necesar a se efectua o monitorizare eficientă, iar pentru ca o
monitorizare să fie eficientă este necesar ca rezultatele măsurătorilor să întrunească
o serie de criterii după cum urmează:
- să poată determina concentraţiile cele mai ridicate aşteptate să apară în
aria acoperită de reţeaua de monitorizare;
7
- să determine concentraţiile reprezentative în zonele cu densitate mare a
populaţiei;
- să determine nivelurile de concentraţie situate sub concentraţiile
maxime admise;
- să determine impactul surselor semnificative sau a categoriilor de surse
asupra nivelului de poluare ambientală.
Alegerea metodei de analiză derivă din necesităţile impuse de monitorizare

precum şi de calitatea rezultatelor măsurătorilor care se doresc a se obţine.
Metodele utilizate în controlul poluanţilor chimici se pot clasifica în:
- metode clasice sau metode chimice
- gravimetrie
- volumetrie
- metode biologice (biomonitorizare şi bioevaluare)
- metode instrumentale (moderne)
- senzorii
- Electrochimici
- De conductivitate
- Fotoionizare
- metode optice
- Spectrofotometria în UV/Vis
- Spectroscopia de fluorescenţă
- Spectroscopia în IR
- metode cromatografice
- metode spectrometrice
- Spectrometria de mobilitate ionică
- Spectrometria de masă
- metode electroforetice
În cele ce urmează sunt tratate cele mai utilizate metode de analiză folosite
la controlul poluanţilor chimici
8
Metodele clasice de control a poluanţilor chimici
Metodele clasice de control implică metodele chimice în care diferiţi

reactanţi reacţionează chimic cu o serie de compuşi prezenţi în probele de mediu în
final analizându-se produşi de reacţie.
Produşii de reacţia pot fi:
- combinaţii complexe colorate
- precipitate
- compuşi coloidali etc.
Principalul avantaj al acestor metode constă în faptul că au un grad ridicat
de precizie şi exactitate nefiind influenţate de interferenţe
Marele dezavantaj al metodelor clasice de analiză în constituie faptul că ele
nu pot măsura variaţia în timp a concentraţiilor unor poluanţi, ceea ce în foarte
multe cazuri este necasar.
Cu toate acestea metodele clasice de analiză sunt larg utilizate în controlul
poluanţilor chimici în special al acelora care se află în concentraţii mari în factorii
de mediu.
Metodele chimice de analiză se clasifică în două mari categorii şi anume:

1. Metode GRAVIMETRICE sau GRAVIMETRIA – sunt metode
care constau în izolarea unui precipitat care poate fi cântărit
2. Metode VOLUMETRICE (TITRIMETRICE) – sunt metode care
au la bază reacţia substanţei de analizat cu o soluţie standard de
concentraţie cunoscută
Datorită avantajelor oferite şi aplicabilităţii largi în multe domenii de

activitate, de-a lungul anilor s-au dezvoltat diverse forme ale acestor metode, forme
care vor fi prezentate în continuare.
9
Metodele gravimetrice – gravimetria
Gravimetria cuprinde totalitatea metodelor de analiză cantitativă care,

pentru determinarea unuia sau a mai multor componenţi din proba supusă analizei,
utilizează izolarea sub formă de compuşi greu solubili (precipitate), cu un reactiv
specific (Hodişan şi colab, 2006).
Există două tipuri de metode gravimetrice şi anume:
1. Metode directe – care constau în cântărirea precipitatului ca atare
sau a unuia dintre produşii rezultaţi din degradarea termică a
acestuia
2. Metode indirecte – care se bazează pe faptul că doi sau mai mulţi
componenţi, în cantităţi chimice echivalente, în urma aceluiaşi
tratament suferă pierderi de masă diferite
În controlul poluanţilor chimici cele mai utilizate sunt metodele directe

deoarece implică protocoale mult mai simple şi au un timp de analiză mult mai
redus.
La fel ca şi alte metode de analiză, metodele gravimetrice utilizează o serie
de mărimi specifica care sunt utilizate pentru o exprimare cît mai exactă a
rezultatelor analizelor.
Dintre mărimile utilizate se numără Factorul gravimetric sau factorul de
conversie (fg) care este un număr adimensional şi reprezintă raportul dintre masa
atomică sau moleculară a formei de prezentare a rezultatului analizei şi masa
moleculară a formei sub care se cântăreşte precipitatul (Hodişan şi colab., 2002).
Factorul gravimetric se foloseşte la calculul compoziţiei procentuale a unui
component dorit într-un amestec utilizând formula:
%X = [(a x fg) / P ] x 100
10
Unde:
- a reprezintă masa substanţei cântărite în grame (care poate fi masa
formei de precipitare sau a produsului obţinut după calcinare)
- P reprezintă masa probei luate în analiză
Exemplu: determinarea gravimetrică a Fe3+, implică precipitarea acestuia sub

formă de Fe(OH)3, care în urma calcinării se transformă în Fe2O3 care se
cântăreşte.
Rezultatul se poate exprima fie în grame Fe / probă caz în care
fg = 2 Fe/ Fe2O3 = 2 x 55,85 / 159,69 = 0,6994
fie în grame Fe3O4 caz în care
fg= 2 Fe3O4 / 3 Fe3O4 = 2 x 231,54 / 3 x 159,69 = 0,9666
Etapele analizei gravimetrice
Analiza gravimetrică cuprinde şase etape după cum urmează:

- Eşantionarea (pregătirea substanţei pentru analiză şi luarea probei)
- Tratamentul fizico chimic (aducerea probei în soluţie)
 Dizolvarea probei
 Dezagregarea probei
- Precipitarea
- Filtrarea şi spălarea precipitatelor
- Uscarea şi calcinarea
- Cântărirea la balanţa analitică
În continuare sunt prezentate etapele analizei gravimetrice punându-se
accent pe particularităţile acestora şi rolul jucat în analiza gravimetrică.
11
Eşantionarea (pregătirea substanţei pentru analiză şi luarea probei)
Această etapă are rolul de a selecţiona tipul şi cantitatea de probă care va fi

supusă analizei gravimetrice. Această etapă ia în calcul o serie de cerinţe legate de
proba ca atare şi ţine cont de mărimea probei care trebuie supusă analizei.
Cerinţe:
- omogenitate,
- să reflecte cât mai exact compoziţia medie a probei
Mărimea probei depinde de:
- conţinutul procentual al componentului care se determină
- compoziţia şi structura precipitatului
- cantitatea de precipitat obţinut
- forma cristalină sau amorfă a precipitatului obţinut
Tratamentul fizico-chimic
Are rolul de a distruge matricea în care este prins componentul de interes şi

de aducere a lui în soluţie. Tratamentul fizico-chimic trebuie să întrunească o serie
de condiţii cum ar fi:
- să nu producă pierderi ale materialului de analizat
- să nu introducă impurităţi în probă
În practică se folosesc două metode de tratament şi anume:
- Dizolvare
- dezagregare
Tratamentul fizico-chimic – dizolvarea
Dizolvarea este operaţia prin care un material (element, substanţă compusă,

minereu, aliaj) este adus în soluţie cu ajutorul unui dizolvant sau amestecuri de
solvenţi, la o temperatură obişnuită sau la temperatura de fierbere a soluţiei.
12
Alegerea dizolvanţilor se face în funcţie de compoziţia şi structura probelor
supuse dizolvării.
În cazul gravimetriei se folosesc următoarele tipuri de dizolvanţi:
- Acizi
- Baze
- Agenţi de complexare
Acizii sunt folosiţi pentru dizolvarea metalelor şi aliajele lor, o serie de oxizi
respectiv sărurile acizilor slabi. Se folosesc acizi cu caracter oxidat (HNO3, H2SO4,
apa regală), respectiv acizi cu caracter neoxidant (HCl, HF, H2SO4 diluat).
Hidroxizii cei mai utilizaţi sunt NaOH şi KOH şi se folosesc pentru
dizolvarea oxizilor şi sulfurilor cu caracter acid de tipul As2O3, Sb2O3, sulfurile de
arsen, stibiu şi staniu
Ca şi agenţi de complexare se foloseşte NH3 pentru dizolvarea AgCl, KI,
BiI3.
Tratamentul fizico-chimic - Dezagregarea
Dezagregarea este aplicabilă atunci când substanţele de interes nu se

dizolvă în acizi, baze sau agenţi de complexare.
Se realizează prin topire cu reactivi săraci în apă sau anhidri numiţi fondanţi
Progesul de dezagregare are la bază reacţii chimice între compuşii de
interes din probă şi fondanţi rezultând compuşi solubili.
Cele mai utilizate tipuri de dezagregări sunt:
- Dezagreagare alcalină
- Dezagregare acidă
- Dezagregare prin sulfurare
Dezagregarea alcalină utilizează ca fondanţi hidroxizi, carbonaţi sau oxizi

ai metalelor alcaline (NaOH, KOH, Na2CO3, K2CO3, Na2O, K2O şi se foloseşte la
dizolvarea unor aliaje, în urma dezagregării rezultând complexi solubili (AlO2-)
13
Dezagregarea acidă este folosită pentru dizolvarea oxizilor metalici greu
solubili (Fe2O3, Al2O3, TiO2, Cr2O3) şi foloseşte ca fondanţi săruri de tipul K2S2O7,
KHSO4), în urma dezagregării rezultând sulfaţi solubili.
Dezagregarea prin sulfonare se foloseşte pentru dizolvarea combinaţiilor
greu solubile de V, W, As, Sb, Sn, Mo şi folosesc ca fondanţi pirosulfuri alcaline
(Na2S) sau polisulfuri alcaline (Na2S2).
Precipitarea
Precipitarea este operaţia prin care componentul (sau componenţii) de

determinat este adus sub forma unui compus greu solubil.
Procesul are loc în urma reacţiei componentului de determinat cu un reactiv
precipitant în urma căreia rezultă un compus cu solubilitate scăzută numit
precipitat.
Procesul de precipitare este influenţat de:
- timpul de precipitare
- concentraţia de saturaţie (solubilitatea precipitatului)
- viteza de formare a germenilor de precipitat
- prezenţa electroliţilor străini
- temperatură
De foarte multe ori operaţia de precipitare este însoţită de o co-precipitarea

a altor compuşi care vor influenţa rezultatele măsurătorilor. Din acest motiv
precipitatul obţinut este supus unor etape suplimentare de purificare care au rolul
de eliminare a compuşilor co-precipitaţi.
Filtrarea şi spălarea precipitatelor
Filtrarea este operaţia prin care se separă cantitativ precipitatul de soluţia

saturată în care s-a format, folosind materiale poroase.
Ca materiale filtrante se foloseşte hârtia de filtru cantitativă, creuzete
filtrante cu frită de sticlă sau porţelan
14
Viteza de filtrare este mărită atunci când presiunea exercitată asupra
coloanei de filtrare creşte mult. Pentru aceasta se utilizează pompe de vid sau
trompe de vid conectate la reţeaua de apă care au rolul de a mări viteza de filtrare şi
în acelaşi timp de a elimina soluţia în care s-a format precipitatul.
De cele mai multe ori după filtrare, precipitatele sunt supuse unei operaţii
de spălare.
Spălarea precipitatelor are drept scop îndepărtarea impurităţilor reţinute pe
filtru şi pe precipitat.
Prin spălare sunt îndepărtate doar impurităţile care au fost reţinute pe
suprafaţa precipitatului (adsorbţie) şi cele incluse în matricea precipitatului
(absorbţie). Aceste impurităţile se formează datorită coprecipitării. Cantitatea de
impurităţi scade cu cât:
- numărul de spălări este mai mare
- volumul soluţiei spălătoare este mai mare
- volumul precipitatului este mai mic
Pentru spălare se folosesc o serie de soluţii de spălare care variază de la un

precipitat la altul. Pentru ca o soluţie să poată fi folosită ca şi soluţie spălătoare ea
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să nu reacţioneze cu precipitatul
 Ex: precipitatul de AgCl nu se va spăla cu o soluţie de
HCl sau cloruri solubile întrucât duce la dizolvarea
precipitatului şi formarea de complecşi solubili
- să nu reacţioneze cu ionii reţinuţi de precipitat
 Ex: la precipitarea sulfaţilor cu BaCl2, precipitatul
format (BaSO4) nu se va spăla cu o soluţie ce conţine
H2SO4 întrucât acesta va reacţiona cu excesul de
BaCl2 rezultând acelaşi precipitat de BaSO4 ca va
duce la introducerea de erori în determinare
15
- să conţină numai specii chimice volatile care pot fi îndepărtate prin
uscare şi calcinare prin uscare
Uscarea şi calcinarea
Sunt etapele finale de prelucrare a precipitatelor înaintea etapei de cântărire.

Aceste operaţii au rolul de a obţine compuşi stabili şi cu compoziţie bine definită
care nu mai suferă transformări pe durata ultimei etape a analizei.
Presupun tratamente termice care au rolul de a îndepărta prin volatilizare
urmele de solvenţi sau compuşi volatili utilizaţi sau formaţi pe parcursul etapelor
anterioare.
Cele două tratamente diferă între ele prin temperaturile la acre se realizează
precum şi prin tipul de compuşi eliminaţi.
Uscarea presupune un tratament termic la o temperatură sub 400ºC şi are

drept scop îndepărtarea prin volatilizare a urmelor de solvenţi sau produşi volatili,
precum şi reacţii chimice ce pot decurge până la această temperatură (eliminare apă
de cristalizare, NH3, CO2). Prin această etapă precipitatul nu suferă trensformări
fizico-chimice şi prin urmare structura lui chimică nu este afectată.
Calcinarea este operaţia de tratare termică la temperaturi cuprinse între

400-1200ºC. În urma acestui tratament precipitatul se aduce intr-o formă stabilă, cu
o compoziţie chimică bine stabilită. Această operaţie este însoţită adesea de procese
de oxidare sau de reducere a speciilor chimice de interes ceea ce duce la obţinearea
unui compus chimic cu structură diferită de cel de dinaintea operaţie de calcinare.
Cântărirea la balanţa analitică
Este etapa finală a analizei grevimetrice şi are rolul de a stabilii cantitatea

de specie chimică de interes din proba supusă determinării. Operaţia se realizează
cu ajutorul unor balanţe analitice.
16
Pentru ca o balanţă să poată fi folosită în determinările gravimetrice ea
trebuie să întrunească o serie de caracteristici precum sensibilitate ridicată (de
ordinul miligramelor); exactitate (cantitatea măsurată să fie cât mai apropiată de
valoarea adevărată); precizie ridicată (reproductibilitate bună a măsurătorilor
succesive)
17
Gravimetria - Lucrarea de laborator.
Determinarea gravimetrică a fierului în probe de ape uzate
Generalităţi
Fierul este un element omniprezent în probele de apă, care se găseşte în

factorii de mediu sub diverse forme (sulfaţi, sulfuri, oxizi etc.). Aceste săruri
influenţează pH-ul probelor de apă datorită hidrolizei acide pe care o dau,
conferind acestora valori acide.
Cantitatea mare de fier prezentă în probele de apă uzată sau în apele de
mină oferă posibilitatea determinării acestuia prin metode gravimetrice.
Determinarea prin metoda gravimetrică a fierului din probele de apă are la
bază precipitarea ionilor de fier cu hidroxid de amoniu sub formă de hidroxid feric
Fe(OH)3.
Pentru o mai bună exprimare a rezultatelor, precipitatul obţinut este supus
unui unui proces de calcinare care are rolul de a transforma hidroxidul feric într-un
compus stabil, oxid feric (Fe2O3) care se cântăreşte.
Reacţiile implicate în această metodă sunt:
Precipitare: Fe3+ + 3NH4OH → Fe(OH)3↓ + 3NH4+
Calcinare: 2Fe(OH)3 → Fe2O3 + 3H2O
Scopul lucrării este acele de a familiariza studenţii cu etapele determinării

gravimetrice a Fe3+ din ape uzate, modul de realizare a analizei gravimetrice
precum şi cu modul de prelucrare şi interpretare a rezultatelor.
Materiale necesare:
- pahare Erlenmayer de 250 mL, pipete, baghetă de sticlă, pisetă, exicator;
18
- pâlnie de filtrare Buchner, hârtie de filtru cu porozitate mare sau medie,
- pompă de aspirare sau trompă de vid;
- creuzet, bec de gaz, sită de azbest, cleşte metalic;
- balanţă analitică;
- soluţie NH4OH 30%, apă distilată;
- soluţie 0,1 N de AgNO3 pentru verificarea prezenţei ionilor Cl-.
- proba de apă uzată din care se va determina cantitatea de ioni Fe3+;
- acid azotic 1:1 v/v
Mod de lucru
Prezenţa fierului în apă sub formă bivalentă sau trivalentă necesită o etapă
premergătoare de oxidare a fierului bivalent la fier trivalent. Acest lucru se
realizează prin utilizarea unui oxidant (acid azotic) care la cald oxidează fierul
bivalent la fier trivalent.
Pentru aceasta se măsoară 150 mL de apă uzată care se transvazează
cantitativ într-un pahar Erlenmayer de 250 mL. Se adaugă 2-3 picături de soluţie de
HNO3 (1:1 v/v) şi se fierbe 5 minute pe becul de gaz timp în care are loc reacţia de
oxidare. După fierbere, proba de apă se răceşte la aproximativ 60-70ºC sub jet de
apă şi se adaugă 10 mL soluţie de hidroxid de amoniu 30%.
Se lasă proba în repaos (sub nişă) pentru formarea unui precipitat brun
roşcat de Fe(OH)3.
După formarea precipitatului, se filtrează soluţia cu precipitat printr-o
pâlnie Buchner utilizând o hârtie de filtru cu pori mari. Pentru ca filtrarea să
decurgă mai rapid, se va menţine soluţia caldă.
Deoarece probele de apă pot conţine cantităţi variate de cloruri care prin
uscare şi calcinare pot introduce erori în exprimarea rezultatelor finale acestea se
îndepărtează din precipitat prin spălare cu apă distilată până când testul cu AgNO3
dă rezultat negativ.
19
Spălarea se realizează prin turnarea în pâlnia Buchner, peste filtrul ce
conţine precipitatul a unor volume mici de apă (10-20 mL) şi colectarea apei de
filtrare. În apa de filtrare se adaugă 2-3 picături de soluţie 0,1 N AgNO3 pentru
testarea prezenţei ionului Cl-. Apariţia unui precipitat alb datorat formării cloruri de
argint indică faptul că filtratul conţine încă urme de cloruri şi spălarea nu este
completă.
După îndepărtarea clorurilor, hârtia de filtru cu precipitatul se împachetează
şi se pune într-un creuzet cu masă constantă care a fost spălat şi supus în prealabil
unui proces de calcinare pentru eliminarea urmelor de apă sau a impurităţilor.
Se calcinează creuzetul cu precipitat la temperatura de aprox. 800ºC pe
flacăra becului de gaz.
Se răceşte creuzetul în exicator timp de 30 de minute, după care se
căntăreşte creuzetul cu substanţă la balanţa analitică. Se notează cantitatea de
substanţă din creuzet şi se calculează rezultatele.
Interpretarea rezultatelor
Determinarea gravimetrică a Fe3+, implică precipitarea acestuia sub formă

de Fe(OH)3, care în urma calcinării se transformă în Fe2O3 care se cântăreşte.
Pentru exprimarea conţinutului de fier din apă este necesar utilizarea factorului
gravimetric.
În acest caz, factorul gravimetric este dat de raportul dintre masa atomică a
fierului şi masa moleculară a oxidului feric înmulţit cu coeficientul stoechiometric
al reacţiei de oxidare conform formulei:
fg = 2 Fe/ Fe2O3 = 2 x 55,85 / 159,69 = 0,6994
Cantitatea ionilor de fier Fe3+ din proba de apă uzată se calculează cu

formula:
(grame) Fe3+ = [(a x fg) x 1000] /Vp
20
unde: a –cantitatea de precipitat obţinută
Vp – volumul probei luat în lucru
Probleme
1. Care este cantitatea de fier conţinută de o probă de apă dacă după calcinare
se obţine 25 mg de Fe2O3. Volumul probei de apă supus analizei este de 500
mL.
2. Se analizează un set de probe cu un conţinut de ioni de Fe cuprins între 15
şi 25 % prin precipitatrea acestora ca Fe(OH)3.
a) Care este volumul minim de probă care se va lua în analiză, astfel
încât cantitatea de precipitat după calcinare (Fe2O3) să cântărească
cel puţin 0,125 g?
b) Care va fi cantitatea maximă de Fe2O3 care se poate obţine din acest
volum de probă?
21
Metode volumetrice (titrimetrice) de analiză
Generalităţi
Metodele volumetrice (titrimetrice) de analiză sunt metode capabile să

determide rapid şi cu o precizie şi exactitate mare diferite substanţe chimice aflate
în soluţie. Aceste metode se bazează pe o reacţie completă dintre un analit şi un
reactant numit titrant (Hodişan şi colab., 2002).
Procedeul are la bază următorul principiu:
aA + tT → produs de reacţie
unde A şi T reprezintă analitul şi titrantul, iar a şi t reprezintă coeficienţii

stoechiometrici ai reacţiei
Cantitatea de analit A poate fi calculată cu următoarea formulă:
A= a/t CTVT
unde CT reprezintă concentraţia titrantului, iar VT volumul acestuia.

De cele mai multe ori determinarea cantitativă a unui analit prin metode
titrimetrice necesită:
- existenţa unei reacţii stoechiometrice între analit şi titrant care să fie
rapidă şi completă
- cunoaşterea coeficienţilor stoechiometrici a şi t ai reacţiei
- cunoaşterea cu o exactitate ridicată a concentraţia titrantului fapt ce
implică cunoaşterea factorului f a soluţiei de titrant
- determinarea cu exactitate ridicată a punctului de sfârşit al titrării. Acest
lucru necesită utilizarea unui indicator sau a unui instrument care să ne
indice punctul de echivalenţă a titrării
Determinările volumetrice sau titrimetice sunt unele dintre cele mai utilizate
şi mai populare metode de determinare cantitativă a unei game variate de poluaţi
22
din mediu, fiind folosite atât la determinarea unor poluaţi gazoşi cât şi la
determinarea unor specii chimice în probe de apă sau sol. Datorită avantajelor
oferite precum şi a uşurinţei cu care se efectuează de-a lungul anilor s-au dezvoltat
diverse tipuri de metode titrimetrice care diferă între ele prin proprietăţile urmărite
în determinare..
Metodele titrimetrice sunt adesea clasificate în funcţie de natura reacţiei
care are loc pentru determinarea analitului. Cele mai comune metode titrimetrice
includ:
- Titrimetria acido-bazică
- Titrimetria redox (oxido-reducere)
- Titrimetria de precipitare
- Titrimetria de complexare
În continuare sunt tratate individual fiecare metodă titrimetrică, punându-se

accect pe particularităţile metodei şi pe aplicabilitatea acesteia la controlul
poluanţilor chimici ai mediului.
23
Titrimetria acido-bazică
Este metode volumetrică care are la bază o reacţie de neutralizare dintre un

acid şi o bază. Proprietatea urmărită în această metodă este pH-ul soluţiei care se
titrează. Ph-ul probei titrate se poate măsura fie prin metode instrumentale fie prin
metode colorimetrice, dar în titrimetria acido-bazică pentru o mai bună identificare
a variaţiei pH-ului soluţiei titrate se folosesc indicatori de culoare (Hodişan şi
colab., 2002).
Variaţia proprietăţilor urmărite în decursul titrării, în funcţie de volumul
soluţiei titrate adăugate se numeşte curbă de titrare şi serveşte la alegerea corectă a
indicatorului folosit. Un indicator bun este acela care indică foarte fidel variaţia
proprietăţii urmărite la adaosul de volume mici de reactiv titrant.
Punctul la care are loc variaţia pH-ului soluţiei titrate se numeşte punct de
echivalenţă (PE) şi corespunde neutralizării complete a speciilor acide sau bazice
din probă. Totodată PE este şi punctul de viraj al indicatorului de culoare.
Cu cât variaţia de proprietate în jurul punctului de echivalenţă este mai
mare cu atât titrarea este mai precisă. Pentru o curbă de titrare acido-bazică se
disting trei momente (stadii) ale variaţiei pH-ului în funcţie de procentul de acid
sau bază folosit la titrare:
- Momentul dinaintea PE (<100%)
- Momentul punctului de echivalenţă (100%)
- Momentul de după PE (>100%)
24
În titrimetria acido-bazică, curbele de titrare pot avea trend aşcendent sau
deşcendent în funcţie de natura substanţei de analizate şi a reactivului titrant folosit.
În figura următoare este exemplificat acest lucru prin curbele de titrare obţinute la
titrarea NaOH cu HCl şi viceversa:
(după: Hodisan şi colab., 2002)
În practică pentru analiza bazelor se folosesc de regulă acizi minerali tari

precum HCl, H2SO4, HClO4, metoda mai purtând denumirea şi de titrimetrie
alcalimetrică.
Pentru analiza acizilor se folosec baze tari de tipul NaOH, KOH sau
Ba(OH)2 metoda mai purtând denumirea de titrimetrie acidometrică.
Soluţiile titrante de acizi şi baze pot fi preparare în apă caz în care în
metoda poartă numele de titrare acido-bazică apoasă sau pot fi preparate în
solvenţi organici (metanol, etanol, clor benzen, izopropanol) caz în care se numeşte
titrare acido-bazică non-apoasă.
Un aspect extrem de important al determinărilor titrimetrice îl constituie

determinarea sfârşitului titrării adică a momentului în care întreaga cantitate de
compus de interes a reacţionat cu reactivul titrant.
Pentru a indica acest moment în practică se utilizează o serie de compuşi
chimici numiţi indicatori de pH.
25
Indicatorii de pH (acido-bazici) sunt cupluri de acid-bază, în care forma
acidă este colorată diferit de forma bazei sale conjugate. De obicei sunt substanţe
organice şi care în funcţie de proprietatea pe care şi-o schimbă se clasifică în:
- Indicatori de culoare (fenoftaleina, metil oranj, roşu de metil)
- Indicatori de fluoreşcenţă (ninhidrina)
- Indicatori de adsorbţie – sunt substanţe care se folosesc în prezenţa
sării unui metal (Al3+, Mg2+) care la un anumit pH, precipită ca
hidroxizi
- Indicatori turbidimetrici – substanţe care îşi modifică brusc
solubilitatea în funcţie de pH
În ceea ce priveşte utilizarea acestei metode de analiză în controlul

poluanţilor chimici ai mediului, titrimetria acido-bazică se foloseşte la:
- Determinarea durităţii temporare (carbonatate) a apelor care are la bază
neutralizarea carbonaţilor şi bicarbonaţilor cu acid clorhidric diluat în
prezenţă de metil-oranj ca indicator
- Determinarea alcalinităţii apelor care are la bază neutralizarea speciilor
bazice (bicarbonaţi, carbonaţi, hidroxizi) cu soluţie de acid sulfuric în
prezenţă de fenoftaleină sau metil oranj
- Determinarea acidităţii apelor care are la bază neutralizarea speciilor
acide (acizii minerali, acizii organici şi săruri hidrolizabile) cu soluţie
hidroxid de sodiu în prezenţă de fenoftaleină sau metil oranj
- Determinarea prin metoda Kiejdal a azotului organic în ape
- Analiza amestecurilor de fosfaţi
- Aplicaţii în chimia organică
26
Titrimetria redox
Titrimetria redox sau de oxido-reducere este metoda analitică care are la

bază o reacţie redox (Hodişan şi colab., 2002).
Reacţiile de oxido-reducere (redox) sunt reacţiile în care sunt implicate
două specii chimice în care una se oxidează (creşte numărul de oxidare prin cedare
de electroni), iar cealaltă se reduce (scade numărul de oxidare prin acceptare de
electroni).
Titrimetria redox are o aplicabilitate foarte mare atât la determinarea
speciile anorganice cât şi la speciile organice şi se se poate utiliza atât pentru
determinarea speciilor oxidante caz în care titrarea se face cu agenţi reducători
precum şi a speciilor reducătoare caz în care titrarea se face cu agenţi oxidanţi.
Proprietatea care se urmăreşte în titrimetria redox este potenţialul de oxido-
reducere. Pentru un proces redox reversibil de tipul
ox + ne- ↔ red
Potenţialul redox este dat de ecuaţia lui Nernst
0,059 [ox]
E  E0  lg
n [red ]
unde:
- E0 reprezintă potenţialul normal redox determinat experimental şi are
valoare tabelată pentru diverse sisteme redox
- n reprezintă numărul de electroni schimbaţi în procesul de oxido-reducere
- [ox] reprezintă concentraţia formei oxidate
- [red] reprezintă concentraţia formei reduse
- 0,059 reprezintă o constantă dată de raportul dintre constanta universală a
gazelor (R), temperatură (grade kelvin) şi constanta lui Faraday (F).
27
Pentru ca o reacţie redox să poată fi folosită în titrimetria redox ea trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie practic totală
- să fie rapidă
- să i se poată determina uşor sfârşitul
Sfârşitul titrării redox este determinat cu indicatori cei mai utilizaţi fiind:
- Indicatori redox de culoare (substanţe care îşi modifică culoare în
funcţie de potenţialul soluţiei (ox-colorat, red –incolor) (KMnO4,
K2Cr2O7)
- Indicatori redox de fluoreşcentă – îşi modifică fluoreşcenţa în
funcţie de potenţialul oxidativ sau reducător al soluţiei (Rodamina
B)
- Indicatori redox turbidimetrici – indicatori care în forma redusă
formează sisteme coloidale colorate (oxidul de osmiu)
- Indicatori redox ireversibili (metil oranj, indigo-carmin, roşu de
metil)
Pentru determinarea speciilor oxidante se folosesc agenţi reducători, iar

pentru determinarea speciilor reduse se folosesc agenţi oxidanţi.
Agenţi reducători sunt agenţi care cedează electronii necesar speciilor
oxidante pentru a se oxida. Cei mai utilizaşi agenţi reducători sunt:
- Tiosulfatul de sodiu (Na2S2O4) folosit la titrarea iodului pus în libertate
din KI (ex: determinarea ozonului troposferic) conform reacţiei:
I2 + 2S2O32- → 2I- + S4O62-
- Sufat de amoniu feros (NH4)2Fe(SO4)2 sau sarea Mohr folosit la titrarea

U(VI), Mo(VI), V(IV). Reacţia este următoarea:
Fe2+ → Fe3+ + e-
Agenţi oxidanţi sunt agenţi care acceptă electronii cedaţi de speciile

reducătoare din soluţie. Cei mai utilizaşi agenţi oxidanţi sunt:
28
- Permanganatul de potasiu (KMnO4) este un titrant des utilizat în
titrimetria redox datorită caracterului său oxidativ foarte puternic şi a
puterii sale de colorare foarte mare care îi dă şi calitatea de soluţie
autoindicatoare
 În funcţie de aciditatea soluţie permanganatul de potasiu se poate
reduce în trei moduri:
 Mediu puternic acid (varianta cea mai utilizată la determinarea
materiei organice din ape) are loc reacţia:
MnO4- + 5e- + 8H+ ↔ Mn2+ + 4 H2O
 Mediu slab acid are loc reacţia
MnO4- + 3e- + 4H+ ↔ MnO2↓(pp brun) + 2 H2O
 Mediu alcalin
MnO4- + e- ↔ MnO2-
- Dicromatul de potasiu (K2Cr2O7) este un titrant mai puţin folosit în

comparaţie cu permanganatul de potasiu, datorită puterii sale oxidante şi
de colorare mai scăzute. Are totuşi o stabilitate în timp mai mare decât
permanganatul de potasiu fapt pentru care este preferat în determinările de
consum biochimic de oxigen (CBO5). O altă aplicabilitate o are în
determinarea Fe, As, Cu, Ag din minereuri, sulfiţi etc. Reacţia care stă la
baza metodei titrimetrice este:
Cr2O72- + 6 e- + 14H+ ↔2Cr3+ + 7 H2O
- Soluţia iod-iodură (I3)- poate fi folosită atât pentru titrarea unor agenţi
oxidanţi (titrare indirectă - iodometrie - titrarea iodului pus în libertate cu
tiosulfat de sodiu) cât şi a unor agenţi reducători (titrare directă -
iodimetrie). Este aplicată la determinarea oxigenului dizolvat prin metoda
Winkler, respectiv a clorului rezidual folosit la tratarea apelor destinate
consumului uman.
29
Titrimetria complexometrică
Această metodă titrimetrică se bazează pe reacţii cu formare de complecşi.

Condiţia ca o reacţie de complexare să poată fi folosită în titrimetrie este ca
stabilitatea complexului format la punctul de echivalenţă să fie suficient de mare,
iar virajul indicatorului să fie net şi uşor de observat (Hodişan şi colab., 2002).
În practică se folosesc două tipuri de titrimetrie de complexare după cum
urmează:
- Titrimetrie bazată pe reacţii de formare a complecşilor în trepte
(complexometrie clasică)
- Titrimetrie bazată pe formare de complecşi într-o singură treaptă
(complexometrie modernă sau complexonometrie)
Complexometria clasică
Este varianta mai puţin folosită, deoarece la adaosul de ligant la soluţia

ionului metalic de determinat nu se obţine o variaţie sensibilă de culoare datorită
formării în trepte a complexului. Din acest motiv metoda se aplică în varianta
indirectă. Această metodă se realizează în două etape şi anume:
1. în prima etapă are loc complexarea ionului metalic de interes cu o un
ligand în exces.
2. în etapa a doua se titrează ligandul rămas necomplexat cu o soluţie ce
conţine ionul de interes.
Volumul de ligand necesar complexării ionului metalic din probă se
determină astfel indirect. Exemplu: determinarea cianurilor solubile (metoda
Liebig) are la bază reacţia ionului cianură cu ionii de argint
CN- + Ag+ → Ag(CN)2- reacţia de titrare
Aproape de PE, când concentraţia complexului creşte mult are loc reacţia:
Ag(CN)2- + Ag+ → Ag[Ag(CN)2)]↓ – precipitat alb
30
Cu restul de CN- netitrat, precipitatul se dizolvă conform reacţiei
Ag[Ag(CN)2)] + 2CN- → Ag(CN)2-
Prin urmare atâta timp cât în soluţie există ioni CN- netitraţi, soluţia rămâne
limpede. Când toată cianura a fost trecută în complexul solubil Ag(CN)- excesul de
Ag+ va precipita dicianoargintoatul de argint după reacţia:
Ag+ + Ag(CN)2- → Ag[Ag(CN)2)]↓ pp alb, indică sfârşitul titrării
Complexometrie modernă sau complexonometrie
Utilizează pentru reacţia de complexare a ionilor metalici compuşi chimici

care au proprietatea de a satisface întreaga capacitate de coordinare a ionului
metalic.
În complexonometrie se folosesc ca şi agenţi de titrare compuşi poliamino-
carboxilici, dar cea mai mare utilitate o are acidul etilendiaminotetracacetic
cunoscut sub abrevierea EDTA.
În analizele curente se foloseşte sarea disodică a acestuia cunoscută sub
numele de Complexon III de unde şi denumirea metodei de complexonometrie.
Indicarea sfârşitului titrării se face cu indicatori de tipul:
- indicatori metalocromici (eriocrom negru T, murexid, tiron, acidul
sulfosalicilic)
- indicatori redox (hexacianoferaturl de potasiu
Indicatori metalocromici
Mecanismul de funcţionare a unui astfel de indicator se poate reprezenta
prin şirul de reacţii:
- la adaosul de indicator în soluţia cationului are loc reacţia:
M + Ind ↔ MInd (culoare 1)
31
- la titrare are loc reacţia
M + Y ↔ MY (Y = complexon)
- la exces de complexon (Y) după consumarea în întragime a ionului de

interes are loc reacţia:
MInd + Y ↔ MY + Ind (culoare 2)
Structura acidului etilendiaminotetraacetic (stânga) şi a unui complex

metalic al acestuia (dreapta) sunt prezentate în continuare:
Aplicaţii ale titrimetrie de complexare

Cea mai mare aplicabilitate a titrării complexonometrice în controlul
poluaţilor chimici o constituie determinarea durităţii permanente a apelor. Această
determinare implică utilizarea de Complexon III pentru determinarea ionilor de
calciu şi de magneziu din probe de apă.
Alte aplicaţii sunt în industria farmaceutică, analize medicale (Cl, I, Ca,
Mg, Pb) în sânge şi urină, determinarea compoziţiei unor oţeluri speciale etc.
32
Titrimetria de precipitare
Se mai numeşte şi titrimetrie prin reacţii de precipitare deoarece are la bază

formarea de către speciile chimice de interes a unor precipitate în reacţia cu
soluţiile de titrare (Hodişan şi colab., 2002).
Cea mai largă aplicabilitate o au determinarea halogenurilor cu soluţii de
azotat de argint (AgNO3). Din aceast motiv metoda mai poartă numele de
argintometrie
Metoda poate fi folosită în variantă directă când se titrează specia de interes
cu azotat de argint sau în variantă indirectă când se titrează excesul de azotat de
argint rămas după precipitarea speciei de interes
Reacţia care stă la baza acestei metode este:
M + X → MX↓ (precipitat)
Sfârşitul reacţiei de titrare se determină cu ajutorul indicatorilor de culoare.

În titrimetria de precipitare se folosesc următoarele tipuri de indicatori:
- indicatori metalocromici, adică reactivi care formează cu ionii
metalici compuşi coloraţi, (ex:difenilcarbazida, difenilcarbazona,
cromatul de sodiu)
- indicatori redox - hexacianoferatul de potasiu K4[Fe(CH)6]
- indicatori de adsorbţie – eozinatul de sodiu, rodamina, fluoresceina
Aplicabilitate:
Titrimetria de precipitare şi-a găsit aplicabilitate la determinarea salinităţii,
determinarea sulfaţilor, determinarea SO2 din aer, determinarea fosfaţilor,
arsenaţilor şi cromaţilor.
33
Volumetria
Lucrarea practică
Generalităţi
Volumetria sau titrimetria reprezintă o clasă de metode de analiză capabile
să determide rapid şi cu o precizie şi exactitate mare diferite substanţe chimice
aflate în soluţie. Aceste metode se bazează pe o reacţie completă dintre un analit şi
un reactant numit titrant.
Procedeul are la bază următorul principiu:
aA + tT → produs de reacţie
unde A şi T reprezintă analitul şi titrantul, iar a şi t reprezintă coeficienţii

stoechiometrici ai reacţiei.
Cantitatea de analit nA poate fi calculată cu următoarea formulă:
nA= a/t CTVT
unde CT reprezintă concentraţia titrantului, iar VT volumul acestuia.

Prin urmare prin măsurarea unui volum de reactiv titrant de concentraţie
cunoscută pe baza reacţiei chimice se poate stabilii cantitatea de specie chimică de
interes.
Scopul acestei lucrări de laborator îl constituie familiarizarea studenţilor cu
metodele volumetrice de determinare precum şi cu particularităţile care stau la baza
acestor metode.
Pentru exemplificare s-a ales titrimetria acido-bazică punându-se accent pe
trasarea curbelor de titrare a unor acizi minerali cu hidroxidul de sodiu.
Metoda constă în măsurarea variaţiei pH-ului la adaosul unor volume de
reactiv titrant şi reprezentarea grafică a variaţiei acestuia în funcţie de volum cu
scopul de a construi curbelor de titrare a unor acizi mono- di- şi tri-protici
34
Titrarea acizilor mono-, di- şi tri-protici
Titrimetria acido-bazică este metoda volumetrică care are la bază o reacţie

de neutralizare dintre un acid şi o bază.
Proprietatea urmărită în această metodă este pH-ul soluţiei care se titrează.
Dacă în cazul acizilor monoprotici reacţia este una care se realizează într-o singură
etapă în cazul acizilor di- şi poliprotici aceasta se realizează în trepte.
Scopul acestei lucrări de laborator este însuşirea de către studenţi a

principiilor teoretice şi practice ale titrimetriei acido-bazice precum şi modul de
utilizare şi interpretare a rezultatelor experimentale.
Matriale necesare
- biuretă de 50 mL
- pahare Erlenmayer de 150 mL
- pahare Berzelius
- cilindru gradat
- pH-metru
- soluţie NaOH 0,1 M
- soluţie HCl 0,1 M
- soluţie H2SO4 0,1 M
- soluţie H3PO4 0,1 M
- calculator cu program excel
Mod de lucru
Lucrarea constă în construcţie curbelor de titrare a trei acizi şi anume acidul
clorhidric, acidul sulfuric şi acidul fosforic cu hidroxid de sodiu. Procedura constă
în măsurarea pH-ului la adaos de volume diferite de NaOH.
35
a) Titrarea acizilor mono-protici
Titrarea acizilor monoprotici este exemplificată prin titrarea unei soluţii de
HCl 0,1 M cu o soluţie de NaOH 0,1 M, măsurarea variaţie de pH la adaosul unor
volume diferite de NaOH şi reprezentarea grafică a variaţiei de pH în funcţie de
volumul de NaOH adăugat.
Reacţia care stă le baza acestei metode este:
HCl + NaOH → NaCl + H2O
Experimentul se realizează după cum urmează:

- se umple o biuretă de 50 mL cu o soluţie de NaOH 0,1 M după ce în
prealabil aceasta a fost spălată cu apă distilată
- într-un cilindru gradat de 50 mL se măsoară 25 mL de soluţie de
HCl 0,1 M şi se transvazează într-un pahar Erlenmayer de 150 mL.
- se măsoară pH-ul soluţiei de HCl cu ajutorul pH-metrului şi se
notează valoarea obţinută în tabel
- se adaugă în paharul Erlenmayer ce conţine soluţia de HCl 0,1 M cu
ajutorul biuretei 1 mL NaOH şi se agită bine proba pentru
omogenizare.
- se citeşte apoi pH-ul soluţiei cu pH-metru, iar valoarea obţinută se
notează în tabel
- se adaugă apoi încă un mililitru de NaOH şi se citeşte din nou pH-ul
soluţiei
- experimentul se continuă până ce valoarea pH-ului atinge valoarea
12
- rezultatele obţinute pentru fiecare adaos de NaOH se trec tabel
- se repetă experimentul pe o altă probă de HCl, iar rezultatele
obţinute se trec în tabel
36
Volum titrant Prima determinare A doua determinare Media
mL NaOH pH1 pH2 pH mediu
1 valoare1 valoare1 media1
.
n 12 12 12
Se reprezintă grafic valoarea medie a pH-ului în funcţie de volumul de

NaOH adăugat obţinându-se astfel curba de titrare.
b) Titrarea acizilor di-protici

Titrarea acizilor diprotici este exemplificată prin titrarea unei soluţii de
H2SO4 0,1 M cu o soluţie de NaOH 0,1 M, măsurarea variaţie de pH la adaosul
unor volume diferite de NaOH şi reprezentarea grafică a variaţiei de pH în funcţie
de volumul de NaOH adăugat.
Fiind un acid diprotic neutralizarea H2SO4 se realizează în două trepte, în
prima treaptă are loc neutralizarea acidului sulfuric la sulfat acid de sodiu, iar în a
doua treaptă are loc neutralizarea sulfatului acid de sodiu la sulfat de sodiu.
Reacţiile care stau le baza acestei metode sunt:
H2SO4 + NaOH → NaHSO4 + H2O
NaHSO4 + NaOH → Na2SO4 + H2O
37
H2SO4 0,1 M şi se transvazează într-un pahar Erlenmayer de 150
mL.
- se măsoară pH-ul soluţiei de H2SO4 cu ajutorul pH-metrului şi se
notează valoarea obţinută într-un tabel similar cu cel prezentat la
titrarea acizilor monoprotici
- se adaugă în paharul Erlenmayer ce conţine soluţia de H2SO4 0,1 M
cu ajutorul biuretei 1 mL NaOH şi se agită bine proba pentru
omogenizare.
notează în tabel
- se repetă experimentul la fel ca şi la titrarea acizilor monoprotici
până ce valoarea pH-ului atinge valoarea 12, iar rezultatele obţinute
pentru fiecare adaos de NaOH se trec tabel
- se repetă experimentul pe o altă probă de H2SO4, iar rezultatele
- Se reprezintă grafic valoarea medie a pH-ului în funcţie de volumul
de NaOH adăugat obţinându-se astfel curba de titrare
c) Titrarea acizilor tri-protici

Titrarea acizilor poliprotici este exemplificată prin titrarea unei soluţii de
H3PO4 0,1 M cu o soluţie de NaOH 0,1 M, măsurarea variaţie de pH la adaosul
unor volume diferite de NaOH şi reprezentarea grafică a variaţiei de pH în funcţie
de volumul de NaOH adăugat.
Fiind un acid triprotic neutralizarea H3PO4 se realizează în trei trepte, în
prima treaptă are loc neutralizarea acidului fosforic la fosfat monosodic, în a doua
treaptă are loc neutralizarea fosfatului monosodic la fosfat disodic, iar în a treia
etapă are loc neutralizarea fosfatului disodic la fosfat trisodic.
38
Reacţiile care stau le baza acestei metode sunt:
H3PO4 + NaOH → NaH2PO4 + H2O
NaH2PO4 + NaOH → Na2HPO4 + H2O
Na2HPO4 + NaOH → Na3PO4 + H2O

H3PO4 0,1 M şi se transvazează conţinutul cilindrului într-un pahar
Erlenmayer de 150 mL
- se măsoară pH-ul soluţiei de H3PO4 cu ajutorul pH-metrului şi se
notează valoarea obţinută într-un tabel similar cu cel prezentat la
titrarea acizilor monoprotici
- se adaugă în paharul Erlenmayer ce conţine soluţia de H3PO4 0,1 M
cu ajutorul biuretei 1 mL NaOH şi se agită bine proba pentru
omogenizare.
notează în tabel
- se repetă experimentul la fel ca şi la titrarea acizilor monoprotici,
până ce valoarea pH-ului atinge valoarea 12, iar rezultatele obţinute
pentru fiecare adaos de NaOH se trec tabel
- se repetă experimentul pe o altă probă de H3PO4, iar rezultatele
- se reprezintă grafic valoarea medie a pH-ului în funcţie de volumul
de NaOH adăugat obţinând curba de titrare
Prezentarea rezultatelor
Pentru fiecare experiment se construieşte în excel căte un grafic

reprezentând pe abscisă volumul de NaOH 0,1 M folosit la titrare, iar pe ordonată
pH-ul rezultat la fiecare adaos de NaOH.
39
Se compară cele trei curbe de titrare şi se încearcă să se evidenţieze punctul
de echivalenţă pentru fiecare caz în parte.
Se exprimă volumul de NaOH necesar pentru atingerea punctelor de
echivalentă pentru fiecare acid titrat în parte.
Se compară rezultatele obţinute.
Probleme
1. Calculaţi pe baza reacţiei chimice volumul de NaOH 0,1 M necesar
pentru titrarea a 20 mL soluţie de HCl de concentraţie 0,05 M
2. Care este volumul de NaOH 0,05 M necesar neutralizării a 20 mL

H2SO4 0,2 M la NaHSO4. Dar pentru neutralizarea la Na2SO4.
3. Care este volumul de NaOH 0,2 M necesar neutralizării a 50 mL H3PO4

0,15 M la NaH2PO4. Dar pentru neutralizarea la Na2HPO4 respectiv
Na3PO4.
4. Ce volum de HCl de concentraţie 0,2 M a fost titrat stiind că pentru

titrare s-a folosit un volum de 32 mL de NaOH de concentraţie 0,1 M.
5. Ce volum de H2SO4 de concentraţie 0,5 M a fost titrat stiind că pentru
titrare s-a folosit un volum de 125 mL de NaOH de concentraţie 0,25 M
40
Controlul poluanţilor chimici prin metode instrumentale
Cu toată că metodele clasice sau chimice au avantajul unei specificităţi şi

selectivităţi ridicate ele au un nejuns major şi anume că sunt aplicabile la
concentraţii relative mari de poluanţi (de ordinal miligramelor) şi nu pot furniza
date despre variaţia concentraţiilor poluanţilor în intervale scurte de timp. În acest
sens au fost dezvoltate metodele instrumentale de analiză foarte sensibile şi care
pot da rezultate ale măsurătorilor în timp foarte scurt fpcând astfel posibil
monitorizarea variaţiilor de concentraţie a poluanţilor.
Pentru a puncta mai bine necesitatea utilizării metodelor instrumentale este
sufficient să facem o analiză comparativă a cantităţilor de substanţă ce pot fi
măsurate prin diverse metode:
Clasificarea metodelor analitice în funcţie de cantitatea de substanţă de
determinat (Roman şi Săndulescu, 1999).
Metoda Mărimea aproximativă
Macro 100 mg
Semimicro 10 mg
Micro 1 mg
Ultramicro 1 μg
Submicro 10-2 μg
Din tabelul de mai sus se observă că metodele chimice se cuprind metodele

macro şi semimicro, iar metodele instrumentale cuprind metodele micro,
ultramicro, submicro.
Deoarece pentru foarte multe clase de poluanţi (poluanţi organici, metale
grele, pluanţi organometalici etc.) nivelurile de concentraţie la care aceştia se
găsesc în factorii de mediu sunt de ordinul micro sau nanogramelor utilizarea
metodelor instrumentale este vitală.
41
Metodele instrumentale sunt acele metode care:
- necesită un aparat de măsură pentru analiza calitativă şi cantitativă a
poluanţilor
- au o Sensibilitate ridicată
- pot măsura variaţii în timp a concentraţiilor poluanţilor
- dau măsurători instantanee
- necesită aparatură scumpă şi personal calificat care să o exploateze
- măsurătorile sunt însoţite de erori datorate interferenţelor
Metodele instrumentale au la bază măsurarea unor proprietăţi fizico-

chimice ale substanţelor de interes şi cuprind o gamă variată de metode de analiză
care pot fi clasificate după proprietatea pe care o măsoară în:
1. METODE OPTICE
1.1 ABSORBŢIE DE ENERGIE – atenuarea radiaţiei de către o probă
absorbantă
1.1.1 Spectrofotometrie în ultraviolet şi vizibil
1.1.2 Spectrofotometrie în infraroşu
1.1.3 Spectrofotometrie de absorbţie atomică
1.2 EMISIE DE ENERGIE – aplicarea unei energii suplimentare
(căldură, lumină) şi observarea emisiei fotonice
1.2.1 Spectrofotometria de emisie atomică în flacără şi plasmă
1.2.2 Flamfotometria - excitarea în flacără
1.2.3 Fluorescenţa - excitarea prin fotoni, observarea fotonilor emişi
1.2.4 Fosforescenţa - excitarea prin fotoni şi observarea emisiei
întârziate de fotoni
1.2.5 Chemiluminescenţa - observarea fotonilor eliberaţi dintr-o
reacţie chimică
2. METODE ELECTRICE sau ELECTROANALITICE – măsurarea
parametrilor electrici în soluţii
42
2.1 Potenţiometria - măsurarea potenţialului unei celule electrochimice
2.2 Conductometria - măsurarea rezistenţei unei soluţii
2.3 Polarografia - caracteristica potenţial–intensitate a unei soluţii ionice
în procese redox
3. METODE DE REZONANŢĂ – interacţiunea radiaţiei electromagnetice
cu nucleele în câmp magnetic
3.1 Rezonanţa magnetică nucleară
3.2 Rezonanta electrica de spin
4. METODE SPECTROMETRICE
4.1. Spectrometria de masa
4.2. Spectrometria RAMAN
5. METODE CROMATOGRAFICE sau METODE DE SEPARARE
5.1 Cromatografia pe strat subtire
5.2 Cromatografia in faza gazoasa (de gaze)
5.3 Cromatografia in faza lichida (de lichide)
5.4 Cromatografia cu fluide in stare supercritica
5.5 Cromatografia prin schimb ionic
5.6 Penetratia prin gel
6 METODE ELECTROFORETICE
6.1 Electrofera
6.2 Electroforeza capilară etc.
Desigur că toate aceste metode pot fi folosite în controlul poluanţilor

chimici, dar din motive de aplicabilitate sunt preferare doar unele dintre ele în
analizele de rutină.
În continuare sunt tratate principalele metode instrumentale folosite la
controlul poluanţilor chimici, punându-se accent pe aspectele teoretice, aparatura şi
aplicabilitatea lor.
43
Metode electroanalitice de control a poluanţilor chimici
Generalităţi
Metodele electroanalitice sunt un grup de tehnici utilizate în chimia
analitică care determină concentraţia unui analit prin măsurarea potenţialului sau a
curentului care ia naştere într-o celulă electrochimică ce conţine analitul de interes.
Aceste metode se bazează pe fenomenele asociate cu reacţiile care au loc la
suprafaţa unor electrozi în contact cu soluţii de electrolit şi pe fenomene legate de
transportul sarcinilor electrice prin aceste soluţii.
Ele se clasifică în trei mari categorii în funcţie de proprietatea măsurată

după cum urmează:
- Potenţiometria - măsoară diferenţa de potenţial care ia naştere între doi
electrozi în prezenţa unui anumit compus chimic
- Coulometria – măsoară curentul (intensitatea curentului) care ia naştere
într-o celule electrochimică în prezenţa unui anumit compus chimic
- Voltametria - măsoară curentul care ia naştere într-o celulă la diferite
variaţii de potenţial
Din punct de vedere al controlului poluanţilor chimici cea mai aplicată
metodă electroanalitică este potenţiometria.
Potenţiometria
Potențiometrie masoară potențialul pasiv unei soluţii care ia naştere între
doi electrozi. Potențialul este apoi legat de concentrația uneia sau a mai multor
substanțe de analizat.
Structura celulei utilizate în determinările potenţiometrice este adesea
menționată ca un electrod, chiar dacă acesta conține de fapt doi electrozi: un
electrod indicator și un electrod de referință.
44
În potenţiometrie se folosec, de obicei, electrozi selectivi sensibil la ioni de
interes (Ex: electrod fluor-selectiv, clor-selectiv etc.
Electrodul mai frecvent utilizat în determinările potențiometrice este
electrodul cu membrană de sticlă utilizat într-un pH-metru.
Electrodul cu membrană de sticlă constă dintr-o membrană sferică sudată la
capătul unui tub de sticlă obişnuită. In interiorul bulei de sticlă se află una dintre
soluţii având rolul de soluţie de referinţă şi a cărei activitate este menţinută
constantă. Electrodul cu membrană se asociază cu un electrod de referinţă extern,
cufundat în soluţia cu activitatea a1 care va fi soluţia de analizat. De cele mai multe
ori electrodul de referinţă intern este un electrod de argint-clorură de argint iar cel
extern un electrod de calomel (Cordoş, 2011).
Un electrod ion-selectiv (ISE), cunoscut şi ca electrod ion specific (SIE),

este un traductor (sau senzor), care converteşte activitatea unui ion specific dizolvat
într-o soluţie într-un potenţial electric, care poate fi măsurat cu un voltametru sau
pH-metru.Tensiunea depinde teoretic de logaritmul activității ionice, conform
ecuației lui Nernst.
45
În electrochimie, ecuaţia lui Nernst este o ecuaţie care poate fi utilizată
pentru a determina potențialul de reducere la echilibru a unei jumătăţi de celule
într-o celulă electrochimică.
Ecuaţia mai poate fi folosită pentru a determina tensiunea totală (forță
electromotoare) pentru o celulă electrochimică completă.
Potenţialul redox dat de ecuaţia lui Nernst este:
 RT aRe d
Ered  Ered  ln
zF aOx
sau
0,059V a
E  E0  log10 red
z aOx
unde:
- E0 reprezintă potenţialul normal redox determinat experimental şi are
valoare tabelată pentru diverse sisteme redox
- z reprezintă numărul de electroni schimbaţi în procesul de oxido-reducere
- aOx reprezintă activitatea formei oxidate
- aRed reprezintă activitatea formei reduse
- 0,059 reprezintă o constantă dată de raportul dintre constanta universală a
gazelor (R), temperatură (grade kelvin) şi constanta lui Faraday (F).
Electrozii ion-selectivi sunt folosiţi în cercetări biochimice şi biofizice, dar

şi în determinări ale unor poluanţi în probe apoase sau gazoase.
Aplicabilitatea la probele de mediu a fost demonstrată în determinarea pH-
ului, a conductivităţii electrice, salinitate, total solide dizolvate, oxigen dizolvat,
nitriţi, nitraţi etc.
În cazul probelor gazoase au fost dezvoltate o serie de analizoare capabile
să măsoare în timp real o serie de poluanţi gazoşi precum O3, CO, CO2, NOx, SO2,
Cl, NH3 etc.
46
Analizoarele electrochimice sunt aparate care măsoară un potenţial
electrochimic care ia naştere într-un senzor electrochimic în prezenţa unui gaz.
Senzorii electrochimici funcţionează pe principiul modificării potenţialului
sau a curentului între cel puţin doi electrozi aflaţi într-un electrolit, în urma
interacţiunii cu analitul.
Senzorii potenţiometrici sunt alcătuiţi dintr-un electrod indicator (ion-
selectiv, redox, etc.) al cărui potenţial este măsurat faţă de un electrod de referinţă
adecvat (de regulă în condiţii de curent net zero).
Un senzor electrochimic tipic este alcătuit dintr-un electrod de lucru şi un
contraelectrod, separate de un strat subţire de electrolit.
Schema de principiu a unui senzor electrochimic

(după: http://electronicdesign.com/components/sensible-sensors-it-s-control-thing)
Gazul care intră în contact cu senzorul trece printr-o barieră de difuzie

capilară şi apoi difuzează printr-o membrană hidrofobă.
Gazul care a trecut de membrană reacţionează la suprafaţa electrodului de
lucru printr-o reacţie de oxidare sau de reducere.
Aceste reacţii sunt catalizate de materialele electrodului, potrivite pentru
gazul de interes.
Printr-un rezistor conectat între electrozi, apare un curent electric
proportional cu concentraţia gazului.
47
In detecţia anumitor gaze, prezenţa oxigenului este obligatorie deoarece
lipsa de oxigen duce la micşorarea duratei de viaţă a senzorului şi la o funcţionare
defectuoasă.
Reacţiile care au loc la cei doi electrozi sunt următoarele:
Anod:
CO + H2O → CO2 + 2H+ + 2e-
H2S + 4H2O → H2SO4 + 8H+ + 8e-
NO + 2H2O → HNO3 + 3H+ + 3e-
Catod:
O2 + 4H+ + 4e- → 2H2O
Senzorii electrochimici au un domeniu vast de aplicabilitate, ei putând fi

aplicaţi cu succes la analiza şi detecţia unui număr mare de gaze.
Gazul Concentraţia maximă detectată (ppm)

Amoniac (NH3) 10
CO 300
Clor (Cl2) 5
Flor (F2) 10
Brom (Br2) 30
Acid clorhidric (HCl) 30
Hidrogen sulfurat (H2S) 30
Oxid de azot (NO) 100
Dioxid de azot (NO2) 50
Oxigen (O2) ppm-100% vol
Ozon (O3) 3
Dioxid de sulf (SO2) 100
48
Controlul poluanţilor chimici prin metode optice
Generalităţi
Metodele optice sunt metode instrumentale care utilizează pentru

determinarea unor specii chimice o radiaţie luminoasă.
Proprietatea care se măsoară este cantitatea de radiaţie adsorbită, emisă sau
împrăştiată de o anumită specie chimică.
Se disting două tipuri de metode:
1. ABSORBŢIE DE ENERGIE – atenuarea radiaţiei de către o probă
absorbantă
 Spectrofotometrie în ultraviolet şi vizibil
 Spectrofotometrie în infraroşu
 Spectrofotometrie de absorbţie atomică
2. EMISIE DE ENERGIE – aplicarea unei energii suplimentare (căldură,
lumină) şi observarea emisiei fotonice
 Spectrofotometria de emisie atomică în flacără şi plasmă
 Fluorescenţa - excitarea prin fotoni, observarea fotonilor emişi
 Fosforescenţa - excitarea prin fotoni şi observarea emisiei
întârziate de fotoni
 Chemiluminescenţa - observarea fotonilor eliberaţi dintr-o
reacţie chimică
Dintre metodele enumerate anterior în controlul poluanţilor chimici cele

mai utilizate sunt Spectrofotometria de absorbţie moleculară în ultraviolet şi
vizibil, Spectrofotometrie de absorbţie atomică şi Spectrofotometrie în infraroşu
din cadrul metodelor bazate pe absorbţie de energie respectiv Spectrofotometria de
emisie atomică în flacără şi în plasmă din cadrul metodelor bazate pe emisie de
energie.
49
Spectrofotometria de absorbţie moleculară în ultraviolet şi
vizibil
Generalităţi
Metodele optice de analiză utilizează ca mijloc de excitare a substanţelor
(respectiv atomilor componenţi ai moleculelor) radiaţia electromagnetică, în
vederea obţinerii de informaţii privind fie natura constituenţilor fie cantitatea
acestora.
Tehnica a fost descoperită de americanul Arnold Beckman în 1928, iar în
anul 1940 a fost construit primul spectrofotometru UV-Vis.
Ca şi sefiniţie: Spectrofotometria în fizică şi chimie reprezintă studiul
cantitativ al spectrului electromagnetic care cuprinde întreaga radiaţie cu frecvenţa
cuprinsă intre 10-23 si 0 hertz si lungimea de unda cuprinsa intre 10-13 la infinit
cm.
Uzual studiul spectrului electromagnetic poartă numele de spectroscopie
motiv pentru care tehnica mai poartă numele de Spectroscopie UV-Vis.
Radiatia electromagnetică este tratată ca un fenomen caracterizat prin
lungime de undă şi frecvenţă.
Lungimea de undă este definită ca distanţa dintre două vârfuri adiacente, iar
frecvenţa reprezintă numărul de cicluri sinusoidale care traversează un punct fix în
unitatea de timp (cicluri pe secundă – hertz).
50
Spectrul electromagnetic cuprinde radiaţiile cosmice (fotoni), radiaţiile
gama, radiaţiile X, UV, Vis, IR, microunde şi unde radio. Împărţirea spectrului
electromagnetic în domenii este prezentată în figura următoare
(sursa: http://www2.chemistry.msu.edu/faculty/reusch/virttxtjml/spectrpy/uv-vis/spectrum.htm)
Spectrofotometria UV-Vis este una dintre primele metode instrumentale

apărute şi utilizate frecvent în practica laboratoarelor de analize chimice din zilele
noastre care se bazează pe absorbţia luminii din domeniul ultraviolet şi vizibil
(domenii notate în literatura internaţională UV-VIS).
Tehnica s-a dezvoltat în două variante şi anume (Naşcu şi Jantschi, 2006):
 colorimetria,
 fotometria şi spectrofotometria.
Colorimetria, reprezintă varianta în care intensitatea culorii probei se

compară vizual sau instrumental, în lumină albă, cu un set de soluţii etalon -
preparate în condiţii absolut identice cu proba.
Fotometria şi spectrofotometria măsoară instrumental lumina transmisă de
o soluţie colorată lucrând cu o sursă de lumină monocromatică. Când lumina
51
incidentă este filtrată, prin filtre optice, având un spectru mai larg, avem de a face
cu o fotometrie, iar când domeniul filtrat este mai îngust (utilizând
monocromatoare) vorbim de spectrofotometrie.
În literatura de specialitate uneori se foloseşte pentru ambele metode şi
denumirea de metodă colorimetrică.
Studiul cantitativ al spectrului electromagnetic are la bază proprietatea
potrivit căreia fiecare elemet sau compus chimic are propriul său spectru
caracteristic obţinut prin absorbţie de radiaţie la o anumită lungime de undă.
Aceasta absorbţie este posibilă deoarece anumiţi electroni pot absorbi
radiaţie şi de a efectua tranziţii de pe anumiţi orbitali moleculari (de legatură) cu
energie joasă pe alţi orbitali moleculari (de anti-legatură) cu energie ridicată,
trecând astlel de pe niveluri energetice inferioare pe niveluri energetice superioare
(stare excitată) (figura următoare).
52
De regulă din punct de vedere energetic vor fi favorizate tranziţiile
electronice de pe orbitalii moleculari cei mai ocupaţi (n, π, si σ) (HOMO) pe
orbitali moleculari mai puţin ocupaţi (π* σ*) (LUMO).
Când moleculele sunt supuse la o radiaţie (lumină) cu o energie care face
posibilă tranziţiile electronice în interiorul moleculei, o parte din energie este
absorbită, iar electronii tranzitează în orbitali cu energii mai mari.
Deoarece absorbanţa unei probe este direct proportională cu numărul de
molecule care absorb lumina (radiaţia) şi deoarece fiecare tip de moleculă absoarbe
o anumită cantitate de radiaţie, este necesar a se introduce un coeficient care să
caracterizeze moleculele.
Acest coeficient se numeste coeficient de absorbţie moleculară (ε)
ε=A/cl
Unde : A - absorbanta
- c -concentratia
- l -lungimea cuvei
În tabelul următor sunt date lungimile de undă şi tranziţiile efectuate în
diverse grupări funcţionale.
Gruparea Exemplu Tranzitia λ ε

C=C Etena π → π* 171 15
C≡C 1-Hexina π → π* 180 10
C=O Etanal n →π* 290 15

π →π* 180 10
N=O Nitrometan n →π* 275 17
π →π* 200 5
53
Legea Lambert-Beer
Reprezintă legea de bază folosită în analizele sau determinările

spectrofotometrice. Conform acestei legi cantitatea de radiaţie absorbită de o
substanţă este direct proportională cu concentraţia şi cu grosimea stratului de
substanţă străbătut de radiaţie
Dacă considerăm o radiaţie incidentă monocromatică, Io, care cade pe o
celulă conţinând proba. Celula are lungimea ɩ, iar concentraţia substanţei ce

absoarbe lumina, C. In urma absorbţiei luminii, la trecerea prin celulă intensitatea
finală (I), este mai mică decât cea iniţială, (Io)
Acest lucru poate fi descris de ecuaţia:
I = I0·e-kɩ
unde k este o constantă.

Ecuaţia precedentă reprezintă una din formele legii lui Lambert –Beer
(Naşcu şi Jantschi, 2006)
Prin convenţie, se numeşte transmitanţă notată cu T fracţia transmisă, I a
intensităţii, raportată la I0, prin cuva cu soluţie, adică:
T = I/I0
iar, legea Lambert - Beer mai poate fi scrisă şi sub forma:
ln(I/I0) = -kɩ
sau, schimbând semnul:
ln(I0/I) = kɩ
Se convine de asemenea să numim absorbanţă, notată A, logaritmul

natural, cu semn schimbat al transmitanţei:
54
A = -ln(T) = -ln(I/I0)= ln(I0/I)
Introducând absorbanţa, A, în loc de ln(I0/I) legea Lambert-Beer poate fi

scrisă:
A = kɩ
unde: A este absorbanţa,

k - coeficientul de absorbţie
ɩ - lungimea parcursă de lumină prin mediul colorat sau lungimea celulei.
Reprezentând grafic intensitatea radiaţiei în funcţie de lungimea parcursă de

lumină se observă că legea Lambert-Beer are o formă exponenţială
(sursa: Naşcu şi Jantschi, 2006)
S-a găsit că coeficientul de absorbţie, k, este proporţional cu concentraţia

substanţei care absoarbe lumina, C adică
k = const.·C.
55
În cazul exprimării concentraţiei în mol·L-1, această constantă se numeşte
coeficient molar de extincţie (sau de absorbanţă), simbolizată ε.
Prin urmare forma cea mai utilizată dar şi cea mai simplă a legii Lambert -
Beer este:
A = εlC
Adică: cantitatea de radiaţie absorbită de o substanţa este direct

proportională cu concentraţia, cu grosimea stratului de substanţă străbătut de
radiaţie şi cu coeficient molar de extincţie al substanţei respective
Domeniul de concentraţii al metodei, pentru care se respectă liniaritatea
funcţiei A = f(C), de fapt al valabilităţii legii Lambert-Beer. Din nefericire
domeniul de liniaritate nu este prea larg motiv pentru care tehnica este aplicxabilă
doar la soluţii diluate la care absorbanţa de regulă nu trebuie să depăşească valoare
2 sau 3.
În general, peste nivelurile de concentraţie de 10-2 mol/L curba de etalonare
îşi modifică panta (de regulă aceasta scade) astfel că ajungem în situaţia în care
semnalul măsurat variază invers proporţional cu concentraţia.
De aceea, metoda este adecvată mai ales pentru soluţii diluate şi nu este o
metodă potrivită pentru analize de componente majore (adică substanţe aflate în
concentraţii de peste 10%) din orice fel de probe.
Pe lângă absorbanţă, cantitatea de radiaţie absorbită poate fi determinată şi
cu ajutorul transmitanţei în acest caz ecuaţia Lambert-Beer devine:
A= -log T= log (I0/I) =έbc
respectiv
T=I/I0=10-έbc
în concluzie curba de calibrare este:

 Crescătoare pentru absorbanţă
 Descrescătoare pentru transmitanţă
56
Spectre de absorbţie
Spectrele de absorbţie reprezintă dependenţa semnalului măsurat de

lungimea de undă (λ).
Există mai multe variante de prezentare, dar cea mai utilizată este varianta
reprezentării absorbanţei în funcţie de lungimea de undă: A = f(λ).
Un exemplu de astfel de reprezentare este:
Variaţia absorbanţei în funcţie de lungimea de undă

Pe lângă varianta reprezentării absorbanţei în funcţie de lungimea de undă:

A = f(λ) există şi alte reprezentări mai puţin utilizate numite toate spectre de
absorbţie.
Astfel de reprezentări pot fi:
T = f(λ);
log A = f(λ);
ε = f(λ) sau log ε = f(λ).
57
Ultimele două servesc în special pentru caracterizarea speciilor moleculare
întrucât aceste reprezentări nu mai depind de condiţiile experimentale în care se fac
determinările acestor spectre.
Trebuie menţionat faptul că fiecare substanţă are un spectru de absorbţie
caracteristic, ca formă generală, ca domeniu spectral, ca număr de maxime
(denumite picuri) precum şi ca raporturi între intensităţile diverselor picuri.
În general un spectru este caracterizat prin poziţia picului poziţie definită de
valoarea maximă a absorbanţei (λmax).
Astfel putem denumi noţiunea de maxim de absorbţie atât vârful ca atare cât
şi lungimea de undă care corespunde maximului.
Într-un spectru de absorbţie pot exista unul sau mai multe maxime de
absorbţie şi care corespund fiecare unor grupări cromofore existente în moleculă.
Numărul de maxime precum şi forma generală a curbei, reprezintă
caracteristica calitativă după care se pot identifica substanţele (un fel de amprentă
în UV-Vis). Astfel se pot crea librării de spectre după care se pot identifica anumite
substanţe chimice prin simpla comparare a spectrului obţinut cu cele existente în
librăria de spectre. Un exemplu de spectru cu mai multe picuri este prezentat în
figura următoare:
Spectrul de absorbţie al benzenului

58
Înălţimea curbei şi suprafaţa încadrată de curbă reprezintă caracteristicile
cantitative care servesc la determinarea concentraţiei substanţelor din probe.
De regulă în analizele curente nu se trasează tot spectrul unui compus la
diferite concentraţii ci se utilizează doar valorile absorbanţelor obţinute la lungimea
de undă maximă (λmax) denumită şi lungime de undă caracteristică.
Pentru a se înţelege modul de utilizare Naşcu şi Jantschi (2006) propun
figura următoare în care se găsesc reprezentate spectrele de absorbţie pentru mai
multe concentraţii (C1, C2, ... , C5) ale aceleiaşi substanţe în soluţie, Co(NO3)2.
Spectrele Co(NO3)2 la diverse concentraţii şi curba de calibrare

Pentru lungimea de undă λmax = 610 nm, valorile absorbanţei s-au notat
A1, A2, ..., A5 corespunzătoare concentraţiilor soluţiilor.
Acestea au fost reprezentate în coordonate A, C şi în conformitate cu legea
Lambert-Beer, toate se înscriu pe o dreaptă.
Aceasta este curba de etalonare sau de calibrare şi serveşte la analiza
cantitativă a speciilor de interes.
59
Analiza calitativă
Se bazează pe compararea spectrelor de absorbţie ale substanţelor sau
materialelor în domeniul UV-VIS, adică 180-1100nm cu spectre cunoscute.
Acest procedeu permite identificarea unui anumit număr de specii chimice,
dar numai pentru acele substanţe care absorb în acest domeniu
În substanţele formate din molecule covalente se cunosc aşa-numitele
grupări cromofore sau auxocrome, care sunt grupări de atomi care dau întregii
molecule calitatea de a absorbi lumina
O grupare cromoforă reprezintă locul din moleculă unde îşi au originea
tranziţiile electronice. Câteva grupări cromofore sunt prezentate în tabelul următor:
Denumirea Amină Oximă Nitro Azotit

Cromoforul -NH2 =N-OH -NO2 -O-NO
Λmax (nm) 195 190 210 230
εmax (L/mol cm 3000 5000 3000 1500
Unele specii nu pot fi analizate direct datorită lipsei de culoare a acestora.

Pentru aceste substanţe se pot provoca reacţii care dau compuşi coloraţi, prin
apariţia unor grupări cromofore.
Această reacţie este o reacţie de culoare şi este specifică numai anumitor
substanţe. In acest fel se pot analiza compuşi care dau reacţii de culoare specifice în
prezenţa altora care nu dau aceste reacţii
Când reacţia de culoare este ea însăşi una selectivă reacţia poate servi şi la
identificarea calitativă a compusului incolor.
Reacţia de culoare mai are rolul şi de a creşte sensibilitatea metodei
spectrofotometrice întrucât substanţele colorate absorb mai bine radiaţia UV-Vis.
În felul acesta sensibilitatea metodei poate creşte cu până la 1000 de ori.
60
Analiza cantitativă
Analiza chimică cantitativă în spectrofotometria de absorbţie se bazează pe

legea Lambert-Beer potivit căreia “cantitatea de radiatie absorbită de o substanţă
este direct proportională cu concentraţia şi cu grosimea stratului de substantă
strabătut de radiaţie“.
Întrucât la aparatura modernă dimensiunile cuvei de probă sunt aceleaşi (1
cm), dependenţa radiaţiei absorbite este funcţie de concentraţia speciei chimice.
In aplicaţiile practice se utilizează o curbă de calibrare: A = f(C), trasată
pentru probe de concentraţii cunoscute, în aceleaşi condiţii cu cele de analizat.
Aflarea absorbanţelor soluţiilor de concentraţii diferite se face la o lungime
de undă cât mai riguros monocromatică ce corepunde maximului de absorbtie
(λmax) a spectrului de absorbţie a substanţei respective.
Se alege un domeniu de concentraţii, pe care se pregătesc 5-8 probe de
concentratii cunoscute şi, după trasarea dependenţei A = f(C), se poate trece la
analiza cantitativă.
Domeniul pe care curba de etalonare este perfect liniară nu este foarte larg
întrucât Legea Lambert-Beer este valabilă numai în soluţii diluate. Din acest motiv
este necasar a se respecta o serie de reguli practice importante pentru obţinerea de
rezultate analitice corecte:
- soluţiile trebuie să fie limpezi (fără suspensii) şi să nu fie fluoreşcente;
- în soluţiile supuse măsurătorilor nu trebuie să se petreacă transformări
fotochimice sau reacţii cu oxigenul din aer;
- substanţa de analizat nu trebuie să dea asociaţii, cu volume diferite de
solvent;
- punctele de calibrare trebuie să se situeze cât mai riguros pe aceeaşi dreaptă
şi prelungirea dreptei să treacă cât mai aproape punctul de coordonate (0,0);
- absorbanţa măsurată pentru proba necunoscută, Ax, trebuie, pe cât posibil,
să se situeze pe porţiunea din mijloc a domeniului punctelor de etalonare.
61
Instrumentatia în Spectroscopia UV-Vis
La fel ca şi la alte metode optice, instrumentaţia în spectroscopia UV-Vis

este compuşă din patru elemente principale după cum urmează:
Sursă de radiaţie Dispozitiv de Sistem de

izolare Loc detecţie şi
şi selectare pentru măsurare
lungime de undă probă
Sursa de radiaţie
Sursa de radiaţie este constituită din diverse surse de lumină care pot emite
o radiaţia luminoasă situată într-un domeniul spectral util metodei. Cele mai
utilizate surse de radiaţie cuprind (Cordoş şi colab., 2001):
- lampa cu filament de W (λ=350-1300 nm) (WI2)
- lampa cu deuteriu (continuu în UV, dicontinuu în Vis) ce constă într-o
descărcare electrică între 2 electrozi plasaţi într-o incintă din sticlă
umplută cu D2 sau H2
- lampa cu xenon (400-500; 800-1000 nm), electrozi W, tub cuarţ, xenon
- dioda luminiscentă (vis-NIR) materiale semiconductoare
Dispozitive de izolare şi selectare a lungimii de undă
Deaoarece în spectrofotometria modernă determinările se fac la lungimi de

undă foarte bine stabilite este necesară utilizarea unor dispozitive capabile să
selecteze şi să izoleze toate lungimile de undă din spectrul util al aparatului.
Pentru izolarea şi selectarea lungimilor de undă necesare determinărilor
spectrofotometrice se utilizează sisteme ce conţin:
- Filtre
- Monocromatoare
62
Filtrele sunt materiale folosite la izolarea unor benzi de lungimi de undă şi
au fost printre primele dispozitive utilizate. Acestea pot fi de două feluri şi anume
filtre de absorbţie şi filtre interferenţiale.
Filtrele de absorbţie sunt materiale care absorb radiaţia în domeniul de

undă corespunzător radiaţiei UV şi Vis. Exemple de materiale: sticlă colorată,
cristale, materiale sintetice, pelicule absorbante). Lărgimea benzii selectate este
cuprinsă între 50-250 nm.
Filtrele interferenţiale conţin un strat dielectric prins între două lamele de

sticlă cu grosime fixă sau multistrat. Principiul de funcţionare se bazează pe
interferenţa fascicolului multiplu la interfaţa de trecere dintr-un mediu optic în
altul, ceea ce duce la descompunerea fascicolului luminos
Monocromatoarele
Sunt instrumente optice care asigură selectarea oricărei lungimi de undă din
spectrul util al aparatului. Aceste instrumente se bazează pe fenomenul de refracţie
şi de difracţie al luminii.
Lărgimea de bandă transmisă depinde de caracteristicile elementului
dispersive.
Ca şi elemente dispersive se folosesc:
- prisme (care funcţionează pe principiul refracţie)
- reţele de dispersie (care funcţionează pe principiul difracţie)
Prismele
Au ca şi principiul de funcţionare proprietatea conform căreia indicii de
refracţie variază cu lungimea de undă după formula:
Dp=dФ/dλ= (dФ/dn)x(dn/dλ)
unde: dФ/dn este factorul geometric ce depinde de costrucţia prismeic şi are

valoare standard dată de fabricant
63
Principul de funcţionare al unei prisme este redat schematic în figura
următoare:
•Violet: 400 - 420 nm

•Indigo:420 - 440 nm
•Albastru: 440 - 490 nm
•Verde:490 - 570 nm
•Galben:570 - 585 nm
Reţele de difracţie
Difracţia reprezintă fenomenul ce constă, în esenţă, în ocolirea de către
lumină a obstacolelor atunci când dimensiunile acestora sunt comparabile ca ordin
de mărime cu lungimea de undă a radiaţiei.
Reţeaua de difracţie este formată dintr-un sistem de fante înguste, rectilinii,
egale, paralele, echidistante şi foarte apropiate una de alta, obţinut în general prin
trasarea unui număr N de zgârieturi pe o lungime L pe o placă de sticlă sau
plexiglas.
În cazul spectrofotometrelor, reţelele de difracţie sunt elemente ce conţin
componente optice cu suprafaţa plană sau curbată formate dintr-o lamelă de sticlă
pe care este depusă o peliculă de aluminiu care are rolul de a de a o descompune
lumina.
Tipuri de reţele de dispersie:
- Trasate - care se obţin prin trasarea mecanică pe o peliculă de
aluminiu depus pe sticlă a unor linii paralele având distanţe
prestabilite riguros
64
- Holografice - pe un strat de aluminiu depus pe sticlă se depun
materiale fotosensibile
Fie că elementele dispersive sunt prisme sau reţele de difracţie ele sunt
încadrate într-un sistem optic care mai conţine fante, lentile sau oglinzi care au
rolul de a focaliza lumina pe probă. În figurile următoare sunt prezentate două
structuri de monocromatoare unul cu prismă, iar celălalt cu reţea de difracţie.
Schema bloc a unui monocromator cu prismă
Schema bloc a unui monocromator cu reţea de difracţie

(sursa: Cordoş şi colab. 2001)
65
Fotodetectorii
Sunt elementele constitutive ale unui spectrofotometru care transformă

energia radiantă în semnal electric măsurabil.
Ca şi fotodetectori se folosesc:
- Fotoelementul – constituit dintr-o celulă voltaică - foloseşte pentru
înregistrare un semiconductor pe bază de seleniu
- Fotocelula - constă într-un catod acoperit cu un strat fotosensibil şi un
anod cu rolul de colector de electroni fixat în faţa catodului. Între
aceştia se aplică un curent, iar prin iluminarea cotodului acesta emite
electroni care sunt captaţi de anod
- Fotomultiplicatorul - format dintr-un catod şi un anod, iar între aceştia
sunt plasate diode care amplifică semnalul prin multiplicarea
electronilor emişi de catot. În practică se folosesc de regulă 9 diode.
- Fotodetectorul cu semiconductori – un detector apărut ralativ recent.
Acoperă un domeniu spectral larg. Conţine o serie de diode şi are o
sensibilitate spectrală cuprinsă între 190-1100 nm
Tipuri de spectrofotometre
În practica analitică se utilizează două tipuri de spectrofotometre UV-Vis

care se diferenţiază prin modul de utilizare a radiaţiei emise de către sursă în:
- Spectrofotometru Monofascicol – sunt cele mai utilizate în aplicaţiile
de rutină. De regulă în calea razei incidente se plasează succesiv proba
martor sau de referinţă (care conţine solventul plus eventual reactivii
necesari pentru analiză (blank de reactivi)) şi proba de analizat
- Spectrofotometru Dublufascicol - sunt cele mai performante
spectrofotometre cunoscute. În cazul acestor aparate, raza incidentă,
monocromatică este despărţită în două fascicule, unul dintre acestea
traversează proba, iar celălalt, simultan sau secvenţial, traversează
celula de referinţă care conţine proba martor.
66
Exemple de spectrofotometre UV-Vis
Spectrofotometru cu reţea de diode

Spectrofotometru UV-Vis dublufascicol

67
Aplicaţii ale spectroscopiei UV-Vis în controlul poluanţilor chimici
Fiind prima metodă instrumentală dezvoltată putem spune că nu există

domeniu în care această tehnică să nu îşi fi găsit locul. În ceea ce priveşte controlul
poluanţilor chimici ai mediului tehnica poate fi folosită la:
Determinare specii anorganice
 Halogenuri
 Sulfaţi
 Azotaţi
 Azotiţi
 Amoniac
 Metale grele
 Gaze (CO2, CO, NOx etc)
Determinare specii organice
 Fenoli
 Hidrocarburi aromatice policiclice
 Formaldehidă
 Determinare medicamente
 Determinare compuşi organici volatili
Determinare detergenţi
 Anionici
 Cationici
 Neionici
68
Spectrofotometria de absorbţie moleculară în UV-Vis.
Lucrarea de laborator
Generalităţi
Spectrofotometria de absorbţie moleculară în UV-Vis este una dintre
primele metode instrumentale apărute şi utilizate frecvent în practica laboratoarelor
de analize chimice din zilele noastre care se bazează pe absorbţia luminii din
domeniul ultraviolet şi vizibil (domenii notate în literatura internaţionala UV-VIS).
Ca metodă de analiză, spectrofotometria UV-Vis poate fi folosită atât în
scop calitativ pentru identificarea unor substanţe pe baza spectrului lor de absorbţie
sau în scop cantitativ.
La baza determinărilor cantitative stă legea Lambert-Beer conform căreia
cantitatea de radiatie absorbită de o substanţă este direct proportională cu
concentraţia şi cu grosimea stratului de substantă strabătut de radiaţie.
A= ε c l
Scopul lucrării de laborator este însuşirea de către studenţi a principiilor

teoretice şi practice ale spectrofotometriei UV-Vis din punct de vedere al analizei
calitative şi cantitative.
În acest sens lucrarea conţine elemente de analiză calitativă ce constau în
trasarea spectrului UV-Vis a unei substanţe şi elemente cantitative legate de
construcţia unei curbe de calibrare şi utilizarea acesteia la determinări cantitative ăn
probe mediu reale.
69
Analiza calitativă. Trasarea spectrului de absorbţie al complexului
nitrat
Nitraţii sunt compuşi chimici prezenţi în factorii de mediu şi reprezintă

ultima treaptă în oxidarea compuşilor cu azot în natură (Mănescu şi colab., 1978).
Ionii nitrat proveniti din mineralizarea substantelor organicce ce conţin
azot, din sol sau agricultură reacţionează cu acidul fenil disulfonic rezultând un
complex colorat în galben care se fotometreaza la o lungime de undă specifică.
Pentru a creşte limita de detecţie a metodei, fotometrarea se face la
lungimea de undă la care absorbanţa este maximă numită lungime de undă
specifică. Lungimea de undă specifică depinde de structura moleculară a substanţe
şi este dată de grupările auxocrome (cromofore) pe care aceasta le conţine.
Reprezintarea grafică a dependenţei semnalului măsurat (absorbanţa sau
transmitanţa) de lungimea de undă, λ poartă numele de Spectru de absorbţie.
Există mai multe variante de prezentare, dar cea mai utilizată este varianta
reprezentării absorbanţei în funcţie de lungimea de undă: A = f(λ).
Materiale necesare
Azotat de sodiu, apa distilată, baloane cotate de 500 şi 100 ml, eprubete,
pipete, cilindri gradaţi, spectrofotometru UV-Vis monofascicul tip CECIL, cuva de
plastic sau cuarţ, creuzete de porţelan, bec de gaz.
Reactivi
- acis fenol disulfonic: se prepară din 12 g fenol cristalizat de culoare albă
care se dizolvă în 144 g H2SO4 d=1,84 încălzit în prealabil la fierbere pentru
îndepărtarea urmelor de acid azotic;
- amoniac soluţie 25%;
- soluţie etalon pentru azotaţi: se cântăreşte 0,137 g azotat de sodiu uscat
peste noapte în etuvă la 105°C, se trece cantitativ într-o capsulă de sticlă sau de
porţelan şi se evaporă pe baia de apă la sec.
70
După răcire se introduce 1 mL acid fenol disulfonic, se umezeşte întreaga
suprafaţă a reziduului şi se lasă în repaus 5 minute să reactioneze. Se introduc
aproximativ 10 mL apă distilată şi apoi 10 mL amoniac cu picatura până cand apare
culoarea galben-oranj, persistentă şi nu se mai intensifică. Se trece continutul
cantitativ într-un balon cotat de 100 mL şi se aduce la semn cu apă distilată.
Rezultă o soluţie ce conţine 1 mg/mL azotat care va fi folosită pentru trasarea
spectrului şi pentru prepararea soluţiilor de calibrare în vederea determinării
cantitative a nitraţilor în probe de apă.
Soluţia de etalonare a spectrofotometrului se prepară după cum urmează: .
Într-un balon cotat de 100 mL se introduce 1 mL acid fenol disulfonic 10
mL apă distilată şi 10 mL amoniac în picătură. După amogeniyare se completează
la somn cu apă distilată.
Analiza calitativă - Trasarea spectrului de absorbţie
Din soluţia de etalona se iau 2 mL şi se introduc în cuva

spectrofotometrului. Se fixează lungimea de undă la 350 nm şi se apasă tasta zero.
Se aşteaptă câteva secunde până ce spectrofotometrul îşi stabileşte punctul de zero
după care se scoate proba de etalonare şi se introduce o nouă cuvă ce conţine
soluţia stoc de ayotat de concentraţie 1 mg/mL. Se aşteaptă câteva secunde pentru
stabilizare şi se notează valoarea absorbanţei în caiet.
Pentru trasarea spectrului de absorbţie se variază lungimea de undă din 10
în 10 nm pe un interval de 100 nm (350-750 nm) notându-se valorile absorbanţei
pentru fiecare lungime de undă selectată. Pentru a evita valorile de citire la fiecare
modificare a lungimii de undă este necesar stabilirea punctului de zero conform
procedurii descrise anterior.
Pentru trasarea spectrului de absorbţie se utilizează programul excel. Pentru
aceasta se crează un tabel în care pe o coloană se trec lungimile de undă, iar pe o
alta absorbanţa aferentă fiecărei lungimi de undă.
Se reprezintă grafic Absorbanţa în funcţie de lungimea de undă.
71
Din spectrul obţinut se evidenţiază lungimea de undă la care absorbanţa este
maximă, şi această lungime de undă denimită lungime de undă specifică se va
folosi pentru determinările cantitative.
Tabel. Dependenţa absorbanţei de lungimea de undă

Compusul Lungimea de undă (nm) Absorbanţa (UA)
350
360
Ionul nitrat ........
........
750
Analiza cantitativă - Trasarea curbei de calibrare

Din soluţia stoc ce conţine 1,0 mg/mL ion nitrat se prepară în cinci eprubete
cinci soluţii etalon de concetraţii 0,5, 0,4, 0,3, 0,2, 0,1 mg/mL după cum urmnează:
Nr Volum soluţie Volum apă Volumul final Concentraţia Concentraţia

flacon STOC (mL) distilată (mL) rezultat rezultată rezultată
(mg/mL) (mg/L)
1 5 5 10 0,5 50
2 4 6 10 0,4 40
3 3 7 10 0,3 30
4 2 8 10 0,2 20
5 1 9 10 0,1 10
Din fiecare soluţie etalon se iau câte 2 mL şi se citesc pe rând absorbanţele

la spectrofotometru, selectând lungimea de undă maximă rezultată din spectrul de
absorbţie, începând cu cea mai diluată soluţie la cea mai concentrată.
Se reprezintă grafic absorbanţa în funcţie de concentraţie în excel şi se află
ecuaţia dreptei. Această ecuaţie va fi folosită pentru determinarea cantitativă a
nitraţilor în diverse probe de apă.
72
Determinarea nitraţilor în probe de apă
Determinarea nitratilor se face in ziua recoltării probei pentru a evita
modificarea concentraţiei. Dacă apele sunt tulburi sau colorate se tratează cu 2ml
soluţie de sulfat de aluminiu pentru 50 mL apă de analizat, se lasă să se
limpezească şi din lichidul supernatant sau din apa ca atare se iau 3 mL, care se
introduc într-o capsulă de porţelan şi se evaporă la sec pe baia de apă sau pe becul
de gaz.
După răcire se introduce în capsula 0,3 mL acid fenol disulfonic, se
umezeşte întreaga suprafaţă a reziduului şi se lasă în repaus 5 minute pentru reacţie.
Se adaugă 2 mL apă distilată şi 1 mL amoniac în picătură până ce culoarea galbenă
formată nu se mai intensifică.
Se trece conţinutul capsulei în cuva spectrofotometrului şi se citeşte
absorbanţa. Dacă valoarea absorbanţei depăşeşte domeniul de liniaritate al
spectrofotometrului se diluează proba cu apă distilată până ce se obţine o valoare
măsurabilă a absorbanţei. Gradul de diluţie se ia în calcul pentru aflarea
concentraţiei. Utilizând ecuaţia dreptei se calculează concentraţia nitraţilor în probe
de apă.
Probleme
1. Care este concentraţia de nitrat a unei probe de apă dacă în urma fotometrări s-a
obţinut o absorbanţă de 0,330 UA. Utilizaţi ecuaţia dreptei obţinută în exerciţiul
practic
2. Utilizând ecuaţia dreptei obţinută în exerciţiul practic calculaţi valoarea
absorbanţei ce ar trebui să se obţină dacă o probă de apă conţine 1,68 mg/L
nitrat.
3. Care este concetraţia de nitrat dacă în urma diluţiei 1 la 2 cu apă distilată se
obţine o absorbanţă de 1,45 UA. Utilizaţi ecuaţia dreptei obţinută în exerciţiul
practic
73
Spectrofotometria de absorbţie atomică
Spectrofotometria de absorbţie atomică face parte din metodele optice

situate în domeniul UV-Vis cu diferenţa că absorpţia de radiaţie se face de către
atomi liberi şi nu de către molecule (Cordoş şi colab., 1998).
Pentru ca să se realizeze acest lucru probele trebuie supuse unui proces
termic în care moleculele sunt descompuse în atomii constituenţi, proces care
poartă numele de atomizate.
Ca principiu, proba lichidă este introdusă într-o flacără sau într-un cuptor de
grafit sub formă de aerosoli (acest lucru se realizează cu un dispozitiv numit
nebulizator) unde solventul este evaporat, iar proba este descompusă până la faza
de atomi.
Există două metode de atomizare:
- Atomizare în flacără – caz în care este vorba de Spectrometria de
absorbţie atomică în flacără - FAAS
- Atomizare prin evaporare electrotermică – caz în care este vorba
de Spectrometria de absorbţie atomică cu evaporare electrotermică
ETV-AAS)
Trebuie menţionat faptul că sensibilitatea metodei depinde de gradul de

atomizare a probei (cu cât în procesul de atomizare se produc mai mulţi atomi cu
atât metoda este mai sensibilă).
Atomizarea prin evaporare electrotermică (ETV) este de 1000 ori mai
sensibilă decât atomizarea în flacără şi este folosită de regulă pentru analize situate
ca şi nivel de concentraţie de ordinul părţi pe miliard (ppb).
Sensibilitatea mai crescută a ETV se datorează abilităţii de atomizare a
întregii probe într-un timp scurt şi de a reţine un timp relativ lung (1s) a unei
cantităţi mari de atomi în faţa fascicolului optic.
74
Atomizarea în flacără – în această variantă de atomizare proba este
introdusă continuu în flacără.
Se folosesc diferite tipuri de flăcări:
 Flacăra de propan-aer - (folosită la determinarea metalelor
alcaline, Cu, Pb, Ag, Zn)
 Flacăra acetilenă-aer -(folosită la determinarea a 35 de
elemente)
 Flacăra acetilenă-protoxid de azot-(folosită la determinarea a
65 de elemente)
Atomizarea prin evaporare electrotermică - în această variantă de
atomizare proba este introdusă discontinuu în sistemul de atomizare (cuptorul de
grafit). După introducerea în cuptor urmează un program termic de prelucrare ce
constă în uscare, calcinare, atomizare, curăţire, în urma căruia proba este
descompusă în atomi.
Pentru evaporarea electrotermică se folosesc:
 Cuptor de grafit
 Filamente descoperite
 Cuptoare creuzet-verticale
Instrumentatia în Spectroscopia de absorbţie atomică
Componentele principale ale instrumentaţiei utilizate în AAS sunt

asemănătoare cu cele utilzate în Spectroscopia UV-Vis şi constau în:
 Sursă de radiaţie
 Sistem de introducere a probelor şi atomizare
 Dispozitiv de selectare şi izolare al lungimii de undă
 Sistem de detecţie şi măsurare
75
Notă: În AAS monocromatorul este situat după “cuva cu probă” (flacără sau
cuptor), deoarece sursa de radiaţie emite un faşcicul monocromatic de o singură
lungime de undă.
După atomizare faşciculul este policromatic, iar pentru a afla cantitatea de
radiaţie absorbită de specia de interes este necesar a se selecta numai acea radiaţie
monocromatică cu lungimea de undă corespunzătoare elementului dorit a se
determina.
Elementele componente ale unui AAS
Probă Dispozitiv de izolare Sistem de

Sursa de radiaţie detecţie
(atomizare) şi selectare λ
(monocromator) şi
măsurare
Schema bloc al unui spectrofotometru de absorbţie atomică

(sursa: Cordoş şi colab., 1998)
76
Sursa de radiaţie
În Spectroscopia de absorbţie atomică (AAS) se utilizează ca şi surse de
radiaţie monocromatică lampi cu catod cavitar (hallow catod) ce constau din 2
electrozi (+, -) închişi într-un tub de sticlă prevăzut cu o fereastră confecţionată
dintr-un material transparent la radiaţia emisă.
Catodul (filamentul) are forma cilindrică şi este contruit din materialul care
urmează a se analiza. (Ex: filament de fier pentru analiza fierului, de cupru pentru
analiza cuprului etc.).
Lampa este umplută cu un gaz nobil de regulă Argon sau Neon, la presiune
joasă.
Alte tipuri de surse utilizate în AAS:
- Lămpi cu descărcare în vapori
- Lămpi cu descărcare fără electrozi
- Surse continue de radiaţie (spectrometre multielement)
Tipuri de spectrometre AAS
La fel ca şi în spectroscopia în UV-Vis există două tipuri de aparate

utilizate în practică:
Spectrofotometre Monofascicol – sunt cele mai utilizate în aplicaţiile de
rutină. De regulă în calea razei incidente se plasează succesiv proba martor sau de
referinţă (care conţine solventul plus eventual reactivii necesari pentru analiză
(blank de reactivi)) şi proba de analizat
Spectrofotometre Dublufascicol - sunt cele mai performante
spectrofotometre cunoscute. În cazul acestor aparate, raza incidentă,
monocromatică este despărţită în două fascicule, unul dintre acestea traversează
proba, iar celălalt, simultan sau secvenţial, traversează celula de referinţă care
conţine proba martor
77
Analiza calitativă
Aspectele calitative în spectrofotometria de absorbţie atomică sunt rezolvate
prin utilizarea surselor de radiaţie monocromatică capabile de a emite radiaţii cu
lungimi de undă specifice elementelor de interes.
Astfel prin iradierea cu o radiaţie monocromatică cu o lungime de undă
prestabilită doar o singură specie chimică (atom) va absorbi radiaţia respectivă.
Acest lucru face posibilă determinarea unor elemente chimice în prezenţa
altor elemente chimice ceea ce conferă metodei o specificitate ridicată
Analiza cantitativă
Determinarile cantitative în AAS au la bază Legea Lambert-Beer potrivit

căreia radiaţia absorbită de către o populaţie de atomi liberi este direct
proportională cu concentraţia acestora.
A=kbc= log (I0/I)
unde:
A - absorbanţa
k - coeficientul de absorbţie
b - lungimea stratului absorbant
c- concentraţia
Notă: Toate celelalte aspecte legate de analiza cantitativă din spectroscopia UV-Vis
sunt valabile în AAS (metoda valabilă numai pentru soluţii diluate, curbă de
calibrare etc.)
78
Aplicaţii AAS în controlul poluanţilor chimici
Spectrometria de absorbţie atomică (AAS) este o metodă dedicată analizei

de metale, întrucât aceste specii chimice dau prin atomizare atomi liberi.
Este folosită pentru:
- Determinare de metale grele în orice tip de matrice
- Determinare de metale alcaline şi alcalino-pământoase în orice tip
de matrice
- Studiul mecanismului de transfer a poluanţilor între factorii de
mediu
- Determinare compoziţie minerale şi minereuri etc.
Notă: pentru a putea fi aplicată această metodă la analiza de metale, probele solide
trebuie aduse în soluţie. Aducerea în soluţie se face prin tratare la cald cu acizi
minerali, etapa purtând numele de mineralizare
Spectrofotometru de absorbţie atomică

(sursa: http://chemicalinstrumentation.weebly.com/uploads/6/8/0/9/6809778/2676571.jpg?461)
79
Metode optice bazate pe emisie de energie
Spectrofotometria de emisie în flacără şi în plasmă
Principiul acestor metode de analiza constă în introducerea probei aflate în

soluţie într-o flacără sau o plasmă unde în urma evaporării şi a disocierii termice a
moleculelor se produc atomi.
Aceşti atomii se ciocnesc cu speciile existente in flacără sau plasmă şi
absorb energie suficientă pentru a ajunge în stare excitată de unde revin în stare
fundamentală emitând radiaţii care vor fi analizate de un spectrometru.
Diferenţa între AAS şi AES sau ICP depinde de tipul de energii imlicate în
procesul de excitare a atomilor
Principiul spectrometriei de emisie în flacără
Se bazează pe atomizarea şi excitarea atomilor cu ajutorul unei flăcări şi

măsurarea fluxului luminos emis de aceştia.
Flacăra are rolul de atomizare şi excitare şi prin urmare instrumentaţia nu
mai necesită sursă de radiaţie.
Radiaţia emisă de către flacără este concentrată cu o oglindă pe un
dispozitiv de izolare şi selectare a λ (filtre sau monocromator) apoi transmisă la un
fotodetector.
Principiul spectrometriei de emisie în plasmă

Plasma - a patra stare energetică a materiei este un amestec de patru
componente:
- electroni liberi,
- ioni pozitivi,
- atomi,
80
- molecule neutre
care rezultă în urma atomizării şi ionizării la temperaturi înalte - 4000-10000º K.
Plasmele analitice se obţin prin descărcări electrice în atmosferă de Ar, He,

N2.
Există plasme neutre, oxidante sau reducătoare iar după modul de obţinere
acestea se pot calsifica în:
- Plasmă de curent continuu
- Plasmă cuplată inductiv
- Plasmă cuplată capacitiv in radiofrecventa
- Plasme cu microunde
Funcţionarea spectrometriei de emisie în plasmă
Proba este introdusă in plasmă unde in urma evaporării solventului

picătorile de aerosol se transformă in mici particule solide care prin sublimare trec
in vapori, respectiv in molecule individuale.
Moleculele disociază in atomi liberi care se pot ioniza sau recombina cu
radicali liberi existenţi in plasmă formând compuşi moleculari.
O parte din atomii, ionii sau moleculele rezultate trec pe un nivel energetic
excitat după care revin la nivelele fundamentale prin emisie spontană de energie
sub forma luminoasă.
Spre deosebire de flacără, in cazul plasmei proba este conţinută intr-o
atmosferă inertă foarte fierbinte care determină un grad de atomizare mai mare.
Shemele bloc a celor două tenici sunt prezentate în continuare
81
Schema bloc a unui spectrofotometru cu emisie atomică în facără
(sursa: Cordoş, 2011)
Schema bloc a unui spectrometru cu emisie atomică în plasmă cuplată inductiv

(sursa: Cordoş 2011)
82
Aplicatii ale spectrofotometriei de emisie în flacără şi a celei de
emisie în plasmă
Spectrofotometriei de emisie în flacără, respectiv cea de emisie în plasmă

sunt cele mai performante metode de determinare a speciilor metalice şi nemetalice
din diversi factori de mediu.
Cu ajutorul acestor metode pot fi detectaţi ioni negativi sau pozitivi putând
fi utilizate la determinarea metalelor care speciază (Cr, As, Hg).
Deasemenea faptul că nu necesită sursă monocromatică aceste metode pot fi
folosite la analiza multielementală ceea ce scurtează timpul necesar de analiză.
Mai mult Spectrofotometriei de emisie în plasmă poate fi cuplată cu
spectrometria de masă şi prin acest cuplaj poate fi folosită la determinarea unor
specii necunoscute în diverse matrici.
Se poate spune ca aceste tehnici sunt cele mai folosite în analizele de rutină
a speciilor metalice variate în toţi factorii de mediu.
Mai mult numeroase STAS-uri de analiză recomandă aceste metode mai
mult decât spectrofotometria de absorbţie atomică.
Alegerea uneia dintre cele trei metode pentru analiza metalelor rămâne însă
la latitudinea laboratoarelor care pot alege metoda în funcţie de dotarea acestora şi
de costurile necesare analizelor.
83
Metode cromatografice de control a poluaţilor chimici
Cromatografia este o metoda de separare a amestecurilor multicomponente

care se bazează pe distribuţia componentelor amestecului între două faze (una
mobilă şi una staţionară) şi are ca rezultat deplasarea cu viteze diferite a
componentelor amestecului dea lungul fazei stationare (Liteanu şi colab., 1981).
Termenul de cromatografie a fost introdus de cercetătorul rus Ţvet care în
1903 a realizat primele separări de coloranţi vegetali pe o coloană umplută cu
carbonat de calciu. Făcând posibilă separarea de coloranţi acesta a numit tehnica
cromatografie (măsurare de culori).
Tehnicile cromatografice se mai numesc şi tehnici de separare, domeniul
fiind cunoscut sub denumirea de separatologie analitică.
Termenul de eluţie cromatografică a fost introdus în 1938, de către
Reichstein şi van Euw, şi este termenul care descrie separarea componenţilor unei
probei la trecerea acestora printr-o fază staţionară.
Separarea cromatografică are la bază interacţiunea diferentă a
componenţilor unei probe faţă de două faze, numite: faza staţionară şi faza mobilă
şi are ca rezultat deplasarea cu viteze diferite a componentelor probei purtate de
către faza mobilă dea lungul fazei staţionare.
Un rol important în orice analiză îl are analiza cantitativă. În analiza
cromatografică determinarea cantitativă se face prin cuplarea separării
cromatografice cu detecţia compuşilor separaţi, detecţie care se bazează pe
măsurarea unei proprietăţi fizico-chimice a compuşilor separaţi. Astfel putem
spune că o metodă cromatografică cuplază două tehnici una de separare şi una de
detecţie.
Tehnicile cromatografice sunt printre cele mai utilizate tehnici de control a
poluanţilor chimici din mediu, fiind tehnicile capabile să determine într-o singură
analiză compuşi cu proprietăţi fizico-chimice asemănătoare dar şi diferite.
84
Ele îşi au aplicabilitate în toate domeniile de activitate şi practic nu se poate
imagina un domeniu de activitate fără analize cromatografice.
Datorită performanţelor, a specificităţii şi selectivităţii ridicate precum şi a
posibilităţii de determinare într-o singură analiză a unui număr mare de compuşi,
tehnicile cromatografice au cunoscut o dezvoltare amplă, în momentul de faţă
existând numeroase variate de metode cromatografice care pot fi clasificate astfel:
- După tipul fazei fazei mobile
 Cromatografie în fază gazoasă (de gaze)
 Cromatografie în fază lichidă (de lichide)
 Cromatografie cu fluide în stare supercritică
- După tipul fazei staţionare
 Cromatografie de adsorbţie (faza staţionară solidă)
 Gaz-solid
 Lichid-solid
 Cromatografie de repartiţie (faza mobilă lichidă)
 Gaz-lichid
 Lichid-lichid
 Cromatografie de adsorbţie-repartiţie
 Cromatografie prin schimb ionic (schimbători de
ioni)
- După tipul de depunere a fazei staţionare
 Planară (faza stationară depusă pe o placă)
 Pe coloană etc.
Desigur că această clasificare este destul de complexă şi este utilizată doar
într-un cadru restrâns, în realiate clasificarea se face după faza mobilă şi după
modul de dispunere al fazei staţionare. Prin urmare în cele ce urmează vom aborda
principalele metode cromatografice utilizate în controlul poluanţilor chimici
clasificate după faza mobilă şi faza staţionară.
85
Cele mai utilizate tehnici cromatografice în controlul poluanţilor chimici
sunt:
- Cromatografia pe strat subtire (planară) (TLC, thyn layer
chromatography)
- Cromatografia de lichide pe coloană (de înaltă performanţă, HPLC, High
performance liquid chromatography)
- Cromatografia prin schimb ionic (IC, ion chromatography)
- Cromatografia în fază gazoasă (de gaze) (GC, gas chromatography)
86
Cromatografia pe strat subţire (planară)
Este cea mai simplă şi mai la îndemână tehnică de separare şi de
identificare datorită preţului scăzut al aparaturii şi uşurinţei de realizare (Gocan,
2005).
Tehnica a devenit cunoscută începând cu anul 1938 când Izmailov şi
Shraiber şi-au publicat rezultatele privind primele separări cromatografice pe strat
subţire.
Tehnica necesită cunoştinţe minime teoretice şi practice şi poate fi aplicată
în orice laborator de chimie.
Ea poate fi aplicată ca o metodă de screening la testarea unui număr mare
de probe într-un timp relativ scurt.
Caracteristica acestei tehnici constă în modul de dispunere a fazei
staţionare. Aşa cu derivă şi din denumire faza staţionară este depusă pe o suprafaţă
plană (placă de sticlă), într-un strat subţire de 1-2 mm şi care este scufundată în
faza mobilă.
Faza mobilă este constituită din solvenţi sau amestecuri de solvenţi de înaltă
puritate şi care circulă prin faza staţionară datorită fenomenului de capilaritate.
Tot în categoria Cromatografiei pe strat subţire este inclusă şi cromatografia
pe hârtie, tehnică în care faza staţionară este constituită dintr-o hârtie de filtru pe
care este aplicată proba. Eluţia componenţilor amestecului se face în mod
asemănător ca şi în cazul cromatografie pe strat subţire.
Faza staţionară
În cromatografia pe strat subţire se folosesc faze stţionare care se pot

clasifica după polaritate în faze staţionare polare şi nepolare (faze inverse) şi după
starea de agregare în faze staţionare solidă şi faze staţionare lichide. Fazele
staţionare lichide sunt constituite dintr-un lichid cu vâscozitate mare care ste depus
pe un support solid.
87
În ultima perioadă s-au dezvoltat aşa nmitele faze staţionare legate care sunt
materiale obţinute prin procedee chimice de legare.
Materialele folosite ca şi faze staţionare se mai numesc şi adsorbenţi, cei
mai utilizaţi fiind Silicagelul, Alumina, Florisilul, Kiselgurul etc.
Silicagelul - este cel mai utilizat adsorbent în TLC. Se prezintă sub forma
de granule solide amorfe şi poroase. Poate fi considerat ca un produs de
policondensare al acidului ortosilicic. Reacţia de obţinere este următoarea:
(sursa Gocan, 2005)

Alumina - este cel de-al doilea adsorbent utilizat în cromatografia pe strat
subţire. Ea se obţine din hidroxidul de aluminiu prin deshidratare la temperaturi
moderate. În funcţie de temperatura la care se face deshidratarea se obţin trei tipuri
de alumină. alumină acidă, alumină bazică şi alumină neutră. Cele trei forme de
alumină sunt prezentate după cum urmează:
(sursa Gocan, 2005)
88
Florisilul este un amestec de oxid de magneziu, oxid de siliciu şi o cantitate
de maxim 1% de sulfat de sodiu. Are un un caracter acid.
Kiselgurul este un pământ diatomitic (aluminosilicat) purificat şi tratat

termic.
Faze staţionare legate chimic – faze inverse - sunt faze care se obţin prin
reacţia grupărilor -OH de pe suprafaţa silicagelului utilizat ca suport cu reactivi de
silanizare ce posedă diferite funcţiuni organice (hidrocarburi (octil (-C8), octadecil
(-C18), functiuni amino, cian, diol, fenil etc.)
(sursa Gocan, 2005)

Sunt cele mai utilizate faze staţionare putând fi utilizate atât pentru
separarea de compuşi organici polari cât şi pentru cei nepolari. Separarea acestora
se face în funcţie de compoziţia fazei mobile. Mai mult aceste faze staţionare
suportă faze mobile foarte diferite de la foarte polare (apă, metanol, acetonitril) la
faze mobile mai puţin polare (benzen, toluen etc).
Faza mobilă
Ca şi faze mobile în cromatografia pe strat sunţire se folosesc solvenţi sau

amestecuri de solvenţi de înaltă puritate precum hexan, heptan, ciclohexan,
89
cloroform, CCl4, eteri, esteri, toluen, metanol, apă, soluţii tampon etc. Şi care sunt
clasificaţi în serii eluotrope de tărie.
Selectivitate de separare a compuşilor depinde de tipul fazei staţionare
precum şi de tipul de solvent folosit.
Utilizând faze staţionare diferite şi faze mobile diferite se pot separa
compuşi diferiţi.
Operaţia de alegere a tipului de fază staţionară şi a tipului de fază mobilă se
numeşte optimizare a separării cromatografice.
Etapele realizării unei separări prin TLC

LA fel ca orice altă analiză, analiza prin TLC necesită o serie de etape
menite să furnizeze rezultate cât mai exacte şi precise. În linii mare o naliză TLC
cuprinde următoarele etape (Gocan, 2005):
- Aplicarea probelor
- Developarea (eluţia)
- Uscarea plăcii cromatografice
- Analiza calitativă
- Analiza cantitativă
Aceste etape pot fi sistematizate după cum este prezentat în figura

următoare:
Etapele unei analize prin cromatografie pe strat subţire

(sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/58/Tlc_sequence.svg)
90
Aplicarea probelor se face sub formă de spot într-o margine a plăcii
cromatografice cu ajutorul unei micropipete sau microseringi sau a unor dispozitive
speciale de aplicare.
Developarea (realizarea separării) se efectuează în recipiente din sticlă

închise cu capac numite camere cromatografice. Există două tipuri clasice de
developare în funcţie de direcţia de migrare a fazei mobile:
- Ascendente
- Descendente
După volum camerele de developare se clasifică în camere cu volum mic
(camere sanwich) (S) care pot fi verticale sau orizontale şi cu volum mare camere
normale (N).
Analiza calitativă – reprezintă acea operaţie de identificare a compuşilor

prezenţi în amestec pe baza unor parametri specifici sau pe baza unor prorietăţi
fizico-chimice ale acestora. Aceasta operaţie se face cu ajutorul unor etaloane ce
conţin compuşi cunoscuţi luând în considerare parametri de retenţie specifici
fiecărui compus în parte. Pentru a uşura identificarea, pe aceaşi placă se aplică atât
soluţia etalon cât şi proba de analizat.
Identificarea compuşilor se poate face în trei moduri:
- prin compararea parametrilor de retenţie (Rf)
- prin compararea culorilor obţinute în urma unor reacţii a compusului cu
reactivi specifici
- prin compararea spectrelor
Analiza cantitativă – reprezintă acea operaţie de determinare a cantităţii în

care un compus se află într-un amestec. Aceasta operaţie se poate determina in situ
(pe placă) sau după scoaterea compusului de pe placă.
In situ analiza se poate face utilizând o serie de proprietăţi precum
reflectanţa, transmitanţa, fluorescenţa, fotodensitrometrarea etc.
91
Mărimi utilizate în TLC
- Factorul de retenţie (Rf)

- Factorul de capacitate (k)
- Numărul de talere teoretice (N)
- Rezolutia (Rs)
Factorul de retenţie sau reţinere Rf este un parametru fundamental în

TLC. Valoarea lui este de fapt o viteză relativă dată de raportul dintre viteza de
deplasare a componentului (ux) (centrul zone (spotului)) şi viteza de deplasare a
eluentului (solventului) (uf)
ux
Rf 
uf
dacă se ţine cont că timpul de migrare este acelaşi
Zx
Rf 
Zf
unde Zx reprezintă distanţa parcursă de compus, iar Zf este distanţa parcursă de faza
mobilă (frontul de solvent).
Rf are valori cuprinse între 0 şi 1. Când este 0 compusul nu migrează de la
linia de start, iar cand este 1 nu se reţine pe placa cromatografică şi migrază odată
cu frontul de solvent.
Factorul de capacitate (k) este definit ca fiind raportul dintre timpul

petrecut de component în faza staţionară şi cel petrecut în faza mobilă. Acesta este
corelat cu factorul de retenţie Rf prin ecuaţia:
1 Rf
k
Rf
92
Talerul teoretic - reprezintă lungimea de coloană pe care se poate realiza o
separare completă a unui compus. O placă cromatografică este caracterizată de o
mărime N numită numărul de talere teoretice.
Pentru un compus dat numărul de talere teoretice este dat de ecuaţia:
2
Z 
N  16 x 
 wb 
unde - Zx distanţa parcursă de spot
- wb lăţimea spotului
Rezoluţia (Rs) - este o mărime utilizată pentru caracterizarea separabilităţi a

doi compuşi. Ea se mai foloseşte şi pentru caracterizarea selectivităţii şi eficacităţii
unei plăci cromatografice. Practic ete una dintre cele mai importante mărimi luate
în considerare atunci cînd se efectuează o separare cromastografică.
Rezoluţia între două spoturi (compuşi) se calculează cu relaţia:
 Z x2  Z x1 
Rs  2 
 wb  wb 
 1 2 
Aplicaţii ale cromatografie pe strat subţire în controlul calităţii

mediului
Cromatografia pe strat subţire este printre primele tehnici cromatografice

utilizate în analizele de rutină. Practic prin această metodă poate fi dezvoltată orice
fel de aplicaţie pentru determinarea compuşilor chimici în diverse matrici, pornind
de la matrici simple (probe de apă) la matrici complexe (probe biologice) şi de la
amestecuri simple de compuşi la amestecuri complexe.
93
Uzual înainte de a se dezvolta tehnici analitice foarte costisitoare se
efectuează mai întâi un screening prin cromatografie pe strat subţire cu scopul de a
indentifica diferite clase de compuşi prezenţi într-o anumită matrice.
Prin urmare este destul de dificil de a trata în mod exaustiv aplicabilitatea
acestei tehnici în controlul poluanţilor chimici ai mediului. Totuşi merită să
amintim o serie de aplicaţii la care această tehnică este folosită:
- Analize de pesticide organoclorurate şi organofosforice,
- Analize unor carbamaţi, insecticide, fungicide
- Analize de amine
- Analize de hidrocarburi
- Analize de hidrocarburi aromatice policiclice
- Analize de compuşi carbonilici (aldehide şi cetone)
- Analize de compuşi fenolici şi acizi carboxilici
- Analize de steroizi în probe de mediu
- Analize de antibiotice şi medicamente antiinflamatoare
- Analize de coloranţi sintetici în probe de apă
- Analize de aflatoxine etc.
94
Cromatografia pe coloană
Este acea ramură a cromatografiei în care faza staţionară este prinsă într-un
tub de oţel inoxidabil sau sticlă tratată chimic numită coloană cromatografică.
Faza mobilă poate fi un gaz, un lichid sau un fluid în stare supercritică.
Este cea mai performantă metodă cromatografică întrucât separarea poate fi
optimizată prin variaţia unor parametrii fizici (temperatura, presiune, debit), iar
împachetarea în coloană oferă acesteia o reproductibilitate ridicată a separărilor.
Consideratii teoretice
Semnalul înregistrat la o separare cromatografică pe coloană apare sub

forma unei curbe cu profil gausian care descrie densitatea de probabilitate a
moleculelor compusului în jurul valorii medii. Această curbă poartă numele de pic
cromatografic şi reprezintă o curba cu profil gausian ce descrie distribuţia
(dispersia) moleculelor unui compus dea lungul unei faze stationare.
Reprezentarea dispersiei moleculelor de compus la trecetrea prin coloana

cromatografică
(sursa: http://cachescan.bcub.ro/2008_05_28/cap_9_1_pagini_133_147.pdf)
Forma picului este dată de izoterma de sorbţie a compusului între cele două
faze rezultând picuri simetrice, frontale sau cu coadă.
95
Dispersia picului cromatografic (lărgimea lui) este dat de o serie de procese
ce au loc în interiorul sistemului cromatografic precum:
- difuzia moleculară longitudinală
- transferul de masă dintre faza mobilă şi staţionară (cinetica sorbţie-
desorbţie)
- transferul de masă din faza mobilă (difuzia longitudinală şi
turbulentă)
Forma picului cromatografic – redă o imagine a echilibrelor de distribuţie

ale moleculelor de analit între faza mobilă şi faza staţionară, care au loc în coloana
cromatografică. Un pic cromatografic este descris de o serie de mărimi printre care
amintim înălţimea lui (h)şi lăţimea acestuia măsurată între punctele de inflexiune
este 2σ (wi). Cum punctele de inflexiune sunt mai greu de evidenţiat, se preferă a se
măsura lăţimea picului la jumătatea înălţimii acestuia, notată cu w1/2 sau wh. Între
w1/2 şi σ există relaţia simplă:
w1/2 = 2,354·σ
Mărimi caracteristice picului cromatografic

(sursa: Gocan, 1998)
96
Alte mărimi caracteristice picului cromatografic le reprezintă lăţimea
picului la bază, marime importantă pentru estimarea rezoluţiei de separare şi aria
picului cromatografic necesară analizei cantitative.
Aria picului (A) care este o mărime cantitativă, ce depinde de cantitatea de
analit injectată în coloana cromatografică, se obţine din integrarea picului
cromatografic. Această integrare se poate face fie prin aproximarea picului cu un
triunghi şi calcularea ariei acestuia fi utilizănd o funcţie de integrare de tipul
1 
A h  w1/ 2
2 ln 2
Aparatura instrumentală modernă include softuri ce efectuează automat
integrarea semnalului şi îl reprezintă sub forma unor unităţi de arie.
Cromatograma - constituie reprezentarea grafică a semnalului unui

detector în funcţie de timpul de eluţie al unui compus din coloană. Această
reprezentare este folosită pentru analiza calitativă şi analiza cantitativă a unei
analize cromatografice.
Cromatograma unui amestec de coloranţi sintetici (sursa:Beldean-Galea)
97
Mărimi utilizate în cromatografia pe coloană
În cromatografia pe coloană se folosesc o serie de mărimi specifice care au

rolul de a caracteriza separabilitatea compuşilor şi bineînţeles eficienţa sistemului
cromatografic.
Cele mai utilizate mărimi sunt timpul de retenţie, volumul de retenţie,
factorul de retenţie, factorul de capacitate, talerul teoretic şi numărul de talere
teoretice, rezoliţia şi asimetria picului cromatografic (Gocan, 1998).
Timpul de retenţie (reţinere) (tR) este timpul la care eluează un compus.

Practic el include timpul pretecut de un compus ăn sistemul cromatografic de la
momentul injectării lui şi până ajunge la detector.
Volumul de retentie (VR) – reprezintă volumul de fază mobilă necesar
eluţiei unui component. Este un parametru important în cromatografia de lichide
pentru estimarea necesarului de fază mobilă. Între timpul de retenţie şi volumul de
retenţie există relaţia:
VR
tR 
F
- unde F reprezintădebitul fazei mobile
Volumul mort respectiv timpul mort (VM, tM) reprezintă volumul de fază
mobilă necesar, respectiv timpul de eluţie al unui compus nereţinut de faza
staţionară. Este folosit adesea pentru a estima volumul de fază mobilă necesar
pentru a umple golurile din coloana cromatografică.
Factorul de retentie (R) este dat de raportul dintre viteza de migrare a unui
component (uc) şi viteza de deplasare a fazei mobile (um):
uC
R
um
98
Factorul de capacitate (k) este dat de raportul dintre cantitatea de
component din faza staţionară şi faza mobilă. Experimental factorul de capacitate
se determină cu ecuaţia:
tR  tM
k
tM
între factorl de retenţie şi factorul de capacitate există relaţiile:
R C  VM 1
 M 
1  R CS  VS k
1
R
1 k
Talerul teoretic reprezintă acea porţiune de coloană cromatografică pe care
are loc separarea unui compus. Este o mărime pur teoretică şi care este în strânsă
legătură cu numărul de talere toretice a unei coloane cromatografice.
Numărul de talere teoretice (N) se determină matematic cu formula:
2
t 
N  16 R 
w
2
 t 
N  5.54 R 
 w1/ 2 
şi este parametru care descrie eficienţa unui sistem cromatografic, cu alte cuvinte
ne dă informaţii despre câţi compuşi pot fi separaţi pe coloane cromatografică. N
are valori de ordinul zecilor de mii pentru coloanele capilare folosite în
cromatografia în fază gazoasă şi de ordinul miilor pentru coloanele cu umplutură,
scurte folosite în cromatografia de lichide.
99
Înălţimea talerului teoretic (H) reprezintă raportul dintre lungimea unei
coloane exprimate în metri şi numărul de talere teoretice. Este un parametru care
ajută la optimizarea separărilor cromatografice întrucât ne dă informaţii despre
viteza optimă a fazei mobile la care se obţine o înălţime minimă a talerului teoretic.
Se calculează cu formula:
L
H
N
sau se poate estima din ecuactia lui van Deemter
B
H  A  C u
u
unde:
- A reprezintă termenul ce descrie contribuţia difuziei turbulente
- B reprezintă termenul ce descrie difuzia longitudinală
- C reprezintă termenul ce descrie transferul de masă a compusului între
faze
Reprezentarea grafică a ecuaţie lui van Deemter

- (sursa: Gocan, 1998)
100
Rezolutia (RS) - este o măsură ce caracterizează gradul de separabilitate a
doi compuşi. Se exprimă cu relaţia:
 t R  t R1 
RS  2 2 
 w2  w1 
- unde w se obţine prin tangentele duse prin punctele de inflexiune a picului.
O valoare egală cu 1 arată o separabilitate de peste 90% a celor doi
compuşi.
Asimetria picului cromatografic (factorul de asimetrie AS) ne dă informaţii

asupra tipului de interacţiuni care au loc în sistemul cromatografic. Asimetria
reprezintă raportul dintre lăţimea jumătăţii de pic din dreapta (B) şi lăţimea
jumătăţii de pic din stanga, măsurate la baza picului cromatografic:
B
AS 
A
Analiza calitativă în cromatografia pe coloană

Reprezintă etapa de identificare a componenţilor unui amestec separat într-
un sistem cromatografic (Gocan, 1998).
Această analiză se poate face:
- Pe baza parametrilor de retenţie
- Prin metoda standardului intern
- Prin metode spectrometrice (Spectrometria de masă)
Cea mai utilizată metodă este cea pe baza parametrilor de retenţie, mai
exact prin utilizarea timpilor de retenţie. Această metodă se bazează pe compararea
timpilor de retenţie a compuşilor obţinuţi pe o probă cu timpii de retenţie a unui
amestec de compoziţie cunoscută obţinuţi în condiţii identice de separare.
101
Metodele spectrometrice sunt foarte utile atunci când se doreşte a se
identifica compuşi a căror prezenţă în diverse probe este necunoscută. Identificarea
se realizează prin compararea spectrelor de masă obţinute pentru un compus
oarecare cu toate spectrele de masă dintr-o librărie de spectre. Această metodă este
foarte utilizată în ultimul timp deoarece oferă atât o indentificare pe baza
parametrilor de retenţie cât şi o confirmare pe baza spectrelor.
Analiza cantitativă în cromatografia pe coloană
Analiza cantitativă etapa de calcul a concentraţiei componenţilor prezenţi

într-un amestec separat pe un sistem cromatografic
Pentru analiza cantitativă se folosesc următoarele metode (Gocan, 1998):
- Metoda normări ariilor este metoda în care se exprimă rapoarte de arie a
fiecărui compus în funcţie de aria totală obţinută pentru toţi compuşii.
Utilizează formula de calcul:
 A 
C  2 x  100
A 
 j 
- Metoda cubei de calibrare constă în trasarea unor curbe de calibrare
construite pe baza unor amestecuri etalon de compuşi de concentraţii
cunoscute şi utilizarea ecuaţiilor curbelor de calibrare pentru calculul
concentraţiilor compuşilor
- Metoda standardului intern face referire la factorul de răspuns al unui
compus de o anumită concentraţie cu un compus de aceaşi concentraţie
folosit ca şi standard intern.
- Metoda standardului extern constă în compararea ariilor compuşilor de
interes cu ariile compuşilor unui amestec standard de concentraţie
cunoscută
- Metoda adaosului standard constă în adaosul de concentraţii cunoscute de
compus şi urmărirea creşterii semnalului compusului.
102
Cromatografia de lichide de înaltă performanţă
(HPLC)
Cromatografia de lichide de înaltă performanţă abreviată HPLC de la

denumirea englezească High Performance Liquid Chromatograpy este metoda care
foloseşte ca şi fază mobilă este un lichid ce este întrodus în coloana cromatografică
cu ajutorul unor pompe fapt ce îi conferă acestei metode şi denumirea de
cromatografie de lichide de înaltă presiune.
Este o metodă foarte performantă aplicabilă în special la analiza unor
compuşi organici cu puncte de fierbere ridicate şi care nu pot fi analizaţi prin alte
metode cromatografice, la analiza unor compuşi polari, nepolari sau de polaritate
medie sau la analiza unor compuşi instabili la temperaturi ridicate.
Tehnica poate folosii ca şi faze mobile apa, sau/şi solvenţi organici sau
amestecuri apoase şi organice fiind capabilă să analizeze compuşi situaţi într-o
plajă mare de polarităţi.
Ca şi faze staţionare tehnica poate utiliza faze polare caz în care distingem
Cromatografia cu fază normală (polară) sau faze nepolare caz în care distingem
Cromatografia cu fază inversă (nepolară) (Gocan, 2002).
Fiind o tehnică de înaltă performaţă aceasta oferă rezultate foarte exacte şi
precise motiv pentru care este utilizată în analizele de rutină a multor compuşi
chimici.
Este şi o tehnică foarte scumpă întrucât consumabilele (fazele mobile,
fazele staţionare etc) sunt foarte scumpe, necesită o aparatură scumpă şi persoane
calificate în exploatarea ei.
În cele ce urmează sunt este prezentată aparatura ce constituie un sistem
cromatografic de lichide de înaltă performanţă precum şi aplicabilitatea acestei
tehnici în controlul poluanţilor chimici.
103
Instrumentaţia în cromatografia de lichide de înaltă performanţă
Aparatura în cromatografia de lichide de înaltă performanţă este compusă

din:
- Rezervor pentru faza mobilă
- Sistem de pompare a fazei mobile în coloana cromatografică, control
debit şi producere gradient de compoziţie a fazei mobile (modul de
pompe)
- Injector de probă
- Coloană cromatografică
- Detector
- Sistem de control, culegere şi prelucrare a datelor (computer)
Schematic un sistem HPLC poate fi reprezentat după cum urmează:
Schema bloc a unui cromatograf de lichide de înaltă performanţă

(după: Gocan, 2002)
104
Elementele componente ale unui cromatograf pot fi înglobate toate într-un
instrument monobloc sau pot fi constituite din module separate, această construcţie
permiţând o up-gradare continuă a instrumentaţiei. O imagine a unui sistem
modular este prezentată în continuare:
Cromatograf de lichide de înaltă performanţă (sistem modular)

(sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4b/Agilent1200HPLC.jpg)
105
Dispozitivul de pompare, control debit şi producere gradient (sistemul de
pompe) are rolul de a alimenta cu fază mobilă coloana cromatografică la presiune
ridicată sau joasă, cu debit constant sau variabil. Dispozitivul este constituit din
pompe binare sau cuaternare şi care au posibilitatea de a creea şi gradient de
compoziţie a fazei mobile. În acest fel compoziţia fazei mobile se poate schimba pe
durata unei analize, permiţând separarea unor compuşi cu proprietăţi fizico-chimice
foarte diferite.
Debitul de pompare poate varia de la ordinul microlitrilor la ordinul
mililitrilor, acesta variind în funcţie de coloana cromatografică şi de performanţele
tehnice ale pompelor.
Injectorul este format din valve de injecţie cu capilare de volum cunoscut.

Acesta are rolul de a introduce proba în coloane cromatografică şi de a asigura
reproductibilitate în injectare.
Orice injector are două poziţii una de încărcare probă în capilara cu volum
cunoscut (LOAD) şi cealată poziţie de injectare (INJECT) (figura următoare)
(sursa: http://www.elsichrom.se/components.html)
În poziţia încărcare faza mobilă urmează traseul pompe - trece prin valvă
dar nu şi prin capilară şi apoi intră în coloana cromatografică.
106
În poziţia injectare, faza mobilă urmează traseul pompe, valvă, capilara cu
probă şi apoi coloană.
În felul acesta faza mobilă preia proba din capilara valvei de injecţie şi o
introduce în coloana cromatografică unde are loc separarea compuşilor
amestecului.
Pe lângă valvele de injecţie manuală, operate de către un analist, unele
companii au dezvoltat sisteme automate de injectare a probelor (auto-sampler) şi
care permite injectarea automată a probelor fară asistenţă umană, după ce acestea
au fost programate prin intermediul soft-ului care le controlează.
Coloanele cromatografice sunt practic inima oricărui sistem cromatografic
întrucât ele sunt răspunzătoare de separarea compuşilor.
Coloanele sunt tuburi din sticlă sau oţel inoxidabil umplute cu o fază
staţionară solidă sau lichidă depusă pe un suport solid, monolitice sau capilare.
Ele au lungimi diferite în funcţie de aplicaţie şi de fabricat, în cromatografia
de lichide utilizându-se coloane de lungimi variabile (25-30 cm până la 1-5 cm) şi
cu diametre interioare cuprinse între dimensiuni de ordinul micronilor (pentru cele
capilare) până la ordinul milimetrilor (cele clasice) (figura următoare).
Modele de coloane cromatografice utilizate în cromatografia de lichide de înaltă

performanţă.
(sursa: http://www.separations.us.tosohbioscience.com/Products/HPLCColumns/)
107
Alegerea unui anumit tip de coloană se face în funcţie de compuşii ce se
doresc a se analiza, de instrumentaţia existentă într-un laborator şi nu în ultimul
rând de costurile de fabricaţie.
Cele mai utilizate coloane sunt cele unplute cu fază inversă (octil –C8 sau
octadecilsilil –C18) depuse pe support de silicagel. Aceste coloane pot fi folosite
atât la separarea compuşilor polari (retenţia se datorează grupărilor –OH de pe
suprafaţa silicagelului) cât şi a compuşilor nepolari (retenţia se datorează lanţului
de hidrocarbură (C8 sau C18) depusă pe suportul de silicagel).
Optimizarea separărilor se face prin utilizarea unor faze mobile cu
compoziţie diferită sau a unui gradiet de compoziţie a fazei mobile.
Detectorul este instalat după coloana cromatografică şi are rolul de a

detecta compuşii separaţi în coloana cromatografică. Detectorul măsoară o
propritate fizico-chimică a compusului şi în transformă într-un curent electric. Se
poate măsura absorbanţă, transmitanţă, indici de refracţie, fluoreşcenţa etc.
Pentru ca un dispozitiv să poată fi folosit ca şi detector el trebuie să
întruneacă o serie de proprietăţi printre care amintim, sensibilitate ridicată (limita
de detecţie scăzută), viteza de răspuns mare, zgomotul de fond scăzut, domeniul de
liniaritate larg (limita inferioară şi superioară de dtercţie) şi specificitate.
În cromatografia de lichide de înaltă performanţă se folosesc următoarele
tipuri de detectori:
Detectori universali:
- Detectori UV-Vis (DAD)
- Spectrometrul de masă etc
Detectori specifici
- Cu fluorescenţă
- Electrochimici
- Conductometrici
- Difuzie a luminii (Ligh Scatering Detector)
- Refractometrici etc.
108
Alegerea unui detector se face în funcţie de compuşii separaţi putându-se
opta pentru detectori universali (aplicabili la o gamă largă de compuşi) sau la
detectori specifici (pentru diferite clase de compuşi care au proprietăţi pecifice
(fluoreşceţă, potenţial electrochimic etc.).
Dispozitivul de culegere şi prelucrare a semnalului detectorului - are rolul

de a culege semnalul primit de la detector şi de al prelucra şi interpreta sub forma
unei cromatograme. Pentru aceasta se folosesc diverse înregistratoare, integratoare
(variantele vechi de instrumente) sau computere cu aplicaţii software şi care ne
prezintă rezultatele analizelor sub formă de cromatograme şi sub formă de tabele de
integrare ce cuprind toate datele necesare analizei calitative şi cantitative.
Unele instrumente cuprind aplicaţii software care dau posibilitatea creării
de metode de integrare capabile de a face indentificarea automată a compuşilor şi
de a furniza automat date privind cantitatea de compus aflat într-o anumită probă.
Desigur că pe lângă aceste elemente principale un cromatograf de lichide de
înaltă performanţă poate avea în compoziţşie şi alte dispozitive auxiliare precum
termostat de coloane, sistem de degazare solvenţi, sisteme automate de injectare,
mai muţi detectori legaţi în serie sau în paralel, toate aceste dispozitive fiind
adeseori necesare pentru a creşte precizia şi exactitatea măsurătorilor.
Aplicaţii în analiza calităţii mediului

Cromatografia de lichide de înaltă performanţă este o tehnică cu largi
aplicaţii în controlul poluanţilor chimici. Are avantajul de a putea fi folosită la
anailza unor compuşi situaţi într-un domeniu larg de polarităţi (de la foarte polari la
nepolari), la analiza unor compuşi cu puncte de fierbere ridicate sau la analiza unor
compuşi labili termic.
Deoarece este o tehnică scumpă din punct de vedere al consumabilelor ea
este aplicată numai atunci când cromatografia în fază gazoasă nu poate fi aplicată.
109
Cele mai comune aplicaţii se referă la:
- Analize de hidrocarburi aromatice policiclice (HAP)
- Analiza de compusi polari (fenoli, amine, acizi)
- Analize de compuşi carbonilici (aldehidă formică)
- Analize de medicamente din factori de mediu
- Analize de metaboliţi
- Analize de pesticide triazinice, carbamaţi, piretroide etc.
- Analize de coloranţi în probe de mediu
- Analize de amine aromatice
- Analize de bisfenoli
- Analize de antibiotice etc.
Un exemplu de separare prin cromatografie de lichide este:
Cromatograma unui amestec de fenoli şi HAP separate prin HPLC

(sursa: Beldean şi colab., 2014)
110
Cromatografia în fază gazoasă
Cromatografia în fază gazoasă denumită şi cromatografie de gaze este acea

metodă cromatografică în care faza mobilă este un gaz de înaltă puritate 99,999%
(N2, He2, H2) (Gocan, 1998).
Această metodă este aplicabilă unui număr mare de compuşi organici
volatili şi semivolatili, care au o polaritate sacăzută sau moderată şi care sunt stabili
la temperaturi de câteva sude de grade celsius.
Separarea în cromatografia de gaze se bazează pe polaritatea compuşilor şi
pe volatilitatea acestora din acest motiv este comparată cu o distilare fracţionată.
În funcţie de tipul fazei staţionare avem:
 Cromatografie gaz solid (faza staţionară este un solid)
 Cromatografie gaz lichid (faza staţionară este un lichid depus
pe un suport solid sau pe pereţi unei capilare
În functie de tipul de interacţiuni avem:
 Cromatografie de adsorbţie (în cazul cromatografie gaz-solid)
 Cromatografie de repartiţie (în cazul cromatografiei gaz-
lichid)
Aparatura în cromatografia de gaze este compusă din trei părţi principale

şi anume:
- Sistem pneumatic (control şi măsurare presiune şi debit) include:
- Generatoarele de gaze (fază mobilă, gaze detector, make-up)
- Trapele de purificare a gazelor
- Regulatoarele de debit şi de presiune
- Zona termostatată (control termic al instrumentului) include:
- Injectorul
- Coloana
- Detectorul
111
- Sistemul electronic (microprocesorul) include:
 Sistemul de colectare a semnalului detectorului
 Procesarea semnalului
 Inregistrare cromatogramă şi raport analiză
Schematic un cromatograf de gaze poate fi reprezentat în felul următor:
Diagrama de funcţionare a unui cromatograf de gaze

(după: Gocan, 1998)
O schemă a unui sistem GC şi a unui cromatograf de gaze cuplat cu un

spectrometru de masă sunt prezentat în figurile următoare:
112
Schema a unui sistem GC
(sursa: http://www.qreferat.com/files/alimentatie-nutritie/46_poze/image130.jpg)
Cromatograf de gaze cuplat cu spectrometrul de masă, model Thermo Scientific

(sursa: http://isic.epfl.ch/files/content/sites/isic/files/images/general_services/ssmi/TSQ8000.jpg)
În continuare sunt prezentate câteva aspecte legate de instrumetaţia în

cromatografia de gaze:
113
Injectorul - se află montat în zona termostatată a sistemului cromatografic
şi are rolul de a produce o evaporare rapidă a probei de analizat fără a produce
descompunerea termică a acesteia.
Schematic un injector poate fi prezentat în felul următor (Gocan, 1998)
1-gaz purtător (faza mobilă)

2- septum
3- capac de fixare septum
4-bloc de încălzire
5- tub de ghidaj (glass liner)
6-inel conic de grafit
7- sistem prindere coloană
8- coloană
9- gaznitură de grafit
Funcţionare injector: - proba sub formă lichidă sau gazpoasă este introdusă
cu o seringă în injector unde datorită temperaturilor ridicate (250-350ºC) este
evaporată. Vaporii sunt purtaţi de faza mobilă prin tubul de ghidaj în coloana
cromatografică unde sunt separaţi
De-a lungul timpului s-au dezvoltat diverse tipuri de injectoare cele mai
populare fiind:
- Injectoare fără divizare a probei (split-less)
- Injectoare cu divizare a probei (split)
- Injectoare cu desorbtie termică
- Injectoare cu temperatura de vaporizare programată (large
volum injector) etc.
114
Coloana cromatografică este partea din system unde are loc separarea.
Spre deosebire de cromatografia de lichide în cromatografia de gaze datorită
faptului că se foloseşte o fază mobilă gazoasă aceasta permite utilizatea unor
coloane mult mai lungi ceea ce dă posibilitatea separării unui număr mai mare de
compuşi.
În cromatografia de gaze se folosesc două tipuri de coloane cromatografice
şi anume:
 Coloane clasice din sticlă sau oţel inoxidabil, au lungimi de până la 2 m
şi un diametru interior cuprins între unu şi patru milimetri. Sunt coloane
cu umplutură şi au fost folosite până la apariţia coloanelor capilare
 Coloane capilare sau moderne confecţionate din silice fuzibilă şi au
lungimi de zeci de metri (10-100 m) şi un diametru interior cuprins între
1 şi 0,25 mm. Faza staţionară poate fi depusă pe un suport solid
(coloane cu umplutură) sau pe pereţii capilarei. Au o eficienţă de
separare foarte mare (capacitate de pick mare) datorită numărului mare
de talere teoretice (de ordinul zecilor de mii).
În figurile următoare sunt prezentate cele două tipuri de coloane
cromatografice utilizate în cromnatografia de gaze.
Coloane capilare clasice (stânga şi mijloc) şi capilare (dreapta)

(sursa: http://people.whitman.edu/~dunnivfm/C_MS_Ebook/CH2/Figures/Fig_2_11_Columns.jpg)
115
Structura unei coloane capilare
(sursa: http://www.thetruthaboutforensicscience.com/wp-content/uploads/2013/09/GC-column-
inside.png)
Detectorul este partea dintr-un cromatograf care converteşte o proprietate

fizico-chimică a unui compus în curent electric. La fel ca şi injectorul şi coloana el
este plasat în zona termostatată a cromatografului şi este încălzit de obicei la o
temperatură asemănătoare cu a injectorului pentru a preveni condensarea vaporilor
de compuşi separaţi în coloană.
În cromatografia de gaze se folosesc două tipuri de detectori şi anume:
- detectori universali aplicabili la o gamă largă de compuşi chimici
• Cu ionizare în flacără (FID)
• Cu conductibilitate termică (catarometru)
• Cu fotoionizare (PID)
- detectori specifici unor clase de compuşi chimici
• Cu captură de electroni (specific compuşilor halogenaţi)
• Cu ionizare termoionică (specifici compuşilor cu N, P)
• Cu chemoluminişcenţă (specifici compuşilor cu S)
• Cu emisie atomic et.
- detector spectrometrul de masă, Quadru-polar, Cu sector magnetic, Timp
de zbor TOF (time of flight)
116
Aplicaţii ale cromatografie de gaze în controlul poluanţilor chimici
Fiind o tehnică extrac de performantă cromatografia de gaze este una dintre

cele mai aplicabile metode de control a poluanţilor chimici volatili şi semivolatili.
Practic dacă se ia în considerare că din cei 45 de substanţe prioritare stipulate în
directiva apei mai mult de jumătate utilizează cromatografia de gaze pentru analiză
puem spune că această metodă de analiză este esenţială în controlul poluanţilor
chimici.
De-a lungul anilor cromatografia de gfaze a fost aplicată laanaliza de:
- compuşi organici volatili şi semivolatili în toate tipurile de matrici (aer,
apă, sol, vegetale, alimente, sânge, urină, tesuturi etc)
- solvenţi organici, hidrocarburi alifatice şi aromatice,
- hidrocarburi aromatice policiclice (HAP)
- dioxine şi policlorodibenzodioxine
- polioclorobifenili (PCB) şi policlorodibenzofurani,
- compuşi halogenaţi volatili şi semivolatili
- pesticde organoclorurate şi organofosforice
- fenoli, crezoli, esteri, eteri, arome etc.
Un exemplu de separare prin cromatografie de gaze este prezentată în figura
următoare:
Separarea unor compuşi organici volatili prin cromatografie de gaze

(sursa: Beldean-Galea)
117
Metode cromatografice. Cromatografia pe hârtie
Lucrare practică
Generalităţi
Cromatografia pe hârtie este o tehnică de separare şi identificare a

substanţelor chimice aflate în amestec care utilizează ca şi fază staţionară o bandă
de hârtie de formă dreptunghiulară imersată într-o fază mobilă. Separarea
componenţilor amestecului se datorează afinităţii diferite ale acestora faţă de faza
mobilă şi faza staţionară, ceea ce duce la o rată diferenţiată de migraţie a
componenţilor amestecului de-a lungul suportului de hârtie.
În cadrul cromatografiei pe strat subţire şi implicit a cromatografieie pe
hârtie, eluţia componenţilor (developarea) se poate realiza în două moduri şi a
nume ascendent şi descendent, în funcţie de direcţia de migrare a fazei mobile.
Developarea descendentă este în general mai rapidă decât developarea ascendentă
dar implică costuri suplimentare datorită aparaturii.
Marimea cromatografică care se iau în considerare în cazul acestei metode
este factorul de retenţie notat cu Rf şi care reprezintă raportul dintre distanţa
parcursă de frontul de solvent şi distanţa parcursă de un compus, măsurate de la
punctul de aplicare a probei pe hârtie.
zx
Rf 
zf
zs
Rf 
z f  z0
unde:
- zx reprezintă distanţa parcursă de compusul de interes
- zf reprezintă distanţa parcursă de frontul de solvent
118
- z0 reprezintă distanţa de la capătul hârtiei şi punctul de aplicare
al probei
Valoarea lui Rf este folosită pentru analiza calitativă, etapa de identificare a

compuşilor de interes.
Etapele realizării unei analize sunt următoarele:

1. Aplicarea probelor
2. Developarea (eluţia)
3. Uscarea hârtiei cromatografice
4. Analiza calitativă şi cantitativă
Separarea pigmenţilor din flori şi frunze prin cromatografie pe

hârtie
Datorită uşurinţei cu care se efectuează şi a costurilor scăzute,

cromatografia pe hârtie este adesea folosită ca şi metodă de screening în diverse
analize care au ca scop identificarea rapidă a unor compuşi în diverse amestecuri.
Pentru o mai bună însuşire a aspectelor teoretice şi practice a metodei de
analiză, o rapidă vizualizare şi identificare a componentelor separate s-a ales ca şi
119
aplicaţie practică identificarea pigmenţilor din frunze şi flori întrucât aceşti
pigmenţi pot fi vizualizaţi în lumină naturală fără pretratamente speciale.
Scopul acestei lucrări este însuşirea de către studenţi a unor noţiuni

teoretice şi practice legate de cromatografia pe hârtie, a modului de efectuare a unei
analize precum şi prelucrarea şi de interpretarea rezultatelor obţinute.
Materiale necesare:
- flori şi frunze proaspăt culese
- pahare Berzelius de 150 sau 250 mL
- mojar cu pistil
- riglă
- foarfecă
- hârtie de filtru cu porozitate mare
- creioane sau beţe de lemn de 10 cm lungime
- capsator
- acetonă
Mod de lucru
Se cântăresc la o balanţă farmaceutică 10 grame de frunze şi 10 grame de
flori proaspăt culese care se introduc într-un mojar de porţelan.
Se mojarează frunzele împreună cu florile într-un mojar cu pistil.
După omogenizare se adaugă în mojar 50 mL acetonă şi se amestecă cu
pistilul până se obţine un extract omogen.
Se decantează extractul şi se transvazează într-un pahar Berzelius de 150
sau 250 mL care se acoperă cu o sticlă de ceas pentru a evita evaporarea acetonei.
Din hârtia de filtru cu porozitate mare se taie cu foarfeca fâşii late de 4
centimetrii şi lungime de 10 cm şi care reprezintă faza staţionară pe care se va
realiza separarea cromatografică.
120
Un capăt al benzii de hârtie este capsat pe creion sau pe băţul de lemn, iar
celălalt capăt se introduce circa 2-3 milimetri în extractul acetonic din paharul
Berzelius aşa cum este prezentat în figura următoare:
Se lasă hârtia de filtru imersată în extractul acetonic 30 de minute după care

aceasta se scoate şi se usucă cu un uscătorul de păr.
Se identifică culorile obţinute pe hârtia de filtru şi se măsoară cu o riglă
distanţa parcursă de frontul de solvent şi fiecare pigment în parte. Se calculează
parametru de retenţie Rf pentru fiecare compus identificat, iar valori obţinute se
trec în tabelul următor.
Nr compus Culoare compus Distanţă parcursă Distanţa parcursă Rf

identificat identificat de solvent (mm) de compus (mm)
1
2
3
121
Determinarea unor cationi prin cromatografie pe hârtie
Cromatografia pe hârtie poate fi aplicată cu uşurinţă ca şi metodă de
screening în analiza unor ioni metalici în diverse probe de apă uzată. Este o metodă
simplă ce poate fi aplicată în orice laborator de analize.
Principiul separării cationilor prin cromatografie pe hârtie are la bază
repartiţia diferită a componenţilor amestecului între faza staţionară (hârtia de filtru)
şi faza mobilă datorită solubilităţii diferite a acestora. Acest lucru are ca rezultat
deplasarea cu viteze diferite a componentelor amestecului de-a lungul fazei mobile,
fapt ce duce la separarea lor.
Lucrarea de faţă prezintă un protocol de separare a trei cationi şi anume
Cu , Ni2+ şi Fe3+ prin cromatografie pe hârtie, utilizând ca şi fază mobilă un
2+
amestec de acetonă, apă şi acid clorhidric.
Materiale necesare:
- pahare Berzelius de 150 sau 250 mL
- cilindru gradat de 100 mL
- baloane cotate de 100 mL
- vase petri
- hârtie de filtru cu porozitate mare
- foarfecă
- uscător de păr, riglă
- creioane sau beţe de lemn de 10 cm lungime
- pipetă sau seringă pentru aplicarea probelor pe hârtia cromatografică
- acetonă
- soluţie acid clorhidric 6 M
- soluţie NH4OH, 25%
- soluţie azotat de cupru, Cu(NO3)2, 0,5 M
- soluţie azotat de nichel, Ni(NO3)2, 0,5 M
- soluţie azotat de fier, Fe(NO3)3, 0,5 M
- soluţie 1% dimetilglioximă în etanol
- probă de apă uzată
122
Prepararea soluţiilor şi a fazei mobile
1. Prepararea soluţiei de azotat de cupru
Pe o sticlă de ceas se cântăreşte la balanţa analitică 9,4 g de azotat de cupru
anhidru. Se transvazează conţinutul într-un balon cotat de 100 mL şi se adaugă
circa 50 mL de apă distilată.
Se agită balonul până la dizolvarea completă a azotatului de cupru după
care de aduce la cotă cu apă distilată.
Rezultă o soluţie ce conţine 0,5 M Cu(NO3)2.
2. Prepararea soluţiei de azotat de nichel

Pe o sticlă de ceas se cântăreşte la balanţa analitică 9,15 g de azotat de
nichel anhidru şi se transvazează conţinutul într-un balon cotat de 100 mL. Se
procedează la fel ca în cazul preparării soluţiei de azotat de cupru, rezultând în final
o soluţie ce conţine 0,5 M, Ni(NO3)2.
3. Prepararea soluţiei de azotat de nichel

Pentru prepararea soluţiei de azotat de fier se cântaresc 12,1 g Fe(NO3)3
anhidru şi se transvazează într-un balon cotat de 100 mL respectându-se
protocoalele descrise anterion.
Rezultă o soluţie ce conţine 0,5 M Fe(NO3)3.
4. Prepararea soluţiei de acid clorhidric

Soluţia de HCl 6 M este utilizată pentru prepararea fazei mobile. Pentru
aceasta se măsoară cu un cilindru gradat un volum de 45 mL de acid clorhidric
concentrat şi se transvazează într-un balon cotat de 250 mL.
Se aduce la cotă cu apă distilată rezultând o soluţie de HCl 6 molari.
5. Prepararea fazei mobile

Faza mobilă utilizată la separarea cationilor selectaţi prin cromatografie pe
hârtie este constituită dintr-un amestec ce conţine 90% acetonă şi 10 % soluţie de
HCl 6 M (procente de volum).
Pentru a prepara acest amestec se măsoară în doi cindri gradaţi de 100 mL
volumele calculate din cele două componente şi se amestecă într-un pahar
123
Erlenmayer. Spre exemplu pentru prepararea a 100 mL de fază mobilă se măsoară
90 mL acetonă şi 10 mL soluţie HCl 6 M care se amestecă într-un pahar
Erlenmayer.
6. Prepararea soluţiei de 1% dimetilglioximă în etanol

Soluţia 1% dimetilglioximă în etanol este folosită pentru developarea
cromatogramei obţinute, mai exact pentru vizualizarea ionilor de Ni2+.
Pentru prepararea acestei soluţii se cântăresc 1 g de dimetilglioximă care se
transvazează într-un balon cotat de 100 mL.
Se adaugă 50 mL de etanol şi se agită balonul pentru dizolvarea substanţei.
După dizolvarea completă de aduce la cotă cu etanol rezultând o soluţie ce
conţine 1% dimetilglioximă.
Aplicarea soluţie pe hârtia cromatografică se face prin pulverizare.
Mod de lucru
Din hârtia de filtru cu porozitate mare se taie cu foarfeca fâşii late de 4
centimetrii şi lungime de 10 cm şi care vor fi folosite pentru separarea
cromatografică.
Se capsează un capăt al benzii de hârtie pe creion sau pe băţul de lemn, iar
pe celălalt capăt la o distanţă de 0,5 cm se va aplica cu o seringă 50 microlitri de
probă ce conţine amestecul de cationi ce vor fi separaţi.
Prepararea amestecului se realizează prin amestecarea a câte 1 mL din
fiecare soluţie de cationi (soluţie azotat de cupru 0,5 M, soluţie azotat de nichel 0,5
M, soluţie azotat de fier, 0,5 M).
Într-un pahar Berzelius de 150 de mL, care va constitui camera
cromatografică, se intoduc 15 mL de fază mobilă (amestec acetonă HCl).
Se introduce banda de hârtie (circa 2-3 mm) în faza mobilă, se acoperă cu o
sticlă de ceas sau o placă Petri pentru a se evita evaporarea fazei mobile şi se lasă
în repaos 30 de minute pentru separare. Se evită atingerea marginilor benzii de
hârtie cu pereţii paharului Berzelius.
Când frontul de solvent a ajuns la partea superioară, se scoate banda de
hârtie din camera de separate (paharul Berzelius) şi se usucă cu uscătorul de păr.
124
Vizualizazea ionilor de Fe3+
Ionii de Fe3+ în apă vor genera o culoare roşu-brun sau ruginie datorită
reacţiei lor cu ionii OH- conform reacţiei:
Fe3+ + 3 OH- → Fe(OH)3

Hidroxidul de fier va apărea pe hărtia cromatografică sub forma unui spot
de culoare roşu-brun sau ruginie uşor de vizualizat.
Vizualizazea ionilor de Cu2+

După ce s-a marcat cu un pix spotul dat de ionii de fier se va proceda la
identificarea ionilor de Cu2+. Ionii de Cu2+ au culoare albastru deschis şi sunt greu
de identificat pe hârtia de filtru.
Pentru o mai bună identificare, hârtia de filtru necesită un tratament menit
să crească intensitatea culorii. Astfel ionii de Cu2+ vor fi supuşi unei reacţii cu
amoniacul, în urma căreia se va forma un complex albastru intens uşor de
vizializat. Reacţia care stă la baza identificării este următoarea:
Cu2+ + 4 NH3 → [Cu(NH3)4]2+

Din punct de vedere practic, identificarea ionilor de Cu2+ se realizează după
cum urmează:
Într-un pahar Berzelius de 250 mL se introduc 5 mL de soluţie NH4OH 30
% şi se introduce banda de hârtie în pahar, evitându-se imersarea benzii în soluţie
de NH4OH.
După circa 5 minute se scoate banda de hârtie din pahar şi se vizualizează
spoturile, marcându-se cu pixul apariţia noilor spoturi.
Atenţionare!
Întrucât NH4OH este foarte volatil, această operaţie se va efectua sub nişă.
Vizualizazea ionilor de Ni2+

Pentru vizualizarea ionilor de Ni2+, se va pulveriza pe banda de hârtie de
filtru pe care s-au identificat ionii de Fe3+ şi Cu2+ o soluţie 1% dimetilglioximă în
125
etanol. Ionii de Ni2+ vor reacţiona cu substanţa organică generând un compus de
culoare roşu intens.
După ce toţi cei trei cationi au fost identificaţi se procedează la calculul
parametrilor de retenţie (Rf) parametri ce vor fi utilizaţi la analize de probe
necunoscute.
Pentru determinarea parametrilor de retenţie, pe banda de hârtie de filtru
folosită la separare se măsoară cu o riglă distanţa parcursă de frontul de solvent şi
distanţa parcursă de fiecare cation în parte. Se calculează parametru de retenţie Rf
pentru fiecare compus identificat utilizând formula dată în partea introductivă, iar
valori obţinute se trec în tabelul următor.
Compus Culoare compus Distanţă parcursă Distanţa parcursă Rf

Ni2+
Cu2+
Fe3+
Determinarea ionilor de Fe3+, Cu2+ şi Ni2+ în probe de apă uzată

Metoda descrisă anterior poate fi utilizată ca şi metodă de screeening pentru
identificarea celor trei cationi în probe de apă uzată provenite din industria chimică
sau prelucrătoare de minereuri.
Pentru aceasta se prelevează probe de apă uzată, în flacoane de sticlă sau
polietilenă care se filtrează printr-o hârtie de filtru pentru îndepărtarea particulelor
în suspensie.
Se prepară o bandă de hârtie de filtru de dimensiuni 4x10 cm pe care se
aplică cu o seringă la o distanţă de 0.5 cm de capătul benzii de hârtie două spoturi
(cca 50 microlitri fiecare) la o distanţă între ele de 2 cm. Un spot va fi constituit de
proba de apă uzată, iar celălalt de amestecul etalon ce conţine cei trei cationi de
interes.
Se imersează banda de hârtie cca 2-3 mm în faza mobilă (acetonă: HCl 6M;
90:10 v/v) şi se efectuează separarea conform protocolului descris anterior.
126
După separare, se vizualizează cationii conform procedeului descris anterior
şi se marchează spoturile vizibile.
Se calculează Rf –urile aferente fiecărui spot şi pe baza acestora, prin
comparare cu Rf –urile corespunzătoare cationilor din amestecul etalon se identifică
compuşii din proba de apă.
Nr compus Culoare compus Distanţă parcursă Distanţa parcursă Rf

1
2
3
127
Controlul poluanţilor chimici prin metode biologice
Pe lângă monitorizarea instrumentală există monitorizarea biologică sau

biomonitoringul. Acesta poate să înlocuiască sau să completeze monitoringul
instrumental oferind alte tipuri de date, utilizând reacția organismelor indicatoare la
condiții de mediu existente sau create experimental (Mihăiescu, 2014).
Metodele biologice (biomonitorizarea) utilizează organismelor vii ca şi
intrument de monitorizare a mediului.
Organismele vii din mediul studiat sunt constant expuse la stimuli fizici,
biologici şi chimici la care reacţionează într-un anumit mod.
Unele dintre organisme au tendinţa de a acumula cantităţi semnificative de
chimicale chiar dacă acestea se află în cantităţi scăzute în factorii de mediu, iar
altele au tendinţa de a metaboliza aceste chimicale şi de a le transforma.
Datorită sensibilităţii foarte mari a unor organisme la diveşi poluaţi,
evoluţia acestor organisme poate fi un indicator al impactului poluaţilor asupra
ecosistemelor.
Biomonitorizarea
Reprezintă studiul interacţiunii dintre diverse chimicale prezente într-un
anumit factor de mediu cu organismele vi care trăiesc în acel mediu.
Ea se realizează prin examinarea modificărilor induse de aceste chimicale
asupra organismului viu şi poate fi aplicată în orice ecosistem.
Cel mai des biomonitorizarea este aplicată în evaluarea calităţii apelor din
râuri, lacuri, mlaştini. Uzual biomonitorizarea mai este folosită şi în studiul calităţii
aerului, fiind o bună metodă de studiere a dispersiei poluanţilor pe zone mari.
Există două feluri de biomonitorizare:
- Bioevaluare – bioverificare
- Evaluarea comunităţilor sau bioinspecţie.
128
Prin bioevaluare – bioverificare - se verifică dacă organismele expuse la
un chimical au suferit mutaţii sau au murit datorită acelei expuneri. De obicei în
acet tip de biomonitorizare se folosesc peşti, pureci de apă sau broaşte.
Evaluarea comunităţilor sau bio-inspectia se referă la evaluarea în

totalitate a unei comunităţi de vieţuitoare dintr-un mediu contaminat şi se axează pe
evaluarea modificărilor populaţionale a unei specii în raport cu celelalte specii
prezente în acel mediu.
De obicei se urmăreşte dacă există vreo deosebire în dominanţa speciilor.

Pentru acest tip de bio-monitorizare se folosesc în general invertebrate, alge,
macrofite (plante acvatice), peşti sau amfibieni.
Bioevaluarea sau bioverificarea
Se aplică la analiza unui spectru mare de toxice şi are ca scop identificarea

şi evaluarea toxicităţii unui amestec de chimicale care produce efecte relevante pe
un ecosistem.
În studiile de mediu bioevaluarea include metode de testare a toxicităţii
acute şi cronice a unui tip de chimicale.
Importanţa şi relevanţa biomonitorilor în studiul calităţii mediului în
comparaţie cu echipamentele făcute de om este justificată de declaraţia lui Tingey
(1989).
“Nu este un indicator mai bun a statutului unei specii sau a unui sistem decât
specia sau sistemul insuşi”
Metodele includ expuneri ale unor organisme vii la diverse chimicale într-
un anumit mediu. De cele mai multe ori bioevaluarea include şi evaluarea
radioimunităţii. Răspunsul dat de un organism viu în expunerea la un chimical sau
amestecuri de chimicale poartă numele de biomarker de expunere.
Bioevaluarea sau bioverificarea se mai numeşte şi standardizare biologică

şi se realizează pe cale experimentală. Prin această metodă se studiază sau se
129
estimează efectul pe care un anumit poluat îl manifestă asupra materiei vii şi poate
fi de două feluri; bioevaluarea calitativă şi bioevaluare cantitativă
(https://en.wikipedia.org/wiki/Bioassay).
Bioevaluarea calitativă se foloseşte la măsurarea efectelor unei substanţe
chimice care nu poate fi cuantificată urmărindu-se anomaliile de dezvoltare a unui
organism sau apariţia unor malformaţii.
Bioevaluarea cantitativă se aplică atunci când poluantul poate fi cuantificat
şi se efectuază prin măsurarea răspunsului biologic pe care un organism viu îl dă la
diferite concentraţii de poluant consumat. Acesată metodă este adesea folosită in
industria farmaceutică, dar şi în monitorizarea poluaţilor din mediu.
Tipuri de bioevaluare
În practică se utilizează două tipuri de bioevaluare şi anume bioevaluare

gradată şi bioevaluare cantitativă.
Bioevaluarea gradată – se bazează pe răspunsul dat de un organism la

concentraţii diferite de chimicale. Se bazează pe natura efectului dat la o anumită
concentraţie. De exemplu: Contracţii musculare, hiper sau hipotensiune, activitate
cerebrală, ameţeli, modificare activitate hormonală, produşi de metabolism etc.
Bioevaluarea cantitativă – se bazează pe evaluarea apariţiei sau lipsei unui

răspuns biologic în prezenţa unui stres exterior. De exemplu: Insulina produce o
reacţie hipoglicemică convulsivă şi chiar şi la un stop cardiac cauzat produce
mişcări ale degetelor. Prin urmare alte convulsii care apar sau nu la administrare de
insulina ne pot da informaţii dacă există posibilitatea apariţie sau nu a unui stop
cardiac.
Indicatorul biologic sau Bioindicatorul
Indicatorul biologic sau Bioindicatorul este un organism sau un răspuns

biologic care ne semnifică prezenţa unui poluant în mediu prin simptome tipice sau
răspuns măsurabil (https://en.wikipedia.org/wiki/Bioindicator). Este mai mult un
130
indicator calitativ. Ca şi bioindicatori se pot folosii organisme mici ce trăiesc într-
un anumit mediu (crustacee, corali, moluste etc) şi care reacţionează la cele mai
mici modificări ale calităţii mediului.
Prin monitorizarea modificărilor biochimice, fiziologice, sau
comportamentale putem afla informaţii despre efectul cumulativ al diferiţilor
poluanţi dintr-un ecosistem şi cât de indelungată este sau poate fi acea perturbare a
calităţii mediului respectiv. Metoda se pate aplica cu rezultate deosebite atunci
când metodele fizice şi chimice nu pot fi aplicate.
Monitorul biologic sau biomonitorul
Se defineşte ca un organism care furnizează informaţii cantitative cu privire

la calitatea mediului inconjurător. Aceste organisme sau comunităţi de organisme
furnizează informaţii privitoare la alterarea mediului sau cantitatea de poluant din
mediu prin modificări fiziologice, chimice sau comportamentale.
Un bun biomonitor va indica prezenţa unui poluant şi ne va da informaţii cu
privire la cantitatea de poluant şi intensitatea expunerii
(https://en.wikipedia.org/wiki/Bioindicator#cite_note-2).
Tipuri de biomonitorizare:
1. pasivă – observarea dezvoltării unei specii vii în aria de interes
2. activă – detectează prezenţa poluanţilor prin plasarea unei specii vii
la care i se cunoaşte răspunsul la un anumit chimical sau genotipul
in arii de studiu.
Pentru biomonitorizare se folosesc indicatorii bioacumulativi. Pentru
experimente se folosesc biomonitori naturali care include şoareci, licheni, frunze,
fungi, inelele copacilor etc.
131
Utilizarea plantelor ca biomonitori
Prezenţa sau absenţa plantelor într-un ecosistem ne poate furniza informaţii

cu privire la sănătatea mediului respectiv. Ca şi biomonitori se pot folosii plante
sensibile la cea mai mică modificare. Se folosesc licheni, fulgi, alge, etc.
Lichenii cuprind fungii şi algele şi se găsesc pe roci, copaci şi dau un
răspuns foarte rapid cu privire la schimbările din mediu în care trăiesc precum
calitatea aerului, clima, structura şi patrimoniul biologic.
Dispariţia acestor din păduri ne poate indica o modificare a calităţii
mediului (environmental stress) precum un nivel ridicat al SO2, poluanţi pe baza de
sulf, oxizi de azot.
Utilizarea lichenilor în monitorizarea mediului poartă denumirea de
Lichenoindicatie.
Lichenii pot fi utilizati ca biomonitori de poluare a aerului
deoarece acestia acumuleaza rapid poluanți în talusul lor în conformitate cu
concentrații atmosferice ale poluantilor
Licheni interceptează compuşii toxici atmosferici dizolvaţi în precipitaţiile
umede sau uscate sau din emisiile gazoase. Fiziologia lor este de așa natură încât
sunt capabili să absoarbă fără discriminare o gamă largă de aer ambiental prin toată
suprafața lor. Cu timpul, concentrațiile de poluanți din licheni atinge echilibru cu
nivelul mediu de poluare din mediul înconjurător.
Starea de echilibru este unul în care rata de poluant acumulată în licheni
este egală cu rata de eliberare poluant din licheni, astfel încât concentrațiile chimice
ale reactanților și produsilor nu mai suferă schimbări nete semnificative în timp.
Poluanți acumulaţi în plantă arată o strânsă corelație cu nivelurile lor
atmosferice. Din acest motiv, diverse specii de licheni au fost folosite ca
biomonitori în studiile de evaluare a calității aerului.
Utilizarea de licheni în evaluarea calităţii aerului furnizează rezultate care
sunt complementare metodelor de monitorizare chimico-fizice.
132
Trei mecanisme pot explica mecanismul de acumulare a poluantilor in
licheni:
- absorbiţia particulele materiale pe suprafața sau în interiorul
spaţiilor intercelulare;
- legarea extracelulară de cationi
- absorbtia intracelulară
În multe studii de absorbție si retenție de poluanți emiși, lichenii sunt

consideraţi ca un organism omogen pentru asimilarea de metale.
Stratul de la suprafața lichenilor joacă un rol important în procesul de
asimilaţie, deoarece este interfața între atmosferă și țesuturile interioare ale
organismului viu.
Wolterbeek colab. (2003) a propus un model pentru a explica acumularea de
poluanți şi procesul de eliberare a acestora (Kularatne şi de Freitas, 2013).
Modelul de acumulare a chimicalelor în licheni

(după: Kularatne şi de Freitas, 2013)
Când talusul unui lichen este în echilibru, rata preluarea a poluantilor de

către interfața sau pe talus (R1) este egală cu rata emisiei de poluanților (R2) a
mediului.
133
Similar, rata de absorbție a poluantului în interior (în talus şi din talus) de la
interfața (R3) este egală cu rata de poluanți emiși în interfața (R4).
În această etapă, talusul este în echilibru și rata de transfer din atmosferă la
interfața este constantă (K1). În acelaşi timp și rata de interfață la interior este de
asemenea constanta (K2).
Conținutul total al unui poluant țintă în talusul lichenilor este combinația de
poluanți disponibili în interfata (de la talus) și interior (în talus).
În cazul în care același talus este transplantat într-un sit cu un nivel de
poluare mai mare, rata de absorbție a poluantului prin interfața (R1) va crește
datorită concentrație mai mare de poluanți disponibili în aerul .
Deoarece (R1) este mai mare decât rata de poluanți emiși a mediului (R2),
poluanți se acumulează în interfața.
Similar, rata de absorbție a poluantilor în interior (R3) va fi mărită față de
poluanți emiși la interfața (R4) deoarece concentrația de poluanți la suprafață este
mai mare decât concentratia din interior, astfel poluanți se acumulează în țesuturile
interioare.
Modificările de echilibru datorate modificării ratelor de absorbție și emisie
(R1, R2, R3 și R4) vor modifica în consecință, constantele K1 și K2.
Sistemul tinde în acest fel să se miște spre un nou echilibru (K1 și K2), până
când toate ratele de asimilarea și de emisie vor fi egale (R1= R2= R3= R4).
Toate metodele de biomonitorizare folosind lichenii sunt bazate pe procesul
de echilibru a poluantilor, cu toate acestea, detalii ale procesului de absorbtie a
diferiților poluanți și pentru specii diferite de licheni nu sunt încă bine studiate.
În graficlele ce urmează sunt prezentate variaţiile de crom şi cupru din
talusul unor licheni transplantaţi în zone diferite.
În cazul apelor un bun biomonitor îl reprezintă biomasa totală a algelor care
servesc la definirea poluării organice cu nutrienţi precum azotul şi fosforul. Tot un
biomonitor al poluării îl reprezintă coralii care ne indică o creştere sau o scădere a
CO2 atmosferic.
134
(sursa: Kularatne şi de Freitas, 2013)
Utilizarea animalelor ca biomonitori
Creşterea sau descreşterea populaţiei de animale poate indica distrugerea

ecosistemului prin poluare. Această perturbare se poate datora scăderii surselor de
hrană ceea ce duce la scăderea populaţiei. Cresterea excesivă a populaţiei (iepurii
din Australia) poate fi un rezultatul în schimbarea dominanţei speciilor.
O altă modaliatea decât cea populaţională este analiza diverselor chimicale
în tesuturile animale sau monitorizarea ratei de apariţie a malformaţiilor raportate
la numărul de indivizi din populaţia respectivă.
Utilizarea microorganismelor ca biomonitori
Microorganismele pot fi utilizate ca indicatori acvatici sau tereştri. Acestea

prezintă avantajul că se găsesc în cantităţi mari şi sunt mai uşor de folosit decât alte
organisme. Unele dintre microrganisme produc proteine noi (stres proteic) atunci
135
când sunt expuse la o serie de contaminanţi precum cadmiul sau benzenul. Acest
stres proteic este cel mai rapid mijloc de avertizare în cazul unei poluări puternice.
Alte microorganisme pot produce o serie de acizi organici, iar prin analiza acestora
se poate determina amplitudinea fenomenului de poluare.
Utilizarea macroinvertebrate ca biomonitori este o altă modalitaea de

monitorizare a calităţii mediului acvativ şi nu numai. Aceste organisme au o
sensibilitate ridicată la orice modificare a calităţii mediului. Specii folosite:
moluşte, viermi, insecte etc.
136
Metode biologice de control
Lucrarea practică
Generalităţi
Metodele biologice de control a poluanţilor chimici denumite şi teste
biologice, sau standardizare biologică sunt metode de control care implică
utilizarea unui animal viu (in vivo) sau a unui ţesut (in vitro) pentru a determina
activitatea biologică a unei substanţe, cum ar fi un hormon, pesticid sau
medicament.
Testele biologice sunt efectuate de obicei pentru a măsura efectele unei
substanţe asupra unui organism viu şi sunt esenţiale în dezvoltarea de noi
medicamente şi în monitorizarea poluanţilor în mediu.
Metoda are la bază studiul efectelor unei substanţe sau a unei clase de
substanţe asupra materiei vii şi poate fi utilizată atât în scop calitativ cât şi
cantitativ.
În scop calitativ testele biologice sunt folosite pentru a evalua efectele fizice
ale unei substanțe care nu poate fi cuantificată, cum ar fi dezvoltarea anormală sau
deformare.
Testele biologice cantitative implică estimarea concentraţiei sau potenţa
unei substanţe prin măsurarea răspunsului biologic care o produce. Analize
biologice cantitative sunt de obicei analizate folosind metodele biostatisticii.
Metodele biologice sunt de asemenea utilizate şi în studiile de toxicitate şi
pot fi folosite în următoarele moduri:
(a) Compararea răspunsului limită
(b) Compararea cu doza efective (ED50) sau doză letală medie (DL50)
În cazul studiilor de mediu, testele biologice sunt utilizate pentru a

caracteriza o gamă largă de chimicale din punct de vedere toxicologic. În general
testele biologice sunt folosite în evaluarea toxicităţii factorilor de mediu cu scopul
137
de a determina ce substanţe toxice relevante sunt prezente. Deşi testele biologice
sunt benefice pentru determinarea activităţii biologice în cadrul unui organism, ele
pot fi de multe ori consumatoare de timp şi laborioase. Mai mult factorii specifici
unui organism pot duce la date care nu sunt aplicabile la alte specii şi din această
cauză metoda nu poate fi generalizată. Totuşi informaţiile obţinute pot fi relevante
şi pot reduce numărul de analize necesare caracterizării calităţii factorilor de mediu.
În Statele Unite, legislaţia în domeniul apelor impune efectuarea unor teste
biologice asupra apelor provenite din industrie şi a efluenţilor staţiilor de epurare a
apelor uzate municipale. Aceste proceduri, numite teste de toxicitate a efluenţilor,
includ teste de toxicitate acută, precum şi metode de testare cronice. Metodele
implică expunerea organismelor acvatice vii la probe de ape uzate urmărindu-se
răspunsul acestora.
Determinarea toxicităţii sbstanţelor faţă de algele verzi
Metoda de determinare a toxicităţii substanţelor chimice faţă de algele verzi

a fost pusã la punct de către ICIM Bucureşti şi apoi a fost standardizatã. Această
metodă stabileşte influenţa toxicitãţii substanţelor prioritare/prioritar periculoase
asupra procesului de fotosinteză al algelor verzi de tip Scenedesmus quadricauda L.
şi Chlorella vulgaris L. şi exclude erorile la citire. În lucrarea de fată este
prezentată o variantă adaptată necesităţilor unei lucrări de laborator pentru studenţi.
Scopul lucrării de laborator este însuşirea de către studenţi a metodei de

determinare a toxicităţii unor substanţe chimice utilizând testele biologice precum
şi a modulului de exprimare a rezultatelor.
Testul se efectueazã în douã etape şi anume:

1. testul preliminar - în care se stabileşte domeniul de concentraţii necesar a fi
experimentat;
138
2. testul final - ale cărui rezultate sunt înregistrate prelucrate şi interpretate.
Prin acest test se stabileşte potenţialul toxic al unor substanţe individuale
sau în amestec faţă de reprezentanţi ai producătorilor primari, alge verzi.
Rezultatele acestui test sunt folosite la stabilirea limitei maxime admisibile

ale substanţelor în sistemele ecologice acvatice.
Principiul metodei
Se urmăreşte influenţa concentraţiei unor substanţe chimice asupra,
intensităţii procesului de fotosinteză al algelor verzi, evidenţiate prin reducerea
producţiei de oxigen.
Producţia de oxigen este determinată după 24 h, perioadã de timp în care
probele au fost ţinute în condiţii constante de temperatură şi iluminare.
Procentele de modificare a producţiei de oxigen permit evaluarea gradului
de toxicitate a substanţei supusă testării, asupra organismului test.
Materiale necesare
Specii test: algele verzi - Scenedesmus qmadricauda L şi Chlorella vulgaris
L provenite din cultura de laborator. Reactivii pentru determinarea oxigenului
dizolvat în apă după cum urmează:
- soluţie 50% de sulfat manganos hexa hidratat (MnSO4 · 6H2O)
- amestec alcalin de iodură de potasiu şi azidă
- soluţie amidon 5%
- acid sulfuric diluat cu apă distilată (1:3)
- soluţie de tiosulfat de sodiu 0,25 N
- sticle Winckler cu volum de 250 mL, pahare Erlenmayer, biurete de
50 mL
- Apă distilată pentru diluţii
- Pahare Berzelius şi Erlenmayer de 250 mL, cilindrii gradaţi, baloane
cotate de 1000 şi 100 mL, pipete de 1 şi 2 ml, biuretă de 50 ml
- Termoluminostat
139
Mod de lucru
Din cultura de alge se pregăteşte o suspensie de alge verzi, cu un conţinut
de aproximativ 5000 celule/mL şi se repartizeazã câte 50 mL din acestea la 1000
mL soluţie de testat. Pentru experiment se prepară o soluţie stok ce conţine 1
mg/mL 4-nitrofenol în apă.
Se monteazã în sticle pentru oxigen, serii duble de probe, astfel:
- prima serie de probe conţine apã de diluţie + suspensie de alge +
substanţã toxicã în diverse concentraţii (1, 0,5, 0,25, 0,1 mg/L)
- a doua serie de probe conţine apã de diluţie + substanţã toxicã (în
concentraţii identice cu prima serie);
- se monteazã şi 2 probe martor care conţin: apa de diluţie, iar cealaltã
apã de diluţie + suspensie de alge
Se introduc toate probele în termoluminostat, menţinându-se timp de 24 h la

temperatura constantă de 20°C şi iluminare permanentă de 4500 - 5000 lucsi.
După perioada de incubaţie se determină oxigenul dizolvat conform
procedurii descrise în continuare:
Determinarea titrimetrică a oxigenului dizolvat – Metoda Winckler
Principiul metodei
Metoda titrimetrică de determinare a oxigenului dizolvat se bazează pe
faptul că oxigenul dizolvat în apă oxidează hidroxidul manganos la oxid manganic,
care în mediul acid scoate iodul din iodura de potasiu în cantitate echivalentă cu
oxigenul dizolvat în apă şi care se titrează cu tiosulfat de sodiu.
Reacţiile care stau la baza acestei metode sunt (Mănescu şi colab., 1978):
MnSO4 + 2 NaOH → Mn(OH)2 + Na2SO4

Mn(OH)2 + ½ O2 → MnO3H2
MnO3H2 + Mn(OH)2 → Mn2O3 + 2 H2O
140
Mn2O3 + 3 H2SO4 → Mn2(SO4)3 + 3 H2O
Mn2(SO4)3 + 4 IK → 4 MnSO4 + 2 K2SO4 + 2 I2
2 I2 + 4 Na2S2O3 → 2 Na2S4O6 + 4 NaI
Materiale necesare
Preparare amestec alcalin de iodură şi azidă:
Intr-un balon cotat de 100 mL se dizolvă 30 g NaOH, 15 g KI şi 1 g azidă
de sodiu în 50 mL de apă distilată. Se agită bine balonul până la dizolvarea
completă a solidelor după care se completează la semn cu apă distilată.
Preparare soluţie de amidon 0,5%:

Se cântăresc 0,5 g amidon şi se amestecă cu 5 mL apă distilată până se
obţine o pastă. Peste aceasta se adaugă 100 mL apă distilată fierbinte şi se agită
bine cu o baghetă de sticlă pentru omogenizare. După răcire, supernatantul limpede
se trece într-un alt vas şi se conservă cu 2 picături de toluen.
Modul de lucru
La fiecare probă de apă, se scoate dopul şi se introduc 2 mL soluţie de sulfat
manganos şi 2 mL de amestec alcalin de iodură şi azidă. Se pune dopul şi se
amestecă conţinutul flaconului. Dacă se observă formarea unui precipitat brun-
roşcat acesta ne indică prezenţa oxigenului, iar dacă precipitatul rămâne alb
oxigenul este absent.
Se aşteaptă circa 20 de minute pentru depunerea precipitatului după care se
elimină cu atenţie 10 mL de supernatant. Se adaugă apoi 5 mL de soluţie de H2SO4,
se pune dopul la sticlă şi se amestecă bine până la dizolvarea completă a
precipitatului.
În continuare se transvazează conţinutul flaconului într-un pahar
Erlenmayer şi se titrează cu o soluţie de tiosulfat de sodiu 0,25 N până se obţine o
coloraţie galbenă.
Se adaugă în paharul Erlenmayer 1 mL de soluţie de amidon 0,5% şi se
continuă titrarea până la decolorarea completă a probei.
141
Interpretarea rezultatelor
Conţinutul de oxigen dizolvat se exprimă în mg O2 pe litru de apă şi se
calculează cu următoarea formulă:
(Vtiosulfat  f  0.2)
mg O2 / L  1000
(Vapa  4)
unde:
Vtiosulfat – volumul de Na2S2O3 0,25N exprimat în mL folosit la titrare
f – factorul soluţie de Na2S2O3 0,25N
0,2 – echivalentul în mg O2 al unui mL de soluţie de Na2S2O3 0,25N
Vapă – volumul de apă exprimat în mL supus analizei
4 – volumul de reactivi exprimat în mL introdus pentru fixarea O2.
Evaluarea toxicităţii substanţei investigate şi raportare

Se foloseşte următoarea formulă:
(O X  Ox )  (OB  Ob )
Delta x  100 
(OB  Ob )
unde :
- Delta x - reprezintă modificarea producţiei de O2 prin fotosinteză
exprimată în % la concentraţia dată;
- OB - reprezintă concentraţia O2 din proba oarbă cu alge, după incubare;
- Ob - reprezintă concentraţia O2 din proba oarbă, fără alge, după incubare
- OX - reprezintă concentraţia O2 din proba conţinând substanţa toxică sau
amestecul de substanţe şi alge, după incubare;
- Ox - reprezintă concentraţia O2 din proba conţinând substanţa toxică sau
amestecul de substanţe, fără alge, după incubare.
Valorile Delta x negative - indică o acţiune toxică a substanţei date, iar

valorile Delta x pozitive - indică lipsa unei acţiuni toxice sau, în unele cazuri, că
substanţa respectivă are rol nutritiv şi compensează până la o anumită limită efectul
toxic.
142
Validarea metodelor de analiză
Odată cu dezvoltarea metodelor instrumentale de analiză şi a diversificării

instrumentelor şi aparaturii utilizate în analizele chimice s-a impus şi elaborarea
unui protocol comun în ceea ce priveşte etapele ce trebuie parcurse într-o analiză
chimică, performanţele ce trebuie atinse de analiza respectivă precum şi modul în
care trebuie exprimate rezultatele analizei propriu-zise.
S-a dezvoltat conceptul de validare a metodelor de analiză, concept care
stabileşte o metodologie de verificare şi confirmare a validităţii unei metode de
analiză şi are drept scop să demonstreze că o metodă sau un procedeu analitic
corespunde utilizării pentru care a fost propus.
Într-o formă simplistă validarea unei metode reprezintă evaluarea metodei
pentru a ne asigura că performanţele acesteia sunt convenabile pentru scopul
propus.
Conform normativelor ISO (International Organisation for Standardisation),
validarea este definită ca şi: Confirmarea prin pregătire şi examinare a obiectivului,
dovadă că cerinţele particulare pentru o utilizare intenţionată şi specificată, este
îndeplinită.
Prin urmare validarea ca metodologie de verificare şi confirmare are ca
obiect să asigure încrederea în rezultatele furnizate de metodele de analiză, ţinând
seama de variabilitatea ce apare la aplicarea unei metode de către diferiţi analişti, în
laboratoare diferite, uneori cu aparatură diferită, dar de acelaşi tip.
Metodologia de validare are drept scop să demonstreze că o metodă de
analiză corespunde utilizării pentru care a fost elaborată şi că performanţele
caracteristice metodei propuse, stabilite prin studii de laborator, satisfac pe deplin
cerinţele pentru ca metoda să poată fi aplicată de către orice analist.
Prin procedeu validat se înţelege acel procedeu sau metodă pentru care au fost
cercetate şi verificate exactitatea (acurateţea) şi fidelitatea (precizia), dar pentru
143
care s-a examinat şi specificitatea şi sensibilitatea, ca şi alţi parametri, prin care se
urmăreşte creşterea încrederii analitice, adică a încrederii în metodele şi procedeele
analitice (Săndulescu şi Roman, 1998).
La International Conference of Harmonization (ICH) , 1993, precum şi în
multe alte lucrări de specialitate au fost stabiliţi şi definiţi termenii analitici ce
însoţesc procesul de validare a unei metode sau procedeu analitic.
The Analytical Methods Technical Committee of the Chemistry
Manufacturing Controls Coordinating Committee (CMCCC) of the Center for Drug
Evaluation and Research at the Food and Drug Administration, pe baza termenilor
analitici definiţi la International Conference of Harmonization (ICH), 1993, şi a
recomandărilor IUPAC, 1995 stabileşte principalii parametri care fac obiectul
validării metodelor de analiza. Acestia sunt (Beldean-Galea, 2006):
- Exactitatea sau acurateţea
- Fidelitatea sau precizia
- Liniaritatea
- Limita de detecţie (Sensibilitatea)
- Limita de cuantificare
- Specificitatea şi selectivitatea
- Robusteţea
Exactitatea sau acuratetea se defineşte ca fiind, diferenţa dintre valoarea

adevărată şi rezultatul analitic obţinut în urma măsurătorii.
În practica analitică exactitatea exprimă îngustimea acordului dintre
valoarea care este acceptată ca o valoare convenţional adevărată (standard) şi o
valoare găsită cum este valoarea mediei aritmetice Χ, găsită sau obţinută prin
aplicarea metodei de analiză, de un număr oarecare de ori.
Exactitatea oferă informaţii asupra erorilor sistematice.
Intervalul de concetraţii ce se validează este acoperit de o serie de minimum
5 concentraţii echidistante, de ex: 60, 80, 100, 120, 140%, în raport cu concentraţia
teoretică.
144
În mod obişnuit, exactitatea este reprezentată şi determinată prin studii de
recuperare pentru care există trei moduri de determinare:
1. comparare cu un standard de referinţă
2. recuperarea unui component ce a fost adăugat la o matrice
3. matoda adaosului standard
Regăsirile depind în mare parte de matricea probelor, procesul de prelucrare

a probelor şi de concentraţia analiţilor.
In documentul Comunităţii Europene SANCO/3030/99 rev.4 din
11.07.2000, sunt stipulate regăsirile în funcţie de concentraţia analitului după cum
urmează:
% Substanţă Domeniul Unitatea Media regăsirilor

activă analitului (%)
>10 >10-1 >10% 98-102
10-1 10-2-10-1 1-10% 97-103
<1 <10-2 <1% 95-105
0,01-0,1 10-4-10-3 0,01-0,1% 90-110
<0,01 <10-4 100 ppm 80-120
Fidelitatea sau precizia poate fi determinată ca şi gradul de concordanţă

dintre rezultatele testelor individuale când procedeul de determinare este aplicat
repetat pentru analiza aceleiaşi probe.Precizia deseori este exprimată prin deviaţie
standard (DS) sau prin deviaţie standard relativă (DSR) în cazul unui set de date
În cadrul (ICH), 1993 s-a propus împărţirea preciziei în trei tipuri:
– repetabilitate
– precizie intermediară
– reproductibilitate
145
Repetabilitatea exprimă fidelitatea în condiţii identice de obţinere a
rezultatelor analitice:
- de către acelaşi analist
- cu acelaşi echipament tehnic
- la intervale de timp scurte
- cu aceaşi reactivi
Rezultatele se exprimă prin deviaţia standard sau deviaţie standard relativă
(DSR). Deviaţia standard relativă acceptată depinde de concentraţia compusului
analizat şi se stabileşte cu ecuaţia lui Horovitz:
DSR< 2(1-0,5logC) x 0.67
Analitul (%) Domeniu analitului Unitatea DSR (%)

100 1 100% 1.34
10 10-1 10% 1.89
1 10-2 1% 2.68
0.1 10-3 0.10% 3.79
0.01 10-4 100 ppm 5.36
0.001 10-5 10 ppm 7.58
0.0001 10-6 1 ppm 10.72
0.00001 10-7 100 ppb 15.16
Precizie intermediară exprimă fidelitatea în condiţii identice de obţinere a

rezultatelor analitice pe probe preparate de către diferiţi operatori în diferite zile în
acelaşi laborator.
Rezultatele se exprimă prin deviaţia standard sau prin coeficientul de
varianţă (CV) sau deviaţie standard relativă (DSR) pe minimum 5 probe. Valorile
DSR trebuie să se încadreze în limitele prevăzute anterior.
146
Reproductibilitatea exprimă fidelitatea în condiţii experimentale diferite şi
anume:
- în laboratoare diferite
- de către analişti diferiţi
- reactivi identici proveniţi din surse diferite
- în zile diferite
- aparatură de acelaşi tip, dar provenienţă diferită
Confirmarea reproductibilităţii este importantă dacă metoda este utilizată în
laboratoare diferite pentru analize de rutină .Rezultatele se exprimă prin deviaţia
standard (DS) sau RDS).
Dacă un set de măsurători este realizat pe o probă, valoarea mediei obţinută din
aceste măsurători este definită ca:
x i
x i 1
n
în care Xi sunt măsurătorile individuale ale probei iar n este numărul de măsurători
efectuate.
Deviaţia standard sau eroarea medie pătratică a acestor va fi:
n
 (x i  x)
DS  s  i 1
(n  1)
coeficientul de varianţă (CV) sau deviaţia standard relativă (DSR):
DS
CV  DSR(%)  100
x
În cazul Preciziei intermediare rezultatele se exprimă prin deviaţia standard
sau prin deviaţia standard relativă (DSR) pe minimum 5 probe şi aprecierea
intervalului de încredere al mediei la un prag de siguranţă de 95%.
147
Liniaritatea unui procedeu de analiză constă în capacitatea sa de a conduce,
în interiorul unui interval dat, la rezultate direct proporţionale cu concentraţia
substanţei analizate; astfel spus intensitatea semnalului analitic variază proporţional
cu concentraţia, într-un domeniu limitat.
Prelucrarea datelor referitoare la curba de calibrare prin procedeul regresiei
liniare a celor mai mici pătrate, duce la obţinerea unei dreapte a cărei valori
numerice ale pantei şi ordonatei la origine vor depinde de răspunsurile
măsurătorilor.
Un coeficient de corelare (R2) de peste 0,99 este acceptabil pentru cele mai
multe metode.
O bună strategie de determinare a liniarităţii constă în realizarea studiilor
într-un domeniu de concentraţii: 50, 75, 100, 125, şi 150 % în raport cu valoarea
teoretică a componentului de determinat.
În mod obişnuit domeniu pentru care se verifică linearitatea trebuie să fie cu
20 % sub nivelul la care se află analitul şi cu 20 % peste nivelul maxim la care s-ar
putea găsi analitul.
În general, liniaritatea se determină cu ajutorul a cel puţin 5 probe de
concentraţii diferite, fiecare probă fiind determinată de cel puţin trei ori, cu
respectarea cerinţelor discutate anterior.
Limita de detecţie (LD) (sensibilitatea) este un parametru de cercetare şi

stabilire a limitelor de impurităţi şi reprezintă cea mai mică cantitate dintr-o
substanţă care poate fi detectată, dar nu quantificată ca o valoare exactă.
Conform normativelor ISO limita de detecţie este punctul la care valoarea
măsurată este mai mare decât incertitudinea cu care este asociată.
Adesea limită de detecţie se bazează pe un rapot cert semnal/zgomot de
fond (S/N`) care în general se consideră egal cu 2 sau 3.
Din punct de vedere statistic limita de detecţie LD este cantitatea cea mai
mică de substanţă care produce un semnal analitic statistic diferit de cel produs de
blanc şi se poate estima cu relaţia:
148
LD= Xbl + k Sbl
unde:
- Xbl este media aritmetică a valorilor blancului
- Sbl este deviaţia standard a valorilor blancului
- k este factor numeric ales în concordanţă cu nivelul de siguranţă
absolut; k=3
Există mai multe posibilităţi de detectare a limitei de detecţie după cum urmează:
3hN
LD  C
hS
în care:
- C este concentraţia injectată,
- hN` este cea mai mare deviaţie a semnalului detectorului de la nivelul
mediu al liniei de bază măsurată la timpul de retenţie a componentului
- hS este înălţimea picului.
O altă modalitate de determinare a limitei de detecţie se bazează pe curba
de calibrare:
DS
LD  3
A
unde:
- A este panta dreptei de regresie (y=Ax+B)
- DS este deviatia standard a curbei de calibrare
Limita de cuantificare (LQ) este cea mai mică cantitate dintr-o substanţă de
analizat, ce poate fi determinata, cu o exactitate şi o precizie acceptabile, în condiţii
experimantale stabilite, descrise.
Limita de cuantificare mai poate fi definită ca fiind nivelul la care precizia
este mai slabă decât valoarea sigură (de exemplu, DSR>3%).
149
În cazul limitei de cuantificare raportul S/N` poate fi considerat 6 sau 10.
O modalitate de determinare a LQ se bazează pe curba de calibrare:
DS
LQ  6
A
unde:
- SD - deviatia standard a curbei de calibrare
- A – panta dreptei de calibrare
Specificitatea şi selectivitatea
Specificitatea poate fi definită ca abilitatea unei metode de a produce un
semnal numai pentru un anumit compus, în timp ce selectivitatea este definită ca şi
capacitatea unei metode de a determina un compus în prezenţa altor compuşi sau
interferenţe existente.
În cazul metodelor cromatografice pentru a putea analiza un component în
bune condiţii, acesta trebuie separat de restul componenţilor cu o rezoluţie Rs ≥ 2,
unde rezoluţia este definită de ecuaţia
2(t R2  t R1 )
Rs 
( w2  w1 )
unde:
- (tR)2 şi (tR)1 sunt timpurile de retenţie a două picuri învecinate
- w2 şi w1 reprezintă lăţimea picurilor la baza acestora.
Robusteţea exprimă capacitatea acesteia de a conduce la obţinerea unor

rezultate valabile (exacte), chiar dacă se produc modificări limitate ale condiţiilor
experimentale, la aplicarea unei metode de analiză.
150
Conceptul de robusteţe a unei metode analitice a fost definit ca o măsură a
capacităţii acesteia de a rămâne neafectată prin mici, dar deliberate variaţii ale
parametrilor metodei.
Schimbarea include următoarele:
- temperatura (±1-5%)
- debitul în coloană (±1-5%)
- panta gradientului (2-5%) îetc.
- diferiţi analişti
Pentru aprecierea robusteţii trebuie să se observe în ce limite de variaţie

(variabilitate) experimentală este validă metoda.
Prin compararea rezultatelor obţinute în condiţiile modificărilor
experimentale cu cele obţinute în condiţii normale se vor stabili variaţiile admise
pentru fiecare dintre parametrii operatori care nu prezintă efecte asupra validităţii
rezultatelor.
151
Bibliografie
1. Hodişan Teodor, Cimpoiu Claudia, Haiduc Iovanca, Hodişan Sorin - Teorie

şi aplicaţii în chimia analitică, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002
2. Cordoş Emil, Frenţiu Tiberiu, Ana-Maria Rusu, Mihaela Ponta, Analiza
prin spectrometrie atomică, Institutul National de Optoelectronică
Bucureşti, 1998
3. Cordoş Emil, Frenţiu Tiberiu, Ana-Maria Rusu, Mihaela Ponta, Eugen
Darvaşi, Analiza prin spectrometrie în ultraviolet şi vizibil Institutul
Naţional de Optoelectronică, Bucureşti, 2001
4. Naşcu Horia, Jantschi Lorentz, Chimie analitică şi instrumentală, Editura
Academic Pres & AcademicDirect, Cluj-Napoca, 2006
5. Liteanu Candin, Gocan Simion, Bold A., Separatologie Analitică, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1981
6. Simion Gocan, Cromatografia de înaltă performanţă, partea I-
Cromatografia de gaze, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1998.
7. Simion Gocan, Cromatografia de inaltă performanţă, partea II-
Cromatografia de lichide pe coloană, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2002.
8. Simion Gocan, Cromatografia de inaltă performanţă, partea II-
Cromatografia pe strat subţire, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2005
9. Roman Liviu, Săndulescu Robert - Chimie analitică, Vol. 3, Metode de
separare şi analiză instrumentală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999
10. Săndulescu Robert, Roman Liviu - Validarea metodelor de analiză şi
control. Bazele teoretice şi practice, Editura Medicală, Cluj-Napoca, 1998
11. Mănescu Sergiu, Cucu Manole, Diaconescu Mona Ligia - Chimia sanitară a
mediului, Editura Medicală, Bucuresti 1978
12. Beldean-Galea Mihail Simion – Contribuţii la analiza unor antioxidanţi
alimentari prin metode cromatografice, Teză de doctorat, 2006
152
13. Beldean-Galea Mihail Simion, Filip Miuţa, Coman Virginia, Simultaneous
Determination of Nitrophenols and Poly-Aromatic Hydrocarbons in
Aquatic Samples by Solid Phase Extraction and HPLC Analysis, Acta
chimica slovenica, 2014, 61, 202-207
14. Mihăiescu Radu, Monitoringul integrat al mediului, format electronic,
Cluj-Napoca 2014
15. Kularatne K.I.A, de Freitas C.R., Epiphytic lichens as biomonitors of
airborne heavy metal pollution, Environmental and Experimental Botany,
88, 24– 32, 2013
16. http://electronicdesign.com/components/sensible-sensors-it-s-control-thing
17. http://www2.chemistry.msu.edu/faculty/reusch/virttxtjml/spectrpy/uv-
vis/spectrum.htm
18. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/58/Tlc_sequence.svg
19. http://www.separations.us.tosohbioscience.com/Products/HPLCColumns/
20. http://www.elsichrom.se/components.html
21. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4b/Agilent1200HPLC.j
pg
22. http://people.whitman.edu/~dunnivfm/C_MS_Ebook/CH2/Figures/Fig_2_1
1_Columns.jpg
23. http://www.thetruthaboutforensicscience.com/wp-
content/uploads/2013/09/GC-column-inside.png
24. http://isic.epfl.ch/files/content/sites/isic/files/images/general_services/ssmi/
TSQ8000.jpg
25. http://www.qreferat.com/files/alimentatie-nutritie/46_poze/image130.jpg
26. https://en.wikipedia.org/wiki/Bioindicator#cite_note-2
27. https://en.wikipedia.org/wiki/Bioassay
28. https://en.wikipedia.org/wiki/Bioindicator
153

Controlul Poluantilor Chimici - Suport Curs Seminarii Si Laborator - Beldean PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Controlul Poluantilor Chimici - Suport Curs Seminarii Si Laborator - Beldean PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Controlul poluanţilor chimici ai

----Cromatografia de lichide de înaltă performanţă (HPLC)

Cauze poluării şi clasificare

Poluarea mediului se poate datora surselor naturale şi surselor antropice. În

Pe lângă origine, sursele de poluare mai pot fi clasificate:

Luând în considerare clasificarea şi tipurile de surse de poluare, în acţiunea

De asemenea trebuie să ne punem întrebarea “unde controlăm poluanţii

La întrebarea ”cum controlăm poluanţii chimici?” răspunsul este:

Nu se poate pune problema controlului poluanţilor chimic fără a nu se

Desigur că în acţiunea de control al poluanţilor chimici un aspect important

Controlul poluanţilor chimici ai mediului are drep scop stabilirea prin

Alegerea metodei de analiză derivă din necesităţile impuse de monitorizare

Metodele clasice de control implică metodele chimice în care diferiţi

Metodele chimice de analiză se clasifică în două mari categorii şi anume:

Datorită avantajelor oferite şi aplicabilităţii largi în multe domenii de

Gravimetria cuprinde totalitatea metodelor de analiză cantitativă care,

În controlul poluanţilor chimici cele mai utilizate sunt metodele directe

%X = [(a x fg) / P ] x 100

Exemplu: determinarea gravimetrică a Fe3+, implică precipitarea acestuia sub

fg = 2 Fe/ Fe2O3 = 2 x 55,85 / 159,69 = 0,6994

fie în grame Fe3O4 caz în care

fg= 2 Fe3O4 / 3 Fe3O4 = 2 x 231,54 / 3 x 159,69 = 0,9666

Etapele analizei gravimetrice

Analiza gravimetrică cuprinde şase etape după cum urmează:

Această etapă are rolul de a selecţiona tipul şi cantitatea de probă care va fi

Are rolul de a distruge matricea în care este prins componentul de interes şi

Tratamentul fizico-chimic – dizolvarea

Dizolvarea este operaţia prin care un material (element, substanţă compusă,

Tratamentul fizico-chimic - Dezagregarea

Dezagregarea este aplicabilă atunci când substanţele de interes nu se

Dezagregarea alcalină utilizează ca fondanţi hidroxizi, carbonaţi sau oxizi

Precipitarea este operaţia prin care componentul (sau componenţii) de

De foarte multe ori operaţia de precipitare este însoţită de o co-precipitarea

Filtrarea şi spălarea precipitatelor

Filtrarea este operaţia prin care se separă cantitativ precipitatul de soluţia

Pentru spălare se folosesc o serie de soluţii de spălare care variază de la un

Sunt etapele finale de prelucrare a precipitatelor înaintea etapei de cântărire.

Uscarea presupune un tratament termic la o temperatură sub 400ºC şi are

Calcinarea este operaţia de tratare termică la temperaturi cuprinse între

Cântărirea la balanţa analitică

Este etapa finală a analizei grevimetrice şi are rolul de a stabilii cantitatea

Determinarea gravimetrică a fierului în probe de ape uzate

Fierul este un element omniprezent în probele de apă, care se găseşte în

Precipitare: Fe3+ + 3NH4OH → Fe(OH)3↓ + 3NH4+

Calcinare: 2Fe(OH)3 → Fe2O3 + 3H2O

Scopul lucrării este acele de a familiariza studenţii cu etapele determinării

Determinarea gravimetrică a Fe3+, implică precipitarea acestuia sub formă

fg = 2 Fe/ Fe2O3 = 2 x 55,85 / 159,69 = 0,6994

Cantitatea ionilor de fier Fe3+ din proba de apă uzată se calculează cu

(grame) Fe3+ = [(a x fg) x 1000] /Vp

Metodele volumetrice (titrimetrice) de analiză sunt metode capabile să

unde A şi T reprezintă analitul şi titrantul, iar a şi t reprezintă coeficienţii

unde CT reprezintă concentraţia titrantului, iar VT volumul acestuia.

În continuare sunt tratate individual fiecare metodă titrimetrică, punându-se

Este metode volumetrică care are la bază o reacţie de neutralizare dintre un

(după: Hodisan şi colab., 2002)

În practică pentru analiza bazelor se folosesc de regulă acizi minerali tari

Un aspect extrem de important al determinărilor titrimetrice îl constituie

În ceea ce priveşte utilizarea acestei metode de analiză în controlul

Titrimetria redox sau de oxido-reducere este metoda analitică care are la

Potenţialul redox este dat de ecuaţia lui Nernst

Pentru determinarea speciilor oxidante se folosesc agenţi reducători, iar

I2 + 2S2O32- → 2I- + S4O62-