Cap.

Chimizarea agriculturii în contextul societăţilor

contemporane.

1.1 Chimizarea agriculturii şi criza energetică.

Amploarea cercetărilor ştiinţifice, începând cu a doua jumătate a secolului

XX a permis o sursă gigantică pentru sporirea productivităţii în agricultură.
Această evoluţie a devenit posibilă şi datorită intensificării procesului de
producţie prin mecanizare si chimizare.
În timp au existat preocupări pentru reducerea la strictul necesar a
consumurilor de energie şi combustibili atât în domeniul prelucrărilor cât şi în
domeniul fertilizării solurilor.
În general agricultura de tip industrial se caracterizează printr-un consum
ridicat de energie.
La analiza pe factori de producţie a consumului de energie în agricultură
mondială s-au constatat procentual următoarele repartiţii:

 Chimizare (îngrăşăminte, pesticide) -34%

 Mecanizare (arat, prăsit, recoltat) -20%

 Transporturi (materiale, recoltă) -17%

 Irigare -11%
  Creşterea animalelor -8%

 Conservarea produselor -6%

 Alte consumuri -4%

TOTAL 100%

Resursele energetice utilizate în agricultură sunt de două tipuri :

-resurse energetice fosile (convenţional limitate) în care se includ
cărbunii, petrolul, gazele naturale, energia nucleară, ce se epuizează în timp;
-resurse energetice inoibile (neconvenîionale) reprezentate prin energia
solară, energia eoliană, energia hidraulică.
Luând în considerare toate formele de energie consumate la un hectar
pentru cultura plantelor rezultă în medie, o cantitate de 20-25GJ (1GJ=109J),
însemnând ca la nivelul întregii noastre ţări, aceasta reprezinta o cantitate de
200-250 milioane GJ, chimizării revenindu-i 61,6 %, fapt ce impune în
contextul crizei energetice, luarea unor măsuri care să ducă la imbunătăţirea
tehnologiilor de producere, de aplicare şi de eliminare a oricărei forme de risipă .
În acelaşi context, se impune şi stabilirea raţională a sortimentului de
îngrăşăminte având în vedere consumurile energetice diferenţiate, necesare
producerii lor.
Astfel pentru producerea unui kg de îngrăşăminte cu azot s.a. se consumă
60 MJ, pentru 1kg fosfor s.a. se consumă 9,6 MJ .
Consumurile energetice variază în funcţie de materiile prime folosite la
fabricarea îngrăşămintelor şi de sortimentul de îngrăşăminte.
La noi în ţară, tehnologia fabricării îngrăşămintelor cu azot se bazează pe
folosirea gazului metan.
 În cazul fabricării pesticidelor, consumurile de energie sunt mult mai
ridicate comparativ cu îngrăşămintele.
Erbicidele se obţin cu un consum de energie de circa 10 ori mai mare faţă
de îngrăşăminte.
Din totalul energiei consumate pe întreaga economie, energia consumată
pentru îngrăşăminte reprezintă circa 1%. Pe totalul agriculturii, consumul de
energie reprezintă circa 3,5% din energia convenţională utilizată în economia
ţării noastre.
După studiile intreprinse, se estimează că în întreaga lume circa 30% din
alimentele de origine vegetală se datorează folosirii îngrăşămintelor chimice în
agricultură.
În medie, o cantitate de 100.000 tone îngrăşăminte, aduce un spor de
producţie care echivalează cu recolta ce se obţine de pe suprafaţa de 400.000-
500.000 ha.
S-a constatat ca gradul de intensivizare al agriculturii unei ţări creşte odată
cu cantitatea de îngrăşăminte folosită la unitatea de suprafaţă. Un rol important
în sporirea şi asigurarea producţiei agricole îl au pesticidele.
Se estimeaza ca anual pe glob, datorita bolilor şi dăunătorilor, se pierde la
cereale o cantitate de 340 milioane tone, cantitate suficienta pentru a hrăni un
miliard de oameni pe timp de un an.
Pierderi importante de recoltă se produc şi datorita buruienilor, impotriva
carora se utilizeaza erbicidele. Aceste pierderi se ridică la 5-10% din recolta
potenţiala a plantelor.
Asupra rolului chimiei în viitorul omenirii au existat şi păreri eronate.
Astfel, chimistul francez Charmpagnat, americanul W. Alsberg, au ajuns
la concluzia că pe viitor rolul agriculturii va scădea, dezvoltându-se în acelaşi
timp chimia ca ramură de producţie. Trebuie înţeles faptul că, chimia ajută
agricultura fără a-i diminua rolul sau primordial în a asigura hrana necesara
pentru omenire.
Se impune ca pe viitor, în cadrul unei agriculturi intensive, să crească,
cantitatea de îngrăşăminte s.a. la hectar, deşi o cale mai eficientă este folosirea
raţională a îngrăşămintelor.

1.2 Fertilizarea organo-minerală –mijloc esenţial de sporire

a producţiei

Diferitele studii efectuate în mai multe ţări de către F.A.O. evidenţiaza

faptul că îngrăşămintele constituie mijlocul principal de sporire a producţiei
agricole la hectar.
Într-un studiu efectuat în 41 de ţări se evidenţiază legătura strânsă dintre
consumul de îngrăşăminte şi producţia la hectar. Indicele valorii producţiei
creşte în cele 41 de ţări analizate odată cu cantitatea de îngrăşăminte folosită.
Producţia agricolă la unitatea de suprafaţă exprimată valoric a fost mai
mare în Belgia, Olanda si Japonia, ţări cu un consum mediu de 400-500 kg/ha în
timp ce în Thailanda, India, Siria, Indonezia, consumul mediu scăzut de
îngrăşăminte la hectar arată şi producţia mică la unitatea de suprafaţă.
Alt studiu efectuat în S.U.A. pe o perioadă de 85 de ani a stabilit ca între
1870 si 1914 (44 de ani) creşterea producţiei la hectar s-a datorat luării în cultură
de noi terenuri; între 1918 şi 1940 (22 de ani) mecanizării, iar între anii 1940 şi
1955, utilizării îngrăşămintelor, soiurilor selecţionate, seminţe hibrid si irigaţiei
(sporul îngrăşămintelor a fost dublu).
Din datele furnizate de F.A.O. rezultă că 40-50 % din sporul de recoltă
revine îngrăşămintelor, cu limite de variaţii foarte largi de la o ţără la alta.
 La noi în ţară s-a stabilit că la aportul de producţie îngrăşămintele
contribuie cu 38%, lucrările solului cu 34,5%, rotaţia culturilor cu 15% şi
sămânţa selecţionată cu 12,5%.
Un rol important în sporirea producţiei agricole îl au pesticidele. Se
estimează că anual pe glob, datorită bolilor şi dăunătorilor se pierd circa 340
milioane tone cereale, cantitate suficientă pentru a hrăni un miliard de locuitori
timp de un an.
Toate acestea definesc cu prisosinţă rolul şi importanţa agrochimiei ca
factor decisiv în sporirea producţiei agricole.
Îngrăşămintele chimice, constituie principalul mijloc de a asigura culturile
agricole cu elementele nutritive necesare. Dintre îngrăşămintele chimice cu azot,
care aplicate singure aduc sporuri mari de recoltă. Îngrăşămintele cu fosfor aduc
sporuri mari de recoltă atunci când se folosesc alături de cele cu azot.
Îngrăşămintele organice prezintă o importanţă deosebită deoarece sporesc
conţinutul materiei organice din sol şi îmbunătăţesc compoziţia humusului,
sporesc capacitatea de retinere a apei şi cea de schimb cationic, micşorând pâna
la anihilare tendinta de acidifiere, activitatea biologică se intensifică pe toată
durata de menţinere în sol a materialului organic introdus ca îngrăşământ, atât ca
urmare a faptului că populaţia microbiană introdusă în sol odată cu gunoiul
întrece pe cea existentă, cât şi a sursei de hrană şi energie care i se asigură.
 Cap.II
2.1 Caracterizarea condiţiilor naturale
2.1.1 Poziţia geografică

Teritoriul orăşenesc Siret este situat în partea de NNE a judeţului Suceava,

la circa 42 km N de municipiul Suceava şi la 19 km NE de oraşul Rădăuţi.

2.1.2 Geomorfologia, geologia si litologia

Geomorfologia
Teritoriul se suprapune platformei moldoveneşti, făcând parte dintr-o
subunitate a Podişului Sucevei şi anume din masivul Zaranca-Dragomirna
(şoseaua Bălcăuţi).
Altitudinea medie a reliefului este în jur de 375m , maxima de 436,6m
înregistrându-se în dealul Mănăstioara, iar minima de 285m în lunca Siretului,
energia de relief este de 150 m.
Relieful acumulativ de vârsta cuaternară este reprezentat în cadrul acestui
teritoriu de trei nivele de terasă, care se ridică deasupra luncii.
Pe formele de relief mai înalte, erozivo-structurale, s-au format soluri
cernoziomoide, cambice.
Alternanta de roci argiloase şi argilo-nisipoase, cu o compoziţie
mineralogica iniţială mai fină, a generat o dezvoltare pe verticală mai redusă,
Iar datorită iluvierii argilei şi formării unui orizont B, mai compact, marea
majoritate a solurilor sunt afectate de procese de hidromorfism în diferite grade
de intensitate.
Pe nivelul trei de terasă a Siretului (60m altitudine relativă )
s-au dezvoltat soluri brune luvice, aceasta datorită depozitelor de terasă cu un
conţinut iniţial sporit de quarţ.

Geologia
Teritoriul oraşului Siret se suprapune peste unitatea geostructurală a
Platformei Moldoveneţti, fiind alcătuit dintr-un soclu dur, precambian, puternic
cutat şi metamorfozat şi o cuvertură necutată de vârsta post proterozoică.
Mişcarea de ridicare a Podişului Moldovenesc ca şi retragerea treptată a
mării spre SE a dus la formarea unei structuri monoclinale cu o înclinare de 4,5-
6m/km, adica de ½ grade (dupa N. Macarovici).
În zonă solurile s-au dezvoltat toate pe cuvertura postproterozoică,
alcătuită în zona Siretului, din depozite hegloviene peste care s-au mai suprapus
şi depozite volhiniene.
Buglovionul este alcătuit dintr-o succesiune de argile carbonatate, nisipuri
carbonatate şi argile nisipoase. Peste orizontul de argile şi nisipuri urmează un
strat calcaro-grezos de 0,3-3m. Deasupra orizontului calcaro-grezos se dispun
sedimente argiloase cu intercalatii de nisipuri de vârstă inferioară.
Cuaternarul este reprezentat prin depozite aluvionale şi depozite de terasă,
întâlnite de-a lungul râului Siret.

Litologia
Pe teritoriul oraşului Siret s-au întâlnit doar roci sedimentare, care au
servit ca material pentru formarea solurilor.
 Astfel, pe teritoriul studiat predomină argilele şi depozitele aluviale, iar pe
suprafeţe mai restrânse se întâlnesc luturi loessoidizate, nisipuri, grezii si
depozite coluviale.

2.1.3 Hidrologia şi hidrogeologia

Hidrologia
Suprafaţa studiată aparţine în întregime bazinului hidrografic Siret. Din
partea de NV , cu un curs general spre est, teritoriul este străbătut de acest râu,
care este puternic meandrat, însoţit pe partea stângă de numeroase belciuge şi
cursuri de ape părăsite şi în cea mai mare parte înmlăştinate.
Regimul hidric, atât al râului Siret, cât şi al pâraielor Mănăstioara şi
Gavan, ne arată că alimentarea lor este pluvio-nivală, cu un maxim la începutul
verii şi un minim iarna.

Hidrogeologia
Studiile hidrogeologice din această regiune ne arată că teritoriul se
încadrează din acest punct de vedere în raionul podişurilor structurale, în care se
întâlnesc două categorii de ape subterane: ape de adincime şi ape freatice.
Apele de adâncime sunt întâlnite în depozite mai vechi (palozoice,
mezozoice si terţiare). Sub presiunea hidrostatică au caracter ascensional. Din
punct de vedere al chimismului ele sunt puternic mineralizate.
Apele freatice au rezerve mari datorită litologiei precipitaşiilor abundente,
evapo-transpiraţiei relativ reduse, ca şi vegetaţiei capabile să reţină apa din
precipitaţii.
 Ele sunt cantonate în cantităţi mari în depozitele sarmatiene ca şi în
depozitele de terasă şi în pietrişurile din lunca Siretului. Cu excepţia apelor
freatice din lunci, ele apar la zi în partea inferioară a pantelor.

2.1.4 Principalele caracteristici ale climei

Clima
Pentru caracterizarea climatică a teritoriului Siret s-au folosit datele
furnizate de Staţia meteorologică Siret.
Teritoriul Siret se incadrează din punct de vedere climatic în provincia
Koppen-D.f.k.( climat temperat continental cu nuanţa boreală) cu temperatura
celei mai calde luni sub 180C, şi cu ierni geroase cu temperaturi scăzute peste 4
luni pe an.

Temperatura
Temperatura medie anuală este la Siret de 6,50C.
Repartiţia lunară a temperaturii medii este urmatoarea:

Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec An
Grade -9,9 -6,9 -3,1 5,1 11,7 15,3 17,8 14,6 14,6 8,7 7,9 -5,4 6,5
C

Temperatura maximă absolută a fost de 33,60C în 3 iunie 1964, iar minima

absolută înregistrată a avut valoarea de –32,50C în 27 ianuarie 1954.
 Pentru Podişul Sucevei, data medie a primului îngheţ de toamnă este în
prima decadă a lunii octombrie, iar datele medii ale ultimului îngheţ în jurul
datei de 1 mai, datele extreme ale primului şi ultimului îngheţ sunt devansate cu
15 –20 zile.

Precipitaţii
Media precipitaţiilor anuale este la Siret de 627,3mm şi are urmatoarea
repartiţie lunară:

Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec An
mm 18.9 23,4 14,3 57,7 69,2 106,6 103,1 65,5 81,9 70,9 27,0 16,9 627,3

Din datele de mai sus remarcăm un maxim de precipitaţii în luna iunie şi

un minim în luna martie.

Vânturile
Întrucât oraşul Siret nu are o staţie meteorologică mai mare, care să
furnizeze toate datele necesare s-au luat datele furnizate de staţia Rădăuţi:

Directia
N NE E SE S SV V NV Calm
Frecventa
5,7 4,0 6,5 14,3 2,1 5,9 12,3 33,2 16,0
Intensitatea
2,8 2,4 3,5 4,5 2,2 3,6 3,9 6,4

Circulaţia atmosferică este în interdependenţa cu umezeala relativă a

aerului şi nebulozitatea atmosferică.
Pentru Rădăuţi, umezeala relativă a aerului are următoarele valori:

Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec An
% 88 88 81 73 76 75 77 79 81 83 83 87 81

La Rădăuţi, nebulozitatea atmosferică este:

Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec An
% 6,7 7,4 6,9 6,1 6,1 5,4 5,2 4,7 5,2 5,0 7,1 7,1 6,2

Indici climatici şi alte caracteristici climatice

Teritoriul oraşenesc Siret se încadreaza în formula climatică Koppen

D.f.k. ce corespunde unui climat continental cu nuantă boreală.
Temperatura lunii celei mai reci este sub 80C, iar a lunei cele mai calde
sub 180C.
Precipitaţiile cad tot timpul anului, înregistrând un maxim în luna iunie şi
un minim în luna decembrie. Indicele de aciditate De Martonne are valoarea de
39,7.

2.1.5 Vegetaţia naturală şi cultivată

Vegetaţia naturală

Teritoriul oraşului Siret este situat în zona padurilor de stejar şi mixte de

tip central european.
Predomină stejarul (Quercus robus) şi gorunul (Quercus petraca) la care se
mai adaugă : fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus betulus), arţarul
tătărăsc (Acer tataricus), frasinul (Fraxinus excelsior). În zonele cu exces de
umiditate creşte plopul alb (Populus alba), salcia albă (Salix alba), arinul negru
(Alnus glutinosa).
Subarboretul este reprezentat prin : alun (Corylus avellona), călin
(Vibarnum opulus ), păducel (Crataegus monogina), soc (Sambucus nigra).
Ca specii ierboase în pădure întilnim: firuţa (Poe nemoralis), clopoţeii
(Campanula patula), măcriş (Rimex acitosella), rogozul (Carex sp) ca şi feriga
(Dryopterix filix mas).
Vegetaţia ierbacee întâlnită pe fânete şi păşuni este alcătuită din asociaţii
de ierburi xeromezofile stepizate secundar, având o productivitate medie, în
care predomină : păiuşul (Festuco sp) şi iarba câmpului (Agrostis termis). O
capacitate mai mare de furajare o formeaza asociaţiile de zazanie ( Lolium
perene), timoftica (Phleum proteuse ), golomitul ( Doctylis glomerato), trifoiul
mărunt (Medicago lupuline ), patlagina (Plantago lanciolato), traista ciobanului
(Capsella lurso pastoris ), ghizdeiul (Lotus corniculatus ).
În zonele umede creşte rogozul (Carex rostrate), calcia (Caltha lacto) şi
diferite specii de Ronunculus, podbal ( Tussilago farfare ).

Vegetaţia cultivată şi buruienile din culturi

Este reprezentată de următoarele plante : cereale păioase, porumb, cartof,

sfeclă de zahăr, in pentru fuior, mazăre, fasole şi plante furajere.
Dintre buruienile cele mai frecvente pe care le întâlnim menţionăm :
pălămida (Cirsium arvense ), mohorul (Setarie glauca ), măzărichea (Vicia
tetrasperma ), neghina (Agrostemna githago ), rapita sălbatică (Brassica rapa ),
volbura (Covnelnelus arvensis), coada calului (Equisetum sp), etc.
 2.1.6 Fauna solului
Lumea animală din soluri este constituită din microfauna si macrofauna.
Macrofauna din sol este reprezentată de rozătoare : popândăul
(Spermophilus citilus ), hârciogul (Cricetus cricetus), şoareci ( Micritus arvelis).
Mai întâlnim viermi şi insecte. Importanţa acestora în procesele de formare a
solului este mare deoarece prin activitatea lor provoacă în sol schimbări fizico-
mecanice, chimice şi microbiologice.
Microfauna este constituită din protozoare şi rotifere ce apar mai frecvent
în solurile cu umiditate mai mare şi ajută la descompunerea materiei organice, la
fel ca şi o serie de bacterii aerobe şi anaerobe.

2.1.7 Principalele tipuri zonale şi azonale de sol

Solurile
Complexul condiţiilor climatice din zonă (temperatura medie anuală de
6,50C şi precipitaţii medii multianuale de 627,3mm) alături de roca parentală,
granulometria acestuia şi vegetaţia au determinat particularitaţile învelişului de
sol specific zonei.

Soluri cernoziomoide

S-au format în condiţii de relief reprezentate de podiş, având un drenaj

slab, iar textura materialelor parentale este fină. Climatul sub influienţa căruia s-
a format şi evoluat este mai umed şi cu temperaturi mai scăzute fiind situate în
arealul pădurilor de foioase, dar s-au format sub vegetaţie ierboasă de fâneată
(de obicei secundară ). Procesul de formare se desfaşoară în zone în general
neprielnice formării şi acumulării de humus de tip mull calcic.
Se consideră totuşi, că acumularea intensă de mull calcic, se datorează
unor condiţii locale specifice vegetaţiei ierboase cu fâneaţa bogată care lasă în
sol cantitaţi mari de resturi organice cu un conţinut ridicat în substanţe proteice
şi minerale. Fiind un sol cernoziomoid cambic are următoarea alcătuire
morfologică a profilului: Am-Bv-C.
Majoritatea acestor soluri prezintă în mod frecvent neoformaţiuni
specifice, reprezentate prin pelicule organominerale. Acestea sunt rezultatul
solidificării în zone cu clima umedă şi răcoroasă, sau sub influienţa, cândva, a
unei supraumeziri, conditii favorabile migrării de humus şi de particule minerale
din partea superioară şi depunerii acestora în orizontul subiacent lui Am, sub
formă de pelicule.
Textura, de cele mai multe ori, este fină, pină la mijlocie, iar structura este
glomerulară şi bine dezvoltată în orizontul Am şi mai slab dezvoltată în
orizonturile subiacente.

Soluri brune argiloiluviale

Au apărut şi evoluat în aceleaşi condiţii de relief şi climă ca solurile

cernoziomoide, dar spre deosebire de acestea, s-au format sub vegetaţie de
pădure şi bioacumularea a fost mai puţin intensă astfel, humusul, în componenţa
căruia au intrat acizii huminici şi fulvici, au dus la formarea unui orizont Ao-
acric. Alternarea fiind intensă, au rezultat cantitaţi apreciabile de argilă, având
loc migrarea potenţială a coloizilor minerali (argilă, oxizi şi hidroxizi de fier şi
mangan) care au dus la formarea unui orizont Bt.
 Morfologia profilului de sol este de tipul Ao-Bt-C. Textura este
diferenţiată pe profil, de la mijlocie, la suprafaţă, la fină, în orizontul Bt, iar
structura este relativ bine dezvoltată în orizontul Ao, ea devenind slab
dezvoltată odată cu adâncimea.

Soluri brune luvice

Condiţiile de formare sunt, în general, aceleaşi cu ale solurilor brunice

argiloiluviale, ocupând însă terenuri mai slab drenate, deci aflate sub influienţa
unei cantităţi mai mari de apă, ceea ce a dus orientarea solidificării în direcţia
luvierii. Materialele parentale la acest tip de sol sunt mai sărace în calciu.
Morfologia profilului de sol este : Ao- El-Bt-C.
Datorită migrării intense a coloizilor sub orizontul superficial s-a separat
un orizont El (sărăcit în argilă şi materie organică ). Pe profil se întâlnesc
pelicule de argilă şi pete de oxizi de fier în Bt.
Textura este diferenţiată pe profil, de la mijlocie la suprafaţă la , fină, în
Bt, iar textura în orizontul El se menţine tot medie sau înclină spre grosieră, deci
conţinutul de argilă scade.
Structura în orizontul superior este grăunţoasă, dar slab dezvoltată, iar
orizontul El, este nestructurat.

Luviosoluri albice

Sunt răspândite în aceleaşi areale cu solurile brune argiloiluviale şi brune

luvice, având aceleaşi condiţii generale de formare, cu unele diferenţe.
Ele ocupă suprafeţe plane şi depresionare lipsite de drenaj extern şi intern,
ceea ce a dus la orientarea solidificării în direcţia unei intense aluvieri.
 La acest tip de sol, morfologia profilului este Ao-Ea-Bt-C. In orizontul Bt
se întâlnesc pelicule de argilă groase şi continue care acoperă, în întregime
feţele agregatelor structurale şi umplu complet porii. Neoformaţiile din Ea si Bt
se prezintă sub formă de concreţiuni si bolovane.
Textura este medie la suprafaţă şi fină în profunzime, structura la suprafaţă
este slab dezvoltată, iar în Bt este prismatică bine diferenţiată.

Soluri gleice

Se întâlnesc dispersate în condiţii specifice, cum ar fi apa freatică la mică

adâncime, sub formate pe argilă şi sub vegetaţie ierboasă, având în componenţă
şi plante hidrofile.
În formarea lor, caracteristice sunt procesele de gleizare, determinate de
prezenţa excesului de apă de provenienţă freatică (de unde şi denumirea lor de
soluri gleice ).
Morfologia profilului de sol este de tipul Ao-Ago-Gr. Textura este
variabilă, fiind în mare parte determinată de granulometria materialului parental.

Coluvisoluri

Acest tip de sol se defineşte prin material nehumifer, acumulat la baza

versanţilor sau pe versanţi într-un strat de peste 50 cm grosime, cu sau fără
orizont A.
Profilul este de tipul Ao-C, textura este variabilă dar nediferenţiată pe
adâncime.
 Cap.III

Cartarea agrochimică a solurilor

Utilizarea an de an a îngrăşămintelor chimice şi organice, precum şi

folosirea amendamentelor, la care se adaugă extragerea din sol odată cu recolta a
elementelor nutritive, la care se adaugă procesele de fixare a acestor elemente,
duce implicit la modificări ale stării afective şi potenţiale de fertilitate a solurilor.
Datorită acestor factori, în agricultură intensivă devine imperios necesară
cunoasterea permanentă a stării de fertilitate şi de aprovizionare cu elemente
nutritive accesibile plantelor, ca şi a evoluţiei stării de fertilitate în vederea
aplicării unui sistem national şi economic de fertilizare, precum şi pentru
calculul bilanţului elementelor nutritive.
Cartarea agrochimică este o operaţiune complexă ce se desfaşoară pe teren
şi în laborator, în urma căreia pe baza analizelor chimice se transpun pe hărţi (1:
2000, 1: 5000, 1: 50000 ) se delimitează suprafeţe de soiuri cu însuşiri
asemănătoare (pH,fosfor, potasiu, humus) denumite cartograme, în vederea
stabilirii gradului potenţial de fertilitate a solurilor unei unitaţi agricole şi a
elaborării unor recomandări ştiinţifice privind ameliorarea şi fertilizarea
solurilor.
Cartarea agrochimica se efectueaza de catre Oficiile Judeţene de Studii
Pedologice şi Agrochimice odată la 4-5 ani, pentru culturile legumicole de câmp,
la 2 ani pentru culturile legumicole de câmp, anual în solarii şi de 2 ori pe an la
culturile din spaţiile protejate.
 3.1 Modul de lucru

Cartarea agrochimică a solurilor comportă mai multe faze de lucru şi

anume:

1. Faza pregătitoare
2. Faza de lucru
3. Faza de laborator
4. Faza de birou

3.1.1 Faza pregătitoare

Această fază cuprinde următoarele acţiuni principale:

-Legătura cu unitatea beneficiară
-Pregătirea bazei topo-pedologice de lucru
-Pregătirea materialelor de teren pentru recoltarea probelor agrochimice de
sol.
În această etapă pregătitoare cartării propriu-zise se intocmeşte baza
topografică şi pedologică pentru lucrul în teren şi se pregătesc materialele
necesare la recoltarea probelor de sol.
Baza topografică se intocmeşte la scara de 1:10000 sau 1:5000 si trebuie
să conţină toate elementele planimetrice şi nivelitice.
Pregătirea bazei topografice constă din urmatoarele acţiuni:
-Obţinerea unei copii pe ozalid a bazei topografice propriu-zise la
scara corespunzătoare;
-Trasarea tarlalelor topografice după evidenţa O.C.O.T.A;
 -Trasarea cu o linie continuă groasă de 1mm cu tuş verde sau
cariocă, a limitei unităţilor cartografice de sol sau a grupelor de unitaţi de sol.
Baza topografică serveşte la trasarea parcelelor de recoltare a probelor
agrochimice de sol. Tot în perioada pregătitoare activitaţii de teren se face
pregătirea şi condiţionarea materialelor de lucru pentru recoltarea probelor de
sol agrochimice si anume:
-Lăzi
-Cutii de carton pentru minim 300g sol (numerotate şi parafinate )
-Sonde agrochimice
-Suporţi metalici.
Aceste materiale se trimit la unitatea beneficiară.

3.1.2. Faza de teren

Această fază cuprinde urmatoarele actiuni principale:

 Prezentarea la unitatea beneficiară;
 Înlocuirea planului de lucru;
 Recunoaşterea terenului;
 Recoltarea propriu-zisă a probelor de sol agrochimice;
 Îndrumarea şi controlul lucrărilor de cartare.

Recunoaşterea teritoriului unitaţii-se face împreună cu şeful de fermă, cu

care ocazie se efectuiază delimitarea culturilor existente în teren, se delimitează
limitele parcelelor de recoltare a probelor de sol.
Parcelele agrochimice delimitate trebuie să conţină unităţi omogene de sol,
să aibă o forma geometrică dreptunghiulară cu raportul lungime-laţime 1:4 şi o
mărime de maximum 1ha pe soluri foarte puternic erodate şi 2ha pe soluri slab
şi moderat erodate. Pe versant parcelele de recoltare se delimitează paralel cu
curbele de nivel.
Recoltarea probelor de sol agrochimice- se face sub supravegherea directă
a beneficiarului şi a tehnicianului recoltator de către o echipă formată din 4-5
muncitori instruiţi în mod special. Fiecarui muncitor din echipă i se repartizează
un anumit număr de parcele din care recoltează probele de sol.
Proba de sol agrochimică esta o probă medie care se constituie din 25-40
probe partiale, recoltate cu sonda agrochimică, din diferite puncte ale parcelei.
Se parcurge parcela de recoltare în zig-zag probele recoltându-se de la o
adâncime de 0-25cm şi în număr de 25 în cazul terenurilor plane normal
aprovizionate cu elemente nutritive, 30 de probe în cazul solurilor puternic
erodate, slab aprovizionate cu elemente nutritive.
În scopul testării stării de aprovizionare a solurilor cu
microelemente,probele de sol se recoltează separat şi numarul lor trebuie sa
reprezinte circa 5% din numărul total al probelor de sol agrochimice.
Pentru caracterizarea agrochimică a solurilor paşunii ce aparţine
Consiliului Local Siret, judeţul Suceava, s-au recoltat 38 de probe medii de sol
de pe suprafaţa de 200 ha.
Recoltarea probelor medii de sol s-a făcut cu sonda agrochimică pe o
adâncime de 0-10cm din câte 20-25 puncte ale parcelei agrochimice în
suprafaţă de 3 ha la 6 ha.
Suprafeţele de teren de pe care s-au recoltat probele medii de sol sunt
reprezentate pe cartograme prin linii întrerupte şi poartă în mod convenţional
denumirea de “parcele de recoltare”.
Fiecare probă de sol recoltată în teren poartă un numar care este înscris în
partea de jos a fiecarei parcele de recoltare în cartograme:
 Probele de sol astfel recoltate în cutii de carton numerotate si parafinate,
au fost aduse la O.S.P.A. Suceava şi supuse analizelor de laborator.

3.1.2 Faza de laborator

Analizele chimice de sol au fost efectuate dupa o metodologie unitară pe

ţară, elaborată de Academia de Stiinţe Agricole şi Silvice-Institutul de cercetare
pentru Pedologie şi Agrochimie Bucureşti.
Analizele pentru studiul agrochimic cuprinde analize de serie mare,
analize de serie mică şi analize speciale.

Analizele de serie mare se referă la analizele chimice care se fac la

toate probele de sol şi anume:
-Reacţia solului (pH-ul) s-a măsurat în suspensie apoasă, potenţiometric cu
cuplu de electrozi de sticlă şi calomel săturat.
-Continutul în fosfor mobil din sol s-a dozat în extract cu o solţie de
acetat-lactat de amoniu la pH=3,7 determinat prin metoda Egner-Riehm-
Domingo.
Conţinutul în potasiu mobil din sol, extras cu o soluţie de acetat-lactat de
amoniu şi determinat prin metoda fotometriei de flacără (Egner-Riehm-
Domingo).
Analizele de serie mică – se efectuiază pentru un număr restrâns de probe
şi anume:
-Pentru 10% din probele de sol se determină următorii indici agrochimici:
suma bazelor schimbabile (SB), aciditatea hidrolitică (AH) gradul de saturaţie în
baze (V%) şi conţinutul în aluminiu schimbabil; probele de sol se aleg în funcţie
de pH, cu valori ale pH-ului (H2O) mai mici de 5,8.
-Pentru 5% din probele de sol recoltate provenite din solurile alcaline şi
neutre, saturate în baze cu valori ale pH-ului mai mari decât 7,5 se determină
conţinutul de carbonaţi alcalino-pămintoşi;
-Pentru 10 % din probele de sol recoltate se determină conţinutul de
humus şi se stabileşte indicele azot (IN) dupa relaţia:

IN= % humus x V %
100
Bazele schimbabile (SB) s-au dozat în extract de HCl, 0,1N prin metoda
Koppen.
Conţinutul în aluminiu schimbabil s-a determinat dupa metoda Sokolov.
Conţinutul de humus s-a estimat prin metoda cromatometrică în varianta
Schollenberger.
Gradul de saturaţie în baze s-a calculat dupa formula:

V= SB x100
SB+Ah
Gradul de saturaţie în baze esre trecut pe cartograma pH-ului, iar indicele
azot al solului obţinut prin înmulţirea conţinutului procentual de humus cu
gradul de saturaţie în baze (IN= HxV) este redat pe cartograma fosforului.

3.1.3 Faza de birou

Faza de birou cuprinde activitatea de cartografiere a indicilor

 agrochimicii stabiliţi, interpretarea lor şi elaborarea memoriului
agrochimic.
Prin cartograme agrochimice se înţelege transpunerea pe hărţi sau planuri
topografice a datelor privind elementele sau însuşirile chimice cartabile.
În acest scop se folosesc hărţi la scara 1:5000 sau 1:10000, scara hărţii
fiind funcţie de relief, de diversitatea condiţiilor de sol,etc.
Pentru fiecare element cartabil se întocmeşte o cartogramă.
Pe aceasta se delimitează parcelele de pe care s-au recoltat probele de sol,
pe acestea se trece elementul nutritiv cartat, se adoptă o legendă (limite de
interpretare a datelor) şi se delimitează prin semne convenţionale sau culori,
toate parcelele caracterizate prin valori ale elementului cartat situat intre
aceleaşi limite.
S-au elaborat urmatoarele cartograme:
-cartograma reacţiei chimice a solului (pH-ului)
-cartograma starii de aprovizionare cu fosfor mobil a solurilor (P-
AL)
-cartograma stării de aprovizionare cu potasiu mobil a solurilor (K-
AL)
-cartograma generală cu amplasarea culturilor.
Această fază mai cuprinde şi elaborarea planului de fertilizare.

3.2 Indici agrochimici ce caracterizeaza starea de fertilitate

a solului

De pe suprafaţa de 200ha au fost recoltate un număr de 38 probe de sol la

care s-au efectuat următoarele analize:
 -analize de serie mare: pH (H2O), P-AL (ppm); K-AL (ppm)
-analize de serie mică: conţinutul în humus H % aciditatea hidroolitică,
suma bazelor schimbabile, gradul de alteraţie în baze, indicele azot, aluminiul
schimbabil.

3.2.1 Reacţia solului

Influienţează în special asupra mobilitaţii sărurilor cu fosfor folosite ca

îngrăşăminte. Prin disocierea lor în soluţia solului se formează ioni fosfaţi
monovalenţi H2PO4, bivalenţi HPO4 şi trivalenţi PO4. Cel mai accesibil pentru
plante este ionul H 2PO4 care pe solurile puternic acide este predominant.
Cu cât ne apropiem de reacţia neutră a solului scade concentraţia acestui
ion, astfel că la un pH=7,2 concentraţia ionilor H2PO4 în solurile puternic
alcaline (pH>8,4) predomină ionii de HPO4 si PO4 care sunt greu accesibili
plantelor.
În ceea ce priveşte potasiul, mobilitatea în sol nu este influienţata de pH.
CA si Mg au mobilitate mai mare în solurile cu pH mai mic decât 6.
Fe, Mn, Zn, au mobilitate mai redusă pe solurile cu pH-ul mai mare de
7.5.
În general, mobilitatea elementelor nutritive în sol corespunde domeniului
cu pH-ul între 6.5-7.5, pe care îl preferă şi plantele.
Reacţia acidă a plantelor favorizează nutriţia plantelor cu anioni, iar
reacţia alcalină, nutriţia cu cationi.
Aciditatea solului se datorează concentraţiei ionilor de H+ si Al+3 aflaţi în
soluţia solului. După starea fizico-chimică în care se află ionii respectivi, se
deosebesc urmatoarele forme de aciditate:
 - aciditatea actuală – datorată concentraţiei ionilor liberi de H+ din
soluţia solului, respectiv concentraţiei ionilor de hidroniu (H3O)
+
;
- aciditatea potenţială – determinată de ionii de H+ şi Al+3 aflaţi în
stare adsorbită la complexul organo-mineral al solului.
Acidifierea solurilor este cauzată şi de folosirea
necorespunzătoare a îngrăşămintelor chimice cu azot (NH4NO3).
Reacţia solului influenţează şi activitatea microorganismelor din sol.
Astfel, bacteriile nesimbiotice fixatoare de N, au un pH de 6.5-6.8, iar bacteriile
nitrificatoare preferă un pH de 6.8-7.9.
Reacaţia solului influenţează şi rezistenţa plantelor la boli.
Reacţia acidă a solului favorizează creşterea concentraţiei soluţiei solului
în formele mobile Al+3,Fe+2,Mn+2, apărând fenomenul de toxicitate la plante.
Cu cat concentraţia activă a ionilor de Al+3 este mai mare decât
concentraţia activă a fiecăruia dintre cationii nutritivi, cu atât condiţiile de
nutriţie pentru plante cu acei ioni sunt mai rele, adsorbţia ionilor de
K+,Ca2+,Mg2+, la suprafaţa perilor radiculari fiind mai mică şi a acelora de Al3+
mai mare.
Apariţia Al în soluţia solului depinde şi de saturaţia solului cu baze. La
soluri cu acelaşi pH, Al mobil este în cantitate mai mare acolo unde gradul de
saturaţie cu baze este mai mic.
Creşterea conţinutului de Mn2+ solubil în soluţia solului datorită acidităţii
favorizează acumularea acestuia în plante în cantităţi mai mari decât cele
necesare, ceea ce determină tulburări în metabolismul substanţelor proteice şi al
glucidelor. Spre deosebire de aluminiu, care ramăne în cea mai mare parte în
rădăcini, manganul se acumulează mai mult în partea aeriană. Îngrăşămintele
chimice cu reacţie fiziologică acidă maresc mobilitatea ionilor Mn2+, în shimb
cele cu fosfor au efect în sensul micşorarii toxicitaţii Mn2+.
Excesul de Mn2+ este mult mai toxic decât cel de Al iar sensibilitatea
plantelor la acest exces variază în funcţie de specie. Astfel, la fasole simtomele
de toxicitate apar cand în ţesuturi se acumulează peste 1000 ppm Mn, iar la
mazăre peste 500 ppm.
Conţinutul ridicat în săruri solubile, pe lănga faptul că măreşte
alcalinitatea, influenţează nefavorabil însuşirile fizice, chimice si biologice ale
solului. Prezenţa sărurilor solubile de sodiu în cantitate mare determină scoaterea
ionilor de Ca2+ din complexul absorbtiv al solului şi saturarea lui cu ioni de Na+2.
Reacţia solului (pH-ul in apă) a fost determinată la toate probele de sol
recoltate în teren, în suspensie apoasă, pe cale potenţiometrică cu electrod de
sticlă.
Valorile pH-ului sunt înscrise cu zecimală în partea de sus a fiecărei
parcele de teren din cartagrama şi redat prin culori şi cifre, conform legendei
cartogramei reacţiei solului (pH-ului).
Reacţia solului (pH-ul) are valori cuprinse între 5.0 şi 8.4 deci solurile
paşunii Consiliului Local Siret, din punct de vedere a reacţiei chimice (pH-ului),
sunt de la puternic acide la slab alcaline.
Din situaţia agrochimică a stării de reacţie a solurilor întocmită pentru 100
ha paşune rezultă următoarea distribuţie pe categorii de pH:
♦ 5% (5ha) soluri puternic acide;
♦ 90% (90ha) soluri acide;
♦ 5% (5ha) soluri slab acide;
Pe total, predomină soluri cu reacţie acidă, care reprezintă 90%, respecţi
90ha şi sunt răspândite în toate tarlalele topografice. Ca pondere urmează
solurile cu reacţie puternic acidă (5ha) şi slab acidă (5ha).
 Limite de interpretare a pH-ului

Culoarea de reprezentare
Interval pH Semnificatia
pe cartograma
Puternic acid Rosu inchis
Acid Rosu deschis
Slab acid Galben
Neutru Verde
Slab alcalin Albastru deschis

Corelând reacţia solurilor (pH-ul) cu suma bazelor schimbabile (SB),

aciditatea hidrolitică (AH), gradul de saturaţie în baze (V%), tipul de sol şi
conţinutul în aluminiu schimbabil, rezultă necesitatea corectării reacţiei acide a
solurilor prin aplicarea de amendamente calcaroase.
Mobilitatea elementelor din sol accesibile plantelor poate fi influentată
mult de pH-ul solului, de aceea întotdeauna înainte de a se face alte investigaţii,
este necesar să se determine pH-ul solului în extract apos.

3.2.2. Caracterizarea stării de aprovizionare cu azot şi fosfor

Azotul este elementul chimic cel mai important în nutriţia plantelor, fiind
considerat pivotul fertilizarii în agricultură.
Solul conţine azot în cantităţi care variazî în limite destul de mari în stratul
de la suprafaţa pe adancimea de 0-20 cm, conţinutul total în azot variază între
0,09-0,34%; în straturile mai adânci de la 20-40 cm, conţinutul de azot scade la
0,01-0,20%. Aceste valori corespund unei rezerve medii de azot total de 2-6 t/ha
în stratul arabil cuprins între 0-20 cm şi de 1,5-5 t/ha în stratul cuprins între 20-
40 cm. Din această rezervă azotul potenţial accesibil plantelor reprezintă numai
25-50 kg/ha, cantitate suficientă pentru realizarea de producţii mari la plante.
În sol, azotul se gaseşte sub forma minerală şi organică. Azotul mineral
este reprezentat prin sărurile de amoniu, nitraţi şi nitriţi. Azotul amoniacal
(NH4+) se gaseşte sub formă schimbabilă sau neschimbabilă, în sol azotil
schimbabil are o existentă limitată deoarece este repede transformat în organisme
nitrificatoare în nitrati sau este consumat ca atare.
Formele neschimbabile se întâlnesc frecvent în sol şi sunt reprezentate de
ionii de NH4+ inclusiv în silicaţii primari. Cantităţile de azot schimbabil sunt mai
mici decât cel neschimbabil.
Nitriţii (NO2-) au o existenţa scurta în solurile agricole lucrate bine, arate
şi cu umiditate suficientă.
Nitraţii (NO3-) rezultă în sol prin oxidarea biochimică a formelor
amoniacale de azot.
Azotul organic constituie circa 80-90% din cantitatea totală de azot din
sol. Aminoacizii reprezintă forma de azot organic cea mai răspândită în sol,
găsindu-se sub forma de proteine şi peptide.
Compuşii cu azot organic din sol provin din următoarele surse:
- resturi de organisme vegetale şi animale nedescompuse sau pe
cale de descompunere;
- himis, care conţine 0,8-5,6% azot;
- substanţe proteice provenite din plasma microorganismelor.
Aproape 90% din azotul organic se află în compuşi humici, iar cuplarea
lor cu molecula humică este posibilă numai după descompunerea materialului
vegetal şi trecerea acestuia printr-o serie de procese de depolimerizare,
decarboxilare, etc. Se apreciază că azotul organic din sol este o formă relativ
stabilă, deoarece mai puţin de 1% din cantitatea de humus este supusă anual
mineralizării.
Pierderile de humus prin mineralizare sunt compensate de cantităţi de azot
care mobilizează în sol.
Pentru caracterizarea stării de aprovizionare cu azot se foloseşte indicele
de azot (IN). Indicele de azot s-a determinat prin calcul în funcţie de conţinutul
în humus şi gradul de saturaţie în baze (V%) în scopul aprecierii orientative a
gradului de asigurare cu azot a solului.
Indicele de azot se foloseşte pentru evaluarea statistică a capacităţii
potenţiale a solului de a asigura plantele cu azot în urma procesului de
mineralizare a materiei organice şi se calculează dupa formula:
%humus× V %
I.N= 100

Interpretarea indicelui azot se face după următoarea scară

Indicele de azot Starea de asigurare a solurilor

I.N. cu azot

Slabă
Mijlocie
Bună
Foarte bună
 La probele analizate, valoarea indicelui azot este cuprinsă între 1,3-1,4, de
unde rezultă o stare foarte slabă de asigurare a solului cu azot. Starea de
aprovizionare a solurilor cu azot mineral depinde nu numai de conţinutul solului
în materie organică şi humus, care intră în calculul valorii indicelui azot, ci şi în
condiţiile în care are loc mineralizarea materiei organice din sol sub influenţa
microorganismelor. Activitatea microorganismelor este influenţata de diferiţi
factori ce depind de sol, climă, plantă, etc, respectiv de cei trei parametri
esenţiali (umiditate, temperatură, aeraţie) în realizarea proceselor de amonificare
şi nitrificare procesul prin care azotul organic din humus devine accesibil
plantelor.
De aceea, la aprecierea nevoii de îngraşământ cu azot se vor avea în
vedere şi alţi factori ca: planta de cultură, plante premergatoare, raportul care
trebuie să existe între azot şi fosfor, nivelul fertilizării cu fosfor, potasiu şi
îngrăşăminte organice, cât şi dupa rezerva de umiditate din sol la pornirea în
vegetaţii a plantelor.

Asigurarea cu fosfor mobil

În sol fosforul se află sub formă de compuşi organici şi anorganici.
În stare naturală fosforul se gaseşte numai sub formă de săruri sau ioni ai
acidului ortofosforic şi numai în cantităţi extrem de reduse şi sub formă de săruri
ai acidului fosforos şi hipofosforos.
În general, fosforul din sol provine din apatită, mineral primar din care în
urma procesului de dezagregare şi alterare rezultă fosfaţi secundari de calciu, fier
şi aluminiu, care se acumulează în fracţiunea argiloasă a solului.
Solubilitatea acestor fosfaţi este în funcţie de reacţia solului; de asemenea,
solubilitatea lor pentru plante depinde de bazicitatea lor, deci de raportul
CaO/P2O5. Cu cât valoarea acestui raport este mai mare, cu atât bazicitatea
fosfaţilor este mai ridicată, ei devenind mai puţin solubili şi accesibili plantelor.
În funcţie de accesibilitatea lor pentru plante fosfaţii se grupează astfel:
• Fosfaţii liberi din soluţia solului, direct accesibili plantelor
reprezentaţi prin anionii de fosfat monovalent şi fosfat bivalent.
• Fosfaţii din rezerva labilă, uşor schimbabili, reprezentaţi prin
anionii de fosfaţi reţinuţi la faza solidă a solului şi care se află
într-un echilibru direct cu anionii fosfaţi liberi din soluţia solului.
• Fosfaţii greu solubili reprezentaţi prin compuşii fosforului greu
solubili cum ar fi fosfatul de calciu, fosfatul de magneziu, fosfatul
de fier, fosfatul de aluminiu.
• Prin caracterizarea stării de aprovizionare cu fosfor a solului
interesează fosfaţii liberi din soluţia solului şi fosfaţii din rezerva
labilă ce reprezintă fosforul accesibil plantelor respectiv fosforul
mobil din sol.

Conţinutul de fosfor mobil a fost dozat la toate probele de sol recoltate în

teren prin metoda Egner-Riehm-Domingo în soluţie de acetat lactat de amoniu
(P-AL). Valorile exprimate în ppm (părţi pe milion) sau mg P/kg sol sunt
înscrise în partea de mijloc din interiorul fiecărei parcele de recoltare de pe
cartograma aprovizionării cu fosfor. Pe total paşune, conţinutul în fosfor mobil
variază de la 5 până la 19 ppm fosfor. Deci, solurile păşunii care aparţine
Consiliului Local Siret sunt de la foarte slab aprovizionate la mijlociu
aprovizionate cu fosfor mobil.

Pe baza acestor valori s-a întocmit cartograma conţinutului de fosfor mobil

a solurilor.
 Din fişa sinoptică agrochimică anexată la lucrare rezultă că:
- 20% din suprafaţă sunt soluri foarte slab aprovizionate
- 75 % din suprafaţă sunt soluri slab aprovizionate
- 5% din suprafaţă sunt soluri mediu aprovizionate
Pe totalul păşunii predomină solurile slab aprovizionate în fosfor mobil
reprezentând 75% din suprafaţa cartată şi sunt răspândite în toate tarlalele
păşunii.

Limite de interpretare pentru fosforul mobil din sol

Starea de asigurare a Culoarea de reprezentare

P-AL
solului cu fosfor mobil pe cartogramă
Foarte slabă Roşu închis
Slabă Roşu deschis
Mijlocie Galben
Bună Albastru deschis
Foarte bună Albastru închis

În general, asigurarea insuficientă a solurilor cu fosfor mobil este una din

cauzele care duc la obţinerea de recolte nesatisfăcătoare. Asigurarea insuficientă
cu fosfor mobil a solurilor limitează în mare măsură şi efectul îngrăşămintelor cu
azot.
Necesarul de fosfor se poate asigura cu superfosfat simplu şi concentrat,
cu îngrăşăminte complexe şi cu îngrăşăminte organice.
 3.2.3. Caracterizarea stării de aprovizionare cu potasiu
În sol, potasiul provine din rocile de solificare, care conţin în cea mai mare
parte minerale primare cu potasiu (feldsfaţii, mice) sau minerale secundare cu
potasiu (illit, biolit). Cu toate că rezerva de potasiu a solurilor este foarte mare,
numai o parte din aceasta devine uşor accesibilă plantelor. Plantele absorb
potasiul din sol sub formă de ioni de potasiu (K+).
Din punct de vedere al accesibilităţii, pentru plante potasiul din sol se află
în mai multe forme.
1. Potasiul nativ – din reţeaua mineralelor primare şi secundare, în
general este accesibil plantelor, dar poate ajunge în stare accesibilă în
urma acţiunii a două procese:
- Alterarea biologică a mineralelor – acizii minerali şi organici rezultaţi în urma
activităţii microorganismelor acţionează asupra mineralelor primare şi
secundare, punând în libertate potasiul.
- Deplasarea potasiului în cadrul unui sistem de echilibru datorită absorbţiei
potasiului din soluţia solului de către microorganisme, se creează un
dezechilibru, corectat prin trecerea unei cantităţi echivalente din minerale în
soluţia solului, conform legii echilibrului chimic.
2. Potasiul fixat – este format de potasiu ce se gaseşte reţinut în spaţiile
dintre doua pachete de alumino-silicaţi ce alcatuiesc reţeaua cristalină a
mineralelor argiloase.
3. Potasiul schimbabil – este cel reţinut de sarcinile negative la complexul
absorbativ şi care poate fi uşor deplesat de soluţii saline slabe – este
potasiul sub formă de ioni, care se gaseşte absorbit de coloizii solului şi
reprezintă mai puţin de 1% din cantitatea de potasiu total.
 4. Potasiu solubil – care se gaseşte în soluţie sub formă ionizabilă în
legătură cu ionii absorbiţi de complexul coloidal – este forma cea mai
accesibilă plantelor. Este translocat prin procesele de difuzie şi odată
cu mişcarea apei în sol.
5. Potasiul legat organic – este potasiul care se gaseşte sub formă de ioni
în sucul celular din resturile vegetale şi ca ion reţinut sub formă
schimbabilă, de humusul solului şi de acizii organici.
Fixarea potasiului în sol este un proces ce se desfăşoară repede în timp,
circa 80% din potasiul administrat ca îngrăşământ este fixat în primele 24-48
ore, iar eliberarea lui se produce lent.
Cernoziomurile au capacitate mare de fixare a potasiului, comparativ cu
podzolurile.
Conţinutul în potasiu mobil a fost determinat la toate probele de sol în
acelaşi extract de acetat lactat de amoniu (K-AL), iar determinările s-au făcut la
fotometrul cu flacără. Valorile sunt exprimate în ppm potasiu sau mgK/kg sol şi
sunt înscrise în fiecare parcelă de recoltare de pe cartograma cu numere întregi,
sub valoarea care indică conţinutul în fosfor mobil. Pe baza acestei valori s-a
întocmit cartograma conţinutului în potasiu mobil al solurilor după scara indicată
în legenda cartogramei.
Pe totalul suprafeţei ocupate cu paşune conţinutul în potasiu mobil are
valori cuprinse între 60 până la 150 ppm K, indicând faptul ca solurile păşunii
Consiliului Local Siret au o stare de asigurare de la slabă până la bună în potasiu
mobil.
Din cartograma conţinutului în potasiu mobil şi din fişa sinoptică
agrochimică anexată la lucrare, la nivelul paşunii rezultă:
- 10% din suprafaţă (10ha) soluri slab aprovizionate;
- 65% din suprafată (65ha) soluri mediu aprovizionate;
 - 25% din suprafată (25ha) soluri bine aprovizionate.
Pe totalul paşunii predomină solurile mediu aprovizionate care reprezintă
65% din suprafaţa cartată.

Limite de interpretare pentru starea de aprovizionare a solului cu

potasiu mobil

Starea de asigurare a solului Culoarea de reprezentare

K-AL (ppm-K)
cu potasiu mobil pe cartograma
Slabă Roşu
Mijlociu Galben
Bună Albastru deschis
Foarte bună Albastru inchis

Prin aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu în doze optime economice, se

asigură creşterea sau menţinerea conţinutului de potasiu mobil în stratul arabil al
solurilor, înregistrăndu-se în cele mai frecvente cazuri sporirea productiei
precum şi îmbunătăţirea calităţii acesteia.
Necesarul de potasiu se poate asigura cu săruri potasice, îngrăşăminte
complexe care conţin potasiu şi îngrăşăminte organice.
Determinarea aciditaţii hidrolitice a solului (Metoda Kappen).
Aciditatea hidrolitică a solului reprezintă o fracţiune importantă a aciditaţii
totale şi eate dată de totalitatea ionilor de H+ si Al3+ extractibil prin tratarea
solului cu solutii tamponate de săruri cu hidroliză alcalină cum ar fi acetatul de
sodiu şi de potasiu.
Cu cât soluţiile sunt mai alcaline, cu atât se deplasează o cantitate mai
mare de ioni din complexul coloidal al solului, motiv pentru care această
aciditate mai este numită şi aciditate dependenă de pH.
Aciditatea hidrolitică s-a determinat prin tratarea solului cu o soluţie de
acetat de sodiu 1N, tamponată la pH = 8,3, neutră faţă de fenolftaleina.
Dozarea aluminiului schimbabil din sol
Aluminiul schimbabil se gaseşte în solurile acide în cantităţi mai mari de
0,03 m.e. la 100g sol. Aluminiu schimbabil poate să disocieze sau poate fi
absorbit de pe coloize în soluţia solului.
Sărurile neutre utilizate ca surse de ioni nutritivi şi în special cele ale
căror anioni nu formează cu aluminiul schimbabil compuşi insolubili,
mobilizează intens aluminiul din sol accentuând efectul său negativ asupra
plantelor.
În situaţia unui pH puţin acid al solului datorat aplicării amendamentelor
calcaroase, ionii de Al3+ sunt blocaţi sub forma unor compuşi insolubili de tipul
Al(OH)3, compuşi ce nu sunt toxici pentru plante. Pe aceasta constatare se
bazează decizia ştiinţifică şi practică de amendare cu amendamente calcaroase a
solurilor acide ce conţin cantităţi mari de aluminiu schimbabil.
Aluminiul schimbabil s-a determinat prin metoda Sokolov.
Determinarea sumei bazelor schimbabile din sol (Metoda Kappen)
Solurile acide conţin în complexul absorbtiv înafară de ionii de H+ şi Al3+
şi o serie de cationi bazici: Ca2+, Mg2+, K+, Na+. Suma cationilor bazici reprezintă
totalitatea cationilor schimbabili (SB)şi se exprimă în m.e./100g sol.
Cationii bazici reţinuţi absorbativ la complexul coloidal pot fi deplasaţi în
soluţie prin tratarea solului cu o cantitate cunoscută şi în exces de HCl 0.1N.
Excesul de HCl rămas neconsumat se determină prin titrare cu o soluţie de
hidroxid de sodiu 0.1N. Diferenţa între cantitatea de HCl folosită la tratarea
probei şi cantitatea de NaOH consumată la titrare reprezintă volumul de HCl
consumat pentru deplasarea cationilor bazici din complexul coloidal al solului.

Cap. IV

Stadiul cercetărilor cu privire la fertilizarea păşunilor şi

fâneţelor naturale
 4.1. Compoziţia floristică a pajistilor şi exigenţa acestora faţă de
elementele nutritive
Din compoziţia foloristică a pajiştilor permanentă fac parte un număr mare
de specii, dominate fiind cele din familia Gramineae. Numărul speciilor de
plante din pajiştile permanente depinde de condiţiile ecologice şi modul de
exploatare.
Plantele care cresc pe pajişti pot fi grupate din multe puncte de vedere,
fiecare grupă fiind definită prin caractere proprii şi prin modul în care se poate
adapta la factorii mediului înconjurător.
Pentru uşurinţa studiului, speciile de plante din pajişti s-au împărţit pe
baza criteriului botanic şi valoarea economică în mai multe grupe: gramineae,
leguminoase, rogozuri şi specii din alte familii botanice.
Gramineele din pajişti reprezintă 35 până la 80% din covorul vegetal al
pajiştilor permanente.
Dintre gramineele răspândite pe păşunea supusă cartării menţionăm:
Festuca pratensis (păiuş), Festuca pseudovina (păiuşul oilor), Dactylis glomerata
(golomat), Lolium perem, Trisetum flavescens (ovascior), Poa pratensis (firuţa),
etc.
Gramineele din pajişti sunt mari consumatoare de elemente nutritive, iar
prin aplicarea îngrăşămintelor se obţin sporuri mari de producţie. Conţinutul
ridicat în azot nitric stimulează creşterea gramineelor stolonifere şi cu tufa mare
(Lolim perene, Festuca pratensis, Phleum pratensis).
Toate gramineele prezente în păşunea cercetată reacţionează energic la
fertilizarea cu azot, dând producţii semnificative.
 Leguminoasele din păşuni şi fâneţe se întâlnesc în număr mai mic şi
participă într-o măsură mult mai redusă decât gramineele în alcătuirea covorului
ierbos.
Leguminoasele furajere sunt apreciate ca furnizoare de proteină, vitamine,
săruri minerale.
Leguminoasele nu fac concurenţă gramineelor din pajişti, ci dimpotrivă, le
stimulează creşterea datorită îmbogăţirii solului în azot şi îmbunătăţirii
însuşirilor fizico-chimice ale acestuia.
Prin intermediul bacteriilor simbiotice leguminoasele pot folosi azotul
molecular din atmosferă şi din această cauză , manifestă o oarecare independenţă
faţă de aprovizionarea solului cu azot accesibil plantelor. O bună aprovizionare a
solului cu P2O5, CaO si K2O determină o mai mare răspândire şi frecvenţă a
leguminoaselor.
Aceste plante au însuşirea de a folosi într-o măsură mai mare elementele
nutritive din combinaţiile mai greu solubile ale solului, datorită faptului că
secreţiile lor radiculare au o aciditate ridicată şi deci o mare putere de dizolvare.
Leguminoasele au cerinţe mari faţă de molibden, bor şi sulf, care au rol
important în stimularea activităţii bacteriilor simbiotice şi în utilizarea azotului
de către plante.
Cele mai răspândite leguminoase în suprafaţa cartată sunt: Medicago
falacata, Medicago luplina, Trifolium montanum, Trifolium pratuse, Trifolium
repens, Onobrychis vicifolia, Vicia cracca, etc.

Rogozurile şi ruginile
Din această grupă fac parte specii de plante aparţinând familiilor
Cyperaceae (rogozuri) şi Juncaceae (rugini) cu importanţă foarte redusă ca plante
furajere.
 Plante din alte familii botanice.
Tinându-se seama de importanţa economică speciile din această grupă
întâlnite în pajişti au fost separate în cinci subgrupe şi anume:
- Plante consumate bine de animale (Taraxacum officinale, Carum
carvi, Plantago lanceolata, etc.)
- Plante slab consumate sau neconsumate de animale (Capsella
bursapastores, Cardaria draba, etc.)
- Plante dăunătoare vegetaţiei pajiştilor (Juniperus comunis, Picea
abies, etc.)
- Plante dăunătoare produselor animaliere (Arctium lappa, Eryngium
campestre, etc.)
- Plante dăunătoare animalelor, plante toxice (Adonis vernalis, Conium
maculatum, etc.)

4.2. Cercetări privind fertilizarea organică

Pe pajiştile permanente se folosesc ca îngrăşăminte organice gunoiul de
grajd, compostul, urina, mustul de grajd, ruill ş.a. De asemenea se practică
îngrăşarea prin târlire care reprezintă îngrăşarea cu dejecţii lăsate de animale pe
locurile de târlire.
Gunoiul de grajd – acest îngrăşământ îmbogăţeşte solul în
macroelemente, microelemente şi microorganisme, precum şi în materie
organică, fapt care influentează producţia pajiştilor atât direct, cât şi indirect,
prin modificări fizice, chimice şi biologice care au loc pe sol.
Deşi pe pajişti naturale gunoiul de grajd nu poate fi încorporat în sol,
acestea contribuie la sporirea producţiei şi modificarea fitocenozelor. Eficienţa
lui depinde de condiţiile pedoclimatice, de compoziţia floristică, de tipul pajiştii,
fiind mai mare în regiunile umede şi pe pajistile cu specii dominante valoroase.
Gunoiul de grajd are o deosebită importanţă în ameliorarea pajiştilor de
Nardus strictasi a celor situate pe terenuri erodate. I.Safta şi colaboratorii (1963)
au realizat pe o pajişte de Nardus stricta un spor de 876 kg masa verde/tonă de
gunoi de grajd la norma de 30t/ha, de gunoi de grajd.
În 1996 A.Grănceanu a constatat că pe pajiştile degradate din silvostepa
Moldovei, gunoiul de grajd în cantitate de 20t/ha a sporit producţia de la 427 kg
la 3628 kg/ha fân, ceea ce revine 160 kg/tonă de gunoi de grajd.
În ceea ce priveşte norma de gunoi de grajd, îngrăşarea cu 20t/ha
echivalează cu 300kg azotat de amoniu şi 200kg superfosfat. La norme mai
reduse efectul este neînsemnat, iar la norme mai mari folosirea gunoului de grajd
poate deveni neeconomică.
Epoca de administrare are influenţă mai mare la aplicarea dozelor mici de
gunoi de grajd, 15-20t/ha. La aceste norme administrarea de toamnă este net
superioară.
Compoziţia chimică a furajului se modifică într-o măsură mai mică în
urma administrării gunoiului de grajd. Pe o pajiste Festuca valesiaca fertilizată
cu gunoi de grajd provenit de la complexele de îngrăşare a ovinelor s-a
înregistrat o creştere uşoară a conţinutului furajului în azot şi fosfor.

Compostul se prepară din gunoi de grajd şi turbă în proporţie de 1/3, urină

sau must de gunoi de grajd cu turbă în cantitate de 100-150l/tonă de turbă, din
resturi organice la care se adaugă 100-150kg superfosfat şi 50kg sare potasică,
iar pe solurile acide şi amendamente cu calciu
 Urina şi mustul de gunoi de grajd – sunt îngrăşăminte azoto-potasice, urina
conţinând 0.1-1.0% N si 0.4-0.5% K2O, iar mustul de gunoi de grajd 0.2-0.8% N
şi 0.4-0.6% K2O.
După E.Klapp (1956) la un kg N din urină se realizează 26.4-47.7kg fân,
în medie circa 30kg fân/1kg N.
S-a costatat că influenţa mustului de grajd asupra compoziţiei floristice se
manifestă prin creşterea proporţiei la graminee, iar la repetare şi a speciilor din
alte familii botanice şi reducerea participării leguminoaselor.
Epoca optimă de aplicare a mustului de grajd este primavara devreme, la
topirea zăpezii. În cazul păşunilor, pe primele 2-3 parcele în care vor intra
animalele la păşunat este indicată administrarea mustului de grajd din toamnă.
Tulbureala de grajd – este un îngrăşământ reprezentat de un amestec între
dejecţiile lichide şi solide ale animalelor şi apa folosită la curăţirea adăposturilor.
Îngrăşămintele se colectează în bazine speciale unde fermentează timp de 3-4
săptămâni.
Dupa cercetările efectuate de V.Popescu în 1969 pe pajiştile permanente
din ţara noastră aplicarea a 20t/ha tulbureală a sporit producţia cu 43.5%, iar la
30t/ha compost alcătuit din 50% gunoi şi 50% turbă, cu 149.1%.

Fertilizare prin târlire

Dejecţiile lăsate de animale în perioada de păşunat pe locurile de odihnă se
folosesc, de asemenea, drept îngrăşăminte organice. Pentru aceasta, locurile de
odihnă se schimbă în mod organizat după ce pe terenul respectiv s-au acumulat
cantităţi de dejecţii corespunzătoare unui anumit nivel de fertilizare.
Îngrăşarea prin târlire măreşte simţitor producţia şi contribuie la
modificarea compoziţiei floristice a pajiştilor. După cercetările efectuate s-a
constatat că pe pajişti de Nardus stricta şi Festuca rubra s-au realizat sporuri de
156-272% faţă de varianta nefertilizată, mai mare când s-au folosit şi
amendamente de calciu.
Pe pajiştile cu procent mai ridicat de leguminoase odata cu târlirea se
poate recomanda şi aplicarea a 100-150kg/ha superfosfat.
Din cercetările efectuate asupra fertilizării pajiştilor cu îngrăşăminte
organice, reiese faptul că acestea dau producţii semnificative şi de aceea
fertilizarea pajiştilor cu îngrăşăminte organice este recomandată pe toate tipurile
de pajişti din zona montană, dar şi din alte zone.
Cel mai recomandat îngrăşământ organic este gunoiul de grajd datorită
compoziţiei chimice pe care o are.

4.3. Cercetări privind fertilizarea chimică

Fertilizarea chimică se face cu îngrăşăminte chimice care sunt săruri sau
amestecuri de săruri ce conţin elemente nutritive majore: azot, fosfor, potasiu şi
alte elemente care influenţează pozitiv însuşirile fizico-chimice ale solului,
contribuie la sporirea producţiei agricole.
Îngrăşămintele cu azot sporesc producţia pe toate tipurile de pajişti din
ţara noastră dar în mod diferenţiat, în funcţie de compoziţia floristică a pajiştii,
condiţiilor staţionale, nivelul dozei aplicate, forma îngrăşământului, raportul
dintre îngrăşământul cu azot şi alte îngrăşăminte, etc.
Îngrăşământele cu azot, în cele mai dese cazuri, nu se administrează
singure ci împreună cu îngrăşăminte cu fosfor, eventual şi cu îngrăşăminte cu
potasiu. Gh. Anghel (1969) apreciază că, în medie, producţia de iarbă pe pajiştile
fertilizate din ţara noastră se măresc cu 86% la administrarea unilaterală a
îngrăşământului cu azot cu 106% când se asociază cu fosforul şi cu 132% la
fertilizarea complexă (NPK).
 Creşterea eficienţei îngrăşământului cu azot, administrat împreună cu
îngrăşămintele cu fosfor şi cu potasiu a fost constatată de numeroşi cercetători
din ţara noastră printre care menţionăm: A. Grineanu şi colaboratori (1964), pe
pajişti de Agrostis tenuis de deal, Puscaru-Soroceanu Evdochia şi colaboratori
(1963) pe pajisti de Nardus stricta de munte, V.Popescu si colaboratori (1969) pe
pajişti de Agrostis tenuis şi Festuca rubra.
Îngrăşămintele cu azot modifică compoziţia chimică a plantelor, în special
conţinutul în proteină brută.
V.Panait (1978) a înregistrat creşterea conţinutului în proteină brută a
nutreţului de pe o pajişte de Agrostis ternuis fertilizată cu îngrăşăminte cu azot,
de la 8,59% în varianta nefertilizată până la 15,67% în varianta fertilizată cu
N144.
A. Ionel (1981), pe o pajişte de Poa pratensis şi Festuca valesiaca, la
aplicarea dozelor mici şi mijlocii de azot a constatat o creştere mai redusă a
conţinutului în proteină brută a nutreţului, de numai circa 15% în medie pe 9 ani.
Îngrăşămintele cu azot sporesc gradul de consumabilitate a vegetaţiei
pajiştilor.
I. Safta şi colaboratori (1967) au determinat la pajiştea de Nardus stricta,
fertilizată cu doze mari de azot că au un grad de consumabilitate de 89% faţă de
numai 50% la martorul neîngrăşat.
Îngrăşămintele cu azot măresc digestibilitatea şi valoarea nutritivă a
nutreţului. E. Roşu (1969) a constatat în urma cercetărilor, că prin administrarea
a 128 N la hectar pe agrofond cu P40K40, valoarea nutritivă a nutreţului de pe o
pajişte de Festuca rubra, s-a mărit cu 402, 5UN şi 258,9 kg PBD la hectar,
paralel cu creşterea coeficienţilor de folosire a ierbii de la 63,5% pe pajiştea
nefertilizată la 76,13% la pajiştea fertilizată.
 Remanenţa îngrăşămintelor cu azot este condiţionată de doză şi de
agrofond. Z. Samorla (1971) a constatat remanenţa îngrăşământului cu azot
administrat singur numai la doze mari şi foarte mari (240-480kg/haN) pe pajişti
de Agrostis temuis şi festuca rubra, pajişti de Festuca rubra şi Nardus stricta din
Banat.
Dintre îngrăşămintele cu azot recomandate pe pajişti sunt azotul de
amoniu şi nitrocalcarul.

Îngrăşăminte cu fosfor
Fosforul are un rol important în metabolismul plantelor participă la sinteza
proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente nutritive, măreşte rezistenţa la
îngheţ, scurtează perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea
microorganismelor din sol, precum şi bacteriilor simbiotice.
Rolul fosforului pe pajişti este complex şi se manifestă în sporirea
producţiei, creşterea eficienţei îngrăşămintelor cu azot, în componenţa chimică a
plantelor, structura şi compoziţia floristică a covorului vegetal.
Gh. Anghel (1967) a constatat că administrarea unilaterală a
îngrăşămintelor cu fosfor aduce sporuri relativ mici de producţie, de circa 19kg
masă verde în medie pentru 1kg ş.a.îngrăşământ.
Îngrăşămintele cu fosfor nu se administrează singure ci împreună cu azotul
(eventual potasiul) şi au rolul de a spori eficienţa îngrăşămintelor cu azot.
Pe o pajişte de Festuca rubra s-a realizat 12-18kg masă verde /kg
s.a.îngrăşământ cu fosfor administrat unilateral, 38-92kg masa verde/kg
s.a.îngrăşământ pe agrofond cu 96kg/ha azot.
S-a constatat că îngrăşămintele cu fosfor stimulează creşterea
leguminoaselor şi chiar a unor graminee valoroase ca Festuca pratensis, Poa
pratensis, etc.
 Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, în
fiecare an, sau în doze mai mari la 2-3 ani. Remanenţa îngrăşămintelor cu fosfor
la doze obişnuite se manifestă şi în al doilea an de la administrare.

Îngrăşămintele cu potasiu
Acest element are un rol important în metabolismul plantelor, în sinteza
clorofilei şi a hidraţilor de carbon., în stimularea absorbţiei şi evapotranspiraţiei,
în sporirea rezistenţei plantelor la iernare.
Pajiştile permanente reacţionează slab la îngrăşămintele de potasiu şi din
această cauză aceastea nu se administrează singure ci împreună cu azotul şi
fosforul.
Pe diferite tipuri de pajişti permanente efectul îngrăşămintelor cu potasiu
pe fond de azot şi fosfor apare de la efect depresiv până la sporuri de 143%.
În ceea ce priveşte compoziţia chimică, potasiul se acumulează în cantităţi
mai mari în plantă numai dacă rezerva din sol depăşeşte un anumit nivel 25mg
K2O mobil/100g sol).
Ierburile din pajişti extrag din sol cantităţi considerabile de potasiu (75-
120kg/ha K2O). iar când acest element se acumulează în cantităţi de 2-3 ori mai
mari decât este normal, furajul este de calitate inferioară datorită carenţei în
magneziu şi calciu, putând provoca tetania de iarbă la animale. Influenţa
potasiului asupra vegetaţiei se manifestă prin sporirea participării
leguminoaselor.
În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că prin aplicarea
îngrăşămintelor pe pajişti, se realizează sporuri mai mari sau mai mici de
producţie, dar se urmăreşte , în toate cazurile, obţinerea unui randament cât mai
mare posibil, apropiat de potenţialul pajiştii respective, iar în perspectiva sa
există garanţia realizării unor producţii mari şi constante.
 În acest scop orientarea se face după evoluţia covorului vegetal, lucru
posibil pe baza unui plan de lungă durată, în care se va ţine seama şi de alte
lucrări de îmbunătăţire ce pot fi aplicate în complex cu cele de fertilizare, modul
de utilizare, s.a.

4.4. Sisteme de fertilizare a pajiştilor

Fertilizarea pajiştilor permanente se organizează ţinându-se seama de

complexul factorilor pedoclimatici, felul îngrăşămintelor, dozele şi epoca de
administrare, modul de folosinţa a pajiştii şi eficienţa economică. Se alcătuiesc
scheme pentru fiecare tip de pajişti pe o perioadă mai îndelungată de timp, pe
baza cunoasterii factorilor staţionări şi a vegetaţiei, a remanenţei
îngrăşămintelor, la baza acestor sisteme stând şi rezultatele experimentale
obţinute în zona respectivă.
Eficienţa îngrăşămintelor se poate aprecia pe baza mai mutor criterii şi
anume:
• Sporul de substanţă uscată, fân sau masă verde (mai puţin indicat) la
1kg s.a. de îngrăşământ;
• Cantitatea de proteină brută ce revine la 1kg s.a. de îngrăşământ;
• Recuperarea substanţelor nutritive din îngrăşământul aplicat,
urmărindu-se creşterea continuă a coeficientului de folosire a
îngrăşămintelor;
• Costul de producţie al unei unitaţi de furaj realizată în plus prin
administrarea îngrăşămintelor;
• Costul de producţie al unei unitaţi de proteină raportată la costul de
producţie al unei unităţi de proteină din nutreţurile concentrate.
 Fertilizarea nu se recomandă pe pajiştile unde 40-50% din specii au
valoarea furajeră scăzută sau sunt fără valoare furajeră.
În aceste cazuri se modifică compoziţia floristică prin supraînsămânţare,
iar în anul următor efectuării acestei lucrări se aplică îngrăşăminte în doze
obişnuite.
Efectul complex al îngrăşămintelor folosite pe pajişti şi diferenţiate după
felul, doza, epoca de aplicare, după remanenţa, etc. , impune ca îngrăşarea
pajiştilor să fie făcută în cadrul unei rotaţii în timp şi în spaţiu. În cadrul acestei
rotaţii, pe aceeaşi parcelă, îngrăşarea diferă de la un an la altul şi totodată, în
acelaşi an, parcelele sunt fertilizate diferenţiat deoarece se realizează o mai mare
eficienţa economică în condiţiile obţinerii aceleaşi producţii. Acest aspect
reprezintă o mare importanţă practică pentru unităţile agricole, de aceea
fertilizarea pajiştilor trebuie concepută numai în cadrul unei rotaţii în timp şi în
spaţiu pe durata de 4-6 ani.
Sistemul de fertilizare se stabileşte penrtu fiecare trup de paşune sau
fâneaţă sau pentru fiecare tarla în cadrul paşunatului raţional. În acest caz rotaţia
sistemului de fertilizare va cuprinde un număr de ani care să reprezinte un
divizor al numărului de tarlale.
Aplicarea schemelor de fertilizare pe o perioadă îndelungată de timp
necesită întocmirea unor planuri de tranziţie. Aceste planuri trebuie să fie cât mai
scurte pentru a trece la schema definitivă de fertilizare. De asemenea, se pot
alcătui scheme mai complexe cu aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot.

Schema de fertilizare a unei pajişti cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte

chimice
 Parcela
Anul
1-2 3-4 5-6 7-8
I
II
III
IV

Gunoi de grajd

Efect remanent

NP

Cap. V
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice funcţie de principalii
indici agrochimici
 Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice ca şi activitatea practică de
utilizare a acestora trebuie încadrate în contextul general al tahnologiilor de
cultură, de aceea problema în sine nu este o activitate strict agronomică ci are un
profund conţinut şi interes agronomic.
Un program eficient de fertilizare şi calcul al dozelor de îngrăşăminte
trebuie să aibă la baza realizarea următoarelor obiective:
1. Îngrăşămintele să se calculeze şi apoi să se utilizeze numai nivelul
dozelor optime din punct de vedere agrochimic, adică ce pot determina
producţii şi sporuri de producţie superioare cantitativ si calitativ, în
condiţii de eficienţă economică ce se poate obţine prin maximizarea
venitului net la unitatea de substanţă activă sau de suprafaţă.
2. Calculul dozelor şi aplicarea îngrăşămintelor trebuie făcute în
contextul armonizării acestora cu alţi factori de vegetaţie, trofici şi
tehnologici în scopul optimizării ecosistemului respectiv prin dirijarea
relaţiei sol-plantă-îngrăşăminte.
3. Acest sistem trebuie optimizat şi practicat să devină funcţional în
ambele sensuri, adicaă să se obţină prin îngrăşăminte efecte sporite, de
calităţi superioare la plante, dar în condiţiile în care mediul de nutriţie
şi în primul rând solul să realizeze o optimizare şi o evoluţie
agrochimică ce îi asigură o fertilizare superioară acestuia, în continuă
evoluţie.

5.1. Principii de stabilire a dozelor optim-economice

a) Necesarul de substanţe minerale nutritive al plantelor se acoperă din
rezervele existente în sol în forme efectiv sau potential asimilabile, din
îngrăşăminte organice aplicate periodic şi din îngrăşămintele chimice
produse industrial.
 În cazul azotului, la aceste surse se mai adaugă compuşi organici şi
minerali şi azotul rezultat din sol în urma activitaţilor microorganismelor
simbiotice fixatoare a azotului din aer.
Cu îngrăşămintele chimice se completează cantitaţile de substanţe
minerale nutritive pe care culturile le pot obţine din sol, din îngrăşămintele
organice şi din compuşii azotului rezultaţi în sol pe cale biologică până la
necesarul optim pentru formarea recoltei scontate (Rs) cantităţi şi calitativ
precum şi pentru sporirea sau menţinerea fertilităţii solului ca bază a obţinerii
unor recolte crescânde ăn viitor.
b) Reutilizarea substanţelor minerale nutritive ca îngrăşăminte organice şi
prin întroducerea în sol a tuturor resturilor vegetale care nu pot fi
utilizate economic în furajare sau ca aşternut în grajduri, ori ca materie
primă în industrie.
c) Lucrările de fertilizare şi amendare trebuie sa fie organic integrate în
tehnologiile specifice ale culturilor din fiecare zonă şi microzonă
pedoclimatică. Se constată ca îngrăşămintele şi amendamentele nu pot
compensa urmările negative ale neaplicării unor măsuri agrotehnice
obligatorii. De aceea, aplicarea consecutivă a tuturor verigilor
tehnologice este o altă condiţie de bază pentru normarea a necesarului
de îngrăşăminte şi pentru obţinerea eficienţei scontate a fertilizării.
d) Dată fiind complexitatea mare a influenţelor pe care le au factorii şi
condiţiile de vegetaţie în interactiunea lor asupra nutriţiei minerale şi a
necesarului de îngrăşăminte a culturilor, procedeul de stabilire a
dozelor de îngrăşământ trebuie să aibă la bază datele experimentale din
câmp, care reprezintă rezultanta finală a integrării acestor influenţe pe
parcursul intregii perioade de vegetaţie a plantelor de pe pajişti.
 e) Funcţie de ponderea cheltuielilor cu fertilizarea în cadrul baremurilor
tehnologice ale culturilor, normarea conţinutului de îngrăşăminte poate
fi făcută la nivelul dozelor optime din punct de vedere economic, care
asigură maximizarea venitului net la hectar, când cheltuielile cu
fertilizarea în conjunctură actuală de costuri, reprezintă 10% din totalul
cheltuielilor cu tehnologia lucrărilor pajiştii la nivelul dozelor optime
experimentale care corespund obţinerii unor producţii ridicate şi de
calitate în condiţiile păstrării unei stări fiziologice şi fitosanitare bune
ale plantelor.
Atat D.O.E. cât şi cele optime experimental (D.O.Exp) trebuie corelate la
nivelul recoltelor care se sconteză a se obţine (Rs) şi cu insuşirile agrochimice
ale solurilor.
f) Creşterea dozelor optime economice (D.O.E.) şi a dozelor optime
experimentale (D.O.Exp), odată cu creşterea recoltei scontate (Rs), are
loc după curbe cu convexitatea in sus, care tind sa se plafoneze la
nivele foarte ridicate ale recoltei scontate.(Rs).
Raportate la tonă recoltă, consumul de îngrăşăminte scade treptat după o
curbă pe măsură ce creşte recolta scontată (Rs) determinând o eficienţă sporită
de valorificare a substanţelor nutritive la formarea recoltelor. Aceste variaţii ale
dozelor şi consumurilor specifice de îngrăşăminte se explică prin referiri la:
- Faptul că formarea recoltelor este rezultatul acţiunii tuturor
factorilor şi condiţiilor de vegetaţie;
- Optimizarea şi armonizarea factorilor şi condiţiilor de vegetaţie,
fac posibilă obţinerea unor recolte ridicate;
- Gradul de interacţiune pozitivă a factorilor biologici, fizici şi
chimici de vegetaţie, creşte în general, cu nivelul recoltelor
scontate (Rs), rolul acestor interactiuni pozitive în obţinerea unor
 recolte mari şi foarte mari fiind precumpănitor faţă de prezenţa
cantitativă a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie luaţi în parte;
- Faptul că interacţiunea pozitivă a factorilor şi condiţiilor de
vegetaţie conduce la consumuri specifice de îngrăşăminte care
scad treptat odată cu nivelul recoltei scontate (Rs), datorită
metabolizării complete în plante a elementelor nutritive şi
încorporării lor în substanţe organice utile de constituţie şi de
rezervă.
- Optimizarea printr-o agrotehnică superioară a factorilor biologici
şi fizici, determină o mai bună mobilizare a substanţelor nutritive
din rezervele latente existente în sol şi o valorificare superioară a
acestora în pantă, totodată crescând şi grosimea stratului de sol
explorat de rădăcini, astfel încât, la aceleaşi stări agrochimice de
asigurare a solului cu substanţe nutritive, aportul la satisfacerea
necesarului de hrană minerală pentru formarea recoltelor creşte
odată cu nivelul recoltelor scontate (Rs).
g) Dozele de îngrăşăminte scad treptat pe măsură ce se îmbunătăţeşte
starea de asigurare a solului cu substanţe nutritive în forme efectiv sau
parţial asimilabile pentru plante.
Funcţie de nivelul recoltei scontate (Rs) şi de valoarea acesteia, doza
optimă economică (D.O.E.), pe măsură ce se îmbunătăţeşte starea de asigurare a
solului cu elemente nutritive reflectate prin indici agrochimici, poate avea loc
până la zero, în cazul unor recolte scontate mici şi de valoare redusă sau numai
până la un anumit nivel invariabil, când se pot sconta recolte mari şi de valoare
economică ridicată.
Scăderea dozelor de îngrăşăminte pe măsură ce cresc indicatorii
agrochimici ai solului< se explică prin aceea că:
 - Concentraţiile ionilor nutritivi în soluţia solurilor şi refacerea
acestora după epuizarea lor de către plante, coreleză pozitiv cu
valoarea indicilor agrochimici.
Aporturile de substanţe nutritive din sol la formarea recoltelor sunt în
funcţie directă şi de însuşirile chimice ale solurilor, prin aceea că : efectul
îngrăşămintelor scade treptat după o curbă ce îmbunătăţeşte starea agrochimică
de fertilitate a solului.
În acelaşi timp, faptul că dozele de îngrăşăminte pentru nivelul dat al
recoltei scontate scad treptat neproporţional, pe măsură ce creşte conţinutul de
substanţe nutritive mobile în sol, după care tinde spre un nivel minimal
invariabil, se explică prin aceea că:
- Spre deosebire de extractanţii chimici folosiţi în laboratoarele de
analiză a solului, perişorii absorbanţi şi în general, rădăcinile
active ale plantelor nu explorează direct decât o parte a
suprafeţelor particulelor de sol care conţin în stare adsorbtivă
substanţele nutritive;
- În solurile aflate în aşezare naturală, sub plante, contactul
particulelor de sol cu soluţia ce conţine ioni nutritivi în forme
direct asimilabile pentru plante este parţial, fiind limitat de
aşezarea matricială a solului;
- În solurile bine aprovizionate cu forme convenţional mobile ale
elementelor nutritive pot avea loc reduceri importante a
concentraţiei ionilor nutritivi în soluţie în perioada de vegetaţie a
plantelor.
Dacă aceste scăderi intervin în momentele de exigenţa maximă a plantelor,
stresarea nutriţiei se poate repercuta negativ asupra recoltei.
 Mobilizarea substanţelor nutritive prin activitatea microorganismelor ca şi
procesele de difuzie şi migrare a ionilor nutritivi din sol, sunt puternic influenţate
de factorii dinamici, cu dinamica imprevizibilă în decursul vegetatţiei plantelor.
h) Normarea consumului de îngrăşăminte la nivelul optimului economic
în vederea maximizării venitului net la 1 leu cheltuit cu procurarea şi
aplicarea îngrăşămintelor, implică neaparat, luarea în considerare a
conjuncturii preţurilor care se pot obţine la produsele agricole vegetale
şi a costurilor unitare la îngrăşăminte.
i) Dozele optime din punct de vedere economic sunt o funcţie continuă şi
simultană de recoltă scontată (Rs) a se obţine, indicii agrochimici ai
solului (IA) şi raportul VUR/CUI, preţul realizat pe unitatea de recoltă
şi costul îngrăşămintelor pe unitatea de substanţă activă.

5.2. Modele matematice de stabilire a dozelor optim-agricole

În orice condiţii naturale şi de cultură agricolă, recoltele cresc odată cu

gradul de optimizare şi de armonizare a tuturor factorilor de vegetaţie, inclusiv a
însuşirilor fizice,chimice şi biologice ale solului. De aceea recolte mari, stabile şi
de calitate pot fi obţinute numai prin interacţionarea pozitivă a tuturor factorilor
şi condiţiilor de vegetaţie, asigurate la niveluri optime.
O expresie a celor spuse mai sus este “legea acţiunii factorilor de
vegetaţie”. În acord cu această lege, se verifică urmatoarea relaţie matematică
propusă în 1918 de B.Bocele:

R = Rm (1-eCa(NS+Ni)) (1-E-Cf(Ps+Pi)) (1-eCp(Ks+Ki)) în care:

R = o recoltă oarecare, în kg/ha;
 Rm = o recoltă maximă care se poate obţine când factorii de vegetaţie se
află în optim tehnic;
e = baza logaritmului natural (e = 2,718)
Ca, Cf, Cp = coeficienţii de acţiune ai azotului, fosforului şi potasiului din
rezervele existente în sol şi din îngrăşămintele aplicate;
Ns, Ps, Ks = cantităţile de N, P2O5, K2O în kg/ha pe care cultura le poate
obţine din rezervele existente în sol;
Ni, Pi, Ki = cantităţile de azot, fosfor şi potasiu, introduse în sol prin
îngrăşăminte, hg s.a./ha.
Atunci când se realizează menţinerea la nivel optim al azotului, fosforului
şi potasiului din sol, termenii din relaţia lui Boule se apropie de valoarea 1 şi
deci R tinde către Rm. Când se reuşeşte optimizarea numai a două din cele trei
elemente(fosforul şi potasiul), R va depinde practic numai de variaţia sub nivelul
optim a celui de al treilea element (azotul).
R= Rm (1-e-Ca(Ns+Ni)) (1)
Formula de stabilire a dozelor optime din punct de vedere economic.
(D.O.E.):

VURp
1g (2,3Ce × Rs − Ce × Es
D.O.E., kg N, P2O5, K2O/ha = CUi
Ce

VURp= preţul de desfacere a produsului principal (lei/kg).

Cui= costul îngrăşămintelor pe unitatea de substanţă activă (lei/kg);
Rs= recolta scontată;
Ce= coeficienţii de acţiune utilă a elementelor nutritive din sol (CN pentru
azot, CP pentru fosfor, CK pentru potasiu);
Es= aportul cantitativ de substanţe nutritive din sol;
 Estimarea cantităţilor de substanţe nutritive ce provin din sol (Es) se face
în funcţie de însuşirile agrochimice ale solului (IA) şi de mărimea recoltelor
planificate (Rs).
Es, kg N, P, K/ha= (a+b) (IA) – C (IA2) + dRs.

Es, kg N, P, K/ha= A (1-10-(IA))+dRs

Es, kg N, P, K/ha=a-b/IA+dRs

IA= indicii agrochimici ai solului exprimaţi cantitativ la ha;

D= cantitatea maximă de elemente nutritive obţinute din rezerva solului;
a,b,c,d= coeficienţii de regresie estimaţi prin metoda celor mai mici
pătrate.
Coeficienţii de acţiune utilă ai elementelor nutritive rezultă din relaţia:
b
Ce = a + Rs

Valorile a şi b stabilite experimental variază în funcţie de cultură şi de

felul elementului.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice
Materia organică a solului îndeplineşte un rol fundamental în definirea
însuşirii de fertilitate.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice după criteriul asigurării
integrale sau parţiale a uneia sau mai multora dintre elementele necesare nutriţiei
plantelor, se face folosind mai multe procedee. De obicei însă, se consideră că
azotul este elementul principal din îngrăşământul organic, funcţie de aceasta
stabilindu-se doza care trebuie aplicată solului.
 Pentru culturi de câmp se foloseşte formula valabilă pentru gunoiul de
grajd mediu fermentat

b d 0,4
Doza {t / ha } = ( a + )( c − )( )
IN Ag Ng

a,b,c,d= parametrii experimentali stabiliţi pentru grupe de culturi şi

anumite măsuri tehnologice;
IN= stabilit pe baza conţinutului de humus (H%) şi a gradului de saturaţie
în baze (V%)
IN = H × V/100;
Ag = conţinutul în argilă în stratul arat;
Ng = conţinutul total de azot din îngrăşământul organic pentru care se
efectuează calculul;
0.4 = conţinutul mediu de azot din gunoiul de grajd clasic;
a = 15; b = 30; c = 1.35; d = 8.

5.3. Aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor

Fertilizarea are acţiune complexă asupra pajiştilor şi se reflectă în
aprovizionarea cu elemente nutritive a fiecărei specii şi a întregii vegetaţii a
pajiştilor.Prin fertilizare se realizează:
• Restituirea parţială a elementelor nutritive extrase de plante din sol;
• O influenţă pozitivă asupra microorganismelor cu rol în mobilizarea
unor elemente nutritive aflate sub forma mai greu accesibile plantelor;
• Modificarea structurii vegetaţiei, a raporturilor dintre speciile şi
grupele de specii de plante componente ale vegetaţiei pajiştii;
 • Modificarea compoziţiei chimice a plantelor (proteină brută, fosfor,
potasiu, microelemente) şi creşterea digestibilităţii substanţelor
nutritive din plantă;
• Prelungirea duratei de folosire a pajiştilor prin realizarea unei
repartiţii mai bune a nutreţului verde în perioada de păşunat.

5.3.1. Epoci şi metode de aplicare a îngrăşămintelor şi

amendamentelor
Pajiştile se găsesc în condiţii ecologice foarte variate şi sunt alcătuite din
specii cu cerinţe diferite faţa de substanţele nutritive, unele reacţionând puternic,
altele reacţionând mai slab la îmbunătăţirea de hrană.
Speciile ierboase din pajişti cresc în toată perioada de vegetaţie, deci
consumul de substanţe nutritive este continuu, însă cu intensităţi diferite.
Refacerea repetată a plantelor din pajişti necesită aplicarea îngrăşămintelor în
funcţie de ritmul acestei refaceri, în scopul repartizării uniforme a producţiei în
cursul perioadei de vegetaţie.
Îngrăşămintele chimice cu azot se administrează anual, atât în regiunile
umede cât şi în cele uscate. Administrarea fractionată a acestor îngrăşăminte este
conditionată de regimul aprovizionării cu apă. În staţiunile uscate nu dau
rezultate, în cele umede se administrează 2/3 în primavară şi 1/3 după primul
ciclu de păşunat sau după prima cosire la fâneţele cu două recolte pe an.
Îngrăşămintele cu fosfor se administrează împreună cu cele cu azot sau cu
azot şi potasiu în cantităţi ce variază în funcţie de aprovizionarea solului cu
aceste elemente. Ca şi îngrăşămintele cu azot acestea sunt necesare pe toate
tipurile de pajişti, având rol însemnat nu numai în sporirea producţiei ci şi în
îmbunătăţirea calităţii nutreţului în realizarea unui raport optim între calciul şi
fosforul din plantă.
 Îngrăşămintele chimice cu potasiu, în doze moderate sunt necesare pe
pajiştile din staţiunile umede.
Pe cernoziomuri se aplică numai când se folosesc doze mari de
îngrăşăminte cu azot şi fosfor.
Gunoiul de grajd se administrează pe pajiştile din staţiunile umede şi pe
soluri erodate, împreună cu fosforul în primul caz şi cu îngrăşăminte chimice
complexe în al doilea caz. Se va lua în considerare remanenţa lui numai în primii
doi ani după aplicare.
Îngrăşămintele nu se încorporează în sol ci se împrăştie la suprafaţă, cu
toate acestea, coeficientul de folosire este mai ridicat decât la plantele de cultură
de pe terenuri arabile.
În stratul superficial al solului de sub pajişti se acumulează cantităţi mari
de substanţă organică cu influenţă negativă asupra condiţiilor de viaţă a
microorganismelor aerobe, care mineralizează substanţa organică şi pun la
dispoziţie plantelor elemente nutritive mobile.
Amendamentele se aplică în stare bine mărunţită şi cât mai uniform
posibil.
Epoca optimă de aplicare a amendamentelor este toamna sau chiar în
timpul verii, la interval de 5-10 ani.

5.3.2. Îngrăşămintele chimice şi amendamentele utilizate

Îngrăşăminte chimice cu azot

Nitrocalcarul (NH4NO3•CaCO3) – este un îngrăşământ pe bază de azotat

de amoniu realizat în scopul reducerii higroscopicităţii, capacităţii de
aglomerare, reacţiei fiziologic acidă a azotatului de amoniu. Se obţine industrial
prin amestecul soluţiei de azotat de amoniu cu carbonat de calciu măcinat,
raportul lor fiind de 60-40, urmat de granularea produsului.
Nitrocalcarul se prezintă granulat, de culoare alb-cenusie, galbenă sau
verde. Coţinutul în substanţă activă este de 28% azot amoniacal şi 50% azot
nitric. Are o reacţie fiziologică bazică. Se recomandă la toate culturile.

Azotatul de amoniu (NH4NO3) – este cel mai utilizat îngrăşământ, la toate

culturile. Procesul de obţinere se bazează pe neutralizarea unei soluţii de acid
azotic cu amoniac. În acest proces de armonizare se obţine o soluţie cu
concentraţie de azotat de amoniu 60-80%.
Este o sare de culoare albă, uşor gălbuie, granulată sau cristalizată. Într-o
sută părţi de apă se dizolvă 118,5 părţi îngrăşământ. Conţinutul în substanţă
activă este cuprins între 33-34,5%, din care 50% reprezentat de azotul nitric şi
50% azotul amoniacal.
Este un îngrăşământ higroscopic, cu reacţie fiziologică acidă. Se poate
aplica toamna, primavara sau în perioada de vegetaţie.

Ureea [CO(NH2)2] – este diamida acidului carbonic. Este o substanţă de

culoare albă, uşor roză, fără miros, cu însuşiri în folosirea obţinerii
îngrăşămintelor lichide pe bază de uree. Are o higroscopicitate foarte redusă şi
un conţinut în substanţă activă de 46,6% fiind sortimentul solid cu cel mai mare
procent în substanţă activă.
Îngrăşăminte chimice cu fosfor
 Superfosfatul simplu – este un fosfat monocalcic în amestec cu gips însoţit
în cantităţi foarte mici de acid fosforic liber. Materiile prime utilizate în
obţinerea superfosfatului simplu sunt roca fosfatată şi acidul sulfuric.
Se prezintă fie ca o pulbere de culoare cenuşie închisă sau cenuşie-
deschisă, fie sub formă de granule. Are miros caracteristic şi este unsuros, când
conţine resturi de acid sulfuric şi fosforic. Când acizii sunt bine neutralizaţi nu
mai prezintă miros.
Prezintă o reacţie fiziologic acidă, atunci când aceasta se determină în
laborator, însa în câmp, din punct de vedere a reacţiei fiziologice se comportă ca
un îngrăşământ cu reacţie neutră. Are un conţinut de 16.5-19% P2O5 substanţă
activă.
În vederea creşterii eficienţei superfosfatul simplu se recomandă să se
aplice împreună cu gunoiul de grajd.

Superfosfatul concentrat
Comparativ cu superfosfatul simplu are avantajul ca este lipsit de gips,
care constitue un balast ce măreşte cheltuielile de păstrare, transport, manipulare
şi încorporare în sol.
Este un îngrăşământ cu un conţinut de 38-50% P2O5 substanţă activă.
Se obţine prin amestecarea rocii fosfatice cu acidul fosforic de
concentraţie 45-55%, după care se granulează şi se ambalează.
Este o sare de culoare albă sau gălbuie cu 38-50% P2O5 asimilabil, din
care cea mai mare parte sub formă de Ca (H2PO4)2 •H2O. Restul de fosfor (1-3%)
este sub formă de Ca HPO4•2H2O şi sub formă de fosfaţi complecşi de fier şi
aluminiu. Conţine 1.5-2% acid fosforic liber şi 2-4% apă.
Îngrăşăminte cu potasiu
Sarea potasică
 Este îngrăşământul potasic cu cea mai largă răspândire în lume.
Se obţine din amestecul clorurii de potasiu cu săruri naturale brute, fie
mărunţite. În acest scop se foloseşte: silvinit (KCl.NaCl) sau kainit
(KCl•MgSO4•H2O). Are culoare alb-cenuşie cu cristale roşii, roz sau gălbuie, în
funcţie de culoarea sărurilor brute adăugate. Conţine 38-44% K2O, este slab
higroscopică, puţin aglomerabilă.
Se poate folosi pe toate tipurile de sol. Având în constituţia sa ioni de Na +,
are efecte superioare la culturi la care Na+ joacă rol de element esenţial în
nutriţie.

Îngrăşăminte chimice complexe

Nitrofosfaţii – sunt îngrăşăminte chimice complexe obţinute prin
prelucrarea fosfaţilor naturali cu acid azotic. Nitrofosfaţii conţin azot sub forma
nitrică şi sub forma amoniacală, fosfor sub formă de compuşi uşor solubili în apă
precum şi sub formă amoniacală, fosfor sub formă de compuşi uşor solubili în
apă precum şi sub formă de compuşi greu solubili şi potasiu sub formă de azotat
de potasiu sau clorură de potasiu.

C:22:22:O – conţine 8% azot nitric şi 14% azot amoniacal, din totalul

fosforului 15,8% este solubil în apă. Este un nitrofosfat uşor levigabil şi este
recomandat pe toate tipurile de sol şi la toate culturile.

Fosfaţii de uree (NH2) COH3PO4 (17-14-0). Se obţin în urma neutralizării

acidului fosforic cu uree. Este o sare cristalină de culoare albă, cu stabilitate
mare, solubilă, nehigroscopică. Se poate aplica înainte de pregătirea patului
germinativ cât şi cu apa de irigaţii. Cele două componente ale îngrăşământului
ureea şi acidul fosforic, acţionează independent după solubilizare în soluţia
solului. Ureea suferă procesul de hidroliză în prezenţa apei şi a ureazei eliberând
amoniac şi CO2, iar acidul fosforic formează săruri cu cationii din soluţia solului
sau din faza solidă.

Amendamente calcaroase folosite

Piatra de var măcinată – reprezintă principalul produs utilizat în
ameliorarea reacţiei solurilor acide.
Piatra de var este o rocă sedimentară de culoare alb-cenuşie sau gălbuie
care conţine, pe lângă calcită (CaCO3) drept constituient principal, anumite
cantităţi de MgCO3 nisip şi argilă. Ingredientele pot varia între 5-50%.
În vederea folosirii ca amendament, piatra de var se macină fin, astfel
încât 90% din material să treacă prin sita cu ochiuri având diametrul de 0,15 mm
şi 99% prin sita cu ochiul de 1mm.
Cu cât solul pe care se aplică făina de calcar este mai argilos cu atât
materialul trebuie să fie mai fin măcinat.
Varul nestins (CaO) rezultă prin calcinarea pietrei de var în cuptoare la
950-12000C.
Aplicarea varului nestins se face cu cel puţin o săptămână înaintea
semănatului. Se lucrează sub formă de făină fin măcinată.

5.4. Stabilirea necesarului de îngrăşăminte şi amendamente

La stabilirea necesarului de îngrăşăminte şi amendamente se ţine seama de
următoarele:
• Cultura ce urmează să fie fertilizată;
• Planta premergătoare;
• Valorile indicilor agrochimici (pH(H2O),P-AL(ppm), K-AL(ppm)),
conţinutul în humus H(%), Ah (m.e./100g sol).
 Pentru păşunea Consiliului Local Siret, unde s-a efectuat cartarea
agrochimică, la stabilirea necesarului de îngrăşăminte s-a ţinut seama de cultura
premergatoare care a fost fâneaţă. Fertilizarea fâneţei s-a facut cu azotat de
amoniu şi îngrăşăminte complexe.
În funcţie de valorile indicilor agrochimici se întocmeşte planul de
fertilizare şi se stabileşte nevoia de îngrăşăminte. Pentru pajiştea cercetată se
recomandă următoarele cantităţi de îngrăşăminte:
Îngrăşăminte chimice – 12.185kg s.a., din care:
• Îngrăşăminte pe bază de azot 10.245kg ceea ce revine 103kg/ha;
• Îngrăşăminte pe bază de fosfor 1140kg, ceea ce revine 103kg/ha;
• Îngrăşăminte pe bază de potasiu 800kg, ceea ce revine 8kg/ha.
Amendamentele calcaroase 350t din care piatra de var 200t ceea ce revine
2t/ha, şi var nestins 150t respectiv 1.5t/ha.

Cap. VI
 Întocmirea planului de fertilizare

Planul de fertilizare face parte integrantă din studiul agrochimic şi se

întocmeşte pentru anul agricol când s-a executat cartarea.
Pentru anii următori cartării beneficiarul adoptă planul de fertilizare în
funcţie de modificările intervenite în planul de cultură şi cantităţile de
îngrăşăminte şi amendamente de care dispune.
Planul de fertilizare a pajiştii aparţinând Consiliului Local Siret, a fost
întocmit pentru anul 2001-2002, pe baza cartării agrochimice care a fost făcută în
acelaşi an. În cea de –a patra cartogramă în afară de cele trei analize de bază
(pH-ul, fosforul şi potasiul mobil) mai sunt înscrise şi următoarele elemente:
- Tarlalele topografice – dupa evidenţa O.C.O.T.A;
- Parcelele de fertilizare rezultate pe baza conţinutului de fosfor mobil şi
altor indici agrochimici;
Cu ajutorul elementelor înscrise în cea de –a patra cartogramă şi pe baza
celorlalţi indici agrochimici care caracterizează solurile păşunii Consiliului Local
Siret, se întocmeşte un plan de fertilizare pentru anul 2002, care va servi ca
model pentru anii următori.
În planul de fertilizare care se va întocmi anual se va înscrie: numărul
tarlalelor topografice, parcela de fertilizare din cadrul tarlalei topografice, tipul
de sol, planta premergătoare, planta de cultură, producţiile medii scontate a se
obţine la unitatea de suprafaţă, valorile medii ale analizelor de laborator din care
să rezulte nivelul de asigurare al solului cu elemente nutritive, valorile medii ale
pH-ului şi unele analize speciale.
 În funcţie de aceste elemente se vor stabili dozele optime economice
(D.O.E.) de îngrăşăminte chimice (N, P2O5, K2O) în substanţa activă pe hectar ce
pot fi aplicate pe culturi şi parcele de fertilizare.
Până la o nouă cartare agrochimică, delimitare parcelelor de fertilizare
stabilite în cadrul tarlalelor topografice, întru-cât se modifică plante
premergătoare, planta de cultură şi producţia medie scontată se obţine la unitatea
de suprafaţă.
În final se vor folosi tabelele agrochimice privind stabilirea dozelor optime
economice (D.O.E.), de îngrăşăminte chimice (N, P2O5, K2O) în substanţa activă,
elaborate de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie Bucureşti.

6.1. Modul de folosinţă a terenului

Pajiştea care aparţine Consiliului Local Siret are o suprafaţă de 100ha. Pe

această pajişte predomină gramineele în proporţie de 56%,(Lolium perene,
Festuca rubra, Festuca pratensis, Poa pratensis, etc..), leguminoasele se găsesc în
procent de 32% (Trifolium pratense, Medicago lupulina, Onobrychis viciifolia
etc.), iar restul de 12% sunt plante din alte familii botanice.
Pajiştea se delimitează teritorial în păşune şi fâneţe . Păşunea are o
suprafaţă mai mare decat fâneaţa. Tot pe această pajişte se găseşte şi o suprafaţă
însemnată cu păduri de brad şi fag, precum şi o livadă cu pomi fructiferi.
În anul anterior păşunea a fost folosită ca fâneaţă.

6.2. Dozele de amendamente şi îngrăşăminte utilizate

 Pe baza datelor luate din tare, precum şi a celor analizate din planul de
fertilizare, a rezultat că pe aceste pajişti sunt necesare următoarele cantităţi de
îngrăşăminte:
- Amendamente calcaroase:350 tone (3,5t/ha);
- Îngrăşăminte chimice 12.185kg s.a., din care:
N 10245kg
P2O5 1140kg
K2O5 800kg

Revin pe un hectar de pajişte total 122kg s.a. din care:

N 103kg
P2O5 11,4kg
K2O 8,0kg
Transformat în substanţă fizică, au rezultat următoarele cantităţi:
- Azotat de amoniu -27,7t circa 28t
- C 17-14-0 -5,7t circa 6,0t
- C22-22-0 -1,7t circa 2,0t
Total în substanţa fizică 108t.

Concluzii şi recomandări
 Păşunea studiată este situată în Localitatea Siret,judeţul Suceava, la 15km
de oraşul Fălticeni şi la 35km faţa de municipiul Suceava.
Temperatura medie anuală este de (280C), iar cea mai scăzută în luna
ianuarie (-50C).
Precipitaţiile medii anuale variază între 1200-1400mm.
Condiţii bune de vegetaţii găsesc plantale din pajiştile cu iarbă moale
(Agrostis stolonifera, Agrostis canina).
Solurile sunt reprezentate în cea mai mare parte de cernoziomuri cambice
şi soluri argiloiluviale precum şi soluri pseudogleice.
Pentru a stabili starea de aprovizionare a solurilor cu macroelemente, în
luna septembrie 2001 s-a efectuat cartarea agrochimică a solului, luându-se de pe
suprafaţa de 100ha, 20 de probe medii de sol.
În urma analizei de laborator s-au stabilit valorile indicilor agrochimici şi
s-au stabilit următoarele concluzii:
1) Reacţia solului (pH-ul) – are valori cuprinse între 5,0-6,2 de unde
rezultă că 5% din suprafaţă sunt soluri cu reacţie puternică acidă, 90%
sunt soluri cu reacţie acidă şi 5% din suprafaţă soluri cu reacţie slab
acidă.
2) Pentru a corecta reacţia acidă a solurilor se recomandă aplicarea
amendamentelor calcaroase , 350 tone din care piatră de var 200 tone
ceea ce revine la 2t/ha, şi var nestins 150 tone, respectiv 1,5t/ha.
3) Pentru solurile cu reacţie slab acidă azotul se va asigura cu azotat de
amoniu (103kg/ha) şi îngrăşăminte complexe.
4) Aprovizionarea solului în fosfor mobil se prezintă astfel: 20% din
suprafaţă sunt soluri slab aprovizionate ; 75% soluri aprovizionate şi
5% soluri mediu aprovizionate.
5) Pentru acoperirea necesarului de fosfor se recomandă fertilizarea cu
îngrăşăminte pe bază de fosfor 1140kg respectiv 11kg/ha.
6) Conţinutul solului în potasiu mobil se prezintă astfel: 10% din
suprafaţa totală sunt soluri slab aprovizionate ; 65%sunt soluri mediu
aprovizionate şi 25% sunt soluri bine aprovizionate.
7) Se recomandă fertilizarea solurilor cu aprovizionare slabă în potasiu
mobil , cu îngrăşăminte pe bază de potasiu (8kg/ha) sau îngrăşăminte
complexe.
8) Analizele speciale s-au efectuat în scopul fundamentării măsurilor de
fertilizare şi s-a deteminat humusul cu valorile 1,6-3,5%; suma bazelor
schimbabile cu valorile de 8,14-9,35 m.e.; aciditatea hidrolitică cu
valorile de 5,07-5,21 m.e.
9) Îngrăşămintele chimice se recomandă a fi administrate în totalitate la
desprimavarare sau în două reprize:
- La desprimavarare, îngrăşămintele complexe şi 50% din
îngrăşămintele cu azot;
- După primul păşunat 50% din îngrăşămintele cu azot .
Prin fertilizarea pajistilor se realizează o restituire parţială a elementelor
nutritive extrase de plante din sol; modificarea structurii vegetaţiei, a
raporturilor dintre speciile şi grupele de specii de plante componente ale
vegetaţiei pajiştii; modificarea compoziţiei chimice a plantelor (proteină
brută, fosfor, potasiu, microelemente) şi creşterea digestibilităţii
substanţelor nutritive din plantă; prelungirea duratei de folosire a pajiştilor
 prin realizarea unor repartiţii mai bune a nutreţului verde în perioada de
păşunat.
- Se recomandă utilizarea ca îngrăşământ pe bază de azot a
nitrocalcarului, deoarece conţine calciu, iar majoritatea solurilor au
reacţie acidă. Nu se recomandă utilizarea în mai mulţi ani (>10 ani) a
azotatului de amoniu pentru că duce la o reacţie acidă a solului.
Amendamentele cu calciu administrate împreună cu îngrăşămintele
chimice modifică compoziţia floristică şi structura vegetaţiei. Floristic,
amendamentele sporesc participarea leguminoaselor şi reduc pe aceea a plantelor
nevaloroase.
Compoziţia chimică a producţiei pajiştilor se modifică favorabil sub
influenţa amendamentelor, îndeosebi prin sporirea conţinutului în proteine, în
calciu şi alte elemente minerale.