Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
1
tornade, avalanşe, eşecuri ale serviciilor pentru utilităţi publice şi alte calamităţi naturale,
sinistre grave sau evenimente publice de amploare determinate sau favorizate de factori de risc
specifici.
În strategia naţională de prevenire a situaţiilor de urgenţă aprobată prin HG nr.
762/2008, riscurile se clasifică:
- din punctul de vedere al ariei de manifestare: transfrontaliere, naţionale, regionale,
judeţene şi locale (urbane, preurbane, rurale şi pe obiective);
- din alte puncte de vedere: principale sau secundare.
Factorul de risc constă într-un fenomen, proces sau complex de împrejurări
congruente, în acelaşi timp şi spaţiu, care pot determina sau favoriza producerea unor tipuri de
risc (OGU nr. 21/2004, art. 1f).
În cazul fiecărui tip de risc sunt o multitudine de factori de risc potenţiali.
Dezastrul este evenimentul datorat unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate
de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului, şi care, prin
amploare, intensitate şi consecinţe, atinge ori depăşeşte nivelurile specifice ale gravităţii stabilite
prin regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgentă, elaborate şi aprobate potrivit legii.
Situaţia de urgenţă generată de iminenţa producerii sau de producerea unui dezastru este denumită şi
situaţie de protecţie civilă (Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, art.9, al. 1a).
2
Consecinţele situaţiilor de urgenţă constau în: efecte negative, impact şi urmări.
După nivelul gravităţii, consecinţele pot fi: nule, minore, semnificative, grave,
catastrofale interne şi catastrofale externe.
Situaţiilor de urgenţă determinate de incendii li se pot asocia, în diferite faze (pre-
incendiu, pe timpul incendiului sau post-incendiu), alte tipuri de riscuri, cum ar fi: explozii,
accidente şi avarii, cutremure, alunecări sau prăbuşiri de teren, prabuşiri de construcţii,
turbulenţe urbane, poluări, inundaţii şi alte fenomene meteorologice periculoase, epidemii,
epizootii/zoonoze etc..
Ca urmare, consecinţele situaţiilor de urgenţă se amplifică, se diversifică şi se agravează,
iar în final se însumează.
La nivelul teritorial, potrivit dispoziţiilor legale, evaluarea riscurilor se face pe judeţe şi
pe următoarele categorii de risc: industrial, în transport, în construcţii, natural, social.
În Evul Mediu european, când cetăţile şi oraşele aglomerate adăposteau, majoritar, clădiri
din lemn, prevenirea şi stingerea incendiilor era asigurată de echipe de intervenţie organizate de
3
bresle, care acţionau cu mijloace de stingere clasice (găleţi şi sacale pentru apă, pompe manuale,
topoare, scări etc.).
Revoluţia industrială a determinat, odată cu dezvoltarea comunităţilor umane, apariţia a
noi pericole de incendiu care au avut ca rezultat înfiinţarea serviciilor de apărare împotriva
incendiilor (marile incendii care au lovit Londra, figura 2, au determinat companiile de asigurări
să înfiinţeze brigăzi private de pompieri care să protejeze proprietatea clienţilor lor).
5
6
PRELEGEREA 1 (Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
NOŢIUNI DESPRE ARDERI
1.1.1 Arderea
7
Cercetări mai recente fac discuţii despre aşa-numitul tetraedru al focului, considerând că,
pentru explicarea proceselor arderii, mai trebuie avută în vedere desfăşurarea reacţiilor chimice
în lanţ.
8
- intensitatea arderii, dată de căldura (energia) degajată în timpul arderii, exprimată în J
(Jouli); raportarea cantităţii de căldură la cantitatea unitară de combustibil ce o produce (1 kg în
cazul substanţelor lichide şi solide sau 1 m3N, N indicând condiţii normale, în cazul substanţelor
gazoase) defineşte căldura de ardere/puterea calorifică, Q, exprimată în J/kg sau J/m3N (a se
consulta Prelegerea 2);
- limitele arderii:
- limita inferioară, este concentraţia minimă a gazelor în aer sub care amestecul
gazos nu poate să ardă, fiind prea sărac în molecule reactante (energia rezultată din
arderea unei particule se dispersează înainte de a putea activa o altă particulă de substanţă
combustibilă pentru propagarea arderii);
- limita superioară, este concentraţia maximă a gazelor în aer peste care
amestecul gazos nu poate să ardă din cauza lipsei oxigenului necesar (oxigenul disponibil
se consumă în cursul arderii unei particule, nemaifiind suficient pentru întreţinerea arderii
particulei celei mai apropiate);
- intervalul arderii (cuprins între limita inferioară şi superioară) este cel în care arderea se
poate produce, dimensiunea acestuia putând fi influenţată de creşterea temperaturii (mărirea
intervalului) sau de adăugarea unor gaze inerte sau vapori incombustibili (micşorarea
intervalului).
9
Flacăra (eng. flame) poate fi definită ca propagarea rapidă, autosusţinută, cu viteză
subsonică a arderii în mediu gazos cu emisie de lumină (SR EN ISO 13943) sau ca amestecul
aerului cu un gaz combustibil în reacţie care emite radiaţii electromagnetice, deseori în spectrul
vizibil (lumina); aceasta poate fi:
- flacără de difuzie, în care combustibilul (carburantul) şi oxigenul (comburantul) nu sunt
amestecate înainte de a fi aprinse (flacăra unei lumânări, figura 1.2);
- flacără de preamestec, în care combustibilul şi comburantul sunt deja amestecate înainte
de a ajunge în zona unde sunt aprinse (flacăra unei lampei de benzină, figura 1.2).
10
Tabel 1.2 Temperatura flăcării pentru combustibili uzuali [9]
Nr. Produsul combustibil Temperatura
0
crt. C
1 acetilena 2325
2 amoniacul 1700
3 Gaz în amestec cu aerul heptanul 2290
4 hidrogenul 2400
5 metanul 2210
6 oxidul de carbon 2400
7 propanul 1930
8 bumbacul 305
9 hârtia 510
10 sodiul metalic 900
11 lemnul răşinoaselor stivuit în aer liber 1200
12 Solid huila 1200
13 cauciucul natural 1100
14 polistirenul 1350
15 magneziul 2000
11
Fumul la incendii prezintă pericol prin natura şi caracteristicile lui:
- inflamabilitatea şi explozivitatea, datorate conţinutului de particule nearse rezultat al
unei arderi incomplete;
- toxicitatea, datorată compoziţiei şi temperaturii mediului;
- opacitatea, datorată prezenţei particulelor de funingine sau de aerosoli în compoziţia
acestuia a, care duc la o ecranare a mediului, reducând vizibilitatea în zonă;
- radiantivitatea, datorată transportului unei mari părți din căldura degajată, emisia
radiativă fiind mai importantă cu cât temperatura la incendiu este mai ridicată;
- mobilitatea şi difuzivitatea, datorate comportamentului de fluid, înfiltrându-se şi
răspândindu-se în toate spaţiile care sunt deschise curgerii lui.
Scânteia este mica particulă incandescentă din materialul care arde și a cărui pericol de
propagare a combustie se poate manifesta pe o distanță de ordinul metrilor.
Clasificarea arderilor se poate face:
- după aportul de comburant în focar:
- arderea completă, cazul arderii în întregime a substanţei combustibile, existând
cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de ardere rezultă:
bioxid de carbon, vapori de apă, bioxid de sulf etc.);
- arderea incompletă, cazul arderii parţiale a substanţei combustibile, neexistând
la dispoziţie cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de
ardere rezultă: oxid de carbon, alcool, vapori de apă şi compuşi organici complecşi);
- după percepţia fenomenului:
- arderea cu flacără, cazul arderii combustibilului în faza gazoasă cu emisie de
lumină; arderea cel mai des întâlnită;
- arderea cu incandescenţă, cazul arderii combustibilului cu emisie vizibilă de
lumină la suprafaţa acestuia (arderea cărbunilor); temperatura suprafeţei depăşeşte 5000C;
- arderea mocnită, cazul arderii combustibilului fără emisie vizibilă de lumină
(pusă în evidenţă de creşterea temperaturii mediului ambiant şi apariţia fumului); este o
ardere autosusţinută prin căldura reacţiilor interne;
- după viteza reacţiilor de oxidare:
- arderea lentă, cazul ruginirii fierului, putrezirii lemnului, respiraţiei fiinţelor
etc., când se constată o creştere a temperaturii fără atingerea valorii care să conducă la
emisia de lumină;
- arderea normală/uniformă, precum arderea unei dâre de praf de pușcă,
propagarea făcându-se cu viteză subsonică, de ordinul cm/s;
- arderea rapidă, precum explozia (cazul deflagrației, propagarea facându-se cu
viteză subsonică, de ordinul cm/s÷m/s, și cazul detonaţiei, propagarea facându-se cu
viteză supersonică, de ordinul 1÷4 Km/s).
1.1.2 Aprinderea
Aprinderea (termică) este procesul iniţierii arderii unui amestec combustibil cu flacără
susţinută, ca urmare a accelerării reacţiei de oxidare.
Aprinderea se produce numai la aducerea combustibilului în faza gazoasă, cu atât mai
uşor cu cât emanarea de vapori şi gaze începe la o temperatură mai mică (funcţie de starea de
agregare a substanţei combustibile: gazoasă, lichidă sau solidă).
Aprinderea unui amestec combustibil are loc când viteza de generare a căldurii, prin
reacţii chimice, depăşeşte viteza de pierdere a căldurii (pentru sistemele reale, neadiabatice).
Căldura necesară aprinderii amestecului combustibil poate fi asigurată:
- de un flux de căldură exterior, cazul aprinderii normale şi se definește temperatura de
aprindere;
12
- de o sursă exterioară de căldură (flacără, scânteie etc.), cazul aprinderii pilot şi se
definește temperatura de aprindere;
- prin generarea internă de căldură, cazul aprinderii spontane/autoaprinderii şi se
definește temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere.
Temperatura de aprindere şi temperatura de aprindere spontană nu sunt constante fizice;
acestea sunt mărimi complexe, valorile acestora depinzând de condiţiile în care se produce
procesul de încălzire (compoziţie, temperatură, presiune, sursă de aprindere etc.) şi metoda de
determinare aplicată.
Condiţiile producerii aprinderii sunt:
- concentraţia amestecului combustibil (gaz şi/sau vapori de lichid şi/sau praf/solid
combustibil cu aerul) să fie în interiorul limitelor de ardere;
- energia generată sub formă de căldură (extern sau intern) să poată menţine temperatura
amestecului peste temperatura de aprindere a acestuia.
Inflamabilitatea este caracteristica unui material combustibil aflat în faza gazoasă de a se
aprinde cu emisie de lumină.
Aprinderea substanţelor combustibile gazoase este procesul de iniţiere a arderii cu
flacără într-un anumit punct, prin aducerea acestora la temperatura de aprindere, după care,
îndepărtând sursa de aprindere, combustia continuă (figura 1.3); este caracterizată de următoarele
mărimi fizice:
- temperatura aprinderii, temperatura minimă până la care trebuie încălzită o substanţă
gazoasă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau oxigenului, pentru a iniţia arderea şi arde în
continuare şi după îndepărtarea sursei de aprindere;
- temperatura aprinderii spontane/autoaprinderii, temperatura minimă până la care
trebuie să se încălzească o substanţă gazoasă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau
oxigenului, pentru a iniţia arderea şi arde în continuare şi fără a veni în contact direct cu o sursă
de aprindere (tabelul 1.4);
- energia aprinderii, mărimea minimă a energiei unei scântei electrice sau mecanice,
suficientă pentru aprinderea unui amestec de gaz-aer la o anumită concentraţie; este funcţie de
parametrii amestecului gazos (compoziţie, presiune, temperatură etc.) şi dispozitivul determinării
(tabelul 1.5);
- limitele arderii pentru gazele combustibile (arderea gazelor combustibile se produce
dacă concentraţia acestora în aer se află între limitele de ardere).
13
Tabelul 1.4 Temperatura autoaprinderii pentru gaze combustibile uzuale [8]
Nr. Substanţa Temperatura Nr. Substanţa Temperatura
crt. ( 0C) crt. ( 0C)
1 Acetilenă 305 7 Hidrogen 575
2 Acetonă 560 8 Metan 633
3 Alcool etilic 392 9 Propan 481
4 Amoniac 651 10 Sulfură de carbon 100
5 Eter etilic 192 11 Terebentină 240
6 Heptan 233 12 Toluen 552
Tabelul 1.5 Energia aprinderii, minimă, pentru gaze combustibile uzuale [8]
Nr. Substanţa Energia minimă Nr Substanţa Energia minimă
crt. (MJ) crt. (MJ)
1 Acetilenă 0,02 9 Hidrogen 0,01
2 Acetonă 1,10 10 Metan 0,26
3 Alcool etilic 0,14 11 Metanol 0,14
4 n-Butan 0,26 12 Metilacetonă 0,28
5 Benzen 0,22 13 n-Pentan 0,22
6 Ciclohexan 0,24 14 Propan 0,25
7 Eter dietilic 0,19 15 Propilenă 0,17
8 Etilenă 0,10 16 Sulfură de carbon 0,009
Tabelul 1.6 Temperatura inflamabilității şi aprinderii pentru lichide combustibile uzuale [8]
Nr. Substanţa Temperatura de inflamabilitate Temperatura de aprindere
crt. ( 0C) ( 0C)
1 Acetaldehidă -27 140
2 Acetilenă -18 335
3 Acid acetic 40 485
4 Alcool etilic 12 425
5 Alcool metilic 11 455
6 Benzen -11 555
7 Benzină auto -42 232
8 Clorbenzen 28 590
9 Clorură de metan -14 625
10 Dicloretilenă 48 460
11 Eter etilic -40 170
12 Etilenglicol 111 416
13 Păcură 50÷100 260÷420
14 Petrol lampant 30÷40 220÷250
15 Propilenă -107 455
16 Stiren 32 490
17 Sulfură de carbon -30 102
18 Terebentină 35 255
19 Toluen 6 480
20 Ţiţei -35÷35 380÷531
21 Ulei de in 205 340
22 Ulei de maşină 181 355
23 Ulei de transformator 147 300
24 Xilen 25 144
Notă.
1. În afară de lichide se mai inflamează şi vaporii unor substanţe solide (camfor, naftalină, fosfor), aceste substanţe
volatilizându-se la temperatura normală.
Piroliza este procesul descompunerii chimice ireversibile a unui material prin creşterea temperaturii şi
în lipsa reacţiei cu oxigenul.
Aprinderea substanţelor combustibile solide:
- care ard cu flacără (în stare gazoasă), este procesul iniţierii arderii prin transformarea
în vapori, fără descompunere, prin sublimare, (cazul camforului) sau prin topirea urmată de
vaporizarea şi aprinderea acestora (cazul parafinei), figura 1.3;
- care ard mocnit (în stare solidă fără flacără), este procesul iniţierii arderii prin creşterea,
la început lentă, a căldurii degajate (abia perceptibilă) şi, în continuare, proporţional cu
temperatura (depinzând de numeroşi factori ce ţin de material şi mediul ambiant: starea
suprafeţei, forma şi granulometria materialelor, prezenţa corpurilor străine, realizarea ventilaţiei
etc.), figura 1.3;
- care ard mixt (în stare solidă cu flacără), este procesul iniţierii arderii prin
descompunerea chimică a substanţei sub acţiunea căldurii (piroliză), cu degajarea amestecurilor
de gaze şi aerosoli (incluzând şi particule suspendate, efluenţii arderii) şi aprinderea acestora,
figura 1.3.
Aprinderea substanţelor combustibile solide este caracterizată de următoarele mărimi
fizice:
15
- temperatura aprindereii temperatura minimă de suprafaţă la care debitul volatilelor este
suficient pentru asigurarea unei flăcări susţinute, tabelul 1.7;
- inerţia termică ce caracterizează aprinzibilitatea substanţelor solide, definită prin
produsul dintre conductivitatea termică (λ), densitatea masică (ρ) şi căldura specifică (c), tabelul
1.8 (materialele cu inerţie termică mică pot fi aprinse de surse cu energie termică redusă: mucul
ţigării, flacăra chibritului etc.);
- căldura arderii/puterea calorifică (a se consulta Prelegerea 2).
16
- chimică, produsă în masa substanţelor ce au capacitate intensă de combinare cu
oxigenul din aer (substanţele pirofore, precum fosforul, metalele alcaline etc.), cu apa (carbura
de calciu, metalele alcaline etc.) sau alte substanţe (oxidanţii şi peroxizii, precum cloratul de
potasiu în contact cu acidul oxalic, acidul azotic şi sulfuric în contact cu materiale celulozice
etc.);
- fizico-chimică, stimulată de factori fizici şi procese chimice, precum suprafaţa specifică,
gradul de aerare, izolarea termică faţă de mediul exterior, prezenţa impurităţilor etc. (cărbunele,
bumbacul, azotatul de amoniu, lacurile din ulei, seminţele şi turtele din floarea soarelui);
- biologică, stimulată de acţiunea microorganismelor care în urma propriilor procese
fiziologice generează substanţe chimice ce conduc la reacţii chimice capabile să producă
cantitatea de căldură necesară iniţierii procesului de ardere (produse vegetale , precum furaje,
borhot, rumeguş din lemn, tutun, tăiţei din sfeclă etc. sau animale, precum lână, păr etc.).
Temperatura autoaprinderii în cazul solidelor are un rol foarte important în propagarea
incendiului; creşterea nivelului termic, de exemplu prin radiaţie, determină aprinderea solidului
respectiv la atingerea temperaturii de autoaprindere şi apariţia de focare de incendiu.
Fenomenul autoaprinderii poate genera incendii instantanee sau mocnite (în stare
ascunsă), apariţia şi dezvoltarea acestora fiind favorizată de factori aleatori (umiditatea, aerarea,
prezenţa impurităţilor, gradul concasării etc.).
1.2 Explozia
100
L (1.2)
a b c n
....
A B C N
17
Limitele exploziei, inferioară şi superioară, publicate în literatura de specialitate sunt
determinate pentru temperatura normală (200C) şi presiunea atmosferică. În unele situaţii reale,
în special la obiectivele industriale, se poate depăşi temperatura şi presiunea la care au fost
determinate limitele de exploziee pentru unele substanţe indicate în literatura de specialitate. În
acest caz, limitele de explozie se pot calcula cu relaţiile 1.3,
Linf 20 10 t 20
Linf t Linf 20
100 100
(1.3)
Lsup 20 15 t 20
Lsup t Lsup 20
100 100
18
Printre prafurile cu cel mai mare pericol la explozie şi la incendiu se pot enumera: praful
de zahăr, amidonul, textilele, lemnul, cerealele şi făina, materialele plastice, pulberile metalice
(de zirconiu, titan, magneziu, aluminiu etc.).
Exploziile pot fi cauze ale unor incendii, după cum, în unele cazuri, şi incendiile pot fi
cauze ale unor explozii.
Dilatarea gazelor rezultate din explozie, cauzată de cantitatea mare de căldură degajată,
provoacă solicitări dinamice de tip şoc, pentru care se pot preciza:
- presiunea maximă de explozie, presiunea maximă produsă în cazul în care nu ar exista
schimb de căldură între produsele arderii şi pereţii incintei; aceasta poate fi calculată cunoscând
compoziţia în substanţe şi concentraţia lor, starea iniţială a sistemului şi cantitatea substanţelor
volatile (în cazul prafurilor);
- timpul de explozie, timpul cât se manifestă solicitarea dinamică din explozie; acesta
variază de la sutimi de secundă (cazul amestecului de hidrogen-aer) până la zecimi de secundă.
În urma exploziilor amestecurilor, în clădirile industriale închise se produc presiuni
semnificative, capabile să provoace distrugeri clădirii; cu cât efectul presiunii durează mai puţin
cu atât mai mult este redusă distrugerea.
Bibliografie
1. Apahidean B., Mreneş M., Combustibili şi teoria proceselor de ardere, Editura U. T. Press,
Cluj-Napoca, 1997.
2. B. Karlsson, J. G. Quintiere, Enclosure Fire Dynamics, CRC Press LLC, 2000.
3. Bălulescu P., Călinescu V. şi alţii, Noţiuni de fizică şi chimie pentru pompieri,
Comandamentul Pompierilor, Bucureşti, 1971.
4. Bălulescu P., Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
5. Bălulescu P., Popescu I.., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare
documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987.
6. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
7. Calotă S., Lencu V., Şerban T., Protecţia împotriva incendiilor, vol. 1 şi vol. 2, Bucureşti,
1998.
8. Calotă S., Temian G., Ştirbu V., Duduc G., Golgojan I. P., Manualul pompierului, Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
9. Cercetarea cauzelor de incendii, Calotă S., Popa Gh., Sorescu G., Dolha S., Editura Universul
Juridic, 2010.
10. Diaconu-Şotropa D., Burlacu L., Fenomene de ardere, Review AICPS nr. 1/2007 Ediţie
nouă, Bucureşti, 2007.
11. Drysdale D., An Introduction to Fire Dynamics (Second Edition), John Wiley & Sons, 2008.
12. Spearpoint M., Fire Engineering Design Guide (Third Edition), New Zealand Center for
Advanced Engineering, 2008.
13 ***, SR EN ISO 13943:2011 Siguranţa la foc. Vocabular, ASRO, Bucureşti, 2011.
19
20
PRELEGEREA 2
NOŢIUNI DESPRE INCENDII
Standarde privitoare la terminologia din domeniu (SR EN ISO 13943) fac diferenţa între
noţiunile foc şi incendiu, astfel:
- focul este ardere autoîntreţinută, organizată, cu producere de efecte utile şi a cărei
propagare, în timp şi spaţiu, este limitată (ardere controlată);
- incendiul este ardere autoîntreţinută, neorganizată, cu producere de efecte dăunătoare şi
a cărei propagare, în timp şi spaţiu, este nelimitată dacă nu se intervine (ardere necontrolată).
Incendiul, cu conotaţie juridică, este arderea scăpată de sub control, iniţiată de o cauză
bine precizată (voită sau nu) care produce pierderi de vieţi şi/sau de bunuri materiale şi necesită,
în vederea întreruperii, o acţiune pentru stingere.
Incendiul este un proces complex bazat, în apariţia şi evoluţia sa, pe procesele de ardere
(incluzând, când este cazul, formarea flăcărilor), pe schimbul de căldură şi gaze cu mediul
adiacent, iar în cazul construcțiilor, pe transformările din materialele elementelor structurale și
nestructurale.
Incendiul (fenomen fizic şi chimic complex) este puternic influenţat de mediu.
Interacţiunile dintre flacără, combustibil şi mediu pot fi puternic neliniare şi estimarea cantitativă
a proceselor implicate este adesea dificilă; incendiile pot fi: incendii în spaţii închise sau incendii
în spaţii deschise.
Procesele de ardere specific incendiilor produse în clădiri (în spaţii închise) determină
apariţia fluxurilor de căldură şi de masă între combustibil şi mediu (figura 2.1).
21
Fazele incendiului produs într-un spaţiu închis şi asupra căruia nu se intervine, aşa cum
rezultă din analiza evoluţiei lui, sunt cinci (figura 2.2).
a. b.
Figura 2.2 Evoluţia incendiului produs în spaţiu închis şi asupra căruia nu se intervine
Faza 1, apariţia focarului iniţial al arderii, este faza în care, datorită unor împrejurări
favorizante, sunt puse în contact unul dintre materialele combustibile cu sursa de aprindere a
cărei energie, transferată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului;
caracteristice sunt temperatura şi energia aprinderii.
Simularea incendiului aflat în această fază este efectuată, acoperitor, prin aprinderea
produsului de testat, orientat vertical, cu o flacără mică (vezi scenariul de referinţă pentru
testarea reacţiei la foc a produselor de construcţii, SR EN ISO 11925-1).
Faza 2, arderea lentă, este faza în care arderea este limitată strict la materialele
combustibile care constituie focarul iniţial (statistic, peste trei sortimente), termodegradându-le
profund, fără distrugerea lor totală.
Cu o durată variabilă ca timp (absentă în numeroase cazuri), poate fi de ordinul
minutelor, orelor şi, în unele situaţii, zilelor şi săptămânilor (cazul arderilor mocnite); durata
acestei faze depinde de natura, cantitatea şi modul de distribuire a materialelor combustibile în
incintă, precum şi de dimensiunile, amplasarea surselor de aprindere şi cantitatea de căldură
transmisă de acestea (cu cât materialul combustibil se aprinde mai uşor, cu atât căldura degajată
este mai mare şi propagarea are loc mai rapid).
În această fază, radiaţia este neglijabilă iar temperatura creşte relativ lent, fără a atinge
valori importante şi fără a modifica esenţial temperatura mediului din încăpere. Din
descompunerea materialelor rezultă gaze care se acumulează în atmosfera înconjurătoare şi
formează cu aerul un amestec combustibil, precum şi gudroane care vor contribui la propagarea
incendiului. Caracteristice fazei sunt flacăra ascendentă (cu înălţimea şi temperatura ei) şi
debitul de căldură degajat de flacără (similar incendiului în aer liber fără vânt). Modelele
matematice elaborate pentru această fază urmăresc să determine evoluţia înălţimii şi temperaturii
flăcării funcţie de timp (ISO 16734 ... 16736) în vederea amplasării optime a sistemelor pentru
detectarea şi stingerea incendiului.
După stabilizarea arderii, incendiul poate evolua pe una din următoarele căi:
- calea 2.1, rămânerea ca incendiu local, dacă materialul combustibil este izolat;
- calea 2.2, autostingerea sau arderea cu viteză mică, dacă ventilarea spaţiului este
insuficientă;
- calea 2.3, arderea activă/dezvoltarea incendiului (faza 3).
22
Faza 3, arderea activă sau dezvoltarea incendiului, este faza în care arderea se propagă
la toate obiectele combustibile învecinate cu focarul, având aerul necesar arderii în cantitate
suficientă.
Din cauza variaţiei densităţii şi formării curenţilor de convecţie, gazele calde, mai uşoare,
se acumulează sub tavan şi ies din incintă pe la partea superioară a deschiderilor, fiind înlocuite
de un curent de aer rece care pătrunde pe la partea inferioară; caracteristice sunt temperatura
(care, în diferite puncte ale incintei, este mult diferită, suferind importante şi rapide fluctuaţii) şi
radiaţia (care devine principalul factor al transferului de căldură, ca urmare a formării stratului
gazelor fierbinţi şi fumului acumulat sub tavan şi care propagă incendiul şi în zone mai
îndepărtate de foc prin încălzirea materialelor până la temperatura de aprindere), natura şi
finisajul pereţilor având un rol esenţial dat de aportul suplimentar, însemnat, al radiaţiei termice
(radiaţia reciprocă între pereţi).
Simularea incendiului aflat în această fază este efectuată, acoperitor, prin arderea unui
singur produs de testat, amplasat în colţul camerei (vezi scenariul de referinţă pentru testarea
reacţiei la foc a produselor de construcţii, metoda SBI, SR EN ISO 13823);
Modelarea matematică a focului, pentru această fază, urmăreşte determinarea evoluţiei
debitului de căldură degajat, Q , la timpul t de la începerea incendiului şi la timpul
corespunzător stării staţionare a incendiului (important pentru evaluarea stabilităţii la foc a
elementelor structurale).
Din această fază, incendiul poate evolua pe una din următoarele căi:
- calea 3.1, producerea fenomenului flashover (termen intraductibil în limba română dar
acceptat în literatura de specialitate europeană şi română prin SR EN ISO 13943 şi SR ISO
8421/1), fenomen tranzitoriu de instalare bruscă a arderii la nivelul tuturor suprafeţelor
combustibile din incintă (dacă aerul necesar arderii este în cantitate suficientă); se caracterizează
prin scăderea rapidă a cantităţii de oxigen din aer şi creşterea procentului de oxid de carbon (cu
până la 20%), precum şi prin creşterea rapidă, exponenţială, a temperaturii şi creşterea masivă şi
rapidă a cantităţii de fum generat, în special, de finisajul combustibil al pereţilor (este momentul
cel mai periculos pentru pompierii care asigură intervenţia la incendiu); urmează evoluţia către
faza 4, arderea generalizată;
- calea 3.2, producerea regresiei incendiului, focul putându-se stinge spontan dacă aerul
necesar arderii devine insuficient (în cazul unui spaţiu închis) sau dacă distanţele sunt relativ
mari între masele combustibile (fenomenul conducţiei nemaiputându-se produce);
- calea 3.3, producerea fenomenului backdraft (termen intraductibil, similar celui de
flashover), manifestat în condiţiile existenţei insuficiente a aerului pentru ardere la interiorul
spaţiului, dar alimentat cu aer din exterior (cu un conţinut sporit de oxigen) prin spargerea
accidentală a unui geam şi/sau deschiderea unei uşi şi/sau apariţia crăpăturilor în pereţi; se
caracterizează prin scăderea rapidă a cantităţii de oxigen din aer şi creşterea procentului de oxid
de carbon, precum şi prin creşterea rapidă a temperaturii şi creşterea masivă şi rapidă a cantităţii
de fum.
Faza 4, arderea generalizată sau generalizarea incendiului este faza în care arderea are
loc în întreaga incintă; caracteristic fazei sunt temperatura (care se uniformizează spre valori
maxime, peste 11000C) şi radiaţia (care devine preponderentă).
În cursul acestei faze, structurile care asigură rezistenţa construcţiei sunt cele mai afectate
de incendiu, fisurează şi se dislocă pereţi, se lărgesc deschideri etc., având loc propagarea
incendiului în incintele alăturate şi apoi în întreaga clădire.
Regimul de ardere se stabilizează şi viteza de ardere, m , este condiţionată:
- în cazul incendiului ventilat (de scurtă durată), de suprafaţa materialelor combustibile
(de existenţa aerului în exces raportat la suprafaţa de contact cu combustibilul), caz în care se
calculează cu relaţia 2.1a:
m k f Ac (2.1a)
23
- în cazul incendiului neventilat (depinzând de dimensiunile deschiderilor, deci de
regimul admisiei aerului), caz în care se calculează cu relaţia 2.1b (după Kawagoe):
24
Incendiul convenţional izbucnit în spaţiu deschis evoluează similar cu cel în spaţiu închis,
cu următoarele particularităţi:
- se dezvoltă, de la început, pe întreaga suprafaţă a materialului atins de flăcări;
- mărimea flăcărilor depinde de condiţiile meteorologice şi dinamica curenţilor care
afluiesc către locul incendiului;
- produsele arderii sunt bogate în particule din cărbune.
Principiile arderii, avute în vedere la studiile teoretice ale incendiilor, se referă la:
- realizarea condiţiei procesului de ardere, prin prezenţa simultană, în acelaşi spaţiu:
- a combustibilului;
- a comburantului (oxigenului din aer sau substanţelor care pot ceda oxigenul);
- a sursei de aprindere, cu energia necesară producerii aprinderii;
- realizarea temperaturii de aprindere, cu energia care iniţiază arderea şi susţine
propagarea flăcării;
- dezvoltarea în continuare a arderii prin reacţiile chimice în lanţ, indiferent de sursa
iniţială;
- arderea în continuare a combustibilului prin căldura disipată de flăcări, procesul
vaporizării sau pirolizei în combustibilului;
- posibilitatea arderii până când:
- combustibilul este consumat;
- concentraţia comburantului devine mai mică decât minimul necesar arderii;
- pierderea căldurii este atât de mare încât nu mai asigură necesarul desfăşurării, în
continuare, a procesului pirolizei materialului combustibil;
- posibilitatea inhibării chimice sau răcirii suficiente a flăcării pentru împiedicarea
desfăşurării, în continuare, a reacţiilor.
Forma de dezvoltare a incendiului, figura 2.4, poate fi: circulară (a), frontală (b) sau
unghiulară (c).
25
a. b. c.
Propagarea incendiilor
Înălţimea flăcărilor, Hfl, poate fi apreciată utilizând diverse modele pentru foc.
Vitezele de propagare a incendiilor produse de combustibili uzuali sunt date în tabelul
2.2.
Propagarea incendiului în clădire, din spaţiul unde s-a iniţiat (încăpere, compartiment de
incendiu) către alte spaţii ale clădirii, se face şi prin:
- transmiterea conductivă a căldurii la interiorul elementelor delimitatoare ale spaţiului
adiacent celui incendiat;
- penetrarea directă a flăcărilor în spaţiul adiacent celui incendiat prin crăparea sau
prăbuşirea elementelor despărţitoare ale construcţiei.
Propagarea incendiului în spaţii deschise (exterioare) se face orizontal (la nivelul
solului, focul propagându-se circular şi, de regulă, relativ încet). Direcţia propagării este
influenţată de configuraţia terenului (spre exemplu, în cazul existenţei denivelărilor, focul se
propagă spre partea superioară a pantei), de curenţii de aer creaţi de foc şi vânt (spre exemplu,
vântul poate crea o direcţie de propagare privilegiată şi, în cazul existenţei unui teren denivelat,
poate impune o propagare spre baza pantei), precum şi de reciprocitatea dintre factori.
26
Tabelul 2.2 Viteza propagării incendiului produsă de materiale/substanţe combustibile uzuale
Nr. Viteza medie
Materialele, substanţlee sau obiectele combustibile aprinse
crt. (m/min)
1 Lemn rotund în stive 0,35÷0,70
2 Scânduri din lemn (2÷4 cm grosime) în stive:
- la un conţinut de umiditate de 8÷12% 4,00
- la un conţinut de umiditate de 16÷18% 2,30
- la un conţinut de umiditate de 18÷20% 1,60
- la un conţinut de umiditate de 20%÷30% 1,20
- la un conţinut de umiditate de 30% 1,00
3 Produse textile în depozite închise la o încărcare de 140 kg/m2 0,33
2
4 Suluri din hârtie în depozite închise la o încărcare de 140 kg/m 0,27
2
5 Cauciuc sintetic în depozite închise la o încărcare de 290 kg/m 0,40
6 Incendiu la iarbă uscată în condiţii de vânt puternic 400,00÷500,00
7 Acoperişuri la hale pentru ateliere cu suprafaţă mare 1,70÷3,20
8 Produse tehnice din cauciuc în stive aflate în aer liber 1,10
9 Case pentru locuit şi magazine, construcţii din lemn, mobilă etc. 1,00÷1,20
10 Complexe la păduri cu plantaţii mijlocii la viteze ale vântului de 22,00
7÷19 m/s şi umiditate relativă a aerului pe timp de zi de 39%
11 Pădure cu brad-molid şi brazi până la 4,20
12 Pădure cu pini, brazi, tufişuri până la 14,20
13 Pădure cu molid până la 18,00
Schimbul de gaze
În faza de început a oricărui incendiu, gazele încălzite se dilată, presiunea creşte şi o parte
a fumului şi gazelor fierbinţi generate sunt ridicate în aer.
În cazul incendiului în spaţii închise, gazele de ardere, fiind mai uşoare decât aerul,
generează o forţă ascensională care pune în mişcare fumul, mai întâi pe verticală, către plafon şi,
apoi, pe orizontală în planul acestuia, acumulându-se într-un strat din ce în ce mai gros.
Creşterea vitezei curentului de gaze ascendente este proporţională cu diferenţa dintre
temperatura fumului de la partea superioară a încăperii şi temperatura gazelor mediului ambiant
de la partea inferioară a încăperii.
În cazul incendiului în spaţii deschise, pe măsura îndepărtării fumului şi gazelor fierbinţi
de zona arderii, scade atât temperatura, cât şi viteza circulaţie a gazelor pe verticală. Mărimea
vitezei curentului gazelor ascendente influenţează dezvoltarea incendiului, materializată prin
antrenarea particulelor din materialele solide aprinse. Materialele aprinse şi ridicate în aer pierd
treptat din viteza mişcării ascendente şi, sub efectul gravitaţiei, cad din curent, ele împrăştiindu-
se pe teritoriul înconjurător, favorizând apariţia unor focare noi.
Creşterea vitezei curentului ascendent de fum şi gaze fierbinţi duce la creşterea cantităţii
de aer care intră în zonele de ardere şi cauzează intensificarea arderii şi creşterea temperaturii.
Odată cu accelerarea schimbului de gaze se reduce arderea incompletă; în cele din urmă, se
stabileşte un echilibru între viteza de ardere şi schimbul de gaze.
27
Figura 2.5 Împrăştierea fumului şi gazelor fierbinţi în cazul incendiilor în clădiri [5]
28
Trapă pentru ventilare în funcţiune a. efectul lipsei trapelor: inundarea cu fum (minute)
b.,c. efectul prezenţei trapelor: evacuarea fumului (secunde)
29
rămâne nedeterminată (în curs de stabilire) o perioadă mai mare sau mai mică de timp, în orice
statistică naţională un procent variabil (5% ÷30%) revenind incendiilor cu cauză nedeterminată.
Interesul investigatorului cauzei incendiului este, mai întâi, identificarea particularităţilor
primei faze a incendiului, respectiv determinarea focarului şi amprentei incendiului
(identificarea produselor care se aprind primele) şi, ulterior, evidenţierea sursei de aprindere şi
împrejurărilor în care a izbucnit şi s-a propagat incendiul.
Tipurile surselor de aprindere, aşa cum apar ele în rapoartele la intervenţii şi analiza
statistică la pompierii români, sunt: arcul sau scânteia electrică, efectul termic al curentului
electric, scurtcircuitul electric, electricitatea statică, flacăra deschisă, flacăra închisă, efectul
termic (căldura prin contact sau radiaţie), frecarea, scânteia mecanică, jarul sau scânteia
(inclusiv ţigara), autoaprinderea, reacţia chimică, explozia, substanţa incendiară, trăsnetul,
precum şi alte surse (radiaţia solară, energia nucleară, căderea unor corpuri din atmosferă etc.).
Mijloacele producerii surselor de aprindere, grupate, pot fi identificate cu:
- sisteme electrice: aparatele electrocasnice, corpurile pentru iluminatul electric, aparatele
pentru întrerupere şi control, conductorii şi alte echipamente;
- sisteme care produc electricitate statică: destinate depozitării, vehiculării şi
transportului lichidelor sau pulberilor combustibile, incluzând curele pentru transmiterea
mişcării, pentru spălare în lichide combustibile, precum echipamentele, uneltele şi sculele care se
încarcă electrostatic;
- sisteme cu flacără deschisă: brichetele, chibriturile, lămpile, spirtierele, lumânările,
torţele, făcliile;
- foc în aer liber;
- ţigară;
- aparate pentru încălzit: cazanele, cuptoarele, aparatele pentru gătit, sobele, uscătoarele,
dispozitivele pentru sudură, tăiere sau lipire cu gaz sau lichide combustibile;
- utilaje şi sisteme pentru acţionare: motoarele, locomotivele, maşinile;
- metale (materiale) care ard sau care produc scurgeri topite;
- conducte (canalele) pentru agenţi termici, ventilare sau produse ale arderii: burlanele
şi coşurile pentru fum, conductele pentru încălzire sau tehnologice cu abur sau alte fluide calde;
- produse care se pot aprinde spontan;
- produse şi substanţe care pot produce explozii;
- trăsnet;
- corpuri supraîncălzite de soare;
- reactoare sau arme nucleare.
Împrejurările determinante care intervin ca parametru şi în evaluarea riscului la incendiu,
grupate, pot fi identificate cu:
- instalaţiile electrice defecte;
- echipamentele electrice improvizate;
- aparatele electrice sub tensiune;
- sistemele pentru încălzire defecte;
- mijloacele pentru încălzire improvizate;
- mijloacele pentru încălzire nesupravegheate;
- coşurile, burlanele pentru fum defecte sau necurăţate;
- cenuşa, jarul sau scânteia de la sistemele pentru încălzire;
- jocul copiilor cu focul;
- fumatul;
- focul deschis;
- aprinderea spontană/autoaprinderea sau reacţiile chimice;
- scânteile mecanice, electrostatice sau din frecare;
- scurgerile (scăpările) de produse inflamabile;
- defecţiunile tehnice la construcţii montaj;
- neregulile organizatorice;
30
- defecţiunile tehnice în exploatare;
- explozia urmată de incendiu;
- accidentul tehnic;
- trăsnetul şi alte fenomene naturale;
- acţiunea intenţionată (arsonul);
- alte împrejurări;
- nedeterminate.
Clasificarea incendiilor după cauzele care le-au produs se poate face în funcţie de
elementele obligatorii pentru producerea acestuia, dar, în cele mai multe cazuri, se optează
pentru analiza naturii surselor aprinderii; astfel, deosebim categoriile de incendii după sursa de
aprindere:
- cu flacără:
- focuri în aer liber;
- flacără (chibrit, lumânare);
- flăcări de la aparatele termice;
- de natură termică;
- obiecte incandescente (ţigară, topituri metalice, becuri şi proiectoare electrice, jar,
cenuşă, zgură de la aparatele de încălzit, particule incandescente de la sudură etc.);
- căldură degajată de aparate termice (casnice, industriale);
- efect termic al curentului electric;
- coşuri defecte şi necurăţate (fisuri, scântei etc.);
- de natură electrică:
- arcuri şi scântei electrice;
- scurtcircuit (echipamente, cabluri etc.);
- electricitate statică;
- prin aprindere spontană:
- aprindere spontană de natură chimică (inclusiv reacţii chimice exoterme);
- aprindere spontană de natură fizico-chimică;
- aprindere spontană de natură biologică;
- de natură mecanică:
- scântei mecanice;
- frecare;
- naturale:
- căldură solară;
- trăsnet;
- datorate explozivilor şi materialelor incendiare;
- indirecte (radiaţia unui focar de incendiu, flacăra unui amestec exploziv etc.).
Incendiile provocate (incendii tip arson) sunt tratate separat, din cauza particularităţilor
deosebite, deşi sursele de aprindere utilizate, de regulă, de incendiatori se regăsesc în categoriile
anterioare.
Explozia, ca fenomen tehnic distinct, trebuie tratată ca împrejurare declanşatoare a
incendiului şi nu ca sursă de aprindere. Pe de o parte, explozia, ca orice ardere, poate genera sau
nu un incendiu iar pe de altă parte, sursele de iniţiere ale unei explozii nu sunt întotdeauna
identice cu cele ale incendiului rezultat (de exemplu: comprimarea adiabată între anumite limite),
fiind necesară o evidenţă clară, distinctă a cauzelor la explozii şi la incendii, pentru a evita
confuzii şi paralelisme. În principal, o explozie poate genera un incendiu prin flacăra amestecului
exploziv care se propagă în spaţiu, întâlnind alte materiale combustibile, sau prin scântei
mecanice rezultate din şocuri.
31
2.1.4 Efectele incendiilor
Cea mai mică rată a deceselor într-un incendiu o are grupa de vârstă 15÷25 ani, tabelul
2.4 [13], deoarece acest grup este capabil a se evacua rapid în caz de incendiu.
Riscurile la incendiu în clădirile etajate sunt cele mai mari şi, adesea, produc un număr
crescut de decese.
32
Decesele în clădiri protejate cu ajutorul instalaţiilor cu sprinklere sunt surprinzător de
mici şi demonstrează că principala funcţie a sprinklerelor, protecţia vieţii, este dovedită.
Există numeroase încercări de a corela decesele la incendii cu diferiţi factori; o astfel de
corelaţie, pozitivă, este cea referitoare la consumul de alcool şi fumat. Fumatul este cauza
principală de deces în multe incendii din România (43%).
Numărul persoanelor care prezintă leziuni în urma unui incendiu este mult mai mare
decât cel al persoanelor decedate (leziunile sunt efectele incendiilor care necesită asistarea
medicală şi/sau tratamentul persoanelor implicate). În multe cazuri, persoanele rănite necesită
spitalizare, crescând efectele şi costurile incendiilor.
Efectele fumului
33
- puterea toxică a fumului (adesea exprimată prin LC50, concentraţia necesară pentru a se
determina efectul asupra a jumătate din populaţia expusă);
- expunerea unei persoane la diferite concentraţii de fum şi/sau stres termic la intervale de
timp, IC(t)dt;
Unele dintre aceste efecte ale fumului cresc la o expunere continuă, altele apar
instantaneu. Supravieţuirea unei persoane depinde de factori precum: gradul de expunere, tipul
de efect, persoanele care vor să se evacueze, intervenţia altor persoane etc.. Din păcate, singurele
date care există cu privire la efectele reale ale fumului la incendii sunt în caz de deces sau
spitalizare imediat după eveniment.
A durat mult până când s-a demonstrat că efectele subletale ale fumului pot afecta
supravieţuirea în incendii; foarte rar au existat date disponibile pe care să se bazeze deciziile de
securitate la incendiu.
Statisticile din anii „90 arată că aproximativ trei sferturi din victimele incendiilor din
România sunt cauzate de inhalarea fumului [13]. Două treimi din acestea apar în afara camerei
unde este focarul incendiului şi în care s-a propagat cu uşurinţă. Noile statistici au demonstrat
contrariul, anume că cei mai mulţi oameni au murit în camera focarului, prin inhalarea fumului.
Acest lucru sugerează faptul că incendiile mocnite, cu persoana în imediata apropiere a arderii,
sunt relativ mai răspândite, probabil şi din cauză obiectelelor aflate în încăperi care, acum, au
compoziţii chimice mai periculoase.
Impactul pe care fumul îl poate avea asupra persoanelor vizează:
- colapsul fizic (incapacitatea);
- acuitatea mentală scăzută;
- acuitatea vizuală redusă;
- viteza de evacuare redusă;
- iritaţiile senzoriale (la plămâni, ochi etc.);
- arsurile produse de căldura transmisă, inclusiv prin radiaţie;
- reducerea necesarului de aer pentru respiraţie, cauzat de reducerea capacităţii de
funcţionare a motoarelor ventilatoarelor etc..
Proiectul de standard internaţional ISO DIS 13571 (DIS 13571) a fost pregătit de ISO în
subcomisia SC3 Toxic Hazards in Fire (actualmente Fire Threat to People and the Environment)
a TC92. Acesta oferă ecuaţii generice de evaluare a pericolelor fumului, inhalării de gaze toxice,
expunerii la gaze iritante, obturării vizuale şi căldurii. Standardul DIS 13571 oficializează
includerea efectelor subletale, inclusiv varietatea efectelor fumului pe cele mai sensibile
segmente ale populaţiei.
Acest standard impune constrângeri cu privire la proiectarea produsului, resurselor,
precum şi funcţionalitatea constructivă. O alegere importantă ca acest DIS să devină un standard
internaţional a fost încheiată, dar în momentul acesta rezultatele nu au fost verificate; există
diverse neajunsuri:
- DIS 13571 limitează efectele fumului prin stabilirea nivelului fără efect bazat pe o oră
de expunere considerată sigură; aceste niveluri sunt de 10 ori mai mici faţă de expunerile grave,
tabelul 2.5 [13]; simple calcule arată că, pentru o cameră de 30 m3, expunerea peste 1 minut la
fumul produs de arderea mocnită a 150 g de lemn ar fi intolerabilă. Mai mult, a fost estimat că
niveluri de CO ar conduce la sânge cu niveluri de carboxihemoglobină comparabile cu ale unui
fumător moderat;
- prezumţia că efectele iritante ale gazelor sunt instantanee rămâne a fi verificată;
- ecuaţiile de combinare a gazelor de ardere pentru a produce efecte subletale sunt
generice şi nu au fost validate.
34
Faţă de cercetările incendiilor din anii 1970, numeroase echipamente pentru laborator au
fost construite pentru a măsura letalitatea fumului [13]. Exemplele includ furnalul tip ceaşcă
NBS, cuptorul tub DIN (de origine germană) şi metoda UPITT (adoptată de statul New York).
Nici unul dintre aceste echipamente nu reflectă condiţiile relevante ale incendiului şi nici unul nu
a fost testat la incendii reale pentru a se stabili efectul fumului produs.
La sfârşitul anilor „80, un laborator pentru testarea letalităţii fumului a fost dezvoltat la
NIST, bazat pe un aparat construit la Institutul de Cercetare Southwest [13]. Metoda constă în
expunerea la un produs arzând radiant de energie. O ecuaţie algebrică (ecuaţia N-gaz) este
utilizată pentru a anticipa potenţa toxică mortală la diferite concentraţii ale unui număr redus de
gaze (CO, CO2, HCN, HCl, HBr, oxigen redus) care sunt emise în timpul arderii. Această ecuaţie
se bazează pe date preluate prin expunerea şobolanilor la aceste tipuri de gaze, în mod individual
şi/sau în combinaţie.
Rezultatele de la aceste aparate au fost obţinute în urma testării pe animale a fumului
provenit din incendii produse de combustibili precum lemnul, PVC-ul şi spuma poliuretanică
[13]. Pentru incendiile post-flashover, ecuaţia N-gaz este corectată pentru cantităţi mari de CO
rezultate din slaba ventilaţie a camerei incendiate. Acurateţea nivelului este adecvată pentru a fi
utilizată în analiza riscurilor.
Principalul efect al gazelor fierbinţi este toxicitatea, când sunt inhalate chiar şi în
concentraţii foarte mici. Toxicitatea este sporită când gazele sunt inhalate, în general, la o
temperatură ridicată şi, adesea, cu un deficit de oxigen. Cu toate acestea, în caz de deces este
foarte dificil să se indice un singur gaz ca fiind responsabil de tragicul eveniment. Gazele
fierbinţi apar în amestecuri de gaze, iar posibilitatea intensificării acţiunii prin asocierea acestora
este întotdeauna prezentă. În mai multe ţări sunt în curs de desfăşurare cercetări cu privire la
toxicitatea fumului şi gazelor fierbinţi.
Cu toate acestea, ceea ce este cunoscut cu siguranţă, pe baza a numeroase experimente
biologice şi chimice, este faptul că multe gaze fierbinţi, luate individual, sunt toxice pentru om.
Toxicitatea depinde de mai mulţi factori, cum ar fi concentraţia de gaz în aer, durata de
expunere, starea fizică individuală etc..
În timpul incendiilor sunt eliberate, adesea, cantităţi enorme de energie termică. Dacă
pentru orice motiv (inconştienţă, ebrietate, incapacitate fizică sau psihică, droguri etc.) oamenii
nu sunt capabili să iasă din atmosfera incendiată, efectele căldurii produc de la disconfort termic
până la deces. Creşterea temperaturii aerului poate fi tolerată într-o anumită măsură în funcţie de
umiditatea aerului, prin efectele de scut termic al îmbrăcămintei şi activităţii psihice [13].
Arsurile pot fi provocate fie prin contact direct cu focul, fie prin radiaţie de la foc. În
cazul în care temperatura pe suprafaţa pielii umane creşte la 450C, stratul exterior al pielii se
deteriorează, în timp ce, la o temperatură de 750C, ţesutul pielii este imediat distrus. Aceste
extreme, împreună cu niveluri intermediare de arsuri ale pielii, sunt clasificate în grade de arsuri
(I÷IV). Arsuri la o zonă relativ mică a pielii pot fi foarte dureroase, iar dacă este afectată o zonă
mai mare (50% pentru tineri, 20% pentru bătrâni), rata decesului poate să ajungă la 50% din cei
care prezintă arsuri [13].
Sângele cu deficit de apă devine dens, încetineşte circulaţia şi provoacă o creştere a
ritmului cardiac. Bărbaţii apţi fizic sunt capabili să suporte temperaturi ale aerului între
80÷1000C timp de 10 minute, fără consecinţe grave. La temperaturi uşor mai ridicate
(110÷1200C), ritmul respiraţiei şi inimii devin crescute, ca după o perioadă scurtă de timp cu
temperatură mai mare să se instaleze colapsul total.
35
Pielea poate fi deteriorată când este expusă doar câteva minute la un flux de căldură. La
unele persoane, chiar şi o expunere severă la soare poate provoca un şoc termic. Toleranţa la
radiaţia termică este drastic redusă la intervalul 1,7÷2,2 kW/m2. De exemplu, o încălzire produsă
de un flux de 1,7 kW/m2 poate fi tolerată timp de 30 de minute, pe când o încălzire produsă de
un flux de 2,2 kW/m2 poate fi tolerată numai 5 minute. Expunerea la un flux de energie termică
tot mai mare provoacă arsuri grave pielii. O secundă de expunere la 20 kW/m2 duce la roşeaţă a
pielii, în timp ce radiaţii de 28 kW/m2 duc la arsuri ale pielii. Fluxul de căldură de 37 kW/m2
produce serioase arsuri la nivelul pielii corpului omenesc [13].
Oamenii prezintă instinctiv frică la incendii şi arsuri, care pot fi determinante numai în
cazul în care nu există mijloace de ieşire din incendiu sau se află în incapacitatea de a se evacua.
În consecinţă, copiii mici şi bătrânii sunt victimele cele mai probabile. Viaţa oamenilor care sunt
victime ale incendiilor, în cazul în care supravieţuiesc, le este pusă în pericol din cauza
posibilelor infecţii.
O centralizare a efectele nocive ale incendiilor este făcută în tabelul 2.6.
Stingerea unui incendiu este posibilă prin eliminarea sau izolarea elementelor
fundamentale ale arderii: combustibilul şi/sau comburantul (oxigenul din atmosferă în
majoritatea cazurilor) şi/sau căldura.
Procedeele de întrerupere a procesului de ardere se bazează pe:
- răcirea zonei de ardere;
- izolarea produselor combustibile de aerul atmosferic;
- reducerea conţinutului minim de oxigen;
- folosirea substanţelor explozive;
- introducerea inhibitorilor în spaţiul producerii reacţiilor de ardere;
- reducerea temperaturii substanţelor lichide aprinse, prin amestecarea maselor acestora;
- îndepărtarea substanţelor combustibile din zona arderii.
36
Tabelul 2.6 Efectele principale ale incendiilor
- asupra oamenilor: arsuri prin atingere directă (pericol mare
pentru aprinderea hainelor: cele sintetice se topesc pe piele,
acţiune directă cele din bumbac se aprind repede)
- prin propagarea incendiului la produsele din apropiere
(ardere, explozie)
Flăcări - prin propagarea incendiului la vecinătăţi
- asupra produselor de construcţii: dilatări, transformări
efect termic - chimice, modificări ale caracteristicilor mecanice şi termice
prin radiaţie - asupra construcţiei: deformarea şi cedarea în timp a
elementelor care asigură rezistenţa construcţiei şi/sau a celor
pentru compartimentare etc.
- prin propagarea incendiului la distanţe mari de focar, prin
tubulaturi, ghene etc.
efect termic -
- asupra oamenilor: arsuri
prin radiaţie,
- asupra construcţiei: deformarea şi cedarea în timp a
convecţie
elementelor care asigură rezistenţa construcţiei şi/sau a celor
pentru compartimentare etc.
- prin întârzierea evacuării ocupanţilor (ca urmare a
opacitate reducerii vizibilităţii pe căile evacuării şi/sau instalarea
panicii)
- prin întârzierea intervenţiei (ca urmare a împiedicării
localizării precise a focarului şi/sau a victimelor etc.)
Fum, - asupra oamenilor şi animalelor (ca urmare a asfixierii: dată
gaze arse toxicitate de lipsa oxigenului consumat prin ardere, degajarea oxidului
de carbon şi formarea carboxihemoglobinei ce provoacă
moartea, degajarea gazelor toxice ca fosgenul, acidul
cianhidric, amoniacul etc., având efect letal în anumite
concentraţii
- asupra construcţiei: prin atacarea suprafeţelor metalice,
armăturilor, betonului, lemnului, din cauza componentelor
coroziune acide (precum acidul clorhidric, acetic, sulfuric etc.)
- asupra bunurilor (maşini-unelte şi/sau dispozitive
electronice, electrotehnice sensibile la coroziune)
Reziduuri - asupra oamenilor: arsuri
efect termic
solide - prin propagarea incendiului la vecinătăţi
(cenuşă, - prin stimularea cancerului
particule
toxicitate
incandescent
e, funingine)
37
pirofore dar există totuşi şi pulberi stingătoare indicate pentru incendii din clasa D, pentru
celelalte clase fiind considerate ineficiente);
- substanţe stingătoare care acţionează prin reducerea conţinutului de oxigen, precum:
- bioxidul de carbon, azotul, apa foarte fin pulverizată (particule sub 100 m),
aburul (recomandate, cu unele restricţii, pentru stingerea incendiilor din clasele A, B, C);
- substanţe stingătoare care acţionează prin inhibare chimică, precum:
- halonii (hidrocarburi halogenate) folosite sub formă de jet compact, jet
pulverizat sau sub formă de aerosoli (recomandate pentru stingerea incendiilor din clasele
A, B, C).
În ultima perioadă, din cauza toxicităţii halonilor şi a efectului negativ asupra stratului de
ozon, s-a trecut la producerea unor înlocuitori ai halonilor, care au toxicitate redusă şi influenţă
nulă asupra stratului de ozon. Eficienţa stingerii cu înlocuitori este mai scăzută decât cu haloni,
necesitând concentraţii şi volume de 1,1÷1,6 ori mai mari.
La intervenţii, toţi aceşti agenţi stingători folosesc instalaţii fixe, semifixe şi mobile sau
stingătoare portative şi/sau transportabile care echipează curent clădirile civile şi industriale.
38
Tabelul 2.7 Puterea calorifică a unor produse combustibile uzuale (SR EN ISO 1716) [10]
Nr. Substanţa PCS PCI Nr. Substanţa PCS PCI
crt. combustibilă (MJ/kg) (MJ/kg) crt. combustibilă (MJ/kg) (MJ/kg)
1 Amidon 17,6 - 23 Lână 20,7÷26,6 -
Plăci
2 Antracit 30,9÷34,6 30÷34,2 24 19,9 -
aglomerate
Lemn
3 Benzină 46,8 43,7 25 19,8 -
rumeguş
4 Bumbac 16,5÷20,4 - 26 Mangal 33,7÷34,7 33,2÷34,2
Cauciuc Mătase
5 44,9 42,3 27 13,6÷19,5 -
natural artificială
Cauciuc
6 33,9÷40,6 - 28 Paie 15,6 -
spumă latex
Cauciuc
7 32,6 - 29 Păcură 42,0÷46,1 -
anvelope
8 Celuloid 17,5÷20,6 16,4÷19,2 30 Piele 18,2÷19,8 -
Celuloză
9 17,8÷18,4 16,4÷17,0 31 Plută 26,1 -
acetat fibre
Policarbona
10 Cox 28,0÷31,0 28,0÷31,0 32 30,9 29,78
t
11 Epoxi 32,8÷33,5 31,1÷31,4 33 Polistiren 41,4÷42,5 39,7
Fibre Polistiren
12 30,6 - 34 39,7 35,6÷40,8
acrilice spumă
Grăsimi
13 39,8 - 35 Poliuretan 23,9 22,7
animale
Poliuretan
14 Grâu 15,0 - 36 26,1÷31,6 23,2÷28,0
spumă
Hârtie Silicon
15 12,7 - 37 14,0÷19,5 -
reviste spumă
16 Hârtie ziar 19,7 - 38 Ulei de in 39,2÷39,4 -
Hârtie Ulei
17 21,5 39 45,8÷46,0 -
cerată mineral
18 Lemn fag 20,0 18,7 40 Unt 38,5 -
19 Lemn brad 21,0 19,6 41 Untură 40,1 -
Uree
20 Lemn stejar 20,2 18,7 42 formaldehidă
15,9 14,61
21 Lemn molid 21,8 20,4 43 Tutun 15,8 -
22 Lemn pin 19,2 17,8 44 Ţiţei 43,0÷47,1 40,9÷43,9
39
a. b.
a. bomba calorimetrică pentru combustibilii solizi (şi lichizi grei, care nu se evaporă)
b. calorimetrul cu circulaţie de apă pentru combustibilii gazoşi (şi lichizi volatili)
Sarcina termică, SQ, în MJ, este cantitatea de căldură pe care o poate degaja prin ardere
completă totalitatea materialelor combustibile, fixe şi mobile, existente în spaţiul afectat de
incendiu, relaţia 2.4,
unde: Mi este masa materialului combustibil curent din tot spaţiul considerat, în kg;
Qi - puterea calorifică inferioară a materialului combustibil curent (SR EN 1716), în
MJ/kg.
Densitatea sarcinii termice, qs, în MJ/m2, este sarcina termică aferentă unui spaţiu,
raportată la aria pardoselii acestuia, relaţia 2.5a,
qs = SQ / As (2.5a)
unde: As este aria secţiunii orizontale a spaţiului incendiat (pardoseala de referinţă), în m2.
În practică s-a utilizat, multă vreme, în special pentru aprecieri comparative, echivalentul
în lemn al sarcinii termice, fiind cantitatea de lemn care, prin ardere, ar degaja aceeaşi cantitate
de căldură ca şi materialele combustibile existente în spaţiul analizat (având puterea calorifică
inferioară, Qlemn, egală cu 18,42 MJ/kg sau 4400 kcal/kg); densitatea sarcinii termice
echivalentă, în kglemn/m2, este dată de relaţia 2.5b.
Pentru aprecierea acţiunii incendiului asupra elementelor structurale (stâlpi, pereţi, grinzi,
planşee etc.), căldura degajată pe parcursul desfăşurării acestuia se evaluează în mod diferit,
după cum se poate urmări în continuare.
40
Cantitatea de căldură degajată, SA, în MJ, este dată de relaţia 2.6:
unde: c este coeficientul care ia în considerare dimensiunile spaţiului analizat (tabelul 2.8);
p - coeficientul care ia în considerare numărul nivelurilor şi condiţiile de ventilare şi de
evacuare a căldurii din clădirea în care se află spaţiul analizat (tabelul 2.9);
mi - coeficientul care ia în considerare capacitatea de ardere a materialului combustibil
curent în condiţii de incendiu (tabelul 2.10);
Qi - puterea calorifică inferioară a materialului combustibil curent, în MJ/kg;
Mi - masa materialului combustibil curent din tot spaţiul analizat, în kg.
Conform SR EN 1991-1-2
41
Tabelul 2.10 Valorile coeficientului m (STAS 10903/2-79)
Nr. m
Denumirea şi starea materialelor
crt.
1 - nitroceluloză, camfor şi alte materiale cu intensitate mare de ardere 1,5
- hârtie în stare liberă, talaş, rigle din lemn cu grosimea maximă de 1 cm;
2 - gaze lichefiate şi lichide combustibile încălzite la temperatura lor de fierbere; 1,3
- deşeuri de spumă din material plastic sau de burete din cauciuc;
- lemn rotund şi ecarisat cu grosimea de 10÷20 cm;
- ţesături din lână, bumbac şi fibre sintetice în baloturi;
- hârtie în role de peste 50 kg sau coale balotate în poziţie verticală; cărţi şi dosare în
3 0,75
rafturi, paie şi fân în stive cu înălţimea peste 3 m;
0
- lichide cu punctul de inflamabilitate mai mare de 100 C, care nu sunt încălzite în
exploatarea normală la temperaturi mai mari de 500C;
- lichide cu punctul de inflamabilitate mai mare de 550C în butoaie, recipiente
mobile închise etanş;
- hârtie în role de peste 50 kg în poziţie orizontală;
- cărţi şi acte stivuite strâns;
- rumeguş, lemn rotund şi ecarisat cu grosimea de peste 20 cm, cherestea sau plăci
4 din lemn în stive stratificate dens; 0,50
- bumbac brut balotat;
- cereale şi seminţe în saci;
- lichide combustibile în conducte şi recipienţi ficşi închişi;
5 - cereale şi seminţe în vrac sau în ambalaje incombustibile, zahăr în vrac sau în saci; 0,30
Tabelul 2.11 Căldura de ardere netă (SR EN 1991-1-2 după SR EN ISO 1716)
Nr. Produsele combustibile Hu
crt. (MJ/kg)
1 lemn 17,5
2 Materiale solide alte materiale celulozice (îmbrăcăminte, plută, bumbac, hârtie, 20
carton, mătase, pai, lână)
3 carbon (antracit, cărbune de lemn, cărbune) 30
4 seria parafinelor (metan, etan, propan, butan) 50
5 seria olefinelor (etilenă, propilenă, butenă) 45
6 Produse chimice seria aromaticelor (benzen, toluen) 40
7 seria alcoolurilor (metanol, etanol, alcool etilic) 30
8 carburanţi (benzină, petrol-gaz lampant, motorină-Diesel) 45
9 hidrocarbonaţi (polietilenă, polistiren, polipropilenă) 40
10 ABS-alchibenzensulfonat 35
11 poliester (plastic) 30
12 poliizocianurat şi poliuretan (material plastic) 25
13 policlorură de vinil PVC (material plastic) 20
14 Alte produse bitum, asfalt 40
15 piele 20
16 linoleum 20
17 anvelope din cauciuc 30
Notă.
1. Valorile conţinute în acest tabel nu pot fi utilizate la calculul conţinutului energetic al combustibililor.
42
Valoarea caracteristică a densităţii sarcinii termice, qfi,k, în MJ/m2, se calculează cu
relaţia 2.9 (pentru aprecieri detaliate, mai realiste),
unde: A este aria suprafeţei de referinţă a incendiului, care poate fi aria planşeului
compartimentului (şi în acest caz se notează cu Af) sau aria desfăşurată la interiorul
compartimenului (şi în acest caz se notează cu At), în m2.
Valoarea de proiectare a densităţii sarcinii termice, qfi,d, în MJ/m2, este dată de relaţia
2.10,
unde: qfi,k este valoarea caracteristică a densităţii sarcinii termice şi este dată sau de relaţia 2.9
(pentru aprecieri detaliate, mai realiste) sau de tabelul 2.12, funcţie de destinaţia spaţiului
analizat (pentru aprecieri care permit utilzarea prelucrărilor statistice), în MJ/m2;
m - coeficientul de ardere şi este funcţie de destinaţia spaţiului analizat şi de tipul
sarcinii termice (pentru materiale preponderent celulozice m=0,8);
δq1 - coeficientul care apreciază riscul de iniţiere a incendiului funcţie de mărimea
spaţiului analizat (tabelul 2.13);
δq2 - coeficientul care apreciază riscul de iniţiere a incendiului funcţie de destinaţia
spaţiului analizat (tabelul 2.13);
δn = Πδni (i=1 posibil până la 10) - coeficientul care apreciază măsurile de protecţie activă
aplicate (tabelul 2.14).
43
Tabelul 2.13 Coeficienţii care apreciază riscul de iniţiere a incendiului (SR EN 1991-1-2)
δq1 δq2
Nr. Suprafaţă
crt. planşeu Valoarea Destinaţiea Valoarea
compartiment
(m2)
1 25 1,10 galerii artă, muzee, piscine 0,78
2 250 1,50 birouri, locuinţe, hoteluri, industrii papetărie 1,00
3 2500 1,90 industrii construcţii de maşini şi motoare 1,22
4 5000 2,00 laboratoare chimice, ateliere vopsitorie 1,44
5 10000 2,13 fabrici artificii şi/sau vopsele 1,66
Tabelul 2.14 Coeficienţii care apreciază măsurile de protecţie activă (SR EN 1991-1-2)
δni
Stingerea automată Detecţiea automată Stingerea manuală
a incendiului a incendiului a incendiului
Sistem Surse Detecţie şi Alarmare Serviciu Serviciu Căi Echipa- Sisteme
automat independente alarmă automată propriu privat cu de mente de desfu-
de de apă automată prin pompieri de contract acces luptă la mare
stingere f u d căldură fum pompieri libere incendiu
cu apă ă n o
r a u
ă ă
δn1 δn2 δn3 δn4 δn5 δn6 δn7 δn8 δn9 δn10
0,61 1,0 0,87 0,7 0,87/0,73 0,87 0,61/0,78 0,9/1/ 1,0/1,5 1,0/1,5
1,5
Note.
1. Pentru măsuri normale de protecţie activă, considerate curent satisfăcute (existenţa căilor de acces, instalaţiilor
pentru stingerea incendiilor şi sistemelor pentru desfumare), δni=1,0.
2. În cazul în care nu se respectă Nota1, δni=1,5 pentru măsurile lipsă.
3. În cazul punerii în suprapresiune a scărilor pentru incendiu în momentul alertării, δ n8=1,5.
Conform SR EN 1991-1-2
unde: RHRf este debitul maxim de căldură degajată de 1 m2 incendiat, în cazul unui incendiu
controlat prin combustibil, în kW/m2 (tabelul 2.15 şi a se vedea SR EN 1991-1-2: 2004,
E.4 (8), (9)), figura 2.10;
Afi - aria maximă a incendiului, care poate fi identică cu aria compartimentului de
incendiu (în cazul distribuţiei uniforme a sarcinii termice) sau mai mică (în cazul unui
incendiu localizat) în m2;
Tablul 2.15 Valorile timpului ta şi debitului de căldură maxim RHRf (SR EN 1991-1-2)
Nr. Destinaţia Viteza de ta RHRf
crt. dezvoltare (s) (kW/m2)
a incendiului
(δq2 = 1)
1 Locuinţe medie 300 250
2 Spitale (camere) medie 300 250
3 Hoteluri medie 300 250
4 Biblioteci rapidă 150 500
5 Birouri medie 300 250
6 Clase de şcoală medie 300 250
7 Centre comerciale rapidă 150 250
8 Teatre (cinematografe) rapidă 150 500
9 Transport (spaţiul public) lentă 600 250
Note.
1. Valorile pentru viteza de dezoltare a incendiului şi RHRf sunt valabile pentru δq2=1.
2. Pentru viteza de dezvoltare a incendiului foarte mare (vezi NFPA), debitul de căldură degajat corespunde lui
ta=75s.
- pentru etapa generalizării incendiului, când acesta este controlat prin ventilare (zona
palier din grafic, figura 2.9), cu relaţia 2.13b,
45
Figura 2.10 Eliberarea căldurii în calorimetrul cu con, RHR, ISO 5660-1
2.2.4 Aplicaţii la stabilirea densităţii sarcinii termice pentru spaţii cu destinaţii diverse
(după Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor
normativului P 118-99 "Siguranţa la foc a construcţiilor", indicativ: MP 008-2000)
Generalităţi
Evaluarea densităţii sarcinii termice în spaţiile construite luate ca exemplu presupune că:
- pardoselile combustibile (mocheta, PVC etc.) sunt lipite pe un strat suport incombustibil
(beton, şapă);
- tâmplăria exterioară se realizează din materiale incombustibile (profile din aluminiu);
- încăperile sunt separate cu elemente de construcţii (pereţi şi planşee) incombustibile,
rezistente la foc;
- plafoanele false sunt cu structură metalică şi panouri din fibră minerală.
Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: pentru birouri;
- arie încăpere: 25 m2;
- biroul conţine:
- 1 uşă intrare (1 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 3 birouri de 30 kg fiecare, din lemn de brad 80% şi metal 20%, cu:
- 1 corp mobil 22 kg din lemn de brad 80%,
- 2 scaune tapiţate conţinând fiecare 2 kg lemn de brad şi 0,5 kg poliuretan,
- hârtie pentru scris 5 kg,
- 1 calculator complet echipat de 10,65 kg conţinând 50% material plastic;
- 3 dulapuri pentru documente de 57 kg fiecare, din lemn de brad 80%;
- 3×3 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- poliuretan: 22,70 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 MJ/kg.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşa intrare: 1,00 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 Kg/m3 × 19,60 MJ/Kg = 679,14 MJ;
- birouri din lemn şi metal: 30 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 470,4 MJ, astfel 3 birouri ×
470,4 MJ = 1411,2 MJ;
46
- corpuri mobile birou: 22 kg × 0,80 × 19,60 MJ/Kg = 344,96 MJ, astfel 3 corpuri ×
344,96 MJ = 1034,88 MJ;
- scaune: 2 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 31,36 MJ la care se adaugă poliuretan 0,5 kg ×
22,70 MJ/kg = 11,35 MJ în total 31,36 MJ + 11,35 MJ = 42,71 MJ, astfel 6 scaune × 42,71 MJ =
256,26 MJ;
- hârtie: 5 kg × 16,30 MJ/Kg = 81,5 MJ, astfel 3 birouri × 81,5 = 244,5 MJ
- calculatoare: 10,65 kg × 0,5 × 33,50 MJ/Kg = 178,39 MJ, astfel 3 calculatoare × 178,39
MJ = 535,16 MJ;
- dulap documente (80% din greutate este material combustibil): 57 kg × 0,80 × 19,60
MJ/kg = 893,76 MJ, astfel, 3 dulapuri × 893,76 MJ = 2681,28 MJ;
- cabluri, tuburi etc.: 0,5 kg/m × (3×3) m × 33,50 MJ/kg = 150,75 MJ;
Total sarcină termică în încăpere:
679,14 +1411,2 +1034,88 + 256,26+ 244,50 + 535,16 + 2681,28 + 150,75 = 6314,03 MJ.
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
6314,03 MJ / 25 m2 = 253 MJ/m2.
Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: sală pentru lectură într-o bibliotecă (ca multitudine de birouri);
- arie încăpere: 1225 m2;
- sala conţine:
- 4 uşi intrare (1,50 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 100 mese lectură de 60 kg fiecare, din lemn brad 80%, cu:
- 8 scaune de 3 kg cu şezut şi spătar din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set cărţi, hârtie etc. de 2,5 kg,
- 100 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 / 20 MJ/kg.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşi intrare: 1,50 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 1018,71 MJ, astfel
4 uşi × 1018,71 MJ = 4074,84 MJ
- mese de lectură din lemn şi metal: 60 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 940,8 MJ, astfel, 100
mese × 940,8 MJ = 94080 MJ;
- scaune metalice cu şezut şi spătar din lemn: 3 kg × 0,80 × 19,25 MJ/kg = 46,20 MJ,
astfel 800 scaune × 46,20 MJ = 36960 MJ;
- cărţi, hârtie, materiale textile: 2,5 kg × 16,30 MJ/kg = 40,75 MJ, astfel 800 mese ×
40,75 MJ = 32600 MJ;
- cabluri, tuburi, etc.: 0,5 kg/m × 100 m × 33,50 MJ/kg = 1675 MJ.
Total sarcină termică în încăpere:
4074,84 + 94080 + 36960 + 32600 + 1675 = 169389,84 MJ.
47
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
169389,84 MJ / 1225 m2 = 139 MJ/m2.
Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:
qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =420 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,70, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,k= 420 × 0,80 × 1,70 × 1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,00) = 222 MJ/m2.
Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: depozit de cărţi al unei biblioteci;
- arie încăpere: 1270 m2.
Sala conţine:
- rafturi metalice cu lăţimea de 0,30 m, înălţimea de 2,10 m şi lungimea totală de 1440 m;
- 100 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- cărţile depozitate pe rafturile metalice: 0,30 m × 2,10 m × 1440 m × 550 kg/m3 × 16,30
MJ/kg = 8133048 MJ;
- cabluri, tuburi etc.: 0,5 kg/m × 100 m × 33,50 MJ/Kg = 1675 MJ.
Total sarcină termică în încăpere:
8133048 + 1675 = 8134723 MJ,
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
8134723 MJ / 1270 m2 = 6406 MJ/m2.
Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: sală pentru cursuri;
- arie încăpere: 48 m2;
- sala conţine:
- 1 uşă intrare (1 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 15 mese lucru de 30 kg fiecare, din lemn brad 80%, cu:
- 2 scaune de 3 kg cu şezut şi spătar, din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set hârtie de 0,5 kg;
- 1 masă catedră de 30 kg, din lemn brad 80%, cu:
- 1 scaun de 3 kg cu şezut şi spătar, din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set hârtie de 0,5 kg;
- 1 pardoseală estradă din lemn 0,5 m2;
- 50 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,4 kg/m, din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 / 20 MJ/kg.
48
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşă intrare: 1,50 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 1018,71 MJ;
- mese de lucru şi catedră: 30 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 470,4 MJ, astfel 16 mese ×
470,4MJ = 7526,4 MJ;
- scaune: 3 kg ×0,80×19,60 MJ/Kg = 47,04 MJ,astfel 31 scaune ×47,04 MJ= 1458,24 MJ;
- hârtie: 0,5 kg × 16,30 MJ/kg = 8,15 MJ, astfel 31 locuri × 8,15 MJ = 252,65 MJ;
- pardoseală estradă: 0,5 m2 × 600 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 5880 MJ;
- cabluri, tuburi etc.: 0,4 kg/m × 50 m × 33,50 MJ/kg = 670 MJ,
Total sarcină termică în încăpere:
1018,71 + 7526,4 + 1458,24 + 252,65 + 5880 + 670 = 16806 MJ.
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
16806 MJ / 48 m2 = 351 MJ/m2.
Datele problemei:
- număr de autoturisme: 85;
- arie construită parcaj (exclusiv rampe şi scări): 3760 m2;
Principalele materiale luate în considerare şi puterea lor calorifică, Qi:
- benzine (motorine): 6,65 MJ/kg;
- cauciuc: 41,85 MJ/kg;
- materiale plastic: 46,00 MJ/kg.
Masa materialelor combustibile luate în considerare pentru un autoturism:
- benzine (motorine): 48 kg;
- cauciuc: 80 kg
- materiale plastice: 400 kg.
Datele problemei:
- masa mobilierului: 160,00 kg;
- căldura arderii netă, Hu (putere calorifică inferioară, Qi) pentru piele: 20,00 MJ/kg;
- debitul de căldură maxim, RHRf pentru birouri mobilate: 2,00 MW/m2;
- aria maximă a incendiului: 4,50 m2;
- timpul necesar atingerii unui debit de căldură de 1MW pentru birouri: 300 s.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile luate în considerare:
- 160,00 × 20,00 = 3200MJ.
Bibliografie
1. Apahidean B., Mreneş M., Combustibili şi teoria proceselor de ardere, Editura U. T. Press,
Cluj-Napoca, 1997.
2. B. Karlsson, J. G. Quintiere, Enclosure Fire Dynamics, CRC Press LLC, 2000.
3. Bălulescu P., Călinescu V. şi alţii, Noţiuni de fizică şi chimie pentru pompieri,
Comandamentul Pompierilor, Bucureşti, 1971.
49
4. Bălulescu P., Călinescu V., Prevenirea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979.
5. Bălulescu P., Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
6. Bălulescu P., Popescu I.., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare
documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987.
7. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
8. Bălulescu P., Cauzele tehnice ale incendiilor şi prevenirea lor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1971.
9. Calotă S., Lencu V., Şerban T., Protecţia împotriva incendiilor, vol. 1 şi vol. 2, Bucureşti,
1998.
10. Calotă S., Temian G., Ştirbu V., Duduc G., Golgojan I. P, Manualul pompierului, Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
11. D. Diaconu-Şotropa, L. Burlacu, Fenomene de ardere, Review AICPS nr. 1/2007 Ediţie
nouă, Bucureşti, 2007.
12. D. Drysdale, An Introduction to Fire Dynamics (second edition), John Wiley&Sons, Ltd,
1998.
13. F. Viţelaru, Contribuţii privind evacuarea fumului şi persoanelor din clădiri etajate pentru
birouri (teză de doctorat), Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” din Iaşi, 2011.
14. Tatu P., Popescu I., Neagoe V., Ciucă Şt., Manualul pompierilor, Redacţia publicaţiilor
pentru construcţii, Bucureşti, 1972.
15. S.Calotă, GH. Popa, G. Sorescu, S. Dolha, Cercetarea cauzelor de incendiu-Aspecte teoretice
şi practice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
16. ***, STAS 10903/1979, Determinarea sarcinii termice în construcţii.
17. ***, Regulamentul instrucţiei de specialitate a pompierilor militari, Serviciul editorial al
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1990.
18. ***, SR EN 1363/1,2,3, Încercări de rezistenţă la foc.
19. ***, EN ISO 13943-2008, Fire Safety-Vocabulary
20. ***, SR EN 1991-1/2:2004, Eurocod 1: Acţiuni asupra structurilor, Partea 1-2: Acţiuni
generale - Acţiuni asupra structurilor expuse la foc.
21. ***. Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor normativului
P118-99 "Siguranţa la foc a construcţiilor" indicativ: MP 008-2000.
50
PRELEGEREA 3 (Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
SISTEMUL SECURITĂŢII LA INCENDIU ÎN CONSTRUCŢII
Generalităţi
Securitatea la incendiu are obiective (care arată ce trebuie făcut) şi strategii specifice de
prevenţie şi de protecţie la incendiu (care arată cum trebuie făcut). Toate acestea trebuie să fie
rodul experienţei acumulate, experimentelor efectuate, cercetărilor întreprinse, teoretizărilor
realizate şi să se regăsească în reglementările tehnice elaborate pentru obţinerea unor construcţii
sigure din punctul de vedere al securităţii la incendiu.
52
Figura 3.2 Marele incendiu din Londra, 1666
(www.luminarium.org, Luminarium Encyclopedia Project)
Figura 3.3 Evoluţia tipică a unui incendiu în spaţiu închis şi asupra căruia nu se intervine
54
- faza 1, apariţia focarului iniţial, când potenţialul combustibil este încălzit şi se aprinde
(debutul arderii cu flacără);
- faza 2, incendiu local (sau ardere lentă), când, în majoritatea cazurilor, arderea se
răspândeşte încet pe suprafeţele inflamabile din focar;
- faza 3, incendiu dezvoltat, când arderea se răspândeşte mai repede, generând flux de
căldură radiantă de la flăcările şi gazele fierbinţi asupra materialelor combustibile din
vecinătatea focarului şi/sau mai depărtate;
- flashover, când viteza de ardere creşte foarte repede, dacă nivelul superior al
temperaturilor ajunge la aproximativ 6000C, făcând tranziţia la următoarea fază;
- faza 4, incendiu generalizat, când toate materialele combustibile ard şi viteza de ardere
este controlată de natura suprafeţelor inflamabile arzânde (incendiu ventilat) sau de ventilarea
încăperii (incendiu neventilat); este cea cu impact major asupra elementelor structurale şi pentru
compartimentare;
- faza 5, regresia incendiului, când combustibilul se epuizează şi temperaturile scad; în
această fază, viteza arderii depinde mai mult de cantitatea de combustibil decât de ventilarea
încăperii.
55
- etanşeitatea la flăcări şi/sau gaze fierbinţi (E), evitarea penetrării elementului de flăcări
şi/sau de gaze fierbinţi o perioadă determinată;
- izolarea termică (I), menţinerea, pe faţa neexpusă incendiului, a unei temperaturi
inferioare celei care să inducă autoaprinderea materialelor combustibile aflate în apropiere.
Satisfacerea acestor criterii de performanţă permite încadrarea elementelor de construcţii
în clasele de performanţă privind rezistenţa la foc, notate: REI, sau R (cazul elementelor
structurii rezistente care nu au şi funcţia de realizare a separării) sau EI (cazul elementelor de
separare precum uşile, elementele vitrate menite să contracareze flăcările).
Conceptul compartimentării la incendiu este la baza reglementărilor din majoritatea
ţărilor civilizate şi performanţa privind rezistenţa la foc a elementelor antifoc (măsurată în
minute şi încadrabilă unor module de timp) se face prin testare la un incendiu convenţional (dat
de o relaţie temperatură-timp sau curbă standard temperatură-timp) definit în reglementări
naţionale şi/sau internaţionale.
56
mijlocie, unde incendiile se dezvoltă lent şi care, eventual, dispun de un serviciu pentru
securitate eficace şi rapid mobilizabil.
57
Controlul activ al incendiului prin intervenţia persoanelor implicate
Din cauza numărului mare de variabile interactive care definesc fenomenul incendiului,
prezentarea securităţii la incendiu în construcţii, fără cadru conceptual, este dificilă; una dintre
cele mai durabile scheme de abordare este aşa-numitul arbore al conceptelor securităţii la
incendiu (Fire Safety Concepts Tree), dezvoltat de NFPA (National Fire Protection Association,
1997), modificat de autor ca în figura 3.6, şi care poate fi studiat pe niveluri.
Nivelul 1 arată factorii care generează problematica securităţii la incendiu sau riscului la
incendiu.
Nivelul 2 evidenţiază faptul că protecţia la incendiu sau managementul impactului
incendiului nu este necesar dacă se poate evita aprinderea, iar dacă nu, impactul focului trebuie
minimizat (în realitate vor fi întotdeauna aprinderi neplanificate, dar probabilitatea apariţiei
acestora poate fi redusă prin programe pentru prevenirea incendiilor; incendierea intenţionată
este o practică din ce în ce mai importantă de generare a incendiilor care nu poate fi controlată
uşor de proiectanţii construcţiilor).
Nivelul 3 arată că managementul impactului incendiului implică: managementul focului
şi managementul ocupanţilor expuşi focului.
58
Figura 3.6 Arborele conceptelor securităţii la incendiu în construcţii
(după NFPA, Fire Safety Concepts Tree, 1997)
59
Nivelul 6 arată că managementul focului se poate face prin:
- (nivelul 7.1) controlul combustibililor (limitarea cantităţii combustibilului sau
geometriei spaţiului); de exemplu: limitarea cantităţii combustibilului depozitat într-un anumit
spaţiu şi pentru un interval de timp;
- (nivelul 7.3) controlul activ (stingerea focului manual sau automat care depinde de
detectarea rapidă a incendiului, precum şi de cantitatea şi calitatea produselor pentru stingere,
obişnuit apă);
- (nivelul 7.2) controlul pasiv, care presupune:
- (nivelul 8.1) limitarea combustibilităţii finisajelor interioare (în realitate, ar
trebui să fie conţinută în controlul combustibililor, dar plasarea pe nivelul 8 este motivată
de faptul că execuţia finisajelor interioare este parte componentă a procesului construirii
şi mai puţin parte a managementului construcţiei);
- (nivelul 8.2) asigurarea stabilităţii structurii (pentru evitarea prăbuşirii clădirii în
timpul unui incendiu, uşoara reparare a clădirii şi protejarea persoanelor şi bunurilor
aflate în alte părţi ale clădirii la momentul incendiului);
- (nivelul 8.3) controlul extinderii incendiului.
Nivelul 9 arată că controlul extinderii incendiului se poate face prin:
- izolarea incendiului;
- ventilarea incendiului spre exterior.
Izolarea incendiului este metoda principală de protecţie împotriva incendiilor şi se
realizează prin impunerea unei rezistenţe la foc adecvate pereţilor şi planşeelor (pentru a nu lăsa
focul să se extindă din încăperea în care a început).
Evitarea extinderii incendiilor la dimensiuni mari este una din cele mai importante
componente ale unei strategii de securitate la incendiu şi se poate face prin:
- ventilarea incendiului spre exterior, aplicată în special clădirilor cu un singur etaj sau
ultimului nivel al clădirilor cu mai multe etaje, pentru reducerea impactului incendiilor;
ventilarea poate fi asigurată utilizând un sistem activ (ventilare mecanică) sau un sistem pasiv
(ventilare naturală, precum cel bazat pe topirea luminatoarelor din materiale plastice); în ambele
situaţii, ventilarea poate mări severitatea incendiului la nivel local dar reduce extinderea
incendiului şi impactului termic la nivelul întregii clădiri;
- prevenirea extinderii focului către clădirile vecine, limitând mărimea deschiderilor din
elementele de închidere exterioare.
60
3.3 Riscul la incendiu în construcţii
Rfoc = P × G (3.1)
Tabelul 3.1 Situaţia apariţiei incendiilor pentru destinaţii uzuale ale clădirilor
Nr. Destinația clădirii Numărul incendiilor pe an
crt. la 1 milion m2 suprafaţă a solului
1 Clădiri industriale 2
2 Clădiri pentru birouri 1
3 Clădiri pentru locuinţe 1÷5
61
3.3.2 Costul măsurilor pentru protecţia la incendiu
Măsurile pentru protecţie la incendiu care se aleg şi se aplică unei clădiri şi costul total cu
securitatea la incendiu sunt determinate de destinaţia şi concepţia iniţială a clădirii. Concepţia
securităţii la incendiu a clădirii trebuie integrată concepţiei de ansamblu a acesteia pentru a
atinge un nivel optim al securităţii cu o investiţie minimă.
O analiză a relaţiei cost-beneficiu (prin beneficiu înţelegându-se reducerea cheltuielilor
rezultate din punerea în operă a unei măsuri pentru protecţie la incendiu) indică faptul că
rentabilitatea investiţiilor este variabilă şi funcţie de măsurile/mijloacele de protecţie la incendiu
alese. Analizând din punctul de vedere global, când nivelul măsurilor de securitate la incendiu
puse în operă este ridicat pierderile la incendiu sunt mici.
Din figura 3.7, se poate constata forma hiperbolică a curbei pierderi-măsuri de protecţie,
în timp ce forma curbei cheltuieli-măsuri de protecţie are o variaţie liniară, ceea ce duce la
concluzia că, din punctul de vedere financiar, există un optim privind alegerea şi implementarea
măsurilor pentru protecţie la incendiu (vezi curba costului total care include costul măsurilor
pentru protecţie puse în aplicare, la care se adaugă costul eventualelor pierderi în situaţia de
incendiu).
Figura 3.7 Analiza costurilor pentru obţinerea unei securităţi la incendiu adecvate
În acest context, trebuie subliniat că, în general, cheltuielile nu trebuie să coboare sub un
minim necesar, având în vedere exigenţele pentru securitate referitoare la persoanele din spaţiul
considerat.
Pe de altă parte, trebuie evidenţiate criteriile care permit analiza comportării structurii în
situaţia de incendiu. Aplicând măsuri pentru protecţie în vederea ameliorării securităţii globale la
incendiu a unei clădiri, este cu siguranţă necesar să urmărim care vor fi efectele ultime ale
acestora, iar pentru ca măsurile să fie eficace, este necesar a le asocia cu alte măsuri
complementare (astfel, este inutil să fie crescută rezistenţa la foc a unei structuri dacă nu există
compartimentări care să limiteze dezvoltarea incendiului, putându-se ajunge la incendii majore
care să necesite demolarea clădirii; banii cheltuiţi pentru protejarea unei “ruine” vor fi în mare
parte pierduţi şi în această situaţie se preferă limitarea măsurilor pentru protecţie la incendiu la
un nivel care să permită evacuarea ocupanţilor în situaţia de incendiu).
Aprecierea calitativă
NU
Modificarea proiectului privind securitatea la incendiu Performanţă acceptată?
DA
Aprecierea cantitativă
63
incendiului, la înţelegerea fenomenului incendiu şi a efectelor sale, precum şi la înţelegerea
comportării persoanelor aflate în situaţia de incendiu. Aceste deziderate sunt atinse prin:
- aprecierea hazardului şi efectelor lui;
- asigurarea nivelului corespunzător măsurilor de prevenire şi de protecţie, în limitele
consecinţelor incendiului;
- reducerea pagubelor la amplasarea, proiectarea, construirea şi utilizarea adecvată a
clădirilor (prin alegerea materialelor, structurilor, proceselor industriale, sistemelor pentru
transport şi similare etc.);
- proiectarea, instalarea, întreţinerea şi/sau dezvoltarea sistemelor pentru detectarea,
ontrolul şi stingerea incendiului corelat cu sistemele şi echipamentul pentru comunicare;
- organizarea şi controlul corespunzător al resurselor tehnice şi umane, precum şi al
formaţiunilor specializate de intervenţie;
- investigarea şi analizarea post-incendiu, precum şi evaluarea şi feedback-ul activităţilor
întreprinse.
Inginerul specializat în contracararea efectelor incendiilor, prin educaţia, pregătirea şi
experienţa sa, asigură:
- înţelegerea naturii, a caracteristicilor şi mecanismului propagării incendiului, precum şi
controlul focului şi produşilor arderii asociaţi;
- înţelegerea evoluţiei şi propagării incendiului în interiorul/exteriorul clădirii şi a
modului cum poate fi detectat, controlat şi/sau stins;
- capabilitatea anticipării comportării materialelor, structurilor, maşinilor, dispozitivelor
şi proceselor în corelaţie cu protecţia vieţii, bunurilor şi mediului;
- înţelegerea interacţiunii şi integrării sistemului securităţii la incendiu ca urmare a
existenţei şi altor sisteme implementate în clădiri, construcţii industriale, instalaţii industriale
etc.;
- capacitatea utilizării tuturor cunoştinţelor cerute de activitatea inginerului pentru
securitate la incendiu.
Cercetarea domeniului a început în 1998 şi, după o perioadă, au fost date definiţii
Ingineriei incendiului, în engleză Fire Engineering, de CEN, ISO (ISO 13387, ISO 16731 ...
16735) şi SFPE (SFPE are o definiţie şi pentru inginerul specialist pentru incendii, în engleză
Fire Engineer). Cu toate acestea, în diferite medii inginereşti se practică diverse denumiri
similare, precum: Fire Engineer(ing), Fire Safety Engineer(ing) şi Fire Protection
Engineer(ing); problema definirii domeniului a fost cea a conciziunii şi acoperirii subiectului în
întregime.
Astăzi, profesiunea de inginerie a incendiilor cuprinde subiecte precum:
- ştiinţifice: mecanismele iniţierii focului, chimia reacţiilor la interiorul flăcării, inhibarea
arderii, chimia produşilor toxici etc.;
- tehnologice: protecţia structurilor clădirilor, proiectarea sistemelor pentru detectarea şi
alarmarea la incendiu, precum şi proiectarea sistemelor automate pentru stingere, aprecierea
hazardului în întreprinderile industriale, investigarea incendiilor tip arson, asigurarea la incendii
etc.;
- psihologice şi fiziologice: studierea comportării categoriilor de persoane aflate în
situaţia de incendiu şi implicaţiile asupra construcţiilor (reacţia lor la alarmare, proiectarea căilor
pentru evacuare), reacţia la stres şi minimizarea acestuia etc.;
- manageriale: la nivelul formaţiunilor specializate pentru intervenţia la incendii a
unităţilor publice sau pentru producţie (coordonarea, comanda, planul de intervenţie,
managementul şi analiza costului), la nivelul managementului ingineriei incendiilor în
întreprinderi comerciale (controlul financiar, motivarea personalului) etc.;
- juridice: realizarea, implementarea şi aplicarea legislaţiei pentru securitatea la incendiu,
ca urmare a creşterii litigiilor cu caracter civil şi criminal datorate incendiilor etc..
64
Bibliografie
1. Buchanan A. H., Structural Design for Fire Safety, Wiley&Sons, Ltd, 2002.
2. Burlacu L., Diaconu-Şotropa D., Securitatea la incendiu a construcţiilor şi instalaţiilor, Editura
Societăţii Academice “MATEI-TEIU BOTEZ”, Iaşi, 2008.
3. D. Rasbash, G. Ramachandran, B. Kandola, J. Watts, M. Law, Evaluation of Fire Safety, John
Wiley&Sons, Ltd, 2004.
4. Matti Kokkala (Co-ordinator of CIB W014: Fire), Rational fire Safety Engineering Approach
to Fire Resistance of Buildings, Publication 269, www.cibworld.nl, 2002.
5. ***, Legea 10 privind calitatea în construcţii (şi modificările ulterioare), Monitorul Oficial al
României, Bucureşti, 1995.
6. ***, Legea 608 privind evaluarea conformităţii produselor, Monitorul Oficial al României,
Bucureşti, 2001.
7. ***, Legea 307 privind apărarea împotriva incendiilor, Monitorul Oficial al României,
Bucureşti, 2006.
8. ***, HG 622 privind stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă a produselor pentru
construcţii, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2004.
9. ***, HG 1739 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării
şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2006.
10. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor-Indicativ P 118-99, IPCT-SA, Bucureşti,
1999.
11. ***, Ordin MDLPL 1822 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind
clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii pe baza performanţelor de comportare la
foc, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2004.
12. ***, Ordin MTTC 217 pentru aprobarea Reglementării tehnice „Normativ pentru proiectarea,
executarea şi exploatarea instalaţiilor de stingere a incendiilor”-Indicativ NP 086-05, Monitorul
Oficial al României, Bucureşti, 2005.
13. ***, Ordin MAI 130 pentru aprobarea Metodologiei de elaborare a scenariilor de securitate
la incendiu, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2007.
14. ***, Ordin MAI 163, privind aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor,
Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2007.
15. ***, Ordin MAI 210, Aprobarea metodologiei privind identificarea, evaluarea şi controlul
riscului de incendiu, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2007.
16. ***, CFPA-E Guideline, Fire prevention on construction sites, CFPA-E No 21:2012 F, 2012.
65
PRELEGEREA 4 (Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
PERFORMANŢA PRODUSELOR PENTRU CONSTRUCŢII
CU ROL ÎN SECURITATEA LA INCENDIU
Performanţa construcţiei
67
4.1.2 Scenarii de referinţă
68
- rezistenţei la funingine a coşurilor pentru fum, 10000C.
Scenarii de incendiu extreme. În cazul unor obiective speciale (tuneluri pentru trafic,
centrale nucleare etc.), specificaţiile tehnice pot impune scenarii de incendiu extreme şi modelul
convenţional al acţiunii termice să fie dat de curbe nominale caracteristice acestor situaţii.
Generalităţi
Introducere
În diferite ţări au fost (posibil că mai sunt încă) diferite metode pentru încercările la foc
standardizate privind combustibilitatea materialelor sau elementelor de construcţii cu rol în
securitatea la incendiu şi, corespunzător, clasificări şi încadrări diferite ale acestor produse;
69
astfel, puteau fi identificate diferenţe până şi la nivelul modului notării claselor de
combustibilitate: M0÷M4 (Franţa), A1, A2, B1÷B3 (Germania), 0÷4 (Anglia); încadrarea
materialelor sau elementelor de construcţii cu rol în securitatea la incendiu într-o clasă de
combustibilitate putea diferi de la o ţară la alta, atât sub aspectul formei, cât şi al conţinutului; ca
urmare, libera circulaţie şi evaluarea unitară a performanţelor la foc a produselor pentru
construcţii cu rol în securitatea la incendiu putea fi afectată.
Din punctul de vedere al combustibilităţii, în România, materialele şi elementele de
construcţii (STAS 11357) puteau fi:
- incombustibile, încadrabile, tradiţional în România, în clasa de combustibilitate C0
(cele care sub acţiunea focului sau a temperaturilor înalte nu se aprind, nu ard mocnit şi nu se
carbonizează);
- combustibile, încadrabile, tradiţional în România, în una dintre clasele de
combustibilitate C1÷C4 (cele care, sub acţiunea focului sau temperaturilor înalte, se aprind, ard
mocnit sau se carbonizează).
În România (tradiţional), materialele şi elementele combustibile de construcţii cu rol în
securitatea la incendiu se încadrau, după capacitatea de inflamare a lor (a uşurinţei de aprindere
şi a contribuţiei la dezvoltarea incendiului), în una dintre clasele de combustibilitate:
- C1, practic neinflamabile;
- C2, dificil inflamabile;
- C3, mediu inflamabile;
- C4, uşor inflamabile.
Clasificarea (având caracter empiric) se baza pe metode aplicate unei epruvete prelevate
din produsul respectiv şi indiferent de posibila utilizare finală.
Materialele şi elementele combustibile de construcţii dintre clasele C1 şi C2 constituiau
(tradiţional) grupa materialelor denumite greu combustibile, caracterizate prin aceea că arderea,
mocnirea sau carbonizarea are loc numai în cazul existenţei unei surse exterioare cu foc sau
temperatură mare, încetând după îndepărtarea acesteia.
Elementele de construcţii se considerau incombustibile sau combustibile după
caracteristicile materialelor implicate, dar şi după modul inserării lor în structura elementului.
În România (tradiţional), pentru materialele şi elementele combustibile de construcţii cu
rol în securitatea la incendiu se utilizau şi clase de combustibilitate echivalente (SR CEI 364-
3+A1), astfel:
- CA1 pentru C0;
- CA2a pentru C1;
- CA2b pentru C2;
- CA2c pentru C3;
- CA2d pentru C4.
70
- P1, fără periculozitate:
- materiale incombustibile care nu pot da naştere la reacţii periculoase, fără
ambalaje (în vrac) sau în ambalaje incombustibile; exemple: minereuri, produse şi piese
metalice (inerte), ciment, nisip, beton, materiale de construcţii refractare, azbest, legume,
fructe, carne, conserve în cutii metalice sau borcane, lichide incombustibile (inerte)
îmbuteliate etc.;
- P2, cu periculozitate redusă (A÷C):
- A, materiale din clasa P1 în ambalaje cu combustibilitate redusă; exemple:
minereuri şi alte materiale inerte în saci sau butoaie combustibile, piese metalice în folii
sau prelate greu combustibile, piese metalice, elemente din beton, azbociment pe palete
din lemn, lichide incombustibile sau conserve în ambalaje incombustibile în navete sau
lădiţe combustibile ori pe palete din lemn etc.;
- B, materiale care se aprind greu, cu o viteză redusă de ardere şi care nu au o
putere calorifică mare; exemple: aparate electrice, obiecte executate din bachelită şi răşini
fenolice, melamină, piei brute, baloturi de lână (spălată şi uscată), zahăr brut şi cereale în
vrac sau în saci, produse de panificaţie, tutun în butoaie;
- C, lichide incombustibile inerte, în ambalaje combustibile; exemple: lapte, apă
minerală în butelii din plastic, cutii din carton etc.;
- P3, cu periculozitate medie (A÷C):
- A, materiale din clasele P1 şi P2 ambalate în cutii din carton;
- B, materiale cu combustibilitate medie (care se încadrează în clasele P4 şi P5) şi
cu putere calorifică de cel mult 27,3 J/kg, în orice fel de ambalaje, cu excepţia celor din
materiale plastice spongioase; exemple: mobilă (fără garnituri din burete din cauciuc sau
plastic) şi obiecte masive din lemn, butoaie din lemn goale (fără reziduuri periculoase),
bambus, produse din ebonită, fibre animale (lână, mătase naturală, păr etc.) şi fibre
artificiale cu combustibilitate redusă (poliamidice, poliesterice, poliacrilice şi
polivinilice), ţesături şi confecţii executate din asemenea fibre, fibre vegetale toarse gros,
saltele şi perne (fără burete din cauciuc sau materiale plastice), articole din piele, cărţi,
papetărie, negru de fum (ambalat în saci sau granulat), amidon, făină din cereale, zahăr
cristalizat, paste făinoase şi alte articole de băcănie (ambalate în pungi), tutun, ceai,
legume uscate, grăsimi etc.;
- C, lichide combustibile cu temperatura de inflamabilitate mai mare de 1000C, în
ambalaje incombustibile care pot fi introduse în cutii din carton; exemple: vopsele pe
bază de ulei în cutii, borcane, butoaie şi similare; produse farmaceutice combustibile în
cutii, bidoane, sticle, damigene etc., lubrifianţi şi glicoli în butoaie sau bidoane, uleiuri
vegetale în butoaie sau sticle etc.;
- P4, cu periculozitate mare (A÷F):
- A, materiale şi produse din clasele P1÷P3, în ambalaje din materiale plastice
spongioase;
- B, materiale combustibile cu viteză mare de ardere sau cu o putere calorifică mai
mare de 23,7 J/kg, indiferent de forma de ambalare; exemple: lemn în formă de tocătură
şi talaş, fibre vegetale (in, cânepă, bumbac), fibre artificiale cu o putere calorifică mai
mare de 27,3 J/kg, confecţii executate din asemenea fibre, saltele sau plăpumi cu
umpluturi din burete, cauciuc sau materiale plastice spongioase, fibre textile, vată, paie,
zegras, împletituri din nuiele; celuloză; carton; hârtie, cauciuc brut sau prelucrat;
materiale plastice sau obiecte confecţionate din acestea (altfel decât sub formă de fibre)
care nu sunt menţionate în clasa P3;
- C, materiale şi produse incombustibile care pot suferi deteriorări importante în
urma acţiunii temperaturilor înalte, a apei sau gazelor corosive, indiferent de natura
ambalajelor; exemple: aparatură electrică şi electronică având relee şi contacte sensibile
necapsulate, tuburi electronice, utilaje şi aparate de înaltă precizie, bijuterii, medicamente
şi produse cosmetice etc.;
71
- D, materiale şi produse care, sub efectul temperaturii, degajă cantităţi importante
de gaze corosive, indiferent de natura ambalajelor; exemple: policlorură de vinil, teflon şi
răşini epoxidice, acid clorhidric, clorură de var etc.;
- E, lichide combustibile din clasa P3 în ambalaje combustibile; exemple: lichide
ambalate în butoaie din carton, bidoane sau canistre din materiale plastice;
- F, lichide inflamabile cu temperaturi de inflamabilitate cuprinse între 500C şi
1000C, în ambalaje incombustibile ce pot fi introduse în cutii din carton; exemple:
carburanţi Diesel, motorină, păcură, smoală, uleiuri pentru acţionări hidraulice şi de
ungere, uleiuri minerale, cerneală tipografică etc.;
- P5, cu periculozitate deosebit de mare (A÷H):
- A, materiale instabile care se pot descompune exploziv la temperatura normală,
materiale care pot exploda sub efectul încălzirii, frecării, lovirii sau şocurilor de
detonaţie, obiecte pirotehnice indiferent de modul de ambalare; exemple: acid acrilic,
acid cianhidric nestabilizat, acid percloric anhidru, apă oxigenată concentrată, clorat de
amoniu, hidrazină anhidră, acetilenă, acetiluri (de argint, cupru etc.), anhidră cromică,
azotat de amoniu sau potasiu, bioxid de clor, hidroxilamină, nitroetan, nitroceluloză
uscată, peroxizi (de acetil, benzoil, zinc), chibrituri cu fosfor alb, muniţie explozivă sau
incendiară, explozivi, corpuri pentru artificii, rachete etc.;
- B, materiale care, la contactul cu alte materiale, pot da naştere la reacţii explozive
sau se pot aprinde indiferent de modul de ambalare; exemple: acetonă, acid acetic, acid
fluorhidric anhidru, amoniac, etilendiamină, peroxizi de potasiu sau sodiu etc.;
- C, materiale susceptibile să se autoaprindă, indiferent de modul de ambalare;
exemple: carton asfaltat în roluri, cărbune bituminos, deşeuri din cauciuc sau lână, făină
din lucernă şi/sau din peşte, fosfor alb, îngrăşăminte organice umede, mangal, seminţe de
in etc.;
- D, substanţe oxidante capabile să iniţieze aprinderea materialelor combustibile la
contactul cu acestea, indiferent de modul de ambalare; exemple: acid azotic, clorhidric,
sulfuric, brom, clor, erbicide, iod, salpetru (azotat de potasiu) etc.;
- E, materiale care, sub efectul căldurii, degajă cantităţi mari de gaze combustibile
sau toxice, indiferent de modul de ambalare; exemple: acrilonitril, alcaloizi, amine,
acetonă, anilină, cloroform, clorură de metil, esteri, iod, iodaţi, piridină, tetrabrommetan,
acetat de plumb, butadienă, fosfor, sulfat de metil etc.;
- F, materiale care, în contact cu apa, se aprind şi degajă temperaturi capabile să
aprindă materialele combustibile din imediata vecinătate sau degajă gaze combustibile,
indiferent de modul de ambalare; exemple: amidă alcalină, amestecuri aluminotronice,
bariu, calciu, carbură de calciu (carbid), hidroxid de calciu (var nestins), hidrură de
aluminiu, calciu etc.; magneziu metalic sau aliaje cu conţinut mai mare de 30% (masa de
magneziu), potasiu metalic, sodiu metalic, plutoniu, titan, uraniu, zinc pulverulent;
- G, recipiente cu gaze comprimate, indiferent de modul de ambalare; exemple:
recipiente fixe sau transportabile cu gaze sub presiune, recipiente de tip Spray etc.;
- H, substanţe sau materiale solide care au o putere calorifică mai mare de 33,6
MJ/kg sau sunt caracterizate de o ardere deosebit de intensă; exemple: lichide
combustibile cu temperatura de inflamabilitate mai mică de 550C, gaze combustibile
indiferent de modul de ambalare, celuloid şi obiecte din celuloid, peliculă pe bază de
nitroceluloză, peroxilină, bicromat de sodiu, cloraţi (de calciu, potasiu, bariu etc.),
permanganat de sodiu, calciu sau zinc, peroxizi de potasiu, sodiu, plumb, petrol lampant,
benzină, sulfură de carbon, toluen, ţiţei, acetonă, gazolină, alcool etilic etc.; propan,
butan, propilenă, hidrogen, butadienă, gaz de furnal, metan etc..
72
4.2.2 Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii
Tabelul 4.1a Limita de rezistenţă la foc pentru pereţi din cărămidă plină
Grosime nominală LRF
(cm) (h şi min.)
Netencuit Tencuit
6,3 1 h 30’ 2 h 40’
11,5 2 h 40’ 4h
24,0 7h 7h
73
Tabelul 4.1b Limita de rezistenţă la foc pentru pereţi din cărămidă cu goluri verticale
Grosime nominală LRF
(cm) (h şi min.)
Netencuit Tencuit
’
8,8 2 h 30 4h
11,5 3 h 30’ 5h
’
14,0 4 h 30 6h
24,0 7h 7h
29,0 7h 7h
Genealităţi
74
- asigurarea stabilităţii la foc a construcţiei pentru un timp (normat).
Aceste două aspecte implică analiza produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la
incendiu cel puțin din perspectiva:
- performanţei de reacţie la foc și/sau
- performanţei de rezistenţă la foc.
Procedurile de încercare a produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu
(standardizate) demarează cu precizarea scenariilor de referinţă şi a condiţiilor de utilizare
finală pentru produsul analizat, continuă cu stabilirea nivelului de performanţă pentru fiecare
criteriu de performanţă (prin încercări la foc standardizat) şi se finalizează cu încadrarea în
clasa sau clasele de performanţă pentru produsul respectiv.
Scenariile de referinţă reproduc situaţii ale unor incendii reale (elaborate pe baza
cercetărilor în domeniul termodinamicii incendiului); acestea caracterizează situaţia riscului la
incendiu utilizată pentru o metodă de încercare sau un anume sistem de clasificare.
Condiţiile utilizării finale sunt, în mod convenţional, date de ansamblul condiţiilor
specifice în care produsul urmează a fi încorporat într-o construcţie; astfel, termenul se referă la
o utilizare concretă a unui produs, în legătură cu toate aspectele care influenţează contribuţia la
foc a lui în diferite situaţii ale incendiului (cantitatea, orientarea, metoda punerii în operă a
produsului, poziţia acestuia în raport cu alte produse adiacente etc.).
Nivelul de performanţă la foc al unui produs pentru construcţii este măsura în care, în
condiţiile unui anumit scenariu de referinţă, acel produs pentru construcţii satisface unele criterii
de performanţă privind securitatea la incendiu (impuse prin specificaţii tehnice).
Clasa de performanţă la foc a produsului este expresia cantitativă formulată în termenii
performanţei pentru contribuţia la foc a produsului, în condiţiile utilizării finale, şi este
consecinţa existenţei nivelurilor diferite privind performanţa produselor.
Raportul clasificării trebuie să detalieze fundamentarea şi rezultatele procedurii
clasificării, având conţinutul şi formatul din standardele specifice. El este întocmit de un
organism recunoscut/desemnat/notificat sau de producător, responsabil pentru efectuarea
încercărilor, potrivit sistemului atestării conformităţii şi aplicabil produsului respectiv (SR EN
13501/1). Datele fundamentării şi domeniul aplicării unei clasificări acordate trebuie să fie
înscrise în informaţiile marcajului CE (succint şi complet).
Generalităţi
Scenariile de referinţă reproduc situaţia unui incendiu iniţiat într-o cameră, care se poate
dezvolta şi, eventual, poate atinge flashover-ul; astfel, se pot identifica următoarele pentru:
- iniţierea incendiului: prin aprinderea unui produs pe o suprafaţă limitată, cu o flacără
mică;
75
- dezvoltarea incendiului ce poate atinge flashover-ul: prin aprinderea unui singur produs
în colţul camerei, generând flux de căldură pe suprafeţele adiacente (metoda SBI);
- incendiul generalizat: prin contribuţia la incendiu a tuturor produselor combustibile.
Metodele de încercare, stabilite ca standarde de referinţă aplicabile suprafeţei produselor
şi acoperirii pardoselilor, sunt cele cu privire la:
- incombustibilitate: SR EN ISO 1182;
- determinarea puterii calorifice superioare: SR EN ISO 1716;
- un singur produs arzând - SBI: SR EN ISO 13823, figura 4.2a;
- aprinzibilitate în contactul direct cu flacăra mică: SR EN ISO 11925-2, figura 4.2b;
- reacţia la foc în prezenţa sursei de căldură radiantă: SR EN ISO 9239-1, figura 4.2c.
Criteriile privind performanţa de reacţie la foc sunt:
- creşterea temperaturii (ΔT);
- pierderea de masă (Δm);
- durata persistenţei flăcării (Tf);
- puterea calorifică superioară (PCS);
- viteza de dezvoltare a incendiului (FIGRA);
- cantitatea totală de căldură degajată (THR600s);
- propagarea laterală a flăcării (LFS);
- viteza emisiei de fum (SMOGRA);
- cantitatea totală de fum emis (TSP600s);
- propagarea flăcării (FS).
Niveluri diferite ale performanţei privind reacţia la foc a produselor permit încadrarea
acestora în clase de performanţă privind reacţia la foc.
Clasele privind performanţa de reacţie la foc, pe grupe de produse, sunt prezentate în
continuare (EN 13501).
Produse pentru construcţii (cu excepţia pardoselilor):
- principale:
A1, produse care nu contribuie la foc în nici o fază a incendiului, care satisfac
automat toate cerinţele celorlalte clase (nu are loc flashover), cu eliberare nesemnificativă
a fumului şi fără producerea picăturilor sau particulelor arzânde;
A2, produse care, în cazul unui incendiu în faza dezvoltată, nu contribuie
semnificativ la sarcina termică şi dezvoltarea acestuia (nu are loc flashover), cu eliberarea
fumului şi producerea picăturilor sau particulelor arzânde;
B, condiţii mai severe decât la clasa C (nu are loc flashover), cu eliberarea fumului
şi producerea picăturilor sau particulelor arzânde;
C, suplimentar față de clasa D: produse care, la acţiunea unui singur produs
arzând, prezintă o propagare limitată a flăcării lateral (are loc flashover în mai puţin de
20 minute la HRR=700kW), cu eliberarea fumului şi producerea picăturilor sau
particulelor arzânde;
D, suplimentar față de clasa E: produse capabile să reziste o perioadă lungă la
acţiunea unei flăcări mici şi să suporte acţiunea termică a unui singur produs arzând, cu o
degajare limitată de căldură (are loc flashover în mai puţin de 5 minute la HRR=900kW),
cu eliberarea fumului şi producerea picăturilor sau particulelor arzânde;
E, produse capabile să reziste pentru scurt timp la acţiunea unei flăcări mici fără
propagarea semnificativă a flăcării (are loc flashover în mai puţin de 2 minute la
HRR=900kW), cu eliberare semnificativă a fumului şi producerea picăturilor sau
particulelor arzânde;
F, produse pentru care nu se determină performanţe şi care nu pot fi clasificate A1,
A2, B, C, D, E;
76
a.
(MPA Otto-Graff-Institute fire department test laboratory)
b. c.
(www.sandwichbau.com)
77
Echivalenţa claselor de combustibilitate şi reacţie la foc
privind produsele pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu
Generalități
Scenariile de referinţă reproduc situaţiile unor incendii reale, definite prin curbe
temperatură-timp, precum:
- curba temperatură-timp ISO 834;
- curba incendiului mocnit;
- nivelul constant al temperaturii.
Metodele de încercare, stabilite ca standarde de referinţă, au la bază determinarea
timpului în care produsul pentru construcţii expus acţiunii focului, după un program termic
standardizat, îndeplineşte unul sau mai multe dintre criteriile de performanţă specificate şi sunt
(parte dintre ele):
- încercarea de rezistenţă la foc: SR EN ISO 1363/1/2/3;
- încercarea de rezistenţă la foc a elementelor de construcţii neportante: SR EN ISO
1364/1/2;
- încercarea de rezistenţă la foc a elementelor de construcţii portante: SR EN ISO
1365/1/2/3/4;
- încercarea de rezistenţă la foc pentru instalaţii tehnice: SR EN ISO 1366/1/2/5;
- încercarea de rezistenţă la foc pentru uşi şi sisteme pentru închidere: SR EN ISO
1634/1/3;
- metode pentru determinarea contribuţiei la rezistenţa elementelor structurale la foc: SR
EN ISO 13381/4/5/6/7.
Criteriile privind performanţa de rezistenţa la foc (SR EN 13501/2 şi SR EN ISO 13943)
sunt:
- principale:
- capacitatea portantă la foc (R), figura 4.3a,b;
- izolarea termică la foc (I);
78
- etanşeitatea la foc (E), figura 4.4;
- radiaţia termică (W), opţional.
79
a. elemente structurale orizontale (grinzi, planşee)
80
- complementare:
- acţiunea mecanică (M);
- închiderea automată (C);
- etanşeitatea la fum (S);
- continuitatea în alimentarea cu curent electric şi/sau transmisia semnalului pe
durata incendiului (P sau PH);
- rezistenţa la arderea funinginii (G);
- capacitatea de protecţie la foc a acoperirilor (K);
- durata stabilităţii la temperatură constantă (D);
- durata stabilităţii la curba standard temperatură-timp (DH);
- funcţionalitatea ventilatoarelor electrice pentru fum şi gaze fierbinţi (F);
- funcţionalitatea mijloacelor pentru evacuare naturală a fumului şi gazelor fierbinţi
(B).
Niveluri diferite ale performanţei rezistenţei la foc a produselor permit încadrarea
acestora în clasele de performanţă privind rezistenţa la foc.
Clasele privind performanţa de rezistenţă la foc a produselor pentru construcţii (şi forma
raportului clasificării sunt detaliate în SR EN 13501/2) sunt expresia nivelului acoperitor al
performanţei de rezistenţă la foc a produsului referitor la un grup al criterilor performanţei.
Clasele sunt exprimate prin simbolurile care indică criteriile avute în vedere (litere), timpul
asigurării performanţei (numere) şi criteriile complementare avute în vedere (litere).
Performanţa este dată de durata pentru care este îndeplinit criteriul respectiv, exprimată
în minute, încadrabilă în următoarele module standardizate: 10, 15, 20, 30, 45, 60, 90, 120, 180,
240, 360; rezultatele încercărilor se rotunjesc la valoarea inferioară cea mai apropiată inclusă în
modulele standardizate.
Clasele privind performanţa de rezistenţă la foc pot fi:
- în cazul elementelor portante:
- REI-ttt, cu îndeplinirea simultană a criteriilor capacităţii portante, etanşeităţii şi
izolării termice la foc;
- RE-ttt, cu îndeplinirea simultană a criteriilor capacităţii portante şi etanşeităţii la
foc;
- R-ttt, cu îndeplinirea criteriului capacităţii portante la foc;
- în cazul elementelor neportante:
- EI-ttt, cu îndeplinirea simultană a criteriilor etanşeităţii şi izolării termice la foc;
- E-ttt, cu îndeplinirea criteriului etanşeităţii la foc.
Clasificările se aplică produselor pentru construcţii, fiecare având standarde de metodă
pentru încercarea de rezistenţă la foc, specifice, grupabile în:
- elemente portante fără rol în separarea la incendiu: pereţi, planşee, acoperişuri, grinzi,
stâlpi, balcoane, scări, pasarele;
- elemente portante cu rol în separarea la incendiu, cu sau fără vitraje, accesorii, furnituri:
pereţi, planşee, plafoane;
- produse şi sisteme utilizate la protejarea elementelor portante sau a unor părţi ale
construcţiei: plafoane fără rezistenţă la foc proprie, acoperiri, tencuieli pentru protecţie, ecrane;
- elemente neportante, cu sau fără vitraje, accesorii, furnituri: pereţi despărţitori, plafoane
rezistente la foc, faţade, pereţi cortină, pereţi exteriori, pardoseli supraînălţate, elemente pentru
etanşarea trecerilor şi rosturilor, uşi rezistente la foc, uşi antifum, obloane, protecţii pentru goluri
de trecere a benzilor rulante şi a sistemelor pentru transport pe şină, conductelor şi canalelor
tehnice, etanşărilor liniare, etanşărilor pentru străpungeri, coşuri;
- acoperiri cu rol în protecţia la foc (la pereţi şi plafoane);
- uşi la ascensoare;
- sisteme de controlul al fumului şi căldurii etc..
81
4.3.3 Performanţa la foc exterior a acoperişurilor şi învelitorilor de acoperiş
Generalităţi
Scenariile de referinţă reproduc situaţiile unor incendii reale la nivelul acoperişurilor sau
învelitorilor de acoperiş; astfel, au în vedere că incendiile la acoperiş diferă fundamental de
incendiile din interior, prin sursele iniţierii, modul dezvoltării şi propagării etc..
Iniţierea incendiului se poate face de la interior sau exterior.
Iniţierea din interior are loc în cazul propagării la acoperiş a incendiilor de la etajele
superioare sau poduri, propagarea având loc în toate direcţiile, cu o mare rapiditate din cauza
materialelor combustibile şi a unor factori favorizanţi precum: existenţa curenţilor ascendenţi ai
aerului (cazul luminatoarelor), acumularea gazelor arse fierbinţi sub plafon (care conţin încă
produse combustibile), absenţa unor ecrane rezistente la foc etc.; de regulă, se degajă fum, gaze
toxice şi căldură în cantităţi mari, fumul inundând rapid etajele superioare, casa scării etc..
În propagarea incendiului prin acoperiş, în lungul coamei şi cornişei acestuia intervin doi
factori esenţiali:
- combustibilitatea învelişului exterior;
- existenţa vântului (care activează arderea, exceptând cazul când vântul este violent).
În cazul acoperişurilor cu învelitori combustibile, incendiul cuprinde cu rapiditate
întreaga suprafaţă a acestora. În momentul ieşirii flăcărilor la suprafaţa acoperişului are loc o
dezvoltare bruscă a arderii, cauzată de afluxul aerului proaspăt în cantitate mare care întreţine şi
intensifică arderea, manifestând-se cu violenţă (flăcări înalte, fum intens).
Curenţii de aer formaţi ridică la înălţime bucăţi aprinse din material sau scântei care sunt
transportate la distanţe mari de gazele calde sau vânt, putând iniţia noi incendii (ca rezultat al
apariţei unor surse externe pentru iniţierea incendiilor).
Radiaţia flăcărilor care ies prin acoperiş facilitează aprinderea acoperişurilor încă intacte
din vecinătăţi, apoi accelerează propagarea flăcării.
Când hidroizolaţia arde, incendiul se propagă în timp scurt pe întreaga suprafaţă a
acoperişului, ulterior pătrunde în masa combustibilă şi distruge elementele portante, creând
posibilitatea prăbuşirii lor. Picăturile topiturii pot genera noi focare de incendiu, prin căderea pe
materialele combustibile.
Curenţii convecţiei ce se deplasează de la clădirea incendiată spre clădirile vecine
favorizează propagarea incendiului şi furnizează un aport termic suplimentar din care rezultă o
scădere a timpului expunerii necesar pentru inflamarea interioarelor încăperilor sau învelitorilor
combustibile.
Propagarea scânteilor şi materialelor aprinse furnizează un aport termic suplimentar unor
materiale inflamabile aduse deja la o temperatură apropiată de cea a autoaprinderii şi poate iniţia
noi focare. Distanţa la care incendiul poate fi transmis, prin diverse corpuri aprinse, variază
funcţie de direcţia vântului şi natura acoperişurilor.
Specificitatea incendiului în cazul acoperişurilor şi învelitorilor de acoperiş a impus
selectarea a trei situaţii caracteristice pentru incendiu:
- iniţierea incendiului de la corpuri arzânde;
- iniţierea incendiului de la corpuri arzânde şi vânt;
82
- iniţierea incendiului de la corpuri arzânde, vânt şi căldură radiantă.
Metoda de încercare, stabilită ca standard de referinţă, este:
- încercarea de rezistenţă la foc: SR EN ISO 1187.
Criteriile privind performanţa la foc exterior a acoperişurilor pot fi grupate
corespunzător metodelor standardizate ale încercării:
Metoda 1 (B): evaluează performanţa acoperişului afectat de corpuri arzânde (se aplică
unui acoperiş construit):
- propagarea ascendentă a focului la interior şi exterior;
- propagarea descendentă a focului la exterior şi interior;
- propagarea laterală a focului la exterior şi interior;
- lungimea maximă arsă la interior şi exterior:
- apariţia fragmentelor sau picăturilor arzânde:
- de la faţa expusă;
- penetrând acoperişul;
- penetrarea acoperişului:
- completă şi izolată;
- sumând toate străpungerile complete.
Metoda 2 (BW): evaluează performanţa acoperişului (nedenivelat) afectat de corpuri
arzânde, în condiţiile pentru vânt (se aplică unei învelitori de acoperiş cu suport):
-după lungimea termodegradabilă a învelitorii de acoperiş şi substrat:
- considerând valoarea medie pentru viteza vântului 2 m/s;
- considerând valoarea medie pentru viteza vântului 4 m/s;
- considerând valoarea maximă pentru ambele viteze ale vântului.
Metoda 3 (BWR): evaluează performanţa acoperişului (nedenivelat) afectat de corpuri
arzânde, în condiţiile vântului şi căldurii radiante suplimentare, metoda având şi o variantă în
două trepte (se aplică unui acoperiş construit), determinându-se:
- timpul de propagare a focului în exterior (TE);
- timpul de penetrare a focului (TP).
Clasele privind performanţa la foc exterior a acoperişurilor pot fi grupate corespunzător
metodelor standardizate de încercare (SR EN 13501-5/2006):
Metoda 1: BROOF (B), FROOF (B);
Metoda 2: BROOF (BW), FROOF (BW);
Metoda 3.1: BROOF (BWR), CROOF (BWR), DROOF (BWR), FROOF (BWR);
Metoda 3.2: BROOF (BWR), CROOF (BWR), DROOF (BWR), EROOF (BWR), FROOF (BWR).
Generalităţi
83
stabilirea criteriilor şi parametrilor adecvaţi în vederea clasificărilor, progresul tehnic permanent
etc.; cu toate acestea, standardele europene prevăd un sistem de clasificare privind rezistenţa la
foc a unor instalaţii precum sistemele de controlul al fumului (conducte de controlul al fumului,
clapete de fum, bariere de fum, ventilatoare mecanice de evacuarea fumului şi căldurii, inclusiv
conectorii, mijloace de evacuare naturală a fumului şi căldurii).
Generalităţi
84
scăderea capacităţii portante, mai ales în condiţiile (unde este cazul) existenţei procesului fizico-
chimic de deshidratare-rehidratare, şi prin încărcarea suplimentară).
În timpul stingerii incendiilor nu este recomandabil să se stropească cu apă, pentru a fi
răcite, elementele de construcţii realizate cu materiale anorganice (piatra, betonul), pentru că la
suprafaţa acestora are loc o variţie bruscă a temperaturii care conduce la apariţia fisurilor şi,
ulterior, la desprinderea straturilor superficiale (în grosime de 3÷4 cm şi mai mult). Acesta poate
fi şi cazul planşeelor din beton armat care, în unele situaţii, pot prezenta fisuri pe toată grosimea
lor.
Din acest motiv, la stingerea unui incendiu, răcirea elementelor de construcţii trebuie să
se facă uniform şi treptat; spre exemplu, la început, când elementul structural este încălzit la
temperatura provocată de incendiu, răcirea se va face încet cu spumă sau apă în cantităţi mici şi,
ulterior, după reducerea temperaturii la 350÷5000C, se poate utiliza apa pentru răcire în cantităţi
mari, sub formă de jet, ploaie sau pulverizată.
Un efect suplimentar al utilizării neraţionale a apei poate fi cel al supraîncărcării unor
elemente structurale din construcţie cu aceasta, cum ar fi planşeele aflate într-o configuraţie care
să reţină apa în cantităţi mari (fără posibilitatea de scurgere a acesteia).
Zidăria cu blocuri din piatră. Piatra naturală, material tradiţional de construcţii (poate cel
mai vechi, din perspectiva primelor adăposturi umane, peşterile), alături de cea artificială
(granitul, calcarul, betonul, azbestul, materialele ceramice etc.), sunt considerate incombustibile,
deşi s-ar părea că nu sunt influenţate de variaţia temperaturii când aceasta are valori mari, în
cazul incendiilor, la nivelul materialului au loc diverse procese care duc la scăderea rezistenţei şi
la degradare. Astfel, dacă după acţiunea temperaturilor ridicate se secţionează un stâlp din piatră,
se poate constata că partea cea mai caldă este spre exteriorul acestuia pe o adâncime de ordinul
centimetrilor (stratul superficial), temperatura scăzând mult cu adâncimea (măsurată spre
interiorul stâlpului). Efectul este dilatarea părţii încălzite în raport cu miezul, mai rece, care se
opune; rezultatul este apariţia forfecării la limita interioară a stratului superficial şi desprinderea
acestuia de pe elementul de construcţii; acest fapt depinde esenţial de caracteristicile materialului
constitutiv al elementului, spre exemplu, viteza de desprindere a stratului superficial este cu atât
mai mare cu cât rezistenţele mecanice ale materialului sunt mai scăzute (comportare defavorabilă
în situaţie de incendiu).
Zidăria cu blocuri din ceramică. Acest proces apare şi în cazul blocurilor ceramice
(cărămizilor), dar temperatura la care apare procesul desprinderii stratului superficial este mult
mai mare (materialul constitutiv este argila vitrifiată). Datorită procesului tehnologic prin care se
obţine, cărămida obişnuită din argilă, supusă la temperaturi de până la 700÷9000C pe o singură
faţă, se comportă bine în condiţiile incendiului (degradarea acesteia se produce în jurul
temperaturii de 10000C).
Elementele ceramice din argila arsă, destinate realizării zidăriilor, se încadrează în
euroclasa de reacţie la foc A1 şi sunt practic incombustibile. S-a constatat că pereţii având 38 cm
din cărămidă pot rezista la foc aproximativ 180 de minute şi cei având 30 cm grosime fac faţă cu
succes focului 120 de minute. Aşadar, rezistenţa mecanică, capacitatea portantă, etanşeitatea şi
izolarea termică a elementelor de construcţii sunt asigurate în cazul expunerii la incendiu, iar
elementele ceramice, datorită componentelor naturale, nu emană gaze nocive sau fum.
Zidăria cu blocuri din BCA. Blocurile din BCA (beton celular autoclavizat) sunt realizate
din materii prime naturale, pur minerale, şi se încadrează în clasa reacţiei la foc A1. Aceasta
înseamnă că materialul este incombustibil şi neinflamabil, constituind o barieră împotriva
extinderii focului. Există blocuri pentru zidărie a căror rezistenţă la foc ajunge la 120 minute
pentru pereţi având 15 cm grosime. În consecinţă, nu apar fisuri în material, rosturile şi
îmbinările rămân intacte, iar dilatarea blocurilor este minimă. Pe lângă faptul că sunt materiale
85
ecologice, blocurile din zidărie, având calitate superioară, nu emană fum şi nu produc gaze
nocive în timpul arderii.
4.4.2 Betonul
Betonul, piatră artificială (combinaţie de ciment, agregat şi apă) care ocupă un loc aparte
în ponderea materialelor de construcţii, în condiţiile incendiului se degradează prin exfoliere şi
despicare, precum şi prin reducerea semnificativă a rezistenţei materialului datorită temperaturii
excesive. Prin exfolierea betonului cauzată de foc (la temperaturi de 400÷5000C), armătura poate
să fie descoperită şi, din cauza supraîncălzirii, va pierde din rezistenţă şi elasticitate. Despicarea
poate să apară când vaporii din interiorul betonului (datoraţi umidităţii) îşi măresc volumul,
producându-se, mai întâi, fisurarea şi, ulterior, dislocarea unor bucăţi din material. De asemenea,
despicarea poate să apară, din cauza dilatării termice, la o suprafaţă exterioară a unui element
comprimat (cazul stâlpilor, pereţilor structurali sau elementelor structurale precomprimate).
Efectul temperaturii ridicate asupra rezistenţei betonului este mic şi neglijabil sub 2500C,
dar peste 3000C se pot pune în evidenţă pierderi apreciabile ale rezistenţei. Betonul supraîncălzit,
în cazul unui incendiu, suferă o pierdere privind rezistenţa la compresiune, care continuă să
scadă şi în cursul răcirii. Dacă temperatura nu depăşeşte 3000C, în mare măsură rezistenţa se
restabileşte. Betonul încălzit la sub 5000C se rehidratează în timpul răcirii şi, treptat,
redobândeşte cea mai mare parte a rezistenţei iniţiale (aproximativ 90%); în cazul temperaturii
de scurtă durată, va avea loc o revenire lentă la rezistenţa iniţială.
Altfel spus, sub acţiunea temperaturilor ridicate, betonul îşi păstrează rezistenţa mecanică
până la aproximativ 6000C; peste 8000C, betonul pierde 70÷80% din rezistenţa mecanică iniţială.
Umiditatea betonului este cel mai important factor care influenţează comportarea la
temperaturi ridicate. Astfel, pierderea rezistenţei la temperatură ridicată este mai mare la betonul
umed (saturat cu apă) decât la betonul uscat.
Betoanele mai slabe suferă o pierdere a rezistenţei mai mică faţă de betoanele mai
rezistente; 4000C constituie o limită superioară pentru betoane, deoarece betonul supraîncălzit pe
o durată semnificativă se va deteriora în timpul răcirii care urmează în aer liber.
Cu creşterea temperaturii, betonul îşi schimbă şi culoarea; astfel, la aproximativ 3000C
devine roz, la 500÷6000C devine gri (şi friabil) iar la 12000C devine galben (cu suprafaţă
fisurată, adică sinterizează).
Armăturile (din oţel) din betonul precomprimat vor pierde aproximativ 20% din
rezistenţă la 3000C şi nu revin la rezistenţa iniţială în timpul răcirii.
Sub acţiunea focului, partea expusă a elementului se dilată mai mult decât partea opusă a
acestuia, conducând la o curbare a elementului. Rezistenţa la întindere a betonului şi a armăturii
situate pe partea secţiunii expusă la foc scade cu creşterea temperaturii; când rezistenţa oţelului,
sub efectul temperaturii ridicate, scade până la valoarea efortului/solicitării din armătură (rezultat
al încărcărilor), se produce cedarea din încovoiere.
4.4.3 Oţelul
Construcţiile din metal, în situaţia incendiului, se încălzesc foarte repede, ajungând până
la temperaturi critice. Studiul proprietăţilor mecanice ale oţelurilor (şi în general, ale metalelor
cum este şi aluminiul) constituie o problemă importantă atât din punctul de vedere al comportării
lor în condiţiile incendiului cât şi din cel al utilizării la instalaţiile care funcţionează la
temperaturi ridicate. Spre exemplu, în cazul oţelurilor obişnuite, utilizate la construcţii, rezistenţa
mecanică creşte cu temperatura până la aproximativ 2500C, după care, dacă aceasta creşte în
continuare, se reduce (la 5000C cu 50% şi la 6000C cu 70÷80%); în consecinţă, oţelul neprotejat
poate fi utilizat în condiţii sigure (fără pierderi semnificative privind modulul de elesticitate şi
86
rezistenţa materialului) până la aproximativ 4000C, la temperaturi ajungând la aproximativ
6000C devenind inutilizabil din cauza deformaţiilor mari, chiar şi sub greutatea proprie.
Rezistenţele mecanice ale oţelului sunt diminuate de creşterea temperaturii şi datorită
transformărilor de la nivelul reţelei cristaline: la aproximativ 7000C, oţelul cu conţinut redus în
elementele alierii trece din ferită (cu sistemul cristalinizării cubic centrat) în austenită (cu
sistemul cristalinizării cubic cu feţe centrate) şi la aproximativ 15000C oţelul nu este decât o
soluţie lichidă de carbon în fier (tabelul 4.3).
Tabelul 4.3 Temperatura de topire a unor metale şi aliaje (S. Calotă şi colectivul, 2009)
Nr Metalul Temperatură topire Nr Metalul Temperatură
crt. (0C) crt. topire
(0C)
1 staniu (cositor) 232 7 bronz 1000
2 plumb 327 8 aur 1064
3 zinc 419 9 cupru 1083
4 aluminiu 659 10 fontă 1200÷1350
5 alamă 900 11 nichel 1462
6 argint 961 12 fier 1530
4.4.4 Lemnul
Lemnul este unul din cele mai vechi şi mai folosite materiale din lume, cu multe avantaje
ca material de construcţii. Lemnul este un material natural (combinaţie de polimeri naturali cu
greutate moleculară mare: 25% semiceluloză, 50% celuloză şi 25% lignină), neomogen şi
anizotrop, curat, uşor de folosit, rezistent şi cu o greutate specifică relativ mică. Majoritatea
esenţelor de lemn sunt practice la operaţii de îmbinat (prin cuie, adezivi sau alte tipuri de
conectori), la vopsire sau tratare, fiind dintotdeauna unul dintre materialele principale de
construcţii.
Comparativ cu metalul, lemnul se comportă mai bine în timpul unui incendiu. Când este
expus la foc, un element structural din lemn îşi păstrează capacitatea portantă un timp mai
îndelungat decât metalul. Un element din metal neprotejat îşi pierde repede capacitatea şi
cedează în urma încărcărilor, în timp ce lemnul îşi pierde capacitatea portantă treptat, odată cu
micşorarea secţiunii ca urmare a carbonizării.
Proprietăţile lemnului (mai ales cele termice) sunt influenţate de temperatură, densitate
(300÷800 kg/m3), conţinutul umidităţii (fiind un material higroscopic), orientarea fibrelor şi
compoziţia chimică.
La aproximativ 1100C are loc deshidratarea, care influenţează viteza carbonizării (lemnul
ud şi dens conduce la reducerea vitezei carbonizării, aproximativ 2,5 cm/oră, iar cel uscat la
mărirea vitezei carbonizării, dublând-o) şi începe degajarea substanţelor volatile; către 1500C,
87
lemnul capătă o culoare gălbuie şi degajarea volatilelor se intensifică, pentru ca apoi, până la
aproximativ 2100C, să devină maroniu.
La aproximativ 2000C, lemnul începe să se termodegradeze, generând substanţe volatile
inflamabile (constituenţii lemnului generează volatile după cum urmează: la 200÷2600C
semiceluloza, la 240÷3500C celuloza şi la 280÷5000C lignina) care se aprind în aer.
La peste 3000C, structura fizică este afectată mai întâi la suprafaţă, unde apar fisuri în
cărbune, perpendicular pe fibră, favorizând degajarea volatilelor şi, apoi, lărgirea acestora; la
aproximativ 3500C, lemnul este transformat în cărbune, cu o densitate aproximativ uniformă.
La 400÷4500C, parte din lemn se transformă în cărbune, proporţia fiind 15÷20%
(majoritatea provenind din conţinutul ligninei).
Lemnul, în situaţia incendiului, nu se va aprinde până la temperatura de 2500C. Odată
aprins, de obicei se carbonizează la exterior cu 0,64 mm/minut viteză medie, şi asta în cazul unui
incendiu sever. Cărbunele rezultat reuşeşte să izoleze în continuare elementul structural din
lemn, făcând ca limita expunerii să poată creşte.
În cazul elementelor din lemn lamelar, după 30 de minute de foc doar 19 mm din secţiune
este carbonizată, lăsând cea mai mare parte din secţiune intactă.
În U.S.A., elementele din lemn lamelar sunt larg acceptate ca una dintre cele mai
eficiente şi puţin costisitoare căi pentru îndeplinirea criteriilor de rezistenţă la foc, normate prin
codurile de practică.
88
grosimea sticlei, defectele sticlei şi gradientul vertical al temperaturii, care au un efect
considerabil asupra momentului în care se va sparge sticla.
Geamurile fumurii sau cele cu panouri pentru insecte cresc cu aproximativ 21% fluxul de
căldură necesar fisurării. Aceste informaţii pot fi utile în estimarea riscului aprinderii în
interiorul unei clădiri de la radiaţiile exterioare.
Ferestrele duble sau triple rezistă mult mai mult într-un incendiu fără a se sparge. Astfel,
la o fereastră dublă, radiaţiile transmise prin primul ochi al sticlei sunt transmise numai în
regiunile spectrale unde cel de-al doilea ochi al sticlei nu le absoarbe. Consecinţa este că cel de-
al doilea ochi al sticlei nu este încălzit ca primul ochi al sticlei care este în continuare supus
încălzirii. Acest aspect conduce la faptul că cel de-al doilea geam niciodată nu se va sparge într-
un incendiu de scurtă durată. Rezultate experimentale confirmă acest raţionament: au fost expuse
două tipuri de ferestre duble într-o cameră incendiată (cu geam din sticlă având 6 mm grosime),
temperatura în cameră ajungând la aproximativ 7500C, şi nici un geam nu s-a spart (Shields,
Silcock şi Hassani).
În general, cercetările studiază geamurile cu grosimi având 6 mm, demonstrând că se pot
sparge după 7 minute, prin expunere la căldură radiantă cu un flux de 23 kW/m2 (aproximativ
7700C).
Geamuri cu sticlă foarte groasă se folosesc în multe clădiri comerciale.
Există felurite ochiuri din sticlă rezistente la foc. Cele tradiţionale sunt cele armate cu
sârmă. În prezent, multe ochiuri din sticlă rezistentă la foc nu sunt cu fir din sârmă, acestea fiind,
de obicei, structuri multistrat care includ straturi polimerice intermediare.
Ferestrele din material plastic (policarbonat) sunt, deseori, utilizate la vehicule pentru
transport şi la clădirile şcolilor.
Spargerea geamurilor este influenţată şi de materialul cadrului ferestrei; astfel s-a
constatat (Mowrer) că, la ferestrele cu cadru din policlorură de vinil, rama are tendinţa să cedeze
înainte de a se sparge geamurile. Cedările cadrelor din policlorură de vinil au fost observate când
fluxurile căldurii au crescut de la 8 kW/m2 la 16 kW/m2. De asemenea, s-a constatat că sticla
înrămată în cadre din aluminiu a prezentat o fisurare mult mai târzie decât geamurile tradiţionale
cu cadru din lemn (McArthur).
Bibliografie
89
11. ***, Ordinul nr. 1822/394 din 7.10.2004 pentru aprobarea Regulamentului privind
clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii pe baza performanţelor de comportare la
foc (actualizat), Bucureşti, 2004.
90
PRELEGEREA 5 (Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
CONSTRUCŢIILE
ÎN CONTEXTUL SECURITĂŢII LA INCENDIU ÎN ROMÂNIA
Generalităţi
Performanţa unei construcţii poate fi tratată pentru fiecare cerinţă esenţială în parte;
astfel, putem discuta despre performanţa privind securitatea la incendiu a construcţiei.
În particular, performanţa privind securitatea la incendiu a construcţiei este dată de:
- performanţa produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu;
- performanţa întregului ansamblu construit.
91
- închise: cele acoperite şi delimitate perimetral cu pereţi; aici pot fi încadrate şi
construcţiile:
- monobloc: care au aria construită peste 20000 m2 şi lăţimea peste 72m;
- blindate: care sunt supraterane şi în interiorul cărora activitatea se desfăşoară
numai la lumină artificială, precum şi cele care au acoperiş şi pereţi de închidere
perimetrală plini (în care se prevăd numai goluri psihologice şi uşi de acces); încăperile
blindate care au aria construită peste 700 m2 sunt considerate construcţii blindate.
Practica securităţii la incendiu a construcţiilor, în România, distinge următoarele spaţii
interioare: (P 118-99):
- încăperi cu aglomerări de persoane: cele în care numărul persoanelor ce se pot întruni
simultan este peste 50, fiecăreia revenindu-i o suprafaţă de pardoseală cu aria sub 4 m2;
- săli aglomerate: încăperi sau grup de încăperi ce comunică direct între ele prin goluri
protejate sau neprotejate, în care suprafaţa de pardoseală ce îi revine unei persoane are aria sub 4
m2 şi în care numărul persoanelor ce se pot întruni simultan este peste 150 sau peste 200 în cazul
sălilor situate la parter; practica securităţii la incendiu distinge, după destinaţie, săli aglomerate
codificate S1 şi S2 (tabelul 5.1).
92
a. b.
Figura 5.1 Spaţiul construit în contextul securităţii la incendiu
a. supantă (Universitatea din Lund), b. atrium (Universitatea Tehnică din Iaşi)
93
- nivelul mijlociu de risc la incendiu, pentru qs = 420÷840 MJ/m2 sau, indiferent care este
densitatea sarcinii termice, pentru spaţiile în care se utilizează focul deschis (pentru bucătărie,
zonă centrală termică, oficiu preparări calde etc.);
- nivelul mare de risc la incendiu, pentru qs > 840 MJ/m2 sau, indiferent care este
densitatea sarcinii termice, pentru spaţiile în care se utilizează sau se depozitează materiale sau
substanţe combustibile (pentru arhivă, bibliotecă, zonă multiplicare, parcare autovehicule etc.).
Riscul asociat compartimentului de incendiu este dat de riscul cel mai mare dacă spaţiul
căruia îi corespunde ocupă minimum 30% din volumul întregului compartiment.
În cazul încăperilor şi spaţiilor echipate cu instalaţii automate de stingere, riscurile la
incendiu mari pot fi considerate mijlocii şi cele mijlocii pot fi considerate mici.
În cazul construcţiilor de producţie şi/sau depozitare (industriale), nivelul de risc la
incendiu asociat se stabileşte, în mod obişnuit şi simplificat, după categoria de pericol de
incendiu (A÷E) la care se încadrează procesul tehnologic adăpostit; nivelurile de risc la
incendiu asociate construcţiilor civile pot fi extrapolate şi la construcţiile de producţie şi/sau
depozitare, cu precizările:
- nivelul mic de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces încadrabil
categoriei de pericol de incendiu E;
- nivelul mijlociu de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces
încadrabil categoriei de pericol de incendiu D;
- nivelul mare de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces încadrabil
categoriei de pericol de incendiu C.
Categoriile de pericol de incendiu se stabilesc având-se în vedere natura activităţilor
desfăşurate, caracteristicile arderii materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate, manipulate
sau depozitate, precum şi densitatea sarcinii termice (tabelul 5.2).
Generalităţi
Gradul de rezistenţă la foc (GRF) asociat construcţiei este conceptul care apreciază
răspunsul global al construcţiei/compartimentului de incendiu la acţiunea unui incendiu standard,
indiferent de destinație sau funcțiune; se definește funcţie de combustibilitatea şi rezistenţa la foc
a principalelor elemente de construcţii care o alcătuiesc. Reglementările româneşti definesc
cinci grade de rezistenţă la foc, GRF I÷V (tabelul 5.3).
Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiei, după destinaţia şi, eventual, nivelul de
risc la incendiu/categoriea de pericol de incendiu, se corelează cu aria construită, numărul
nivelurilor şi, eventual, capacitatea atribuită acesteia (numărul persoanelor adăpostite).
94
Tabelul 5.2 Categoriile de pericol de incendiu (P 118-99)
Categoria
Caracteristicile substanţelor şi materialelor
de pericol Observaţii
ce determină încadrarea
de incendiu
Substanţe a căror aprindere sau explozie poate să Nu determină încadrarea în categoriile A şi B
aibă loc în urma contactului cu oxigenul din aer, (BE3a) şi (BE3b) de pericol de incendiu:
A apă sau alte substanţe sau materiale. - folosirea substanţelor solide, lichide sau
gazoase drept combustibil de ardere;
(BE3a) Lichide având temperatura de inflamabilitate a - scăpările şi degajările de gaze, vapori sau
vaporilor sub 280C, gaze sau vapori cu limita praf care sunt în cantităţi ce nu pot forma cu
inferioară de explozie până la 10%, când acestea aerul amestecuri explozive.
pot forma cu aerul amestecuri explozive.
Lichide având temperatura de inflamabilitate a În asemenea situaţii, încadrarea se face în
vaporilor 280C÷1000C, gaze sau vapori cu limita categoriile C, D sau E (BE2, BE1a, b), în
inferioară de explozie mai mare de 10%, când funcţie de densitatea sarcinii termice de
B acestea pot forma cu aerul amestecuri explozive. incendiu şi pericolul la incendiu în ansamblu.
95
- categoriile C şi D, cu un volum aferent mai mic decât 10% din volumul încăperii sau compartimentului
respectiv, fără a depăşi 40 m2.
2. În cazurile exceptate se iau măsuri care să reducă posibilităţile formării concentraţiei locale cu pericol la explozie
şi propagării incendiului spre spaţiile învecinate din cadrul încăperii sau compartimentului respectiv.
3. În cazul existenţei mai multor categorii de pericol de incendiu asociate unor spaţii distincte ale încăperii sau
compartimentului de incendiu, se iau în considerare sumele volumelor aferente şi respectiv ariilor efective ale
fiecărei categorii a pericolului; pentru categoriile C şi D, însumarea se aplică numai dacă distanţa dintre spaţiile
respective este mai mică de 40 m (măsurată pe orizontală).
4. Pentru compartimentele de incendiu sau construcţiei, categoria de pericol de incendiu cea mai importantă se
extinde la întregul volum al acestora, când spaţiul având cea mai mare categorie a pericolului reprezintă peste 30%
din volumul construit al compartimentului sau construcţiei analizate.
5. Pentru determinarea concentraţiei amestecului exploziv, se au în vedere scăpările şi degajările privind gazele,
vaporii sau praful, atât pe timpul desfăşurării normale a activităţii, cât şi pe timpul avariei stabilite prin proiect la
instalaţiile şi utilităţile aferente.
96
Tabelul 5.4 Construcţii civile supraterane: corelaţii (1) la GRF III, IV, V (P 118-99)
Numărul
maxim al
Nr. Capacitatea nivelurilor
crt. Destinaţia clădirii (numărul maxim pentru
al persoanelor) clădirea având
GRF
III IV V
1 Clădiri care adăpostesc persoane ce nu se pot evacua 150 2 1 1
singure
Clădiri pentru muzee sau expoziţii, care nu adăpostesc 300
valori deosebite şi nu sunt săli aglomerate
3 2 1
2 Clădiri pentru cazare temporară 200
Clădiri pentru învăţământ de cultură generală şi licee 480
3 Clădiri pentru locuit 200 5 3 2
4 Clădiri cu alte destinaţii, fără săli aglomerate 300 5 2 1
97
Tabelul 5.6 Clădiri civile ce adăpostesc săli aglomerate: corelaţii (1) la GRF I, II, III (P 118-99)
Capacitatea
Nr. Amplasarea sălii aglomerate Categoria (numărul maxim al locurilor)
crt. sălii pentru clădirea având
gradul de rezistenţă la foc
I II III
1 Independentă sau compartiment de S1 nelimitat 5000 1000
incendiu S2 nelimitat 1500
2 Alipită pe o latură la construcţii cu S1 5000 2000 1000
alte destinaţii sau mai multe săli S2 6000 4000 2000
aglomerate comasate într-o clădire
3 Înglobată în construcţii cu alte S1 3000 2000 1000
destinaţii S2 5000 3000 1500
Tabelul 5.7 Clădiri ce adăpostesc săli aglomerate: corelaţii (2) la GRF I, II, III (P 118-99)
Nr. Categoria sălii Numărul maxim al nivelurilor supraterane admis,
crt. după gradul de rezistenţă la foc
I II III
1 S1 nelimitat 5 2
2 S2 nelimitat 6 3
98
Note:
1. Ariile construite se pot majora (majorările menţionate nu se cumulează) cu :
- 100%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu echipate cu instalaţii automate de
stingere;
- 50%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu prevăzute cu sisteme corespunzătoare
de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi produse în timpul incendiului;
- 25%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu echipate cu instalaţii automate de
semnalizare a incendiilor.
2. La construcţiile şi compartimentele de incendiu cu două sau mai multe niveluri, se poate mări aria parterului
acestora, în limitele admise, numai pentru construcţiile parter, dacă planşeul amplasat peste parter este
incombustibil, rezistent la foc minimum 2½ ore şi nu are goluri.
Bibliografie
99
100
PRELEGEREA 6 (Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
MĂSURI DE PROTECŢIE LA INCENDIU ÎN CONSTRUCŢII
REFERITOARE LA CLĂDIRI
Generalităţi
Generalităţi
101
În România, noua abordare a stabilităţii construcţiei în situaţia incendiului se bazează pe
codurile europene pentru calculul la foc al structurilor construcţiilor (EC0, EC1, EC2, EC3, EC4,
EC5, EC6, EC9 părţile 1.2).
Situaţia cea mai nefavorabilă din punctul de vedere al securităţii la incendiu este colapsul
construcţiei înaintea evacuării utilizatorilor.
Generalităţi
102
Tabelul 6.1 Distanţe minime de siguranţă între construcţii (P 118-99)
Gradul de rezistenţă la Distanţe minime de siguranţă între construcţii
foc asociat I, II III IV, V
I, II 6 8 10
III 8 10 12
IV, V 10 12 15
103
(P 118-99)
Generalităţi
104
Figura 6.4 Compartimentarea construcţiilor la incendiu
(P 118-99)
Pereţii antifoc (AF) sunt elemente de construcţii, verticale, care, în situaţia de incendiu,
asigură compartimentarea antifoc independent de celelalte elemente ale construcţiei (tabelul 6.2,
figura 6.5) şi îşi păstrează capacitatea portantă, etanşeitatea şi capacitatea izolării termice un timp
normat, minimum 180 min (tabelul 6.3). Pereţii antifoc se realizează din materiale
incombustibile cu rezistenţă la foc şi explozie (în zonele expuse pericolului de explozie),
depăşind planul exterior al acoperişurilor, luminatoarelor, pereţilor şi al altor elemente
combustibile pe care le intersectează (înlocuirea depăşirii acoperişurilor, streşinilor sau pereţilor
din materiale combustibile se poate realiza prin utilizarea fâşiilor incombustibile cu lăţimi
minime impuse, exemplu 6 m) şi prevăzuţi, unde este cazul, cu înălţimi diferite între tronsoanele
construcţiei (de regulă la partea mai înaltă, figura 6.6) etc..
105
1-perete antifoc, 2-luminator, 3-acoperiş combustibil, 4-perete exterior combustibil
Planşeele antifoc (AF) sunt elemente de construcţii, orizontale sau înclinate, care, în
situaţia de incendiu, asigură compartimentarea antifoc (tabelul 6.2, figura 6.6). Planşeele antifoc
se realizează din materiale incombustibile cu rezistenţă la foc minimă 120 min (P 118-99) şi fără
goluri, sau cu goluri strict funcţionale (protejate corespunzător).
Pereţii rezistenţi la foc (RF) sunt elemente de construcţii, verticale, destinate întârzierii
propagării incendiului la interiorul compartimentului de incendiu (tabelul 6.2, figura 6.7). Aceste
elemente trebuie să întrunească condiţiile de combustibilitate/reacţie la foc şi rezistenţă la foc
prin raportare la destinaţia şi importanţa spaţiilor delimitate, la categoria de pericol de incendiu,
la gradul de rezistenţă la foc necesar, la densitatea sarcinii termice din încăperi şi la funcţia pe
care o are la separare (tabelul 6.3); condiţii similare se impun şi elementelor de închidere a
golurilor din pereţii rezistenţi la foc.
106
1-perete antifoc, 2-construcţie joasă, 3-construcţie înaltă, 4-acoperiş/planşeu RF>60 min
Planşeele rezistente la foc (RF) sunt elemente de construcţii, orizontale sau înclinate,
destinate întârzierii propagării incendiilor în interiorul compartimentului de incendiu (tabelul
6.2). Potrivit reglementărilor tehnice din România, planşeele nu constituie elemente de separare a
compartimentelor de incendiu. În unele reglementări, concepţia alcătuirii şi dimensionării
107
planşeelor, cum este cazul clădirilor înalte, porneşte de la principiul că planşeele trebuie să
constituie elemente de compartimentare împotriva incendiilor între compartimente de incendiu
vecine.
108
elementele lor de susţinere se dimensionează şi se alcătuiesc astfel încât să nu fie aruncate de
suflul exploziei. Planşeele şi celelalte elemente constructive nu trebuie să permită formarea
spaţiilor neventilate care să conducă la aglomerarea prafului sau la producerea concentraţiilor
locale periculoase de gaze sau vapori combustibili. Pentru decomprimarea în cazul exploziei, se
prevăd luminatoare cu geam simplu din sticlă având grosimea maximă 3 mm sau 2 mm în cazul
ochiurilor geamului cu latura mică sub 0,80 m; nu se admit geamuri armate şi sub geamuri se
poate monta plasă din sârmă, pentru a evita accidentarea persoanelor aflate în apropiere,
provocată de cioburile rezultate în urma spargerii sticlei.
Acoperişurile (şarpantele, învelitorile) trebuie să se încadreze în cerinţele privind reacţia
şi rezistenţa la foc impuse de destinaţia construcţiei pe care o închid şi gradul de rezistenţă la foc
asociat acesteia. Dintre condiţiile ce trebuie asigurate acoperişurilor, menţionăm:
- izolarea termică a coşurilor şi canalelor de fum, precum şi a hotelor faţă de materialele
combustibile ale acoperişurilor, prin care se evacuează gaze fierbinţi, flăcări şi scântei;
- montarea dispozitivelor de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi cu acţionare automată
şi/sau manuală, şi realizarea unor ecrane incombustibile care casetează spaţiul de sub acoperiş cu
pericol potenţial ridicat la incendiu (fiecare casetă se prevede cu cel puţin un dispozitiv de
evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi);
- întreruperea continuităţii acoperişurilor combustibile având suprafeţe mari, prin
interpunerea unor fâşii incombustibile (figura 6.6);
- realizarea acoperişurilor pentru spaţiile cu pericol la explozie, prin folosirea unor
elemente de construcţii uşoare;
- izolarea instalaţiilor paratrăsnet la contactul cu elementele combustibile ale
acoperişurilor;
- protecţia cu instalaţii automate de stingere cu apă a acoperişurilor sau porţiunilor ce nu
au rezistenţa la foc impusă de reglementările tehnice (ca măsură compensatorie).
Generalităţi
109
Figura 6.8 Circulaţia fumului şi gazelor fierbinţi în interiorul unei clădiri
(după Fire Protection Guide in Modern Building Construction, Promat International, 2006)
110
degajare fum fără ventilare degajare fum cu ventilare ventilare prin intervenţie la acoperiş
a. (site Fakro) b. (după Manualul pompierilor, 1972)
112
minimum 0,50 m (pentru ca fumul şi gazele arderii să nu depăşească compartimentul de incendiu
şi să nu se răspândească în spaţiul liber al clădirii în mod necontrolat), funcţie de densitatea
sarcinii termice din spaţiile respective (figura 6.12, tabelul 6.4);
- porţiunile pentru circulaţia comună cuprinse între un gol pentru evacuarea fumului şi
unul pentru introducerea aerului să aibă asigurat 0,50 m3/s debit minim de extragere pentru
fiecare flux de evacuare; presiunea aerului în circulaţia comună orizontală desfumată, măsurată
la toate uşile închise care comunică cu casele de scări, trebuie să fie mai mică cu 80 Pa faţă de
presiunea aerului din casa scărilor.
Figura 6.12 Dispozitive pentru controlul dispersiei fumului şi gazelor fierbinţi la interiorul
clădirilor
(HEXADOME CONSTRUCT, spatialconstruir.ro)
113
- debitul de extragere al unei guri să fie minimum 1m3/s pentru 100 m2 suprafaţă
delimitată de ecrane, şi minimum 1,5 m3/s pentru o încăpere;
- să poată fi realizată suprapresiune în spaţiul protejat la fum (încăperi tampon,
degajamente protejate, case de scări);
- să fie realizate ventilatoarele de evacuare a fumului astfel încât să poată funcţiona la
0
400 C cel puţin o oră;
- instalaţiile de desfumare să fie alimentate electric de la o sursă normală şi de la una de
rezervă;
- sistemul de ventilare normal şi/sau de condiţionare a aerului dintr-o construcţie să poată
fi utilizat şi pentru evacuarea fumului produs în cazul incendiului (desfumare) dacă îndeplineşte
toate condiţiile specifice desfumării.
114
Figura 6.13 Protecţii termice la elemente portante metalice
(Jef Robinson, Fire protection of steel structures, Sheffield fire course, 2002)
115
- în masa materialelor, prin introducerea unor inhibitori de flacără în materialul de bază
sau în liant (cazul produselor de construcţii având la bază lemnul stratificat sau al materialelor
plastice);
- la suprafaţa materialelor, prin aplicarea unor substanţe ignifuge pulverizate sau
pensulate (cazul produselor de construcţiile din lemn, textile şi al unor materiale plastice:
policlorură de vinil, polipropilenă, poliesteri).
Produsele pentru ignifugare pot avea la bază apa sau un diluant. Ele pot crea pelicule
simple sau termospumante.
Produsele pentru ignifugare se aleg funcţie de: performanţele elementului de construcţii
(rezistenţa la foc), rolul şi locul elementului de construcţii (element portant sau pentru finisaj, la
interior sau exterior), materialul suport al elementului de construcţii.
O ignifugare corect executată poate localiza un incendiu în focarul iniţial, prin limitarea
aprinderii şi arderii în continuare a materialelor de construcţii, jucând rolul barierei, sau poate
prelungi faza arderii lente, ceea ce duce la neafectarea rapidă a structurii portante şi, totodată, la
posibilitatea unei intervenţii din interior fără a se ajunge la faza arderii generalizate.
Tratarea cu produse ignifuge poate îmbunătăţi gradul de rezistenţă la foc al construcţiilor
prin modificarea încadrării privind clasa de combustibilitate/clasa de reacţie la foc a materialelor
din care sunt alcătuite elementele de construcţii.
Tratarea cu substanţe ignifuge a elementelor portante din lemn (prin pulverizare, imersie,
pensulare) întârzie aprinderea, măreşte rezistenţa la ardere şi, după îndepărtarea condiţiilor de
aprindere, jarul se stinge repede; lemnul ignifugat are rezistenţa la flacără deschisă 90÷100 min.
116
Timpul de funcţionare a instalaţiei cu drencere, luat în calcul (P 118-99):
- la proiectarea perdelelor de apă pentru protecţia golurilor din pereţii interiori de
compartimentare, este 60 min;
- la protecţia clădirilor în exterior sau la protecţia golurilor din pereţii sau din zonele
antifoc, stabilit după caz, este: 60÷180 min (după durata operaţiunilor de stingere a incendiilor).
117
Figura 6.15 Ocupanţi aflaţi în situaţia evacuării
(după dr. Weng Poh M. AIRAH)
Calea de evacuare, în situaţia de incendiu, este ansamblul format din uşi, scări, coridoare
şi încăperi care asigură persoanelor din interior accesul în exteriorul clădirii sau într-un spaţiu
sigur la incendiu (degajament protejat, P118-99); căile trebuie să asigure evacuarea persoanelor
în timpul cel mai scurt şi în deplină siguranţă.
Evacuarea în siguranţă a persoanelor în situaţia de incendiu implică rezolvarea
următoarelor aspecte (figura 6.16):
- asigurarea, pentru fiecare cale, a capacităţii de evacuare (determinarea gabaritului
trecerii);
- asigurarea, pentru fiecare cale, a distanţei de evacuare (stabilirea lungimii traseului);
- realizarea căilor de evacuare;
- iluminarea şi semnalizarea căilor de evacuare.
118
Dimensionarea căii de evacuare este funcţie de destinaţia şi gradul de rezistenţă la foc
asociat construcţiei, dar are în vedere şi influenţa instalaţiilor de detectare, semnalizare şi
stingere a incendiilor.
Asigurarea capacităţii de evacuare. Modelul de calculul pentru evacuarea persoanelor
dintr-o clădire/construcţie presupune organizarea în şiruri a persoanelor (aşezate una în spatele
celeilalte), denumite fluxuri, în vederea parcurgerii căilor de evacuare.
Numărul fluxurilor, F, care trebuie să asigure evacuarea unui număr de persoane se
stabileşte cu relaţia 6.1 (P 118-99):
F = N/C (6.1)
unde: N - numărul maxim simultan al persoanelor care trebuie să treacă prin calea de evacuare
pe durata evacuării (stabilit prin proiect pentru fiecare nivel al construcţiei);
C - capacitatea de evacuare a unui flux, definită ca numărul total al persoanelor care se
evacuează cu fluxul respectiv pe toată durata evacuării (stabilită experimental şi impusă prin
normele specifice, după destinaţie/categorie în cazul clădirilor civile, şi, eventual, gradul de
rezistenţă la foc şi riscul la incendiu asociat în cazul clădirilor industriale, P 118-99, tabelele 6.5,
6.6 şi 6.7)).
Lăţimea liberă minimă a golurilor pentru deplasarea fluxurilor este normată funcţie de
numărul acestora (conform P118-99):
- 0,80 m pentru 1 flux;
- 1,10 m pentru 2 fluxuri;
- 1,60 m pentru 3 fluxuri;
- 2,10 m pentru 4 fluxuri;
- 2,50 m pentru 5 fluxuri;
valorile intermediare se rotunjesc la trecerea unui număr imediat mai mic de fluxuri.
Tabelul 6.5 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru destinaţiile civile (P 118-99)
Capacitatea de
evacuare
Nr. Destinaţia clădirii sau porţiunii din clădire
a unui flux, C
crt. pentru care se calculează evacuarea
(numărul
persoanelor)
Clădiri care adăpostesc persoane incapabile să se evacueze
1 singure: maternităţi, staţionare medicale, clădiri pentru copii de
vârstă preşcolară, ospicii pentru alienaţi mintal, cămine pentru 50
bătrâni şi infirmi, persoane cu handicap etc.
Clădiri pentru învăţământ de toate gradele, administrative,
2 sociale, laboratoare, studiouri cinematografice şi de radio, săli 70
pentru adunări, auditorii, magazine, expoziţii, alimentaţie
publică, lectură, sport, aşteptare etc. care nu sunt săli
aglomerate sau clădiri înalte sau foarte înalte
3 Clădiri de locuit, administrative, hoteluri, cămine, cabane etc. 80
care nu sunt clădiri înalte sau foarte înalte
119
Tabelul 6.6 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru sălile aglomerate (P 118-99)
Capacitatea de
Nr. Categoria sălii aglomerate şi evacuare
crt. gradul de rezistenţă la foc asociat clădirii a unui flux, C
(număr de persoane)
I, II 50 (70)
1 S1 III 35 (50)
IV, V 25
I, II 65 (100)
2 S2 III 50 (75)
IV 35
V 25
Notă:
1. Valorile dintre paranteze se referă numai la circulaţiile (trecerile) de evacuare din interiorul sălilor aglomerate
(până la uşile de evacuare ale sălii).
Tabelul 6.7 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru clădirile industriale (P 118-99)
Construcţii de producţie şi/sau depozitare având Capacitatea de evacuare a unui flux, C
asociată categoria de pericol de incendiu (număr de persoane)
A, B (BE3a, b) 65
C (BE2) 75
D, E (BE1a, b) 90
120
Tabelul 6.8 Timpi şi lungimi normate de evacuare la clădirile industriale (P118-99)
Construcţii de Timpul (s) sau lungimea căii (m)
producţie şi/sau depozitare de evacuare
Într-o singură
În două direcţii diferite direcţie
Categoria de
Gradul de (coridor înfundat)
pericol de
rezistenţă la pentru parterul pentru etaje sau pentru parter, etaje,
incendiu
foc asociat construcţiei subsoluri subsoluri
asociată
s m s m s m
A, B I, II 75 30 63 25 50 20
(BE3a, b)
C I, II 250 100 188 75 63 25
(BE2) III 200 80 150 60 63 25
IV 125 50 75 30 63 25
V 113 45 63 25 63 25
D, E I, II nu se limitează
(BE1a, b) III 250 100 188 75 63 25
IV 150 60 125 50 63 25
V 125 50 100 40 63 25
Notă:
1. Timpul de evacuare (lungimea maximă a căii de evacuare) nu se normează în toate situaţiile în care la fiecare
nivel al construcţiei se pot afla, simultan, maximum 10 persoane, indiferent care este categoria de pericol de
incendiu şi gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiei.
121
Figura 6.18 Realizarea căilor de evacuare
(după Fire Protection Guide in Modern Building Construction, Promat International, 2006)
Timpul de evacuare. Pentru toate spaţiile dintr-o clădire, timpul de evacuare a acestora
trebuie să fie mai mic decât timpul la care mediul ambiant din spaţiul afectat de incendiu începe
să devină periculos pentru viaţă, incluzând şi o marjă de siguranţă, figura 6.19 şi relaţia 6.2,
unde: tev este timpul de evacuare, calculat, (eng: Required Safe Egress Time, RSET) măsurat de
la iniţierea incendiului;
tlt - timpul la care condiţiile periculoase pentru viaţă se instalează (eng: Available Safe
Egress Time, ASET), măsurat de la iniţierea incendiului;
ts - timpul marjă de siguranţă.
122
Timpul de evacuare este dat de relaţia 6.3:
tev = td + ta + to + ti + tt + tq (6.3)
unde: td este timpul de la iniţierea incendiului până la detectarea lui (de către un ocupant al
clădirii sau de un sistem automat de detecţie);
ta - timpul de la momentul detectării până la momentul alarmării (sonor, luminos);
to - timpul de la momentul alarmării până la momentul în care ocupanţii iau decizia să
răspundă;
ti - timpul în care ocupanţii investighează incendiul, colectează bunurile, luptă cu focul;
tt - timpul de deplasare, începând cu timpul cerut pentru traversarea căilor pentru
evacuare până la ajungerea în locaţia sigură, incluzând găsirea căii;
tq - timpul de aşteptare la uşile de trecere sau obstrucţii.
Termenul t d poate fi determinat automat, cu ajutorul programelor pentru aprecierea
dezvoltării incendiilor şi răspunsului detectoarelor. Termenul t a poate fi obţinut din cunoaşterea
sistemului de alarmă sau a limitelor comportării umane. Termenii t o şi t i sunt mai dificil de
calculat.
Marja de siguranţă este cerută pentru a prevedea un nivel adiţional al aceasteia, între
timpul de evacuare calculat şi timpul în care ocupanţii trebuie să se evacueze. Calcularea
timpului de evacuare poate fi numai aproximat şi poate varia considerabil în funcţie de natura şi
mobilitatea ocupanţilor.
Marja de siguranţă este impusă de incertitudinile calculului, precum şi de cele ale
evacuării şi timpilor de suportabilitate (tenability), ale dificultăţilor în găsirea căilor de evacuare
şi ale altor condiţii neprevăzute. Mărimea siguranţei poate varia după caracteristicile ocupanţilor
(vârstă, dizabilităţi, stare de somn sau de trezie a ocupanţilor), de prezenţa sistemelor de stingere
şi de mărimea sau de complexitatea clădirii. În absenţa mai multor informaţii, o marjă de
siguranţă nu este mai mică decât tev , fiind sugerată de alertarea persoanelor fizic neafectate. O
analiză mai detaliată poate fi făcută ca justificare pentru utilizarea unei marje de siguranţă
diferite. Selectarea unei marje de siguranţă depinde de timpii comparaţi şi sunt valorile aşteptate
sau valorile extreme ale distribuţiilor adoptate utilizate în analizele de senzitivitate.
Limitele de suportabilitate (eng. tenability). Efectul incendiului asupra oamenilor este o
dificultate excepţională supusă cuantificării. Răul poate fi fizic, fiziologic sau psihic. Acurateţea
datelor privitoare la oameni este real dată de acţiunea unui incendiu de incintă real.
Experimentele pe oameni supuşi efectelor incendiilor sunt obţinute cu dificultate chiar dacă
astfel de experimente au fost realizate.
Unele modele pentru dezvoltarea incendiului sunt utilizate pentru predicţia umplerii cu
fum a compartimentelor şi, în acest caz, criteriile de suportabilitate sunt uzual cerute pentru a
stabili acceptabilitatea proiectului (sau nu). Criteriul de suportabilitate stabileşte timpul de
iniţiere a condiţiilor periculoase pentru viaţă.
Suportabilitatea [27], definită ca expunerea maximă la pericolul de incendiu şi care poate
fi tolerată fără cauzarea incapacităţii, poate fi analizată după:
- căldura prin convecţie;
- căldura prin radiaţie;
- vizibilitatea prin fum;
- concentraţia gazelor toxice;
- concentraţia gazelor iritante.
Când analizăm fenomenul de evacuare în corelaţie cu rezultatele unui program de calcul,
în vederea evaluării, trebuie presupusă o limită de comparaţie; aceasta corespunde poziţiei la
care condiţiile se evaluează şi, în mod normal, trebuie să fie deasupra înălţimii nasului sau
capului. Când fumul este peste această referinţă, condiţiile sunt aplicabile în partea de jos a
stratului, iar când fumul este sub această referinţă, condiţiile sunt aplicabile în partea de sus a
123
stratului. Înălţimea de 2,0 m sau mai mare este recomandată la proiectare (2,50 m pentru
România [26]).
Căldura prin convecţie. Niveluri crescute ale căldurii prin convecţie pot conduce la
hipertermie şi durere la nivelul pielii. Nivelurile hipertermiei depind de activitatea persoanei şi
hainele cu care este îmbrăcată. Temperatura critică pentru căldura transmisă prin convecţie
depinde de timpul expunerii şi umiditatea conţinută în gazele arderii. Un criteriu de
suportabilitate acoperitor pentru expunerea la căldură prin convecţie este expunerea timp de 30
min la 600C în atmosferă saturată.
Căldura prin radiaţie. Acest tip de transmitere a căldurii cauzează eritem (durere şi
roşeaţă la nivelul pielii), arsură parţială a pielii şi, eventual, arsură pe toată grosimea pielii. Un
criteriu de suportabilitate acoperitor pentru expunerea la căldură radiantă este ca fluxul de
căldură radiantă din stratul superior să nu depăşească 2,5 kW/m2 la înălţimea capului
(corespunzând unei temperaturi, la partea inferioară a stratului superior al fumului, de
aproximativ 2000C); peste această limită, timpul toleranţei este sub 20 s.
Vizibilitatea. Vizibilitatea prin fum se bazează pe densitatea optică a fumului, tipul
fumului şi caracteristicile obiectului ţintă ce trebuie vizualizat. Unii oameni pot refuza să treacă
prin fum chiar diluat, în timp ce alţii vor încerca să se deplaseze prin fum dens (cazul particular
al situaţiilor extreme). Oamenii care traversează prin fum se deplasează mai încet decât în
condiţiile inexistenţei acestuia. Proiectarea corectă şi vizibilitatea semnalizării căilor de evacuare
pot ajuta evacuarea. Semnalizarea luminoasă pentru ieşire este uşor de văzut în condiţiile
existenţei fumului. Marcarea sau iluminatul la nivelul pardoselii reduce efortul ocupanţilor de a
căuta, prin fum, calea ce trebuie urmată spre ieşire. Unele programe evaluază vizibilitatea (în m),
în timp ce altele densitatea optică (în m-1). Calculul vizibilităţii este în mare măsură influenţat de
producţia de funingine (în g/g), selectată ca dată de intrare pentru programul de calcul; valoarea
trebuie cu atenţie şi justificat selectată. FCRC (1996) recomandă ca şi criteriu de suportabilitate:
- în cazul încăperilor mici: 8 m vizibilitate minimă sau 0,2 m-1 densitate optică;
- în cazul altor încăperi: 10 m vizibilitatea minimă sau 0,1 m-1 densitatea optică.
Gazele asfixiante. Gazele asfixiante pot cauza pierderea conştienţei sau moartea, lipsind
ţesuturile creierului de oxigen. Gazele asfixiante produse prin combustie includ monoxid de
carbon, acid cianhidric, dioxid de carbon şi oxigen insuficient. Pentru o persoană sănătoasă, în
mod obişnuit, următoarele concentraţii (în ppm-părţi pe milion) pot conduce la incapacitate în
30 min (Purser, 2002):
- de la 1400 ppm pentru CO (în cazul copiilor, incapacitatea intervine în jumătate din
timp);
- de la 80 ppm pentru HCN;
- la mai puţin ca 12% pentru O2;
- la mai mult ca 5% pentru CO2.
(aceste limitele, când este cazul, pot fi ajustate pentru membrii vulnerabili ai populaţiei).
Fractional Effectiv Dose (FED). Cu ajutorul parametrului FED se poate evalua cu mai
multă acurateţe impactul gazelor asfixiante în situaţia de incendiu (Purser, 2002) şi presupune
calculul efectului cumulat al expunerii simultane la mai multe gaze asfixiante. Când FED creşte
peste valoarea 1, se presupune instalarea incapacităţii; valori de 0,1÷0,3 sunt acceptate ca şi
criteriu de proiectare.
Gazele iritante. Gazele iritante cauzează disconfort, durere sau distrugerea ţesutului la
nivelul mucoaselor ochilor, nasului, traheei şi plămânilor, şi pot conduce la incapacitate şi
moarte. Gazele iritante, care sunt produse ale combustiei, includ acizi anorganici gazoşi (precum
acidul cianhidric) şi compuşi organici precum formaldehida şi acroleina, ca să numim numai
câteva. Purser (2000) sugerează că o densitate optică a fumului de 0,5 m-1 poate fi utilizată ca
indicator al iritabilităţii care poate reduce eficienţa evacuării. FCRC (1996) sugerează o
abordare simplificată şi anume că este improbabil a fi depăşite condiţiile limită pentru toate
produsele toxice (asfixiante şi iritante) dacă densitatea optică a fumului nu depăşeşte 0,1 m-1 sau
vizibilitatea nu este redusă sub 10 m.
124
Căi de evacuare a animalelor adăpostite în construcţiile zootehnice
Tabelul 6.9 Numărul maxim al animalelor admis pentru evacuarea pe o uşă (NPCI-1984)
Gradul de rezistenţă la foc
Nr. Animale adăpostite în construcţia-grajd asociat construcţia-grajd
crt. I÷IV V
1 bovine 35 25
2 tineret taurin 50 30
3 animale de muncă 35 25
4 cai de elită 25 -
5 scroafe cu purcei şi vieri 35 25
6 îngrăşătorie porci 200 150
125
Fâşiile de teren destinate circulaţiei în situaţia de incendiu trebuie să se regăsească în
documentaţiile specifice.
Realizarea căilor de acces şi intervenţie, în general, trebuie să mai aibă în vedere:
- asigurarea lăţimii minime: 6,0 m sau 12,0 m pentru clădirile înalte;
- realizarea curbelor şi ramificaţiilor astfel încât să asigure şi înscrierea maşinilor de
intervenţie ale pompierilor (figura 6.20);
- realizarea a două intrări din drumul public (unde este necesar), dimensionate ca să se
asigure accesul maşinilor de intervenţie ale pompierilor (în cazul unităţilor industriale cu
activităţi din categoria pericolului la incendiu A, B sau C şi cu aria suprafeţei incintei peste 2,5
ha, P 118-99;
- încrucişările la nivel cu liniile căii ferate pe care se pot gara vagoane, unde trebuie
prevăzută a doua încrucişare la nivel situată, faţă de prima, la o distanţă cel puţin egală cu
lungimea unei garnituri de tren care circulă în mod obişnuit pe linia respectivă.
126
0,50 m (fără acces carosabil), se asigură numai accese pietonale personalului de intervenţie, cu
gabarite minime precizate (1,50 m lăţime şi 1,90 m înălţime), situate la maximum 80 m distanţă
între ele.
Pereţii care limitează pasajele în clădiri trebuie să fie incombustibili şi să aibă rezistenţa
la foc minimă 90 min.
Accesul în construcţiile închise cu pereţi cortină trebuie să se facă prin panouri vitrate
marcate şi care să permită intervenţia pompierilor direct din exterior în circulaţiile comune
orizontale (holuri, vestibuluri, coridoare etc.) sau în încăperi cu acces permanent în circulaţiile
comune. Marcarea vizibilă din exterior a cel puţin unui acces pe fiecare etaj al construcţiei este
obligatorie la etajele situate până la 28 m faţă de carosabil, pe toate faţadele accesibile
autospecialelor de intervenţie. Construcţiile închise perimetral cu pereţi cortină trebuie să asigure
circulaţii carosabile în dreptul panourilor faţadei marcate pentru accesul echipelor de intervenţie.
În interiorul construcţiilor, căile de intervenţie pentru personalul serviciilor şi unităţilor de
pompieri vor fi stabilite, amenajate şi marcate corespunzător astfel încât să fie uşor recunoscute
în cazul incendiului.
Accesul pe acoperiş la clădirile cu pod al personalului de intervenţie în situaţia de
incendiu se va asigura prin casele scărilor, lucarne şi/sau tabachere (figura 6.21).
Accesul prin scări exterioare de incendiu (executate conform standardelor: STAS 6168)
se va realiza la:
- clădirile cu înălţimea la cornişă mai mare de 12 m;
- clădirile ce adăpostesc persoane care nu se pot evacua singure, având mai puţin de trei
scări interioare sau cele cu săli aglomerate, indiferent de gradul de rezistenţă la foc asociat
acestora;
- construcţiile având gradul de rezistenţă la foc asociat III÷V, situate în localităţi unde nu
există unităţi de pompieri;
- zonele antifoc.
Pentru construcţiile anterior menţionate trebuie prevăzute scări de incendiu exterioare şi
între acoperişuri denivelate (pentru asigurarea circulaţiei între părţile acestora situate la diferite
înălţimi) dacă denivelarea minimă depăşeşte 1,50 m, respectiv la acoperişurile clădirilor
prevăzute cu luminatoare mai lungi de 80 m (pentru a se asigura circulaţia peste acestea).
Scările de incendiu exterioare se vor amplasa în lungul perimetrului clădirii la maximum
200 m; pe faţada principală a clădirilor se admite să nu se prevadă asemenea scări.
127
Accesul la clădirile înalte şi foarte înalte al personalului de intervenţie la incendiu se
poate realiza şi cu ajutorul ascensorului; astfel, la clădirile înalte se va prevedea cel puţin un
ascensor de intervenţie a pompierilor, iar pentru cele foarte înalte cel puţin două astfel de
ascensoare.
Ascensoarele de intervenţie în situaţia de incendiu vor asigura capacitatea pentru
transportul a 3÷5 servanţi cu echipamentul aferent (minim 500 kg) şi vor fi realizate ca să
funcţioneze cel puţin 2 ore de la izbucnirea incendiului. Aceste ascensoare vor asigura accesul
pompierilor la toate nivelurile clădirii, fiind echipate cu dispozitive pentru apel prioritar în cazul
incendiului.
Bibliografie
128
19. Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanţă a construcţiilor, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 766/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352
din 10 decembrie 1997.
20. ***, Norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate prin Ordinul nr. 775 din
22 iulie 1998, Monitorul Oficial partea I, nr. 348 din 09.10.1998, Bucureşti, 1998.
21. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor indicativ P.118/1999, IPCT, Bucureşti
1999.
22. ***, Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor Normativului
P.118/1999-Siguranţa la foc a construcţiilor. Indicativ MP008-2000, IPCT, Bucureşti, 2000.
23. ***, Ghid pentru proiectarea, executarea şi exploatarea dispozitivelor şi sistemelor de
evacuare a fumului şi a gazelor fierbinţi din construcţii în caz de incendiu-Indicativ GP-063-
2001, IPCT-SA, Bucureşti, 2001.
24. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ordinul nr. 163 din
28.02.2007.
25. ***, Fire Egineering Design Guide, Third Edition, Editor Michael Spearpoint, New Zealand
Center For Advanced Engineering, Christchurch-New Zealand, 2008.
26. ***, CEN/TR 12101-5, Sisteme de control al fumului şi gazelor fierbinţi şi metode de calcul
pentru sisteme de ventilare pentru evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, Bucureşti, 2005.
27. ***, European Guideline, CFPA-E No 19, Fire safety engineering concerning evacuation
from buildings, 2009.
129
130
PRELEGEREA 8 (Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
MĂSURI PENTRU PROTECŢIA LA INCENDIU
A CONSTRUCŢIILOR
REFERITOARE LA INSTALAŢII UTILITARE
Generalităţi
163
Figura 8.1 Treceri securizate la incendiu ale instalaţiilor prin elemente de construcţii
(www.promat.co.uk)
Materialele folosite pentru protecţie (tuburi, plinte, canale etc.), izolare (ecrane), mascare
(plăci, capace, dale etc.), suporturi (console, poduri, bride, cleme etc.) trebuie să fie
incombustibile sau greu combustibile sau încadrabile în clasele de reacţie la foc echivalente.
Dispunerea pe trasee comune cu ale altor instalaţii a conductoarelor, barelor, tuburilor
etc. se poate face cu condiţia ca instalaţia electrică să fie dispusă:
- deasupra conductelor de apă, canalizare şi gaze petroliere lichefiate;
- sub conductele de gaze naturale şi sub conductele calde cu temperatura peste 4000C.
Instalaţiile electrice nu pot fi dispuse pe trasee comune cu traseele altor instalaţii sau
utilaje şi care ar putea fi afectate în funcţionarea normală sau în cazul avariei.
Amplasarea instalaţiilor electrice în interiorul canalelor de ventilare este interzisă.
Montarea pe materiale combustibile a conductorilor electrici cu izolaţie normală,
cablurilor fără întârziere la propagarea flăcării, tuburilor din materiale plastice, aparatelor şi
echipamentelor electrice cu grad de protecţie inferior lui IP 54 se face:
- interpunând materiale incombustibile între acestea şi materialul combustibil: straturi
tencuite cu grosimea minimă de 1,0 cm sau plăci din materiale electroizolante incombustibile cu
grosimea minimă de 0,5 cm şi lăţimea care să depăşească, pe toate laturile, elementul instalaţiei
electrice cu cel puţin 3,0 cm;
- interpunând elemente de distanţare care pot fi: elemente de susţinere din materiale
incombustibile (console metalice), asigurând îndepărtarea elementelor instalaţiei electrice la cel
puţin 3,0 cm faţă de elementul combustibil.
Montarea prin evitarea contactului direct cu materialul combustibil se aplică atât la
montarea aparentă, cât şi la montarea sub tencuială a elementelor instalaţiilor electrice.
Materialele şi echipamentele care, în serviciul normal de avarie sau de manevră greşită,
pot produce flăcări sau scântei sau pot atinge temperaturi ridicate (peste 700C) se amplasează
conform condiţiilor prevăzute de producător; dacă aceste condiţii nu pot fi respectate, se pot
prevedea ecrane de protecţie corespunzătoare.
Echipamentele electrice conţinând lichide combustibile (uleiuri minerale şi hidrocarburi
izolante), în cantităţi peste 25 l, obligă la luarea măsurilor de colectare a scurgerilor (cuve
colectoare cu praguri pentru evitarea împrăştierii acestora) şi încăperea va avea pereţi din
materiale incombustibile cu rezistenţa la foc corespunzătoare densităţii sarcinii termice.
Scoaterea de sub tensiune a conductoarelor active în caz de incendiu obligă la prevederea
de dispozitive cu acţionare manuală sau automată. Dispozitivele de protecţie în cazul incendiului
trebuie să fie amplasate la nivelul echipamentului protejat, iar dispozitivul de manevră trebuie să
fie uşor recunoscut şi uşor accesibil.
164
Diminuarea riscului la incendiu se realizează şi prin utilizarea unui dispozitiv de
protecţie cu curent diferenţial rezidual (având curentul nominal de funcţionare mai mic sau cel
mult egal cu 300 mA) amplasat la branşament; prevederea este obligatorie la clădirile de
învăţământ, sănătate, comerţ, construcţii de turism, construcţii din lemn, încăperi cu aglomerări
de persoane şi săli aglomerate, unităţi de mică producţie sau service (cu încăperi în care
umiditatea este ridicată), depozite de mărfuri combustibile, discoteci, săli de dans. Protecţia
diferenţială este obigatorie la circuitele destinate alimentării receptoarelor electronice care
trebuie să funcţioneze nesupravegheate (telefax, computere, televiziune cu circuit închis,
instalaţii antiefracţie etc.).
Folosirea conductoarelor şi barelor din cupru este obligatorie în cazul:
- circuitelor electrice de alimentare a receptoarelor cu importanţă deosebită, cum sunt:
cele din blocul operator, încăperile de reanimare şi servicii de urgenţă din clădirile spitalelor şi
similare, precum şi alimentarea corpurilor de iluminat ale iluminatului de siguranţă, instalaţiilor
de prevenire şi stingere a incendiilor şi alimentarea consumatorilor de siguranţă din centralele
electrice;
- încăperilor, zonelor sau spaţiilor din exterior cu mediu corosiv, în cazul în care
stabilitatea chimică a aluminiului sau oţelului nu este corespunzătoare, dacă instalaţiile nu se pot
executa cu acoperiri de protecţie sau carcasări etanşe la agenţii corosivi respectivi.
Trecerea conductoarelor şi barelor electrice prin elementele de construcţii din materiale
incombustibile trebuie să se facă în următoarele condiţii (figura 8.2a):
- în cazul conductoarelor neizolate libere şi barelor: prin folosirea izolatoarelor de trecere
executate din materiale incombustibile, încastrate în perete cu borne de trecere;
- în cazul conductoarelor izolate libere: prin protejarea în tuburi de protecţie pe porţiunea
de trecere; conductele punte (INTENC) se protejează în tuburi pe porţiunea de trecere, iar
capetele tuburilor care ies din elementul de construcţii se prevăd cu tile de porţelan sau alte
materiale electroizolante, în încăperile uscate sau umede cu intermitenţă din categoriile AD1,
AD2 (U0, U1), şi cu pipe îndreptate în jos, în încăperile umede sau ude încadrabile în categoriile
AD3, AD4 (U2, U3);
- în cazul conductelor electrice instalate în tuburi: nu este necesară o protecţie
suplimentară; fac excepţie traversările prin rosturile de dilatare, caz în care conductele se
protejează în tub pe porţiunea de trecere (tub în tub); dacă trecerea se face între încăperi cu medii
diferite, tuburile de protecţie se instalează înclinat spre încăperile cu condiţiile cele mai grele;
golurile dintre tub şi elementul de construcţii se umplu cu masă izolantă; etanşarea golurilor la
infiltrări ale gazelor se realizează cu mortar din ciment la golul dintre tub şi elementele de
construcţii şi cu celochit şi şnur electroizolant la golul dintre tub şi conducte sau cabluri.
Trecerea conductoarelor şi barelor electrice prin elementele de construcţii din materiale
combustibile trebuie să se facă în următoarele condiţii (figura 8.2b):
- în cazul conductoarelor neizolate libere şi barelor: prin etanşarea golurilor cu materiale
incombustibile şi electroizolante, cu dopuri din vată de sticlă, vată de sticlă cu ipsos etc.;
- în cazul conductoarelor izolate, cablurilor libere sau instalate în tuburi şi
conductoarelor punte (INTENC): prin protejarea, pe porţiunea de trecere prin tuburi (tub în tub),
cu materiale incombustibile (metal etc.) şi etanşarea golurilor cu materiale incombustibile şi
electroizolante faţă de elementul de construcţii (vată de sticlă şi ipsos etc.) şi între tub şi
conductele electrice (vată de sticlă etc.).
Trecerile prin elementele de construcţii rezistente la foc sau rezistente la explozie se
admit, justificate tehnic, respectându-se simultan următoarele condiţii:
- pe porţiunea de trecere, conductele, bornele etc. nu trebuie să aibă materiale
combustibile, cu excepţia izolaţiei conductoarelor;
- spaţiile libere din jurul conductelor electrice, barelor izolate, tuburilor etc., inclusiv din
jurul celor pozate în canale, galerii, estacade etc., trebuie să fie închise pe porţiunea de trecere pe
toată grosimea elementului de construcţii, cu materiale incombustibile (beton, zidărie) care să
asigure rezistenţa la foc egală cu a elementului de construcţii respectiv;
165
- trecerea cu conducte electrice, bare, tuburi etc. trebuie să se facă astfel încât să nu fie
posibilă dislocarea unor porţiuni din elementul de construcţii, ca urmare a dilatării elementelor
instalaţiilor electrice.
a. (www.legrand.ro)
Generalităţi
Alimentarea dintr-o singură sursă este considerată situaţia în care racordarea se face la
un post de transformare a sistemului energetic naţional, la o centrală electrică, la o reţea de joasă
tensiune a furnizorului prin firida de branşament sau la tabloul electric general de distribuţie al
clădirii.
Alimentarea de la o singură sursă, în una din variantele de mai sus, se face la instalaţiile
la care nu se prevăd pompe de incendiu de rezervă (conform reglementării specifice) şi în cazul:
- clădirilor civile şi industriale, de producţie şi/sau depozitare sau cu funcţiuni mixte la
care nu sunt prevăzute instalaţii automate de stingere (sprinklere, drencere cu apă pulverizată şi
ceaţă de apă);
- clădirilor civile şi industriale, de producţie şi/sau depozitare sau cu funcţiuni mixte la
care, de stingere a incendiilor din interior, se precizează numărul de jeturi simultane;
- construcţiile şi grupurile construcţiilor la care debitul apei pentru incendiul exterior nu
depăşeşte 20 l/s.
În aceleaşi condiţii se alimentează şi vanele de incendiu acţionate electric care pot fi
manevrate direct de către personalul de serviciu în mai puţin de 5 min de la darea semnalului de
alarmă din cadrul obiectivelor de mai sus.
167
surse de bază pentru alimentarea cu energie electrică a pompelor, se admite utilizarea motoarelor
cu ardere internă.
Sursa de alimentare de rezervă poate fi:
- altă sursă de energie electrică (centrală electrică la consumator), astfel încât
nefuncţionarea sursei de bază să nu o afecteze;
- grup de intervenţie, cu intrarea automată în funcţiune în 15 s, la dispariţia tensiunii
sursei de bază şi preluarea eşalonată a receptoarelor în maximum 60 s.
Generalităţi
168
Tabelul 8.1 Timpii de punere în funcţiune pentru clădirile destinate publicului sau lucrătorilor
Nr. Tipul Timpul Timpul
crt. sistemului de iluminat de punere în funcţiune de punere în funcţiune
(s) conform SR 12294
(s)
1)
1 a. pentru continuarea 0,5÷5 0,5÷15,
lucrului funcţie de gradul de pericol
2)
2 b1. pentru intervenţii în 0,5÷5 0,5÷15,
zonele de risc funcţie de gradul de pericol
2), 3), 4)
3 b2. pentru evacuare 5 1÷15,
funcţie de gradul de pericol
2)
4 b3. pentru circulaţie 5 1÷15,
funcţie de gradul de pericol
2)
5 b4. împotriva panicii 5 ---
6 b5. pentru veghe 5 ---
7 b6. pentru marcarea 52) 1÷15,
hidranţilor funcţie de gradul de pericol
Note.
1. Timpul de funcţionare este până la terminarea activităţii de risc.
2. Timpul de funcţionare este de cel puţin 1h.
3. Timpul de funcţionare este de cel puţin 3h pentru clădiri foarte înalte, clădiri cu săli aglomerate din categoria S1,
spitale şi hoteluri.
4. Timpul de funcţionare este de cel puţin 2h. pentru clădiri înalte, clădiri cu săli aglomerate de tip S2, clădiri de
sănătate, învăţământ, de turism, de cultură, clădiri civile subterane, centre comerciale, hipermagazine, parcaje
subterane de tip P3 şi P4, precum şi parcaje subterane închise cu mai mult de 3 niveluri.
Iluminatul pentru evacuarea din clădire este parte a iluminatului de securitate prevăzut să
asigure identificarea şi folosirea, în condiţii de securitate, a căilor de evacuare; se prevede la:
- clădirile civile şi încăperile cu mai mult de 50 de persoane;
- încăperile amplasate la nivelurile supraterane cu suprafaţa mai mare de 300 m 2,
indiferent de numărul persoanelor;
- încăperile amplasate la nivelurile subterane cu suprafaţa mai mare de 100 m2, indiferent
de numărul persoanelor;
- parcările subterane şi supraterane închise;
- toaletele cu suprafaţă mai mare de 8 m2 şi cele destinate persoanelor cu dizabilităţi;
- spaţiile de producţie cu peste 20 de persoane sau la care distanţa dintre uşa de evacuare
şi punctul de lucru cel mai depărtat depăşeşte 30 m.
169
Iluminatul pentru circulaţie
170
8.2 Instalaţii de protecţie la trăsnet
Istoric
(www.sistemeparatrasnet.ro)
Protecţia la trăsnet
171
- instalaţia interioară de protecţie la trăsnet, IIPT (dacă este necesară), parte a
sistemului de protecţie împotriva trăsnetului care cuprinde legăturile de echipotenţializare şi/sau
izolaţia electrică a unei instalaţii exterioare a sistemului de protecţie împotriva trăsnetului.
a. b.
172
Prescripţii privind proiectarea, executarea şi exploatarea
(Normativ privind protecția construcțiilor împotriva trăsnetului, I.20-2000)
173
maxim 70% din aria construită şi este compusă numai din încăperi pentru spălătorii, uscătorii sau
maşini ale ascensoarelor se prevede IPT şi la această porţiune (sau tronson) de construcţie;
e. construcţii şi instalaţii tehnologice exterioare care sunt cel puţin de două ori mai înalte
decât construcţiile, proeminenţele de teren sau copacii din jur şi au cel puţin 10 m înălţime
(coşuri de fum, castele de apă, silozuri, turnuri, clădiri în formă de turn etc.);
f. construcţii şi instalaţii tehnologice exterioare amplasate izolat în zone cu Nk peste 30,
cum sunt: cabanele sau construcţiile similare amplasate izolat, clădirile pentru călători de pe
liniile de cale ferată (din categoriile III, IV sau V);
g. construcţii stabilite ca prezentând importanţă pentru diverse domenii din economia
naţională (clădiri destinate producerii de energie electrică, centrale de telecomunicaţii, centre de
calcul etc);
h. construcţii şi instalaţii tehnologice exterioare încadrate în categoria de pericol la
incendiu C, risc mare la incendiu, dacă sunt situate în zone cu Nk peste 30 şi dacă materialele
combustibile care se prelucrează, utilizează sau depozitează în ele sunt considerate obiecte de
bază ale întreprinderii sau ca având valoare mare sau de importanţă deosebită;
i. depozite deschise de materiale şi substanţe încadrate în clasele de periculozitate
prevăzute în reglementările specifice referitoare la securitatea la incendiu a construcţiilor, dacă
sunt situate în zone cu Nk peste 30 şi dacă sunt considerate obiecte de bază ale întreprinderii sau
ca având valoare mare sau de importanţă deosebită;
j. construcţii şi instalaţii tehnologice exterioare încadrate în categoriile de pericol de
incendiu A sau B, risc foarte mare la incendiu;
k. construcţii pentru adăpostirea animalelor, dacă sunt:
- grajduri pentru animale mari de rasă, indiferent de capacitate;
- grajduri pentru animale mari, cu capacitate peste 200 capete;
- grajduri pentru animale mari, cu capacitate peste 100 capete amplasate în zone cu
indicele Nk peste 30;
- depozite de furaje fibroase amplasate în zone cu indicele Nk peste 30;
l. amenajări sportive cu public, cu peste 5000 de locuri;
m. poduri amplasate izolat în zone cu indicele Nk peste 30;
n. instalaţii mobile de ridicat şi transportat, existente în aer liber (macarale).
Generalităţi
174
- limitarea propagării incendiilor prin sistemele de ventilare.
Figura 8.5 Protecţie antifoc pentru tubulaturi de ventilaţie şi conducte de extracţie a fumului
(www.bicau.ro, PROMAT)
175
În cazul clădirilor monobloc sau blindate încadrabile la categoriile de pericol la incendiu
A, B sau C, instalaţiile de ventilare sau climatizare vor fi prevăzute cu dispozitive de închidere în
caz de incendiu (clapete antifoc) şi de semnalizare a închiderii acestora, concomitent cu comanda
opririi funcţionării instalaţiei.
În cazul încăperilor tampon ce separă încăperile încadrabile la categoria de pericol la
incendiu A sau B, faţă de spaţii cu altă destinaţie sau altă categorie de pericol la incendiu, acestea
trebuie prevăzute cu instalaţii independente pentru introducerea aerului curat, care să menţină
încăperile tampon într-un regim permanent de suprapresiune faţă de spaţiile încadrabile la
categoria de pericol la incendiu A sau B. În această situaţie, aerul proaspăt va fi adus direct din
exterior sau din încăperi fără degajări de substanţe nocive. Aceleaşi măsuri se adoptă şi în cazul
camerelor tampon ce separă încăperile fără degajări de noxe faţă de cele cu degajări de noxe.
În instalaţiile de ventilare sau climatizare nu e permisă recircularea aerului extras din
încăperile cu potenţial ridicat la incendiu (spaţii de producţie încadrabile la categoria de pericol
la incendiu A sau B, depozite de materiale inflamabile, săli de cazane, bucătării, garaje, parcări
subterane, posturi de transformare, spaţii de evacuare a gunoaielor etc.). Pentru spaţii încadrabile
la categoria de pericol la incendiu C, măsura respectivă se aplică numai dacă în încăperile
respective pot fi degajări de prafuri, vapori sau gaze combustibile.
Aerul extras din casa scărilor şi din căile de evacuare în situaţiile de incendiu nu poate
servi la ventilarea spaţiilor cu alte destinaţii.
Aerul extras din încăperile cu aglomerări de persoane, magazine, spaţii cu bunuri de
mare valoare sau de importanţă deosebită, restaurante, arhive, biblioteci, clădiri înalte şi foarte
înalte, precum şi din clădirile ce adăpostesc persoane ce nu se pot evacua singure, se permite a se
recircula în condiţiile prevederii de clapete antifoc între instalaţia de introducere şi cea de
evacuare a aerului sau în condiţiile în care eventuala prezenţă a fumului în aerul recirculat ar
determina automat evacuarea acestuia în exterior.
Hotele prevăzute deasupra maşinilor, cuptoarelor, forjelor, băilor de tratament termic
etc., precum şi tubulatura acestora vor fi realizate din materiale incombustibile şi izolate faţă de
elementele şi materialele combustibile alăturate.
Camerele de colectare a gunoiului şi crematoriile de ardere a gunoaielor vor fi prevăzute
cu coşuri de evacuarea fumului în exterior realizate din materiale incombustibile şi rezistente la
foc.
Pentru a nu favoriza producerea de incendii, la proiectarea şi executarea canalelor de
ventilare trebuie avut în vedere:
- viteza de circulaţie a aerului în canale să excludă posibilitatea depunerii particulelor
solide transportate;
- pereţii canalelor de aer să aibă o suprafaţă netedă, iar toate ramificaţiile să aibă raze
mari de curbură;
- etanşeitatea canalelor de aer trebuie să fie suficientă pentru a exclude posibilitatea
pătrunderii în încăperi a prafului, gazelor sau vaporilor transportaţi.
Reţeaua de canale de ventilare va fi concepută astfel încât să nu constituie o cale de
propagare a incendiului de la un nivel la altul sau dintr-un compartiment de incendiu în altul.
Traversarea pereţilor şi planşeelor antifoc de către canalele de ventilare nu se recomandă;
în cazul în care aceste traversări nu pot fi evitate, se vor lua următoarele măsuri pentru evitarea
propagării incendiilor în compartimentele învecinate:
- spaţiile libere din jurul canalelor de ventilare se vor închide cu materiale incombustibile
având o limită de rezistenţă la foc egală cu cea a elementului de construcţii străpuns;
- la trecerea prin pereţi sau planşee, canalele de ventilare se vor executa din materiale
incombustibile, lungimea tronsonului incombustibil fiind egală cu cel puţin trei diametre
echivalente, dar nu mai mică decât grosimea elementului de construcţii traversat plus câte 300
mm de o parte şi de alta a acestuia, golul din jurul canalului urmând a se închide etanş pentru a i
se asigura o rezistenţă la foc egală cu cea a elementului traversat;
176
- trecerea canalelor de ventilare prin pereţi şi planşee antifoc se va face astfel încât să se
evite dislocări ale unor porţiuni de perete sau planşeu în urma dilatării canalelor sub efectul
încălzirii datorate incendiului;
- în interiorul canalelor de ventilare, în dreptul trecerii prin pereţi sau planşee antifoc, se
vor prevedea clapete antifoc;
- ghenele în care se află pozate canale de ventilare se vor închide, la trecerea prin
planşee, prin diafragme din zidărie sau beton având limita de rezistenţă la foc egală cu cea a
planşeului antifoc traversat, etanşarea golului din jurul canalului făcându-se în modul prezentat
anterior.
Trecerile canalelor de ventilare prin pereţi şi planşee care nu au rol de protecţie la foc se
obturează cu elemente incombustibile rezistente la foc cel puţin 30 min. În clădirile obişnuite,
având asociat gradul de rezistenţă la foc I sau II, în situaţia montării tubulaturii de ventilare în
ghenele pentru conducte, pereţii ghenelor trebuie să fie incombustibili şi cu o rezistenţă la foc de
15 min. În cazul clădirilor înalte, încăperilor cu aglomerări de persoane, clădirilor care
adăpostesc persoane ce nu se pot evacua singure sau cazate temporar, spaţiilor cu bunuri de
valoare deosebită, precum şi în cazul încăperilor încadrabile la categoria de pericol la incendiu A
sau B, rezistenţa la foc va fi 30 min, iar pentru clădirile foarte înalte va fi 60 min. Canalele de
ventilare nu vor traversa etajele clădirii prin încăperi care conţin materiale combustibile, cu
excepţia cazurilor în care instalaţiile de ventilare respective deservesc aceste încăperi.
Nu se permite trecerea prin canalele de ventilare a conductelor ce transportă lichide sau
gaze combustibile.
În interiorul canalelor de ventilare prin care se transportă praf, vapori sau gaze
combustibile nu se admite montarea conductelor de încălzire şi a circuitelor electrice.
În canalele de ventilare ale sălilor aglomerate, precum şi ale clădirilor înalte şi foarte
înalte, nu se admite montarea circuitelor electrice; de asemenea, nu se admite montarea
conductorilor electrici pe pereţii metalici ai canalelor de ventilare. Termoizolaţia conductelor, în
situaţiile în care trecerea acestora prin canalele de ventilare este permisă, se execută doar din
materiale incombustibile. În încăperile încadrabile la categoria de pericol la incendiu C, D sau E,
spaţiul creat între grinzile planşeelor din beton armat, prin închiderea la partea inferioară cu
tavane suspendate incombustibile sau combustibile, dar tratate cu substanţe ignifuge, poate fi
folosit pentru introducerea sau evacuarea aerului necesar climatizării, ventilării sau încălzirii cu
aer cald (nu şi pentru transportul pneumatic), cu condiţia de a se asigura împiedicarea propagării
incendiilor, gazelor fierbinţi şi fumului de la un nivel la altul, prin crearea posibilităţilor de
întrerupere locală a funcţionării instalaţiei în cazul incendiului.
Canalele de ventilare se izolează faţă de canalele de evacuare a fumului şi elementele
combustibile ale construcţiei conform reglementărilor tehnice în domeniu, încât să nu conducă la
incendii din cauza transmiterii căldurii, scăpărilor de gaze fierbinţi, flăcărilor, scânteilor etc..
Uşile de vizitare practicate în pereţii ce delimitează golurile verticale, precum şi uşile sau
gurile de curăţare etanşe ale canalelor de ventilare, se execută din materiale incombustibile,
rezistente la foc şi nu se amplasează pe scări sau în încăperi tampon de acces la acestea. Limita
de rezistenţă la foc a acestor uşi sau guri va fi 15 min pentru clădirile obişnuite, 30 min pentru
clădirile înalte, încăperile cu aglomerări de persoane, clădiri ce adăpostesc persoane ce nu se pot
evacua singure sau cazate temporar, încăperi încadrabile la categoria de pericol la incendiu A sau
B, sau spaţii în care se păstrează bunuri de valoare deosebită, precum şi 60 min pentru clădirile
foarte înalte.
Canalele de ventilare se execută, de regulă, din materiale incombustibile. Se admit în
unele situaţii, precizate în normativul de specialitate, în clădiri având gradul de rezistenţă la foc
asociat I sau II cu regim normal de înălţime, şi canale de aer executate din materiale greu
combustibile, în instalaţii ce deservesc spaţii cu pericol scăzut la incendiu şi care nu adăpostesc
încăperi cu aglomerări de persoane sau persoane ce nu se pot evacua singure.
Canalele de ventilare trebuie izolate termic în mod corespunzător dacă transportă aer sau
gaze calde şi trec prin spaţii încadrabile la categoria de pericol la incendiu A, B sau C, precum şi
177
în situaţia în care transportă gaze sau vapori inflamabili sau praf combustibil şi trec prin spaţii cu
temperatură ridicată.
Canalele de aer executate din materiale combustibile trebuie să aibă intercalate tronsoane
din materiale incombustibile prevăzute cu clapete antifoc la trecerile prin pereţi şi planşee,
amplasate în funcţie de configuraţia reţelei, pentru a întrerupe propagarea focului. Lungimea
tronsoanelor incombustibile respective va fi de cel puţin trei diametre echivalente, dar nu mai
mică decât grosimea elementului traversat plus 300 mm de o parte şi de alta a acestuia.
Clapetele antifoc se montează în tubulatură astfel încât elementul lor de declanşare să fie
spălat de curentul de aer cu o viteză peste valoarea minimă stabilită la omologarea clapetelor.
Clapetele montate în instalaţii ce vehiculează aer încărcat cu particule în suspensie vor fi
prevăzute cu posibilităţi de curăţare periodică a elementului fuzibil de impurităţile depuse.
Temperatura de declanşare a fuzibilului clapetei antifoc se alege cu 20÷300C mai mare decât
temperatura de regim din interiorul tubulaturii de aer respective. Închiderea clapetei antifoc va
comanda, printr-un sistem de blocaj electric, oprirea ventilatorului care vehiculează aerul prin
tubulatura de ventilare.
Prizele de aer curat se amplasează în locurile unde nu e posibilă aspirarea gazelor toxice
sau combustibile, prafului, vaporilor inflamabili sau scânteilor. Prizele de aer se prevăd cu
dispozitive care să oprească pătrunderea diferitelor corpuri străine.
Amplasarea prizelor de aer faţă de gurile de evacuare, în cazul spaţiilor încadrabile la
categoria de pericol la incendiu A, B sau C, este recomandat să se facă la o distanţă minimă de
10 m pe orizontală şi 5÷8 m pe verticală.
Amplasarea gurilor de aspiraţie se face ţinând seama de greutatea specifică a vaporilor şi
gazelor care se degajă în mod normal în încăpere.
În spaţiile unde se degajă cantităţi însemnate de praf combustibil, se preferă sistemele de
ventilare locală deoarece, în aceste încăperi, curenţii de aer creaţi de o eventuală ventilare
generală (care de obicei nici nu reduce semnificativ cantitatea de praf în suspensie) împiedică
depunerea prafului şi poate contribui chiar la formarea de amestecuri explozive de praf
combustibil în aer.
Pentru reţinerea prafului şi a deşeurilor combustibile, instalaţiile de ventilare cu
absorbţie trebuie prevăzute cu filtru; filtrele de praf prezintă un însemnat pericol la incendiu, fapt
pentru care se impune luarea unor măsuri de prevenire, cum ar fi:
- amplasarea filtrelor respective în locuri uşor accesibile pentru curăţire, întreţinere şi
reparare;
- realizarea filtrelor în cauză astfel încât, prin funcţionarea lor, să nu dea naştere la
scântei ce ar putea să aprindă praful colectat;
- alegerea, pentru umezirea filtrelor, de uleiuri cu punct de inflamabilitate minim de
1800C (în situaţia utilizării filtrelor cu ulei).
Amplasarea echipamentelor prin care se vehiculează gaze, vapori inflamabili sau praf
combustibil (ventilatoare, filtre, camere de desprăfuire, cicloane etc.) se poate face:
- în încăperi proprii executate din elemente corespunzător rezistente la foc şi având
accesul direct din exterior sau din alte încăperi fără pericol la incendiu; comunicarea cu aceste
încăperi, ce prezintă pericol la incendiu, se poate face (numai în mod excepţional, din raţiuni
tehnologice);
- în exteriorul clădirii, în dreptul unui panou de perete fără goluri sau la distanţe minime
de 5 m faţă de construcţiile având asociat gradul de rezistenţă la foc I sau II şi 10 m faţă de cele
având asociat gradul de rezistenţă la foc III … V;
- direct în spaţiile de producţie, doar în mod excepţional din necesităţi tehnologice sau
când se utilizează maşini şi agregate ce au montate pe ele şi instalaţii de ventilare; în aceste
situaţii, proiectantul de instalaţii împreună cu tehnologul stabilesc măsurile care trebuie luate,
ţinând seama de particularităţile procesului tehnologic şi caracteristicile echipamentelor utilizate.
Construcţia ventilatoarelor prin care se vehiculează praf combustibil sau gaze sau vapori
inflamabili trebuie să evite producerea de scântei. În acest scop, paletele, rotorul şi carcasa
178
ventilatoarelor respective trebuie să fie executate din materiale neferoase (bronz, alamă, aluminiu
etc.). Motoarele electrice şi întregul aparataj electric de comandă şi acţionare trebuie să
corespundă, din punctul de vedere constructiv, condiţiilor de mediu din spaţiile în care vor fi
montate şi utilizate.
Instalaţiile de ventilare din încăperile încadrabile la categoria de pericol la incendiu A
sau B se prevăd cu sisteme de semnalizarea opririi accidentale a ventilatoarelor. În spaţiile
deosebit de periculoase, unde funcţionarea sistemelor de ventilare este strâns legată de procesul
tehnologic, se prevăd dispozitive care, în cazul incendiului, pot să oprească automat funcţionarea
ventilatoarelor şi să semnalizeze încetarea funcţionării acestora. Dispozitivele de oprire automată
şi sistemele de semnalizare se amplasează în afara încăperilor cu pericol la explozie; de
asemenea, se recomandă, în anumite situaţii, pentru spaţii deosebit de periculoase, utilizarea
instalaţiilor de ventilare cu ejector. La aceste sisteme aerul poate fi introdus în ejectorul unui
ventilator montat în afara încăperii, evitându-se transportul amestecurilor periculoase prin
ventilator.
Continuitatea în alimentarea cu energie electrică a sistemelor de ventilare a căror oprire
ar putea cauza incendii sau explozii trebuie asigurată.
Încăperile în care este posibilă degajarea bruscă a unui volum de substanţe toxice sau
inflamabile pe care instalaţiile de ventilare dimensionate pentru un regim normal nu îl pot evacua
în perioada de timp necesară pentru restabilirea condiţiilor normale de lucru, trebuie prevăzute
cu instalaţii speciale de ventilare de avarie. Instalaţiile de avarie sunt, de regulă, independente de
alte instalaţii de ventilare din încăpere. Comanda instalaţiilor de avarie se poate face automat sau
manual, atât din interiorul cât şi din exteriorul încăperii ventilate, prin dispozitive amplasate
lângă uşile de intrare. Se prevăd sisteme de interblocaj electric astfel încât instalaţia de
introducere a aerului în încăpere să nu poată funcţiona în timpul purjării încăperii. Admisia
aerului de compensare se va face numai pe cale naturală prin ferestre şi uşi exterioare sau prin
goluri special prevăzute în acest scop.
În cazul centralelor de ventilare sau climatizare, instalaţiile şi echipamentul electric
trebuie să fie corespunzătoare categoriei de pericol la incendiu în care este încadrată clădirea
deservită.
În centralele de ventilare sau climatizare accesul se asigură direct din exterior sau din:
- încăperi cu risc mic la incendiu;
- încăperi încadrabile la categoriile de pericol la incendiu D sau E;
- coridoare comune de acces la instalaţiile utilitare.
Uşile de acces în centralele de ventilare sau climatizare trebuie să se deschidă spre
exteriorul centralei. Dacă centrala de ventilare sau climatizare comunică şi cu încăperi
încadrabile la categoria de pericol la incendiu A sau B sau cu încăperi cu degajări de praf sau
gaze toxice sau iritante, între acestea şi centrală se prevăd încăperi tampon puse în suprapresiune;
de asemenea, se prevăd încăperi tampon cu punere în suprapresiune dacă centrala de ventilare-
climatizare este încadrabilă la categoria de pericol la incendiu A sau B şi comunică cu încăperi
de altă categorie de pericol la incendiu.
Separarea acestor centrale de restul clădirii sau de încăperile încadrabile la categoria de
pericol la incendiu A sau B se face prin elemente incombustibile rezistente la explozii cu
rezistenţa la foc de 60 min şi prin uşi incombustibile cu rezistenţa la foc 45 min.
Centralele de ventilare sau climatizare trebuie, de regulă, ventilate natural în vederea
evacuării căldurii degajate de motoarele electrice şi de conductele şi organele de reglaj de pe
circuitele de alimentare ale bateriilor de încălzire.
Centralele de ventilare sau climatizare au aceeaşi încadrare în categoria de pericol de
incendiu cu spaţiile pe care le ventilează sau climatizează.
179
8.4 Instalaţii şi sisteme de încălzire
Generalităţi
Sobele cu acumularea căldurii sunt sobe care au volumul activ peste 0,2 m3 şi pereţi
exteriori cu grosimea minimă de 6 cm în zona focarului şi 4 cm în celelalte porţiuni; se pot
utiliza la încălzirea:
- clădirilor civile (publice):
- de locuit având maximum 4 niveluri;
- având maximum 2 niveluri:
- clădiri pentru grădiniţe de copii, creşe, spitale, case de naşteri, dispensare,
cu cel mult 50 locuri şi maxim 2 niveluri;
- cinematografe, cluburi şi săli de întrunire având capacitatea maximă de 400
persoane;
- garaje cu cel mult 10 autoturisme sau 5 camioane;
- clădirilor industriale cu o suprafaţă desfăşurată:
- având aria maximă 400 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu C şi
indiferent de gradul lor de rezistenţă la foc asociat;
- având aria maximă 500 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu D şi
având asociat gradul de rezistenţă la foc III … V;
- având aria maximă 1000 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu E şi
având asociat gradul de rezistenţă la foc IV şi V;
- oarecare, încadrabile la categoria de pericol la incendiu D sau E şi având asociat
gradul de rezistenţă la foc I şi II.
Încălzirea cu sobe cu acumulare de căldură se admite şi pentru creşele şi grădiniţele de
copii având maximum 100 locuri, situate în clădiri parter (160 locuri dacă aceste clădiri au
asociat gradul de rezistenţă la foc I şi II, cu cel mult 2 niveluri şi situate în mediul rural), însă
numai în cazul în care nu se folosesc gaze naturale drept combustibil.
Montarea sobelor cu acumulare de căldură impune luarea de măsuri (fie şi tradiţionale)
cu privire la elementele de construcţii din imediata apropiere a lor:
- cazul pereţilor din materiale combustibile: porţiunea acestora din apropierea sobei să
fie realizată din zidărie executată din materiale incombustibile care să depăşească marginile
sobei, în toate direcţiile, pe o distanţă minimă de 0,50 m;
- cazul planşeelor din materiale combustibile: protejarea acestora să se realizeze prin
tencuire sau acoperire cu un strat din azbest sau gips-carton sau două straturi din pâslă îmbibată
în soluţie de argilă protejată cu tablă; porţiunea tavanului astfel tratată trebuie să depăşească
perimetrul sobei, în toate direcţiile, pe o distanţă de 0,15 m.
180
Sobe fără acumularea căldurii
Sobele fără acumularea căldurii sunt sobele care au volumul activ sub 0,2 m3 sau pereţi
cu grosimi sub cele prevăzute pentru sobele cu acumularea căldurii (cazul sobelor metalice); se
pot utiliza la încălzirea:
- clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc I sau II, ce adăpostesc procese
tehnologice din categoria de pericol la incendiu D sau E;
- anexelor clădirilor de locuit;
- grajdurilor (admisă numai cu sobe fixe, construite din cărămidă, la care aprinderea şi
alimentarea focului se face numai din exterior).
Instalarea sobelor fără acumularea căldurii impune luarea de măsuri (fie şi tradiţionale)
ca:
- distanţa de la sobă sau burlan la materialele combustibile învecinate să nu fie mai mică
de 1,00 m, iar în cazul celor din materiale greu combustibile mai mică de 0,70 m;
- pardoseala combustibilă de sub sobele cu înălţimea picioarelor mai mare de 0,25 m să
fie protejată cu un strat termoizolator (realizat din cărămidă plină având grosimea de 6 cm cu
utilizarea unui mortar cu argilă sau pâslă îmbibată cu soluţie de argilă, în două straturi, sau din
alt material incombustibil cu aceleaşi performanţe termoizolatoare şi acoperit cu tablă);
postamentul termoizolator trebuie să depăşească perimetrul sobei pe o distanţă de 0,25 m şi în
faţa focarului pe o distanţă de 0,50 m;
- pardoseala combustibilă de sub sobele care nu au picioare sau care au picioare mai
scurte de 0,25 m să fie protejată cu un strat termoizolator (realizat din cărămidă plină presată pe
două rânduri, dispuse pe lăţime, cu utilizarea unui mortar cu argilă sau alcătuit din alte materiale
incombustibile termoizolatoare echivalente termic).
181
elementele combustibile ale acoperişului şi zidăria coşului să fie mai mare de 3 cm; căpriorii sau
fermele care nu respectă această distanţă să fie rezemaţi pe juguri;
- la trecerea prin încăperi, zidăria coşurilor să fie bine întreţesută şi rostuită, bine umplută
cu mortar şi să nu se admită, sub nici un motiv, existenţa fisurilor în zidăria coşurilor;
- canalele de fum trebuie să fie, pe cât posibil, verticale; în cazuri excepţionale se admite
devierea laterală cu maxim 300; pereţii canalelor trebuie să fie netezi şi să aibă aceeaşi grosime
ca şi restul coşului;
- coşurile de fum să fie prevăzute cu uşiţe de curăţire; aceste uşiţe trebuie să fie executate
din materiale incombustibile şi să fie duble în pod; uşiţele din pod se vor amplasa la minim 1,20
m distanţă faţă de elementele combustibile ale acoperişului.
Racordarea sobelor cu canalele de fum din coşuri impune ca distanţa dintre suprafaţa
exterioară a canalelor de racordare şi planşeu sau pardoselă din material combustibil să fie:
- 0,50 m, dacă acestea sunt neprotejate;
- 0,30 m, dacă acestea sunt protejate.
Coşurile la clădirile cu învelitori combustibile trebuie să aibă înălţimea minimă de 0,80
m şi trebuie amplasate lângă coama acoperişului.
Scoaterea burlanelor din metal pe fereastră sau pe sub streşini este interzisă fără să fie
izolate de părţile combustibile ale construcţiei. Izolarea burlanelor se face pe o distanţă de 0,40
m de o parte şi alta a locului de trecere, prin lăsarea unei distanţe de cel puţin 0,15 m între faţa
exterioară a burlanului şi elementele combustibile, precum şi prin îmbrăcarea burlanului cu vată
de sticlă tencuită în strat de 0,05 m grosime sau un strat echivalent din azbest. Când acoperişul
este construit din material combustibil, nu este permisă scoaterea burlanului sub streaşină.
La sobele cu gaz trebuie să asigure îndeplinirea unor măsuri de protecţie la foc, precum:
- executarea coşurilor de evacuare a gazelor arse astfel încât să se asigure menţinerea
flăcării fără a putea fi stinsă de curenţii de aer;
- interzicerea racordării la coşurile metalice sau scoaterea de burlane prin ferestre, pe sub
streaşină etc..
Clădirile centralelor termice care utilizează ca agent termic apă caldă (având temperatura
0
sub 115 C) sau abur de joasă presiune (sub 0,7 bar) trebuie să aibă asociat gradul de rezistenţă la
foc I sau II, cu excepţia celor în care suprafaţa totală a cazanelor este maximum 450 m2 (cazul
clădirilor cărora le este asociat gradul de rezistenţă la foc III).
Încadrarea centralelor termice se face la categoria de pericol de incendiu D, spre
deosebire de încadrarea punctelor termice care se face la categoria de pericol de incendiu E.
Separarea sălilor pentru cazane ale centralelor termice de clădiri sau alte încăperi se face
prin pereţi şi planşee incombustibile cu rezistenţa la foc 90 min pentru pereţi şi respectiv 60 min
pentru planşee.
Separarea încăperilor în care se depozitează maximum 10 m3 lichide combustibile de
restul clădirii se face prin pereţi şi planşee fără goluri, având rezistenţa la foc 180 min pentru
pereţi şi 120 min pentru planşee.
Separarea încăperilor din centralele termice în care se depozitează maximum 20 m 3
combustibili în formă solidă de restul clădirii se face prin pereţi şi planşee fără goluri având
rezistenţa la foc 180 min pentru pereţi şi 120 min pentru planşee. La aceste încăperi ventilaţia
(mecanică sau naturală) trebuie realizată ca să nu provoace amestecuri de praf şi aer explozive.
Coşurile de evacuare a fumului vor fi prevăzute cu sisteme de reţinere a scânteilor (parascântei).
182
Canalele de fum se prevăd cu clapete de explozie (proiectate astfel încât să se deschidă,
în caz de explozie, înainte de a se depăşi limita de rezistenţă a zidăriei). Clapeta de explozie
trebuie să asigure o închidere etanşă şi se amplasează astfel încât să nu producă accidente la
deschidere.
Buncărele pentru combustibili solizi şi pâlniile pentru alimentarea instalaţiilor de ardere
se realizează din materiale incombustibile. Spaţul în care se amplasează buncărele ce au
capacitatea peste 2 m3 se separă de sala cazanelor prin pereţi şi planşee incombustibile, având
rezistenţa la foc 120 min. Comunicarea cu sala cazanelor se poate face prin uşi etanşe la foc 45
min.
Uşile centralelor termice trebuie să se deschidă în afară şi să conducă direct în spaţiul
principal de supraveghere a utilajelor sau direct spre exterior sau într-un spaţiu cu directă
legătură cu exteriorul şi care nu poate fi blocat. Scara principală de acces se execută din beton,
cu suprafaţa rugoasă, cu o înclinare sub 450 şi se prevede cu balustradă. Uşile de acces şi
evacuare nu trebuie să aibă praguri; în cazul în care pragurile nu pot fi evitate şi în cazul
pragurilor prevăzute la uşile încăperilor în care sunt amplasate rezervoare pentru combustibil
lichid (încăperi la care pragurile se prevăd în scopul limitării împrăştierii combustibilului în caz
de avarie), racordarea pragurilor respective cu pardoseala se face prin planuri înclinate cu panta
1:8 şi cu finisaj care să împiedice lunecarea persoanelor.
Uşile încăperilor anexe centralelor trebuie să se deschidă spre sala principală a centralei.
Compartimentele rezervate staţiilor de hidrofor sau posturilor de transformare comasate
cu centrala termică sunt prevăzute cu accese separate, direct din exterior.
Clădirile civile la care centralele termice sau punctele termice funcţionează împreună cu
staţiile de hidrofor pot avea o comunicare funcţională printr-un coridor comun. Acolo unde staţia
de hidrofor deserveşte instalaţia de stingere a incendiilor, uşile de comunicare cu coridorul
trebuie să aibă rezistenţa la foc 90 min.
Centralele şi punctele termice vor avea ferestre exterioare pentru ventilarea şi iluminarea
naturală a încăperilor.
Amplasarea centralelor termice cu capacităţi până la 100 kW care nu folosesc drept
combustibil gazul natural se poate face în încăperi fără ferestre exterioare, cu condiţia asigurării
aerului de combustie şi ventilării corespunzătoare a încăperii. La centralele termice la care
ventilarea nu se poate face în condiţii bune prin ferestre, se recomandă prevederea unor canale
speciale de ventilare.
Suprafeţele ferestrelor centralelor care utilizează combustibil gazos trebuie să satisfacă
condiţiile prevăzute de normativul pentru proiectarea instalaţiilor ce utilizează gaze naturale,
privind raportul dintre suprafaţa vitrată şi volumul sălii cazanelor (suprafaţa vitrată trebuie să fie
minimum 5% din volumul util al încăperii). Circuitul de alimentare al arzătoarelor cu gaze de la
cazanele ale căror instalaţii funcţionează cu o presiune de lucru mai mare de 5000 mmH2O
trebuie prevăzut cu un sistem de protecţie care să întrerupă rapid debitul de gaz când presiunea
scade sub limita la care flacăra poate deveni instabilă şi când flacăra de control se stinge.
Circuitul de alimentare al fiecărui arzător trebuie prevăzut cu două ventile montate în serie,
dintre care unul cu acţionare manuală. Poziţia ventilelor închis sau deschis trebuie marcată
vizibil.
Centralele termice cu combustibil lichid pot avea în interiorul sălii cazanelor un rezervor
pentru consumul zilnic cu capacitatea maximă de 2 m3. Acesta se montează lateral sau în spatele
cazanelor (nu deasupra) la minimum 2,5 m de injectoare. Rezervoarele pentru consumul zilnic se
prevăd cu conducte de preaplin, conducte de aerisire şi indicatoare de nivel. La aceste rezervoare
nu se permite instalarea de indicatoare de nivel din sticlă.
Depozitarea în exterior a combustibilului lichid se poate face în rezervoare care pot fi
atât supraterane, cât şi semiîngropate sau îngropate. Depozitele pentru combustibilul lichid având
maxim 30 m3 care sunt cu rezervoare îngropate se pot amplasa fără restricţii de distanţă faţă de
clădire. Depozitele mai mari, dar având cel mult 200 m3 se amplasează la minimum 15 m faţă de
183
clădire. Distanţa se poate reduce cu până la 25% pentru depozitele semiîngropate şi cu cel mult
50% pentru cele îngropate.
Amplasarea clădirilor centralelor termice funcţionând cu combustibil lichid sau gazos se
face cât mai aproape de centrul de greutate al consumatorilor, cu respectarea cerinţelor de
protecţie la foc faţă de vecinătăţi şi ţinând seama de condiţiile locale (direcţia vânturilor
dominante, poziţia coşurilor de fum faţă de clădirile din zonă), configuraţia terenului şi
posibilitatea extinderii în viitor.
Amplasarea clădirilor centralelor termice funcţionând cu combustibil solid se face, de
regulă, în afara zonei de locuit. Fac excepţie centralele termice folosind combustibil solid,
echipate cu cazane având capacitatea sub 70 kW, pentru care condiţiile de amplasare sunt
aceleaşi ca şi pentru cele care folosesc combustibil lichid sau gazos.
Centralele termice din ansamblurile clădirilor de locuit se prevăd, de regulă, în clădiri
independente sau alipite unora din clădirile deservite. În cazul alimentării locale cu căldură,
centralele termice se pot amplasa în interiorul clădirilor. Alegerea sau înglobarea într-o clădire a
centralei termice se face fără a afecta funcţionalitatea sau structura de rezistenţă a clădirii.
Centralele termice înglobate în clădiri, în mod obligatoriu, nu se amplasează:
- sub încăperi încadrabile la categoria de pericol la incendiu A sau B şi nu se alipesc
acestora;
- sub săli aglomerate şi căi de evacuare ale sălilor aglomerate, sub scene şi sub încăperi
cu aglomerări de persoane;
- sub încăperi de zi şi dormitoare ale colectivităţilor de copii de vârstă preşcolară, dacă se
utilizează gazul drept combustibil;
- sub săli de clasă, laboratoare sau săli de gimnastică din clădiri de învăţământul
elementar şi mediu;
- sub saloane cu bolnavi şi sub săli de operaţie, în clădiri de spitale sau cu caracter
spitalicesc;
- în interiorul clădirilor înalte (peste 28 m), exceptând porţiunile care nu ating această
înălţime.
Alegerea agentului termic pentru încălzirea centrală a clădirilor şi încăperilor cu pericol
la explozie sau incendiu (abur, apă caldă sau apă supraîncălzită, aer cald) se face în funcţie de
temperatura de aprindere a substanţelor din încăperile respective. Conductele şi corpurile de
încălzire trebuie să aibă temperatura pe feţele exterioare sub limitele care ar putea provoca
aprinderea substanţelor cu care pot veni în contact.
În încăperile închise se respectă distanţele de siguranţă între elementele neizolate ale
instalaţiei de încălzire şi materialele combustibile, astfel:
- 0,35 m, pentru agenţi încălzitori cu temperatura peste 1500C;
- 0,10 m, pentru agenţi încălzitori cu temperatura între 950C şi 1500C;
- 0,05 m, pentru agenţi încălzitori cu temperatura sub 950C.
Distanţa de la izolaţia termică a conductelor până la materialele combustibile trebuie să
fie de cel puţin 0,25 m.
Izolarea conductelor de abur sau apă supraîncălzită se face cu materiale incombustibile.
La trecerea conductelor sistemului de încălzire prin pereţi, golurile din pereţii
incombustibili se etanşează cu materiale incombustibile, asigurându-se o rezistenţă la foc egală
cu cea a peretelui.
La trecerea conductelor instalaţiilor de încălzire prin pereţi sau prin planşee executate din
materiale combustibile, acestea vor fi introduse în tuburi de protecţie şi vor fi izolate cu
materiale izolante incombustibile. Izolarea termică va fi executată astfel încât, în orice regim de
funcţionare a instalaţiilor, să nu fie posibilă aprinderea materialelor combustibile.
În spaţiile cu degajări de praf combustibil sau cu mediu de gaze combustibile, conductele
şi radiatoarele vor fi netede (fără aripioare).
Trecerea conductelor de termoficare prin canale sau prin alte spaţii închise, în care pot
apărea vapori inflamabili sau gaze combustibile, este interzisă. În localităţi cu distribuţie de gaze
184
naturale, pentru conductele sistemelor de încălzire montate direct în sol sau în canale de
protecţie, se vor lua măsuri de etanşare a acestora la intrarea sau ieşirea din subsolul clădirilor,
pentru a împiedica pătrunderea în clădiri a gazelor naturale infiltrate în solul înconjurător; de
asemenea, în aceste situaţii, se vor etanşa toate trecerile instalaţiei de încălzire prin planşeul de
sub parter, precum şi eventualele planşee intermediare aflate sub cota solului, pentru evitarea
pătrunderii gazelor în interiorul clădirilor.
Se prevăd răsuflători pe traseul conductelor sistemelor de încălzire, la intrarea sau ieşirea
din clădire a conductelor sistemelor de încălzire montate direct în sol sau în canale de protecţie,
dacă între acestea şi conducta de gaze este o diferenţă mai mică de 5,0 m.
Centralele termice se dotează cu mijloace de primă intervenţie în caz de incendiu şi se
echipează cu instalaţii de stingere a incendiilor, în conformitate cu reglementările tehnice.
În centralele termice cu combustibil lichid şi gazos, în sala cazanelor, se prevăd
stingătoare cu pulbere şi CO2, amplasate câte unul la fiecare 100 m2.
Sub injectoarele cu combustibil lichid se prevăd tăvi etanşe din tablă umplute cu nisip,
pentru evitarea împrăştierii pe pardoseală a eventualelor pierderi de combustibil.
În centralele termice cu combustibil solid, în sala cazanelor, se prevăd hidranţi interiori
de incendiu, dacă aceasta este amplasată într-o construcţie echipată cu asemenea instalaţii.
Locurile cu pericol la incendiu sau explozie se marchează cu indicatoare de avertizare.
Depozitele pentru combustibil se dotează cu mijloace de primă intervenţie. După caz, se
echipează cu instalaţii de semnalizare a incendiului în camera rezervoarelor pentru combustibil
lichid.
Fluidizarea prin încălzire a combustibilului se va face numai cu abur de joasă presiune
sau apă caldă, interzicându-se utilizarea focului deschis.
Instalaţiile pentru gaze naturale, figura 8.6, se prevăd cu robinet de incendiu pe conducta
de alimentare (de la care se poate opri integral furnizarea gazului, când este cazul), la intrarea în
clădirea pe care o deservesc și la o înălţime maximă de 1,8 m.
186
- pe stâlpi metalici sau din beton destinaţi acestui scop sau scopului susţinerii
conductelor pentru gaze naturale împreună cu conductele pentru alte instalaţii.
Trecerea conductelor este interzisă prin:
- spaţii neventilate sau închise cu rabiţ sau alte materiale;
- trecerea conductelor de gaze naturale având îmbinări fixe sau demontabile prin
debarale, cămări şi altele asemenea, dacă acestea nu sunt ventilate;
- coşuri şi canale de ventilare;
- puţuri şi camere pentru ascensoare;
- încăperi cu mediu corosiv sau cu degajare de noxe;
- încăperi cu umiditate pronunţată;
- încăperi în care se păstrează materiale inflamabile;
- toalete;
- subsoluri tehnice şi canale tehnice;
- ghene sau nişe comune mai multor niveluri, în care sunt montate conducte pentru alte
instalaţii, inclusiv sub deschiderile inferioare ale acestora;
- poduri neventilate ale clădirilor;
- locuri greu accesibile în care întreţinerea normală a conductelor nu poate fi asigurată;
- depozite sau încăperi pentru depozitare (cu respectarea prevederilor P 118-99);
Montarea conductelor înglobate în elementele de construcţii ale pardoselii (şapă) este
interzisă.
Dotarea cu mijloace tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor a incintelor staţiilor şi
posturilor de reglare şi măsurare (PRM), precum şi a celor în care există instalaţii pentru
utilizarea gazelor naturale se face potrivit normelor specifice privind dotarea.
Amplasarea mijloacelor de stingere a incendiilor se face la loc vizibil, uşor accesibil şi se
verifică la termenele prevăzute în instrucţiunile date de furnizor.
Personalul prezent la producerea incendiului în instalaţiile de gaze naturale închide, în
primul rând, robinetul de incendiu şi apoi procedează la stingerea incendiului, concomitent cu
anunţarea pompierilor; în cazul în care nu poate opri alimentarea cu gaze naturale şi, pentru a
preveni crearea de acumulări de gaze naturale (care ar putea fi urmate de explozii), până la
sosirea pompierilor procedează numai la răcirea zonelor învecinate, fără stingerea flăcării de gaz.
Instalaţiile pentru gaze petroliere lichefiate (GPL), figura 8.7, se prevăd cu robinet de
incendiu pe conducta de alimentare (de la care se poate opri integral furnizarea gazului, când este
cazul), la intrarea în clădirea pe care o deservesc și la o înălţime maximă de 1,8 m.
Utilizarea gazelor petroliere lichefiate este permisă:
- numai în clădiri neracordate la reţeaua de distribuţie a altor gaze combustibile şi de la
un singur sistem de alimentare (cu recipiente fixe sau recipiente mobile).
- în încăperi de la parter, etaj şi demisol dotate cu instalaţii automate de detectare a
scurgerilor GPL şi electrovană de închidere a instalaţiei în cazul prezenţei scurgerii gazului.
Încăperile în care se instalează butelii sau aparate pentru utilizare vor avea cel puţin o
fereastră spre exterior. Pentru fiecare 1 m3 volum al încăperii se va prevedea 0,05 m2 suprafaţă
vitrată (această regulă nu se aplică halelor industriale).
Volumul minim al încăperii în care se instalează aparate pentru utilizare ce funcţionează
cu GPL este 18,0 m3; pentru bucătării, băi şi oficii, se admite ca volumul minim să fie 7,5 m3.
187
Figura 8.7 Schema unui sistem de alimentare cu gazelor petroliere lichefiate (GPL)
Volumul minim al încăperii în care se instalează aparate pentru utilizare cu flacără liberă
(neracordate la coş) se stabileşte în funcţie de debitul instalat:
- 10,0 m3 pentru fiecare 0,5 kg/h debit instalat;
- 7,5 m3 pentru fiecare 0,5 kg/h debit instalat, în cazul bucătăriilor şi oficiilor.
Interzicerea instalării aparatelor pentru utilizare ce funcţionează cu GPL se aplică la:
- încăperile unde se depozitează materiale şi substanţe inflamabile explozive sau în
încăperi încadrate la categoriile de pericol la incendiu A sau B;
- spaţii de acces şi evacuare (casa scării, coridoare, pivniţe), precum şi în poduri;
- garaje;
- încăperi cu volumul sub 18,0 m3 şi băi, indiferent de volumul lor; în acestea nu sunt
admise aparate pentru:
- prepararea instantanee a apei calde de consum;
- încălzirea centrală sau locală prevăzute cu arzător atmosferic şi rupere a tirajului,
chiar dacă au termostat pentru coş; fac excepţie de la condiţiile prevăzute mai sus
aparatele pentru utilizare care au agrement tehnic de funcţionare în alte condiţii, la care,
prin tubulatura etanşă, se asigură accesul din exterior al aerului necesar arderii şi
evacuarea în exterior a gazelor arse (cu focar etanş).
Numărul maxim al buteliilor cu GPL permis spre utilizare:
- în cazul consumatorilor casnici: 2 butelii de 26 l într-o încăpere;
- în cazul altor consumatori (agenţi economici şi instituţii):
- 6 butelii pe nivel, cu capacitatea totală maximă de 156 l;
- 3 butelii într-o încăpere, cu capacitatea totală maximă de 78 l.
Aceptarea instalării în încăperi (exceptând depozitele) a buteliilor cu GPL se face dacă
volum încăperii este minimum:
- 10,0 m3 pentru fiecare butelie, chiar dacă aparatele pentru utilizare pe care le
alimentează vor fi instalate în alte încăperi;
- 7,50 m3 pentru cazul utilizării unei singure butelii în bucătării şi oficii.
Amplasarea buteliilor cu GPL este interzisă:
- în locuri în care sunt supuse acţiunii directe a razelor solare, în încăperi cu mediu
corosiv sau temperatură peste 350C;
- în aceeaşi încăpere cu butelii pentru alte gaze ce pot produce, în amestec, reacţii
periculoase.
Amplasarea buteliilor cu GPL este permisă dacă se respectă următoarele distanţe minime
de siguranţă faţă de aparatele pentru utilizare şi corpurile de încălzire (distanţa se măsoară pe
orizontală de la peretele aparatului pentru utilizare sau corpului de încălzire până la racordul
portfurtun al regulatorului de presiune):
- 1,0 m, când temperatura suprafeţei exterioare a aparatului pentru utilizare sau corpului
de încălzire nu depăşeşte 1200C; distanţa se va măsura pe orizontală de la peretele aparatului
pentru utilizare sau corpului de încălzire până la racordul portfurtun al regulatorului de presiune;
188
- 2,0 m, când temperatura suprafeţei exterioare a aparatului pentru utilizare sau corpului
de încălzire este 120÷3000C;
- 5,0 m, când temperatura suprafeţei exterioare a aparatului pentru utilizare sau corpului
de încălzire depăşeşte 3000C, sau când flacăra radiază direct asupra buteliei; în cazul când butelia
se amplasează la o distanţă de peste 1,0 m de aparatul pentru utilizare, racordarea se va face prin
conductă metalică sau tub special pentru racord, omologat şi agrementat tehnic pentru această
utilizare.
Amplasarea buteliilor şi aparatelor pentru utilizare pe căile de circulaţie din clădiri nu
este permisă.
Legarea aparatelor pentru utilizare şi arzătoarelor ce funcţionează cu GPL se face la coş;
fac excepţie aparatele şi arzătoarele cu flacără liberă (maşini de gătit, reşouri, becuri de laborator
etc.) care pot fi instalate în bucătării, oficii, laboratoare şi hale industriale ventilate; este interzisă
utilizarea aparatelor cu flacără liberă în băi.
Asigurarea aerului necesar arderii în încăperile în care funcţionează aparate pentru
utilizare sau arzătoare ce funcţionează cu GPL se face cu prize realizate în pereţii exteriori;
golurile de acces pentru aerul de combustie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă secţiunea liberă totală cel puţin 6 cm2 pentru fiecare 1000 Kcal/h instalate, dar
minimum 100 cm2;
- să fie amplasate în partea de jos a încăperii, la maximum 10 cm de la pardoseală;
- să nu fie prevăzute cu dispozitive de închidere şi să fie protejate cu plasă din sârmă cu
ochiuri de 1 cm2, montată pe faţa exterioară a peretelui.
La clădirile existente, în încăperile în care funcţionează aparate pentru utilizare fără
canale de evacuare a gazelor arderii se prevăd două goluri, fiecare cu secţiunea minimă de 100
cm2, unul la partea de jos pentru intrarea aerului iar celălalt la partea de sus a peretelui exterior
pentru evacuarea gazelor arderii.
Realizarea canalelor de ventilare în toate încăperile în care se instalează aparate cu
flacără liberă, pentru evacuarea gazelor arderii se face conform STAS 6729/1, 2.
Racordarea canalelor de ventilare se face la partea superioară a încăperilor, cât mai
aproape de plafon, fără dispozitive de închidere sau reglaj. Evacuarea gazelor arderii de la
instalaţiile de uz public sau industrial se face prin ventilare naturală sau mecanică, astfel încât să
nu se depăşească concentraţia maximă admisă a noxelor din aer.
Evacuarea gazelor arderii din bucătării şi oficii, la clădirile cu mai multe niveluri, se face
prin tiraj natural sau mecanic, prin canale colectoare comune. Se acordă o atenţie deosebită
etanşeităţii nodurilor de legare a canalelor individuale la canalul colector. Dimensionarea se va
face conform STAS 6724 şi STAS 6793.
Proiectarea coşurilor, în cazul folosirii aparatelor prevăzute cu evacuare a gazelor arderii
la coş, se face conform STAS 6793.
La fiecare canal de fum se racordează un singur aparat pentru utilizare. La clădirile cu
mai multe niveluri se poate adopta soluţia de legare la coşuri comune a mai multor aparate
pentru utilizare, situate la etaje diferite; este obligatoriu ca:
- fiecare aparat să fie legat la un canal de evacuare individual, acesta având o înălţime
egală cu cea a unui nivel;
- intrarea canalelor individuale în coşul comun să se facă sub un unghi minim de 145C0;
- secţiunea coşului comun să poată evacua în condiţii de totală siguranţă debitele
însumate de gaze ale arderii de la aparatele pentru utilizare racordate;
- înălţimea coşului comun, măsurată de la baza ultimului canal individual de evacuare a
gazelor, să fie minimum 5 m;
- dispozitivul de protecţie prevăzut la capătul coşului de fum să nu obtureze sau să
reducă secţiunea de evacuare, asigurând stabilitatea evacuării gazelor arderii.
Aparatele pentru utilizare se amplasează în apropierea coşului de evacuare a gazelor
arderii. Racordurile dintre aparatele pentru utilizare a GPL şi coşurile de evacuare a gazelor
189
arderii, executate cu burlane din tablă metalică, rigide sau flexibile, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- secţiunea să fie cel puţin egală cu secţiunea de la ieşirea gazelor din aparat;
- să nu fie dispozitive de închidere sau strangulare pe circuitul evacuării gazelor arderii;
- porţiunea verticală să nu fie sub 0,4 m sau să fie de 3 ori diametrul racordului la ieşirea
din aparatul pentru utilizare;
- panta către coş să fie minimum 8%, dacă lungimea racordului depăşeşte 1 m;
- burlanele să se introducă unul în altul, în sensul curgerii gazelor de ardere;
- distanţa de la aparatul pentru utilizare până la coş să fie maximum 5 m;
- canalul să fie izolat termic, dacă lungimea racordului depăşeşte 3 m;
- schimbările direcţiei să nu fie executate sub unghiuri mai mici de 900;
- racordurile să fie uşor demontabile;
- intrarea racordului în coşul de evacuare să se facă la minimum 50 cm de baza acestuia
şi să nu depăşească faţa interioară a peretelui coşului.
Este interzisă:
- traversarea mai multor încăperi de către racordul la coşul de fum, cu excepţia canalelor
etanşe, îmbinate prin sudură;
- evacuarea gazelor de ardere în podurile caselor, în canalele de ventilare sau prin pereţii
exteriori; de la acest din urmă caz se exceptează aparatele pentru utilizare omologate sau
agrementate tehnic, prevăzute din fabricaţie cu dotări pentru evacuare;
- montarea dispozitivelor de închidere sau obturare a secţiunii de ieşire a gazelor arderii
la aparatele pentru consumul individual (sobe, maşini de gătit, radiatoare etc.).
În instalaţiile pentru utilizare GPL sunt admise numai aparate pentru utilizare şi arzătoare
standardizate, omologate sau cu agrement tehnic, în conformitate cu prevederile legislaţiei în
vigoare. Pe fiecare aparat pentru utilizare sau arzător se înscriu, de către producător, următoarele
caracteristici tehnice: presiunea de utilizare şi debitul de GPL.
Arzătoarele şi accesoriile trebuie să corespundă capacităţii termice a aparatelor pentru
utilizare pe care le deservesc.
Instalarea aparatelor pentru utilizare şi arzătoarelor implică respectarea instrucţiunilor
elaborate de producătorii acestora. Aparatele pentru utilizare cu flacără liberă şi cu presiunile
nominale 20 mbar şi 30 mbar pot fi racordate cu furtun din cauciuc STAS 3078, cu lungimea
maximă 1,1 m sau tub special pentru racord omologat şi agrementat tehnic pentru această
utilizare; furtunul are traseul vizibil şi nu trece dintr-o încăpere în alta.
Racordarea aparatelor pentru utilizare cu flacără liberă şi cu presiunea nominală peste 30
mbar se poate face cu furtun din cauciuc cu inserţii textile (lungimea maximă 1,1 m) sau tub
special de racord omologat şi agrementat tehnic pentru această utilizare; pe furtun nu se admite
intercalarea de fitinguri şi armături.
Portfurtunul aparatului are acelaşi diametru ca portfurtunul regulatorului de presiune. În
toate cazurile, furtunul se asigură cu coliere la ambele capete, cu excepţia celor prevăzute cu
racord olandez.
Alegerea traseelor de conductele pentru GPL impune prioritatea condiţiilor de siguranţă
faţă de oricare alte condiţii: conductele se montează aparent pe pereţi, fixate cu brăţări metalice
(se evită fixarea de plafon).
La trecerea prin pereţi sau planşee, conductele se introduc în tuburi de protecţie. Spaţiul
dintre conducta şi tubul de protecţie se etanşează, cu excepţia spaţiului din tuburile spre
exteriorul construcţiei.
Trecerea conductelor este interzisă prin:
- coşuri şi canale de ventilare;
- încăperi neventilate şi spaţii închise cu rabiţ sau alte materiale;
- puţuri şi camere pentru ascensoare;
- încăperi cu mediu corosiv sau cu degajare a noxelor;
- încăperi cu umiditate pronunţată;
190
- încăperi în care se păstrează materiale inflamabile;
- cămări pentru păstrat alimente;
- subsoluri, subsoluri tehnice şi canale termice;
- poduri ale clădirilor;
- toalete;
- locuri greu accesibile, în care întreţinerea normală a conductelor nu poate fi asigurată.
Când trecerea conductelor prin încăperi cu umiditate pronunţată sau atmosferă corosivă
nu poate fi evitată, conductele vor fi protejate prin vopsire cu lacuri anticorosive. Se interzice
punerea la pământ a aparatelor/echipamentelor prin conducta instalaţiei pentru utilizare.
Pe racordul metalic al aparatelor pentru utilizare, înainte de racordul olandez, se
montează un robinet de siguranţă.
Pe conducta de racord la un arzător alimentat cu GPL prin furtun se vor monta un robinet
de manevră şi unul de siguranţă.
Se montează dispozitive de siguranţă în cazul stingerii necontrolate a flăcării în toate
situaţiile care necesită acest lucru.
Bibliografie
1. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ordinul nr. 163 din
28.02.2007.
2. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor, indicative P 118-99, IPCT-SA, Bucureşti,
1999.
3. ***, Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de ventilare şi
climatizare", indicativ I.5-(1998/)2010, București, 2010.
4. ***, Normativ pentru proiectarea şi execuţia sistemelor de alimentarea cu gaze petroliere
lichefiate (GPL), I.31/99.
5. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire centrală indicativ I.13-
(2002/)2015.
6. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice aferente clădirilor,
indicativ I.7-2011.
7. ***, Norme tehnice pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale,
(2004/)2018.
191
192
PRELEGERE 9 (Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
Principalele mijloace tehnice pentru contracararea efectelor incendiilor, după rolul lor
în asigurarea protecţiei construcţiilor, instalaţiilor tehnologice, amenajărilor şi utilizatorilor la
incendii, pot fi grupate astfel:
- pentru echiparea construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi platformelor amenajate:
- instalaţii pentru stingerea incendiilor;
- stingătoare şi alte aparate pentru stins incendii;
- utilaje, unelte şi alte mijloace pentru intervenţie la incendii;
- pentru dotarea serviciilor pentru intervenţia la incendii:
- autospeciale pentru stingerea incendiilor;
- autospeciale auxiliare pentru intervenţie;
- nave pentru stingerea incendiilor;
- trenuri pentru stingerea incendiilor;
- aeronave pentru stingerea incendiilor;
- motopompe şi alte utilaje;
- ambulanţe şi autosanitare;
- pentru întreruperea proceselor arderii şi/sau protecţia celor din apropierea focarului:
- produse pentru stingere;
- agenţi neutralizatori speciali;
- pentru protecţia personalului de intervenţie:
- echipament pentru protecţie:
- la temperatură, şocuri mecanice şi umiditate;
- mijloace pentru protecţia căilor respiratorii;
- accesorii pentru siguranţă;
- accesorii pentru protecţie la electrocutare;
- mijloace pentru iluminat;
- aparatură pentru comunicaţii;
- echipament, aparatură, vaccinuri şi instrumentar pentru protecţie specială
împotriva efectelor agenţilor chimici, radioactivi sau biologici;
- aparatură pentru detectarea concentraţiilor explozive sau a prezenţei unor
substanţe nocive.
Pentru tipurile construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi amenajărilor care nu se
încadrează în prevederile reglementărilor tehnice şi normelor specifice se recomandă verificarea
necesităţii şi oportunităţii echipării şi dotării acestora cu mijloace tehnice pentru contracararea
efectelor incendiilor, prin analiză sau prin elaborarea unui scenariu de securitate la incendiu.
197
9.1 Instalaţii pentru detectarea şi semnalizarea incendiilor
(Normativ privind securitatea la incendiu a construcțiilor, partea 3-instalații de
detectare, semnalizare și avertizare, P118/3-2015)
Generalităţi
198
Figura 9.1 Schema funcţională a unei instalaţii pentru detectarea şi semnalizarea incendiilor
Clasificarea detectoarelor
Detectoarele pentru incendii (figura 9.2) sunt dispozitive care au rolul de transmitere, la
centrala de semnalizare, a sesizării oricărui incendiu izbucnit în zona lor de supraveghere.
Clasificarea detectoarelor se poate face după principiile funcţionării lor şi după natura
fenomenelor însoţitoare; astfel, acestea sunt pentru:
- detectarea temperaturii, care reacţionează la efectele căldurii degajate la iniţierea
incendiului; ele se utilizează la semnalizarea incendiilor care eliberează multă căldură în faza
iniţială; acestea pot fi:
199
- detectoare termostatice, care reacţionează la atingerea unor temperaturi
prestabilite (500C sau 750C); aceste detectoare sunt indicate a fi utilizate la incendiile cu
evoluţie rapidă;
- detectoare termodiferenţiale, care reacţionează la variaţia prestabilită a
temperaturii (eludează temperatura iniţială, declanşând numai sub efectul depăşirii unui
interval al temperaturii);
- detectoare velocimetrice, care reacţionează la creşterea temperaturii pe unitatea
de timp (creşterea se exprimă în grade/minut; variaţiile normale de temperatură sunt
cuprinse între 20C şi 200C);
- detectoare termoelectrice, care funcţionează pe baza efectului termoelectric
(variaţia unei măsuri electrice: tensiune, intensitate);
- detectarea flacării, care reacţionează instantaneu în prezenţa unei flăcări, dacă nu este
prea mare distanţa la care aceasta se manifestă; principiul funcţionării are la bază transformarea
energiei luminoase în semnale electrice; aceste detectoare au dat rezultate bune la protejarea
instalaţiilor tehnologice amplasate în aer liber;
- detectarea fumului, care reacţionează la prezenţa fumului şi produselor arderii
dispersate în aer; ele sunt utilizate pentru semnalizarea incendiilor materialelor combustibile
care, în faza iniţială, degajă mult fum şi gaze, precum şi în cazul arderilor mocnite; acestea sunt
utilizate, în mod special, pentru protecţia vieţii oamenilor şi pot fi:
- detectoare cu cameră de ionizare, în care, odată cu intrarea fumului, se modifică
rezistenţa circuitului unde este inseriată camera de ionizare, figura 9.3;
- detectoare cu celule fotoelectrice (sensibile la culoarea închisă a fumului,
specifică arderii cauciucului, PVC-ului, hidrocarburilor etc.) sau cu sisteme bazate pe
efectul Tyndall (sensibile la culoarea deschisă a fumului).
200
Figura 9.3 Detector cu cameră de ionizare
În toate construcţiile unde există pericolul scăpărilor şi acumulării gazelor sau vaporilor
inflamabili se vor monta şi detectoare pentru concentraţia vaporilor sau gazelor care, în anumite
concentraţii, pot deveni periculoase (explozive sau toxice); aceste detectoare trebuie să
avertizeze la atingerea a 20% din limita inferioară de explozie.
201
Figura 9.4 Centrale pentru semnalizarea incendiilor
(www.portlelectric.ro)
Generalităţi
Sistemul protecţiei active la incendii sau controlul activ al incendiilor este asigurat şi
prin echiparea construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi amenajărilor cu instalaţii pentru
stingerea incendiilor: hidranţi exteriori şi interiori, instalaţii cu sprinklere, instalaţii cu
drencere, precum şi cu instalaţii cu apă pulverizată, spumă, pulberi, gaze inerte şi hidrocarburi
halogenate (haloni) sau înlocuitori de haloni.
Cele mai răspândite instalaţii pentru stingerea inendiilor sunt cele cu apă. Apa este cel
mai important şi răspândit agent pentru stingere, este ieftină, la dispoziţie în cantităţi
îndestulătoare, uşor de utilizat şi nu prezintă o ameninţare pentru mediul înconjurător. Eficienţa
apei în stingerea unui incendiu constă în capacitatea de absorbţie căldurii.
Generalităţi
Hidrantul este o armătură care permite racordarea liniilor de furtun la conducta pentru
alimentare cu apă şi pentru debitarea acesteia.
203
Hidranţi exteriori
Hidrantul exterior din instalațiile pentru stingerea incendiilor este mijloacul principal
pentru realizarea stingerii incendiilor cu apă; acesta, în funcţie de modul în care este prevăzut a fi
montat, poate fi:
- subteran (figura 9.6a);
- suprateran/de suprafaţă (figura 9.6b).
Incintele civile şi industriale se prevăd, uzual, cu hidranţi exteriori, excepţie făcând unele
clădiri cu pericol redus la incendiu, care au dimensiuni şi capacităţi mici.
Reţelele pentru apă ce alimentează hidranţii se execută, de regulă, comune cu cele pentru
apa de uz menajer și/sau industrial, putând fi:
- pentru înaltă presiune, situaţie în care stingerea incendiilor se poate face direct de la
hidranţi;
- pentru joasă presiune, situaţie în care stingerea incendiilor se poate face numai cu
ajutorul unor pompe mobile pentru incendiu (motopompe sau autopompe); reţelele pentru joasă
presiune trebuie să asigure, pe timpul incendiului, minimum 7 mH2O presiune liberă la hidrant.
Presiunea în reţelele pentru incendiu, inclusiv în cele pentru joasă presiune, se asigură cu
ajutorul rezervoarelor aplasate la înălţime, instalaţiilor pentru hidrofor sau staţiilor pentru
pompare.
Reţelele conductelor se proiectează, de regulă, în sistem inelar.
Amplasarea hidranţilor exteriori:
- se va face ca să acopere toate punctele spaţiulului pe care îl deservesc, având în vedere
faptul că raza acţiunii hidrantului (după lungimea furtunului folosit) nu poate depăşi 120 m în
cazul reţelelor pentru înaltă presiune şi 150 m în cazul reţelelor pentru joasă presiune;
- se stabileşte în funcţie de utilajele pentru protecţie la incendii din dotare şi ipotezele
pentru stingere stabilite;
- se face în lungul drumurilor şi se amplasează la maximum 100 m distanţă unul de altul;
când debitul incendiului este sub 20 litri/s, se admite ca distanţa să fie majorată până la 120 m;
- nu se recomandă să se facă pe partea carosabilă a drumurilor;
- în cazul reţelelor pentru joasă presiune se face la cel mult 2 m faţă de marginea părţii
carosabile a drumului;
- în cazul reţelelor pentru înaltă presiune, se poate face la distanţe peste 2 m faţă de
marginea părţii carosabile a drumului;
204
- nu se face sub 5 m faţă de zidurile clădirilor şi sub 10 m ÷ 15 m faţă de obiectele care
radiază intens căldură în situaţia incendiului.
Hidranţi interiori
Hidrantul interior din instalațiile pentru stingerea incendiilor este format dintr-un
robinet cu ventil tip colţar (cu corpul din alamă sau fontă, având, uzual, 50 mm diametrul
hidrantului) și un echipament de serviciu, pentru formarea, dirijarea şi împrăştierea jetului apei
(furtun cu racorduri mobile la capete şi ţeavă de refulare).
Echipamentul pentru serviciu cu furtun plat (figura 9.7): este curent utilizat pentru
hidranţii interiori, este flexibil şi are dimensiuni de 50 mm, cazuri în care el se păstrează uscat şi
racordat sau nu la robinet; lungimea nominală a furtunului plat nu trebuie să depăşească 20 m;
țeava pentru refulare are la un capăt diametrul egal cu diametrul furtunului la care se racordează
şi la celălalt capăt un ajutaj tronconic cu orificiul de 14 mm ÷ 20 mm ce serveşte la formarea
jetului.
Echipamentul pentru serviciu cu furtun semirigid (figura 9.8): este utilizat pentru
hidranţii interiori, are, de regulă, diametre de 25 mm sau 33 mm şi se află permanent sub
presiune. Hidrantul, cuplat permanent cu furtunul şi duza pentru refulare, permite o manevrare
rapidă şi uşoară, nefiind, în mod obligator, necesară derularea completă a furtunului pentru
acordarea intervenţiei. Lungimea maximă a furtunului semirigid este de 30 m.
Echiparea cu hidranţi interiori pentru incendiu se face la:
- construcţiile închise încadrabile în categoria de importanţă excepţională sau deosebită
(A sau B), oricare ar fi aria construită sau desfăşurată şi numărul nivelurilor;
- construcţiile civile (publice) cu aria construită peste 600 m2 şi peste 4 niveluri
supraterane, cu excepţia imobilelor pentru locuit;
- clădirile înalte şi foarte înalte, precum şi la construcţiile cu săli aglomerate, oricare ar fi
destinaţia, aria construită şi numărul nivelurilor;
- construcţiile pentru producţie sau depozitare încadrabile în categoria de pericol la
incendiu A, B sau C cu arii peste 750 m2 şi densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m2;
- depozitele cu stive înalte pentru produse combustibile (peste 6 m înălţime) şi densitatea
sarcinii termice peste 420 MJ/m2, oricare ar fi aria construită;
- construcţiile civile sau spaţiile publice (cu excepţia locuinţelor) pentru producţie şi/sau
depozitare subterane cu aria desfăşurată peste 600 m2;
- parcajele sau garajele subterane adăpostind peste 10 autoturisme şi cele supraterane
închise având peste două niveluri.
205
Figura 9.8 Hidranţi interiori echipaţi cu furtun semirigid
206
Robinetul hidrantului pentru incendiu, împreună cu echipamentul pentru serviciu, format
din furtun, tambur cu suportul său şi dispozitivele pentru refulare a apei, se montează într-o cutie
specială, amplasată în nişă sau firidă în zidărie, la înălţimea de 0,80 m ÷ 1,50 m de la pardoseală.
207
Pentru protecţia încăperilor unde temperatura nu scade sub 40C se utilizează instalaţii cu
sprinklere în sistemul cu apă, la care reţeaua conductelor este permanent plină cu apă sub
presiune (figura 9.9).
Pentru încăperile neîncălzite unde temperatura poate scade sub 40C se utilizează instalaţii
cu sprinklere speciale, în sistemul cu aer, având reţeaua conductelor după ACS umplută cu aer
sau azot comprimat la 1,8 daN/cm2 ÷ 2,0 daN/cm2, iar conducta până la ACS cu apă sub
presiune.
Elementul principal al acestor instalaţii pentru dispersarea apei îl constituie capul
sprinklerului, dispozitiv care se declanşează individual funcţie de temperatura mediului ambiant.
El asigură dispersarea apei sub forma picăturilor, acţionând asupra ariei incendiate. După
elementul ce asigură declanşarea, capetele sprinkler utilizate curent sunt din categoriile:
- cu aliaj fuzibil (figura 9.10a), având clasa de declanşare evidenţiată prin culoarea
elementului fuzibil: necolorat pentru 68/740C, alb pentru 93/1000C, albastru pentru 1410C,
galben pentru 1820C şi roşu pentru 2270C;
- cu bulb (figura 9.10b), cu orificiul închis prin intermediul unei fiole umplute cu un
lichid având coeficientul dilatării ales după temperatura de declanşare; uzual temperatura de
declanşare este evidenţiată prin culoarea lichidului: portocaliu pentru 570C, roşu pentru 680C,
galben pentru 790C, verde pentru 930C, albastru pentru 1410C, mov pentru 1820C şi negru pentru
2040C/2600C;
- cu control automat al debitului, tip Flow Control sau On/Off (figura 9.10c), concepute
ca să se poată deschide sau închide succesiv (comandate printr-un element termosensibil
bimetalic), după temperatura mediului ambiant; în situaţia incendiului, sprinklerele vor acţiona
automat, funcţionarea capului sprinkler pentru debitare putând înceta (atunci când nu mai este
necesar) în mod independent de cea a restului sprinklerelor; sprinklerele uzuale sunt: cele care
utilizează (pe lângă elementul bimetalic) un sistem cu aliaj fuzibil (figura 9.12c1) şi cele care
utilizează un bulb din sticlă (figura 9.12c2).
Indiferent de tipul capului pentru debitare, între temperatura mediului ambiant şi
temperatura pentru declanşare a sprinklerului trebuie să existe o diferenţă de 150C ÷ 200C
(maxim 500C).
În multe ţări (inclusiv S.U.A., Canada şi ţările Comunităţii Europene) se utilizează şi aşa
numitele sisteme sprinkler cu preacţionare (Preaction Systems), la care reţeaua după ACS este
plină cu aer (aflat sub presiune sau nu) şi capetele sprinkler sunt dublate cu un sistem cu
detectoare pentru incendiu, instalate în acelaşi spaţiu protejat. Un eventual incendiu va fi sesizat
mai întâi prin intermediul detectoarelor, care transmit semnalul la centrala de comandă şi
semnalizare care va activa (electric, pneumatic sau hidraulic) deschiderea supapei unei staţii
centrale pentru stingere ce va permite admisia apei în reţea până la capetele sprinkler. În cazul
unui incendiu real (şi nu al unei alarme false care, uzual, poate să apară atât în cazul instalaţiilor
cu sprinklere, cât şi al sistemelelor pentru detectare-semnalizare obişnuite) sprinklerele din zona
afectată declanşează şi refulează apa asupra focarului.
Sistemele cu preacţionare sunt indicate a fi utilizate unde există bunuri care se pot
deteriora în contact cu apa pătrunsă în spaţiul protejat în urma declanşării accidentale a unui cap
sprinkler, a unei neetanşeităţi sau a unei avarii în reţeaua conductelor.
Montarea sprinklerelor se face, de regulă, perpendicular pe suprafaţa protejată; acestea se
amplasează sub plafon şi, după caz, la nivelurile intermediare (sub pasarele, în spaţiul dintre
tavanul fals şi planşeu sau dintre rafturi etc.).
În cazul în care sub sprinklere există obstacole care pot influenţa dispersarea apei, se
impune montarea unor sprinklere suplimentare.
208
a. sprinkler cu aliaj fuzibil
b. sprinkler cu bulb
c1. c2.
c. sprinkler cu control automat al debitului tip Flow Control sau On/Off
209
- platourile de filmare amenajate şi închise, studiourile de televiziune şi scenele
amenajate cu arii mai mari de 150 m2, inclusiv buzunarele, depozitele şi atelierele anexă ale
acestora;
- construcţiile de producţie încadrate în categoria de pericol de incendiu A sau B cu aria
construită peste 2000 m2 şi cu densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m2;
- clădirile publice cu aria mai mare de 1250 m2 şi densitatea sarcinii termice peste
840MJ/m2, cu excepţia locuinţelor;
- construcţiile (încăperile) destinate depozitării materialelor combustibile cu aria
construită mai mare de 750 m2 şi densitatea sarcinii termice peste 1680 MJ/m2;
- depozitele cu stive înalte, peste 6 m înălţime, şi densitatea sarcinii termice mai mare de
420 MJ/m2;
- garajele şi parcajele subterane pentru mai mult de 10 autoturisme, precum şi cele
supraterane închise cu mai mult de 3 niveluri; fac excepţie parcajele subterane puternic ventilate
natural, cât şi parcajele subterane cu maxim 100 autoturisme şi cu maximum două niveluri de
parcare, aferente clădirilor de locuit care nu sunt clădiri înalte şi foarte înalte sau cu săli
aglomerate, prevăzute cu instalaţie de detectare şi semnalizare a incendiilor şi instalaţie de
evacuare a fumului prin tiraj mecanic cu debit de 900 m3/h pentru fiecare autoturism.
Această enumerare nu are caracter limitativ, investitorii putând prevedea instalaţii cu
sprinklere şi în alte cazuri, în funcţie de riscul la incendiu, când caracteristicile şi importanţa
bunurilor protejate o cer.
Nu se prevăd instalaţii automate pentru stingere cu sprinklere în cazurile în care apa nu
este indicată ca substanţă pentru stingere: la depozitele frigorifice sau în cazul stingerii
incendiului cu substanţe speciale (gaze inerte, spumă, abur, înlocuitori de haloni etc.).
Instalaţiile cu drencere sunt instalaţii pentru stingerea incendiilor care utilizează ca agent
pentru stingere apa dispersată sub forma picăturilor realizate cu armături specifice numite
drencere; drencerele sunt asemănătoare cu sprinklerele, cu deosebirea că nu au dispozitive de
închidere (orificiul fiind permanent deschis) şi asigură o stingere rapidă pe o suprafaţă mare în
spaţii cu risc mare la incendii (figura 9.11).
Instalaţiile cu drencere pot fi utilizate pentru:
- stingerea incendiilor;
- contracararea propagării incendiilor utilizând perdele de apă.
Echiparea tehnică cu instalaţii automate pentru stingerea incendiilor cu drencere se
asigură la:
- încăperile cu pericol mare de incendiu (platouri de filmare, hangare pentru avioane,
garaje mari etc.), unde, din cauza propagării rapide a focului sau din alte considerente, nu pot fi
utilizate cu destulă eficienţă alte mijloace pentru stingere;
- scenele teatrelor, expoziţii şi alte săli aglomerate în care publicul se află în prezenţa
unor cantităţi mari de materiale combustibile;
- depozitele pentru materiale sau substanţe combustibile cu degajări mari de căldură
(cauciuc, celuloid, alcooli etc.).
Utilizarea instalaţiilor cu drencere pentru contracararea propagării incendiilor se face la:
- elementele pentru închiderea golurilor (uşi, ferestre etc.) din pereţii antifoc şi
despărţitori;
- cortinele şi golurile scărilor rulante;
- zonele încăperilor cu pericol la incendiu;
- exteriorul clădirilor (faţade, acoperişuri), când nu sunt amplasate la distanţe de
siguranţă corespunzătoare.
210
Figura 9.11 Cap dispersie tip drencer
Drencerele fiind capuri sprinkler fără ventil pentru închidere, se utilizează în instalaţii
fixe a căror caracteristică principală este aceea că, în poziţie de aşteptare, conductele nu sunt
pline cu apă, decât parţial (de la sursă până la dispozitivul pentru acţionare al instalaţiei cu
drencere).
Instalaţia cu drencere poate fi realizată separat sau combinată cu instalaţii pentru
stingerea incendiilor din alte categorii.
Instalaţia cu drencere are în componenţă (figura 9.12):
- vane (robinetele) pentru acţionare montate pe conductele pentru alimentarea cu apă;
- reţeaua pentru distribuţie (ramificate);
- drencerele.
Amplasarea drencerelor utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperile protejate se
face, uzual, similar sprinklerelor.
Amplasarea drencerelor la sălile pentru spectacole care au scenă amenajată se face:
- sub plafonul scenei, când acesta este executat din materiale combustibile, sub grătare,
sub pasarelele şi în buzunarele scenei neseparate de acestea prin cortine pentru siguranţă;
- pe ambele părţi ale cortinei pentru siguranţă, pentru protecţia acesteia;
- deasupra golurilor protejate care leagă scena sau buzunarele scenei la încăperile vecine.
Acţionarea robinetelor pentru alimentarea instalaţiilor cu drencere se poate face:
- manual, în cazul în care drencerele sunt utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperi
industriale şi pentru protejarea prin perdele de apă a unor porţiuni din încăperile cu pericol la
incendiu sau goluri din pereţii despărţitori, dacă există în permanenţă personal iar operaţiile
pentru acţionare manuală pot fi efectuate în timpul normat măsurat de la semnalarea incendiului;
- automat (soluţie recomandată în toate cazurile), obligator în cazul în care drencerele
sunt utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperi sau la crearea unor perdele din apă pentru
protecţia golurilor din pereţii antifoc, în locurile în care nu se lucrează permanent sau dacă
operaţiunile pentru acţionare manuală nu se pot efectua în timp util.
Intrarea automată în funcţiune a instalaţiilor cu drencere se semnalizează optic şi acustic,
la serviciul pompierilor şi la camera pentru comandă a instalaţiei tehnologice pentru
supraveghere permanentă, dacă aceasta există.
211
Instalaţia cu drencere cu acţionare automată trebuie să aibă asigurată şi posibilitatea
acţionării manuale. Robinetele pentru acţionarea instalaţiei se marchează cu indicatoare.
Instalaţia cu drencere cu acţionare manuală (figura 9.12) are conducta principală umplută
cu apă până la robinetul pentru închidere. În încăperile cu pericol mare la incendiu se prevede, în
peretele despărţitor, o nişă în care se montează un robinet care poate fi acţionat manual din
încăperea alăturată în situaţia incendiului. Conductele situate deasupra robinetului pentru
acţionare nu conţin apă. Drencerele se montează pe conductele amplasate deasupra spaţiului
protejat astfel ca, în stare de funcţionare, să formeze o perdea din apă care să izoleaze spaţiul
incendiat şi să contribuie, în acelaşi timp, la stingerea focului. Pentru oprirea funcţionării
instalaţiei se închid robinetele, iar reţeaua conductelor se goleşte prin conducta şi robinetul
pentru golire la conducta racordată la canalizare. Pe conducta principală se montează
manometrul pentru controlul permanent al presiunii apei din reţea.
Instalaţia se prevede cu racord fix pentru pompele mobile pentru alimentare cu apă în
situaţia incendiului, legat la conducta pe care se montează o clapetă pentru reţinere.
Robinetele pentru acţionare, manometrul şi conducta pentru racord la pompele mobile
pentru incendiu se amplasează în apropierea spaţiul protejat cu drencere, în locuri încălzite, uşor
accesibile, ferite de acţiunea focului şi retrase faţă de căile pentru evacuarea publicului.
Instalaţiile cu apă pulverizată (figura 9.13) sunt instalaţii pentru stingerea incendiilor,
care utilizează ca agent pentru stingere apa fin divizată (pulverizată) sau ceaţa din apă; acestea,
principial şi constructiv, sunt asemănătoare cu instalaţiile cu drencere, deosebindu-se, în special,
prin utilizarea armăturilor pentru dispersare specifice numite pulverizatoare.
212
Ceaţa din apă (figura 9.13a) reprezintă un mijloc specific pentru utilizarea apei ca agent
pentru stingerea incendiilor (site PYRONOVA). Instalaţia pentru stingere cu ceaţă din apă
generează picături cu dimensiuni microscopice (suprafaţa întreagă care rezultă dintr-un singur
litru de apă fiind până la 200 m2) care absorb rapid multă căldură pe care incendiul o eliberează,
reducând nivelul căldurii flăcării. În cursul transferului căldurii, când atinge temperatura
fierberii, apa se transformă în abur cu viteza unei explozii şi îşi măreşte volumul de până la 1695
de ori, îndepărtând aerul din apropiere. Principalul efect este răcirea, iar un efect secundar este
îndepărtarea oxigenului în urma transformării apei în vapori.
Instalaţiile cu spumă (figura 9.14) sunt instalaţii pentru stingerea incendiilor, care
utilizează ca agent pentru stingere spuma mecanică sau chimică.
Spuma mecanică este amestecul unei substanţe (spumant, spumogen lichid sau praf) cu
aerul şi apa şi este obţinută în dispozitive speciale.
Aerul din spumă, cuantificat cu coeficientul înfoierii, determină tipul şi calităţile spumei
ce trebuie utilizată, precum şi aria acoperirii cu spumă; astfel se disting:
- spumă grea, coeficientul de înfoiere este până la 20;
- spumă medie, coeficientul de înfoiere este 20÷200;
- spumă uşoară, coeficientul de înfoiere este 200÷1000.
Schema unei instalaţii pentru stingerea incendiilor cu spumă, în principiu, cuprinde:
- sistemul alimentării cu apă;
- rezerva cu spumant;
- sistemul dozării spumantului în apă;
- reţelele pentru distribuţia soluţiei spumante;
- dispozitivele pentru generarea spumei (pentru înfoierea cu aer a soluţiei spumante).
Instalaţiile cu spumă pentru stingerea incendiilor, din punctul de vedere al alcătuirii, pot
fi:
- fixe, la care toate elementele componente sunt fixe, figura 9.16;
- semifixe, la care o parte a elementelor componente sunt mobile;
214
- mobile, la care toate elementele componente sunt mobile (de tip autospeciale).
Echiparea tehnică cu instalaţii pentru stingerea incendiilor cu spumă, fixe sau semifixe,
se asigură la:
- construcţiile în care se utilizează sau păstrează peste 10 m3 lichide combustibile cu
temperatura inflamabilităţii sub 550C (benzină, petrol, toluen, alcool etc.);
- construcţiile în care se utilizează sau păstrează peste 50 m3 lichide combustibile cu
temperatura inflamabilităţii peste 550C (motorină, păcură, uleiuri etc.);
- rampele auto sau feroviare cu peste 5 guri de încărcare-descărcare pentru lichide
combustibile.
- depozitele pentru lichide combustibile, pentru care se recomandă dotarea cu:
- instalaţii fixe în cazul celor cu capacitatea:
- peste 550 m3, cu rezervoare supraterane/semiîngropate;
- peste 100000 m3, cu rezervoare îngropate;
- instalaţii semifixe în cazul:
- până 5000 m3, cu rezervoare supraterane/semiîngropate;
- între 2500 m3 şi 100000 m3, cu rezervoare îngropate;
La spaţiile sau construcţiile unde se utilizează frecvent lichide combustibile, dar în
cantităţi sub 50 m3, se recomandă utilizarea unor instalaţii cu spumă semifixe sau mobile.
Instalaţiile cu pulbere (figura 9.15) sunt instalaţii pentru stingerea incendiilor, care
utilizează ca agent pentru stingere pulberi stingătoare; acestea sunt mai puţin utilizate (pentru
domeniul lor restrâns de eficacitate) şi numai unde celelalte tipuri ale instalaţiilor pentru stingere
sunt ineficiente.
Instalaţiile cu pulberi pentru stingerea incendiilor, din punctul de vedere al modului de
intervenţie, pot fi:
- pentru stingere locală;
- pentru stingere în volum (cu inundare totală).
Pulberile stingătoare obişnuite şi produsele obţinute prin descompunerea lor nu sunt
periculoase pentru sănătatea omului; din punctul de vedere al compoziţiei chimice se folosesc
combinaţii pulverulente:
- pe baza bicarbonatului de sodiu sau potasiu, pentru stingerea incendiilor din clasele B,
C şi a echipamentelor electrice sub tensiune;
- pe baza fosfaţilor de amoniu, pentru stingerea incendiilor din clasele A, B, C şi a
echipamentelor electrice sub tensiune;
- pe baza clorurii de sodiu sau amestecurilor de cloruri, pentru stingerea incendiilor din
clasa D (metale pirofore).
Acţionarea instalaţiilor cu pulberi se face manual sau automat, utilizând comandă
pneumatică, mecanică, electrică sau combinată. Vehicularea pulberii este posibilă datorită
presiunii create (permanent sau în momentul declanşării) de un gaz propulsor (azot, dioxid de
carbon), figura 9.18.
Instalaţiile pentru stingere pot fi:
- fixe (cele mai utilizate);
- semifixe;
- mobile (autospeciale cu pulbere).
215
a. stingerea cu pulbere b. instalaţie pentru stingere cu pulbere
La alegerea variantei optime pentru protejarea împotriva incendiilor a unor zone sau
obiecte se au în vedere criteriile generale: configuraţia spaţiului, volumul încăperilor etc..
Instalaţiile cu gaz (figura 9.16) sunt instalaţii pentru stingerea incendiilor, care utilizează
ca agent pentru stingere substanţe gazoase.
Instalaţiile pentru stingere cu gaz reprezintă soluţia cea mai bună pentru protejarea sălilor
cu calculatoare şi echipamente pentru telecomunicaţii, a centrelor pentru comandă, a instalaţiilor
pentru distribuţie a curentului electric, dar şi pentru protejarea spaţiilor în care se efectuează
lucrări de vopsire, a spaţiilor pentru amplasarea turbinelor, în cazul arhivelor, muzeelor etc. Prin
faptul că incendiul este detectat într-o fază incipientă şi agentul pentru stingere este acţionat în
câteva secunde, pagubele produse sunt minime. O condiţie fundamentală pentru soluţionarea
eficientă a protecţiei împotriva incendiilor cu o astfel de instalaţie o constituie alegerea gazului
optim, atingerea concentraţiei corecte în vederea stingerii şi menţinerea ei pe durata de timp
necesară (site PYRONOVA).
Agenţii stingători gazoşi utilizați, obișnuiți, sunt:
- gazele inerte, precum bioxidul de carbon şi azotul;
- halonii gazoşi, precum INERGEN (un amestec din azot, argon şi CO2 ), ARGONITE
(un amestec în părţi egale din argon şi azot), hidrocarburi halogenate utilizate cu mare eficienţă
la stingerea incendiilor, dar nocive pentru oameni şi mediu;
216
- înlocuitorii gazoşi ai halonilor.
Gazul utilizat cu succes de peste 50 de ani pentru stingerea incendiilor este bioxidul de
carbon, CO2, potrivit, mai ales, pentru asigurarea spaţiilor în care nu se află persoane, precum
staţii de transformatoare, instalaţii electrice, echipamente informatice (sală pentru servere),
arhive etc.
CO2 este mai greu decât aerul, în cursul aplicării formează un nor gros de aerosoli şi de
aceea poate fi utilizat şi pentru stingerea unor incendii bine localizate.
CO2 este un gaz incolor, inodor şi care nu conduce curentul electric. El stinge incendiul
prin scăderea concentraţiei oxigenului în spaţiul respectiv şi are ca efect secundar răcirea.
Inhalarea acestui gaz, chiar şi la concentraţii mici, poate provoca asfixierea (insuficienta
oxigenare a sângelui).
Instalaţiile pentru stingere cu bioxid de carbon se construiesc în două variante:
- de înaltă presiune;
- de joasă presiune.
O practică răspândită în anii 1980 pentru stingerea incendiilor era utilizarea instalaţiilor
cu haloni. Însă, deşi au caracteristici excelente pentru stingere, halonii afectează puternic mediul
în care sunt folosiţi; din această cauză, utilizarea halonilor ca şi gaze pentru stingerea incendiilor
a fost mai întâi limitată şi apoi interzisă prin acorduri internaţionale. Consecinţa imediată a fost
dezvoltarea cercetărilor pentru găsirea de noi substanţe pentru stingere; direcţiile de căutare s-au
concentrat în trei direcţii:
- gaze înlocuitoare de haloni (care conţin substanţe halogene);
- gaze pasive pentru stingere (care sting pe baza principiului reducerii concentraţiei de
oxigen);
- alte soluţii, precum aerosolii pentru stingerea incendiilor.
O soluţie a oferit-o programul spaţial Apollo, care a dezvoltat gazul numit INERGEN. (o
combinaţie din gazele inerte existente în compoziţia aerului: azot-50 %, argon-42 % şi bioxid de
carbon-8 %. Efectul aplicării acestuia este reducerea conţinutului de oxigen din aer de la 21% la
o valoare sub 15%, când procesele de ardere se opresc şi, totuşi, organismul uman nu este afectat
pe timp îndelungat.
Instalaţiile pentru stingere cu gaze inerte sau înlocuitori de haloni sunt doar de înaltă
presiune.
Instalaţii cu gaze pentru combaterea incendiilor, din punctul de vedere constructiv, pot fi:
- fixe;
- semifixe;
- mobile (în unele cazuri).
Acţionarea lor se face manual sau automat.
Oricare ar fi gazul utilizat, sunt cunoscute două proceduri pentru stingere:
- prin inundarea totală (figura 9.16);
- cu acţionare locală (acolo unde nu sunt condiţii pentru inundarea totală, cazul bazinelor
pentru călire, transformatoarelor cu ulei etc.).
În cazul instalaţiilor pentru stingere cu gaz este necesar să se asigure evacuarea tuturor
persoanelor din compartimentul în care este utilizat gazul, înainte ca această acţiune să înceapă.
Având în vedere costul relativ ridicat al instalaţiilor pentru stingerea incendiilor cu gaze
inerte sau înlocuitori pentru haloni, ele se adoptă ca soluţie când mijloacele pentru stingere cu
apă, spumă sau pulbere nu sunt eficiente sau sunt contraindicate, cum ar fi:
- spaţiile unde se păstrează documente şi bunuri a căror importanţă este deosebită sau au
o mare valoare: muzee, arhive, biblioteci etc.;
- încăperile cu risc mare la incendiu unde se află instalaţii sau echipamente cu valoare
mare: laboratoare ştiinţifice, săli pentru calculatoare, săli pentru comandă, centrale telefonice
automate, centrale electrodinamice din domeniul feroviar;
- în cazul bazinelor şi rezervoarelor tehnologice cu lichide combustibile calde,
degradabile în contact cu spuma: bazinele pentru călire.
217
Figura 9.16 Instalaţie pentru stingerea incendiilor
prin inundare totală cu CO2 stocat la presiune ridicată
Generalităţi
Stingătoarele pentru incendiu, după destinaţia lor, sunt dispozitive utilizate pentru
stingerea incendiilor în faza lor incipientă sau a arderilor scăpate de sub control cât timp
proporţiile acestora sunt încă mici; sunt considerate mijloace de primă intervenţie în cazul
clădirilor civile şi industriale.
Corecta lor alegere, amplasare şi deprinderea utilizării lor de către personalul ce lucrează
în apropierea acestora este de mare importanţă pentru limitarea şi stingerea în fază incipientă a
unor incendii.
Stingătoarele pentru incendii pot fi grupate, după modul de aducere la intervenţie, astfel:
- portative (a căror masă, încărcate şi gata pregătite pentru intervenţie, nu depăşeşte 20
kg);
- transportabile (asemănătoare funcţional cu cele portative, pentru aceeaşi categorie,
deosebindu-se de acestea prin dimensiunile şi greutatea lor, mai mari);
- remorcabile/carosabile (asemănătoare cu cele transportabile, dar care pot fi remorcate
la mijloace auto).
Gruparea stingătoarelor pentru incendii se poate face şi după:
- substanţa pentru stingere pe care o conţin, tabelul 9.1a;
- modul realizării presiunii interioare pentru refularea substanţei, tabelul 9.1b.
Stingătoarele au asociat un indicativ compus din litere şi cifre, precizându-se:
- prin litere, natura substanţei pentru stingere;
- prin cifre, cantitatea de substanţă pentru stingere conţinută (în litri pentru substanţe în
stare lichidă şi kilograme pentru substanţele în stare solidă/pulverulentă, gazoasă sau lichefiată).
Eemple de simbolizare:
- AP 10: stingător cu apă pulverizată, conţinând 10 litri apă;
- SC 9: stingător cu spumă chimică, conţinând 9 litri soluţie;
- PG 6: stingător cu pulbere polivalentă, conţinând 6 kg pulbere.
218
Tabelul 9.1a Gruparea stingătoarelor după substanţa pentru stingere
Substanţă pentru stingere Indicativ Culoare de
substanţă identificare
pentru stingere (fond etichetă)
Cu apă AP albastru
Cu chimică SC galben
spumă mecanică SM
Cu gaz inert sau bioxid de carbon G negru
normală (pentru incendii din clasele B, C) P (PF)
Cu polivalentă (pentru incendii din clasele A, B, C) PG alb
pulbere specială (pentru incendii din clasa D) PM
Cu hidrocarburi halogenate H verde
Stingătorul cu apă
219
Figura 9.17 Stingător cu apă
Refularea substanţei stingătoare (apa) este asigurată cu gaz sub presiune. Jetul apei
pulverizate are lungimea 4 m ÷ 6 m, iar timpul minim pentru descărcare este 30 s în cazul celor
portative şi 120 s în cazul celor transportabile.
Dotarea cu stingătoare cu apă este adecvată pentru clădirile administrative, culturale,
sociale, comerciale, spaţile mici pentru depozitare a materialelor combustibile solide (lemn,
cauciuc, mase plastice) etc..
Aceste stingătoare trebuie protejate pentru temperaturile sub 40C şi peste 400C, cu
excepţia celor cu adaosuri adecvate în apă (substanţe antigel), apte să suporte temperaturi
scăzute.
Utilizarea stingătoarelor cu apă este interzisă unde există riscul electrocutării, prin
acţiuni asupra instalaţiilor electrice.
Stingătorul cu spumă
a. portabile b. transportabile
Figura 9.18 Stingătoare cu spumă
Stingătorul cu pulbere
221
domeniu larg de utilizare: parcuri auto, depozite pentru lichide combustibile, aparataj şi instalaţii
sub tensiune.
a. portabile b. transportabile
La alegerea stingătorului cu pulberi pentru protecţia unor spaţii închise trebuie avut în
vedere:
- prin refulare în concentraţie mare a pulberii, aceasta produce nebulozitate accentuată,
fapt ce reduce vizibilitatea în încăpere pentru mult timp;
- poate efecta negativ respiraţia (produce înecare, usturime), deşi produsul conţinut nu
este toxic;
- cantitatea apreciabilă de pulbere rămasă după intervenţie este dificil de îndepărtat, iar în
cazul aparaturii sensibile sau al alimentelor poate produce deprecieri apreciabile, până la
imposibilitatea utilizării acestora.
Utilizarea stingătoarelor cu pulbere la echipamente sau relee cu contacte fine
(calculatoare electronice, centrale telefonice etc.) nu este recomandată.
Amplasarea stingătorului cu pulberi sub directa acţiune a radiaţiilor termice nu se
recomandă, deoarece, prin efectul de seră creat, poate conduce la supraîncălzirea buteliei cu
dioxid de carbon şi implicit la spargerea membranei de siguranţă şi refularea nedorită a pulberii.
Stingătorele transportabile cu praf şi dioxid de carbon (9.20b) au principiile funcţionării,
modul verificarii şi domeniul utilizării ca şi stingătorul portativ cu praf şi bioxid de carbon.
Stingătoarele cu pulbere se utilizează în aceleaşi domenii ca şi stingătoarele portative cu
praf şi dioxid de carbon.
Majoritatea stingătoarelor portative şi transportabile cu pulbere sunt presurizate
permanent cu azot.
Stingătorul portabil presurizat permanent (figura 9.21) utilizează, de regulă, azotul drept
gaz pentru vehicularea substanţei stingătoare.
Toate stingătoarele presurizate permanent sunt prevăzute cu manometre de mici
dimensiuni cu scală gradată, de regulă în 2 ÷ 3 zone distinct colorate care permit monitorizarea
uşoară a stării de încărcare a stingătorului.
Clasificarea stingătoarelor presurizate permanent, după agentul pentru stingere utilizat
(oricare ar fi modul presurizării), cuprinde stingătoare cu: apă, spumă, dioxid de carbon şi
pulberi.
Stingătorul transportabil presurizat permanent funcţionează pe acelaşi principiu ca cel
portativ, putând refula pulberi stingătoare, apă pulverizată şi spume mecanice.
222
a. portabil b. transportabil
Tabelul 9.2 Valori uzuale ale principalilor parametri funcţionali pentru alegerea stingătoarelor
Tip stingător Temperatură păstrare Lungime jet Timp descărcare
(0C) (m) (s)
Cu apă pulverizată +4 ÷ +60 (-15) 4÷6 20 ÷ 40
Cu spumă mecanică +4 ÷ +60 6÷8 40 ÷ 60
Cu bioxid de carbon -20 ÷ +55 1÷4 10 ÷ 30
Cu pulbere -20 ÷ +55 3÷6 6 ÷ 30
Apă pulverizată ++ + + -- -
Spumă chimică + ++ + - --
Spumă mecanică + + +1) + - --
CO2 0 0 0 + +
Pulberi +2) + + + +3) +
Haloni + + + + ++
Note:
1.
+ + indicat a se utiliza;
+ se poate utiliza, dar cu eficienţă limitată;
0 se poate utiliza, dar cu eficienţă maximă în medii închise;
- nu este indicat a se utiliza;
- - interzis a se utiliza;
2. Pentru unele lichide combustibile (alcooli) sunt necesare spume speciale.
3. Cu destinaţie specială.
224
Tabelul 9.3b Alegerea stingătoarelor funcţie de mediul de utilizare:
Posibilităţi de utilizare
Tip stingător
Clasa A Clasa B Clasa C Clasa D Clasa E Clasa F
Apă Da Limitat Ineficient Nu, Limitat, Nu
apar reacţii pericol de
periculoase electrocutare
Spumă Da Da Ineficient Nu, Limitat, Nu
apar reacţii pericol de
periculoase electrocutare
CO2 Limitat Da Da Nu, Da, spaţii Da, spaţii
apar reacţii închise închise
periculoase
Pulbere Limitat Da Da Ineficient Da Da
Pulbere Ineficient Ineficient Ineficient Da Ineficient Nu
specială
(metale
combustibile)
Înlocuitori Limitat Da Da Nu Da Da
haloni
225
- riscul pentru sănătatea şi siguranţa personalului şi pentru aparatura din zonă, precum şi
pentru mediul înconjurător.
Fixarea stingătorului în locurile destinate trebuie să permită desprinderea uşoară în caz
de incendiu.
227
- autoscări şi autoplatforme ridicătoare, care permit atât luarea dispozitivelor pentru luptă
contra incendiilor la înălţime, cât şi activităţi pentru salvarea oamenilor şi bunurilor materiale
importante aflate în zonele incendiate sau calamitate;
- autospeciale diverse, care îndeplinesc misiuni ajutătoare pe timpul intervenţiilor
(autospeciale pentru transmisiuni, pentru intervenţii la incendii, autocamioane pentru intervenţie,
autocare portfurtun etc.).
Tabelul 9.4 Categorii de autospecialele de stins incendii stabilite după felul şasiului
Nr. crt. Şasiu de bază Simbol Marcă şi autoşasiu
1 Pe şasiu de uşor T.U. Dacia, Oltcit, ARO 10
2 autoturism greu T.G. M - 461, ARO şi TV de toate tipurile
Tabelul 9.5 Tipuri autospeciale pentru stingere şi auxiliare din înzestrarea pompierilor
Nr. Denumire autospecială Indicativ
crt.
1 Autopompă de primă intervenţie şi comandă APIC
2 Autopompă cisternă APC
3 Autopompă cisternă de alimentare cu apă APCA
4 Autotun de stins incendii ATI
5 Autopompă cisternă cu tun APCT
6 Autospecială de stins incendii cu spumă ASpS
7 Autospecială de stins incendii cu pulbere ASpP
8 Autospecială de stins incendii cu bioxid de carbon ASpCO2
9 Autospecială de stins incendii cu substanţe organohalogenate (haloni) ASpH
10 Autospecială de stins incendii cu jet de gaze ASpJG
11 Autospecială pentru evacuarea fumului, gazelor şi de iluminat ASpFGI
12 Autoscară ASc
13 Autoplatformă ridicătoare APR
14 Autocamion de intervenţie ACI
15 Autospecială pentru intervenţie la incendii ASpII
16 Autospecială pentru control tehnic de prevenire a incendiilor ASp CTP
228
În tabelul 9.6 se prezintă câteva caracteristici ale unor autospeciale pentru stingere cu apă
şi spumă curent utilizate în România.
Tabelul 9.6 Caracteristici autospeciale pentru stingere cu apă şi spumă, pentru România
Tip autospecială
APCT APCT APCA ATI ATI ASpLS
Caracteristică R-8135 R-10215 (APCAT) R-12215 R-19259 DF
FA F şi FA R-12215 DFA DF R-19255
DFA R-19256
DF
Lungime (mm) 8200 8500 8600 7730 9080 9220
Lăţime (mm) 2370 2500 2500 2500 2500 2500
Înălţime maximă (mm) 3160 3500 3100 3010 3250 3450
Gardă la sol (mm) 330 305 300 310 350 350
Masă totală (cu 12500 16400 21500 21400 26850 25340
plinurile (22000)
făcute şi complet
echipat) (kg)
Rezervor pentru apă (l) 2800 3500 9000 7500 1000 6000
(9000)
Echipaj (număr maxim 8 8 4 6 6 6
de persoane)
Viteza maximă a 80 86 80 80 85 73/84
deplasării (km/oră)
Viteză medie economică 40 40 40 40 45 40
(km/oră)
Navele pentru stingerea incendiilor, maritime şi fluviale (figura 9.23), sunt mijloace
destinate intervenţiilor pe apă şi în porturi. Ele sunt construite şi echipate special cu instalaţiile
necesare pentru stingerea incendiilor cu apă, spumă şi pulbere, având în dotare diverse accesorii
pentru protecţie împotriva incendiilor şi substanţe stingătoare în cantitate mare.
229
9.4.3 Trenuri pentru stingerea incendiilor
Trenurile pentru stingerea incendiilor (figura 9.24) sunt garnituri de tren care cuprind
vagoane echipate cu instalaţii pentru stingerea incendiilor cu apă, spumă şi pulbere şi vagoane
cisternă pentru transportul apei. Totodată, în dotarea acestor trenuri sunt prevăzute diverse
accesorii pentru protecţie la incendii şi echipamente necesare intervenţiilor pentru stingerea
incendiilor.
Aeronavele pentru stingerea incendiilor, avioane, elicoptere (figura 9.25), sunt aeronave
echipate cu agregatele corespunzătoare în vederea utilizării la acţiunile pentru contracararea
efectelor incendiilor sau pentru salvări în cazul unor calamităţi.
Utilajele pentru stingerea incendiilor (figura 9.26, tabelul 9.7) sunt mijloace tehnice care
au o construcţie specială. Ele se transportă pe roţi, prin remorcare cu autocamioane, autospeciale
sau tractoare, iar pe distanţe scurte pot fi transportate şi prin împingere de către persoane.
230
Figura 9.26 Utilaj pentru stins incendii: motopompă remorcabilă (site ISU-Sibiu)
Tabelul 9.7 Mijloace tehnice din grupa utilajelor pentru stingerea incendiilor
Nr.crt. Denumire utilaj indicativ Observaţii
1 Motopompă remorcabilă M.P.R.
2 Motopompă transportabilă M.P.T.
3 Motogenerator de spumă uşoară M.G.S.U. Urmează regimul de
4 Motocompresor M.C. exploatare, asistenţă
5 Grup electrogen G.E. tehnică şi reparare al
6 Motoferăstrău cu lanţ M.F.L. autospecialelor
7 Motoferăstrău cu disc M.F.D. rutiere
8 Remorcă auto de stins incendii R.A.S.I.
9 Cisternă remorcabilă cu pompă C.R.P.
10 Electrogenerator de spumă uşoară E.G.S.U.
11 Electropompă transportabilă E.P.T.
12 Electrocompresor E.C.
13 Electroventilator E.V.
14 Electroîncărcător pentru pulbere E.I.P.
15 Convertizor pentru sudură C.S.
16 Transformator (redresor) pentru sudură T.S.
17 Hidrogenerator de spumă uşoară H.G.S.U.
18 Stingător remorcabil S.R.
19 Stingător transportabil S.T.
20 Tun remorcabil pentru apă şi spumă T.R.A.S.
21 Pompă manuală P.M.
22 Hipocisternă H.C.
231
Funcţie de debitul maxim de apă, Q, calculat pentru stingerea din exterior a incendiilor la
clădiri şi depozite, se stabilesc grupe pentru dotare cu maşini şi utilaje pentru stingere cu apă,
date în tabelul 9.8.
Tabelul 9.8 Dotarea construcţiilor cu maşini şi utilaje pentru stingerea incendiilor cu apă
Grupă Q Conţinutul dotarii
dotare (litri/secundă)
I 5÷10 1 motopompă cu debit de 800 litri/minut
II 11÷20 1 motopompă cu debit de 1000 litri/minut
III 21÷30 1 autopompă cisternă sau
2 motopompe din care una cu debit de 1500 litri/minut
IV 31÷40 2 autopompe cisternă
V peste 40 3 autopompe cisternă
232
Tabelul 9.9 Accesorii pentru prevenirea şi stingerea incendiilor
Nr. Denumire accesoriu Denumirea codifcată
crt.
1 Echipamente şi accesorii pentru salvări E.A.S.
2 Accesorii pentru apă A.A.
3 Accesorii pentru spumă A.S.
4 Accesorii pentru protecţie A.P.
5 Accesorii pentru tăiat şi demolat A.T.D.
6 Accesorii pentru iluminat A.I.
7 Aparatură pentru transmisiuni A.T.
8 Stingătoare portative S.P.
9 Accesorii diverse A.D.
Bibliografie
1. Bălulescu P., Călinescu V., Instalaţii speciale de stins incendii, Direcţia pază contra
incendiilor M.A.I, 1958.
2. Bălulescu P., Călinescu V., Instalaţii automate de detectare şi stingere a incendiilor, Ed.
Tehnică Bucureşti, 1977.
3. Bălulescu P., Popescu I., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare
documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987, pp. 316-342.
4. Vintilă, Şt. şi alţii, Instalaţii sanitare şi de gaze. Indrumător de proiectare, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1987.
5. ***, STAS 4989/1955 - Utilaj de stins incendii. Găleata stingător.
6. ***, STAS 6695/1963 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare. Tipizare.
7. ***, STAS 7321/1965 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu tetraclorură de carbon tip
L 2.5.
8. ***, STAS 7817/1967 - Material de stins incendii. Pulvogen.
9. ***, STAS 5780/1969 - Material de stins incendii. Produs generator de spumă aeromecanică.
10. ***, STAS 4918/1969 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu pulbere.
11. ***, STAS 9333/1973 - Utilaj de stins incendii. Hidrant pentru schele petroliere.
12. ***, STAS 9366/1973 - Utilaj de stins incendii. Deversoare de spumă chimică.
13. ***, STAS 6983/1974 - Utilaj de stins incendii. Generator de spumă chimică.
14. ***, STAS 9576/1-1974 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Sprinklere, drencere şi
pulverizatoare de apă. Reguli şi metode de verificare a caracteristicilor hidraulice de funcţionare.
15. ***, STAS 9576/2-1974 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Declanşarea sprinklerelor.
Reguli şi metode de verificare.
16. ***, Normativ departamental pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de
vedere al prevenirii incendiilor în industria chimică, indicativ NPCICh-1977, emis de Ministerul
Industriei Chimice cu ordinul nr. 1862/1976, pp.94-154.
17. ***, STAS 2501/1979 - Utilaj de stins incendii. Hidrant interior pentru clădiri.
18. ***, STAS 695/1980 - Utilaj de stins incendii. Hidrant subteran Pn 10.
19. ***, STAS 3081/1980 - Utilaj de stins incendii. Cutii metalice pentru hidrant interior.
Dimensiuni.
20. ***, STAS 3479/ 1980 - Utilaj de stins incendii. Hidrant de suprafaţă.
21. ***, STAS 6264/1980 - Utilaj de stins incendii. Ţevi de refulare de mână, simple.
Dimensiuni.
22. ***, STAS 7771/1/1981- Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Determinarea rezistenţei la
foc a elementelor de construcţie.
23. ***, STAS 8790/1981- Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Determinarea puterii
calorifice.
233
24. ***, STAS 697/1982 - Utilaj de stins incendii. Hidrant portativ cu robinete.
25. ***, STAS 9342/1982 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Cămine pentru alimentarea
directă a pompelor mobile. Prescripţii de proiectare.
26. ***, STAS 5262/1983 - Utilaj de stins incendii. Amestecător de linie pentru spumă
mecanică.
27. ***, STAS 6782/1983 - Utilaj de stins incendii. Ţevi de refulare de mână cu robinet.
Dimensiuni.
28. ***, STAS 11976/1983 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii de stingere cu spumă.
Prescripţii de proiectare.
29. ***, STAS 4607/1984 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare transportabile cu spumă chimică.
30. ***, STAS 12260/1984 - Instalaţii de fixe de stingere cu apă pulverizată.
31. ***, STAS R 12245/1984 - Instalaţii de stingere cu abur. Prescripţii de proiectare.
32. ***, STAS 1478 – 84 - Alimentarea cu apă la construcţii civile şi industriale.
33. ***, STAS 698/1986 - Utilaj de stins incendii. Hidrant portativ.
34. ***, STAS 9752/1986 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu dioxid de carbon.
35. ***, STAS 12507/1986 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii de stingere cu azot .
Prescripţii de proiectare.
36. ***, Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de stingere a
incendiilor, indicativ NP 086-05.
37. ***, STAS 4919/1987 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare transportabile cu pulbere şi
dioxid de carbon.
38. ***, STAS 12523/1987 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii fixe de stingere cu
pulbere. Prescripţii de proiectare.
39. ***, Standard for the Installation of Sprinkler Systems .NFPA Quincy, Massachusetts, 1987.
40. ***, STAS 12138/1991 - Material de stins incendii. Pulbere uscată pe bază de aducţii de
uree.
41. ***, STAS 4918/1992 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare portative cu pulbere.
42. ***, SR EN 2/1995 - Clase de incendii.
43. ***, SR EN 3-3/1997 - Stingătoare de incendii portative. Partea 3: Construcţie, rezistenţă la
presiune, încercări mecanice.
44. ***, SR EN 3-6/1997 - Stingătoare de incendii portative. Partea 6: Mod de evaluare a
conformităţii stingătoarelor portative cu EN 3. Partea 1 - 5.
45. ***, SR EN 54-1/1998 - Sisteme de detectare şi alarmă la incendiu. Partea 1: Introducere.
46. ***, SR EN 3-1/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 1: Descriere, durată de
funcţionare, focarele tip de clasele A şi B.
47. ***, SR EN 3-2/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 2: Etanşeitate, încărcare
dielectrică, încercare de tasare, dispoziţii speciale.
48. ***, SR EN 3-4/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 4: Încărcături, focare minime
impuse.
49. ***, SR EN 3-5/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 5: Specificaţii şi încercări
suplimentare.
50. ***, prEN 12845/ 2002 - European Standard- Fixed firefighting systems – Automatic
sprinkler systems - Design, installation and maintenance.
51. ***, Fire Protection Handbook, Nineteenth Edition, Copyright 2003, NFPA Quincy,
Massachusetts, 2003.
52. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ordinul nr. 163 din
28.02.2007.
53. Normativ privind securitatea la incendiu a construcțiilor, partea 3-instalații de detectare,
semnalizare și avertizare, P118/3-2015.
54. Normativ privind securitatea la incendiu a construcțiilor, partea 2-instalații de stingere,
P118/2-2015.
234
PRELEGEREA 10 (Dan Diaconu-Șotropa/2019s1)
SECURITATE ŞI RISC LA INCENDIU ÎN CONSTRUCŢII
Generalităţi
231
Fiabilitatea unui sistem tehnic este consecinţa procesului proiectării, realizării şi
exploatării sistemului.
Termenul fiabilitate se regăseşte în traducere:
- franceză (de provenienţă canadiană) ca fiabilité, unde caracterizează securitatea
funcţionării ca măsura probabilităţii funcţionării în condiţii prescrise;
- engleză ca reliability, unde înseamnă demn de încredere, sigur, pe care te poţi bizui;
- rusă ca nadiojnosti, unde înseamnă soliditate, siguranţă, securitate;
- germană ca zuverlassigkeit, unde înseamnă siguranţă.
Fiabilitatea sistemului tehnic, cantitativ, este probabilitatea unui sistem de a-şi îndeplini
corect funcţiile caracteristice, în condiţiile exploatării specificate, în decursul unui timp stabilit
pentru funcţionare, t0; funcţia fiabilitate este precizată prin probabilitatea ca, în timpul stabilit
pentru funcţionare, să nu se producă defectarea sistemului tehnic, această funcţie fiind definită pe
axa reală a timpului şi luând valori în intervalul [0;1).
Nonfiabilitatea sistemului tehnic, cantitativ, este probabilitatea unui sistem de a se
defecta în timpul stabilit pentru funcţionare, t0; funcţia nonfiabilitate este dată de probabilitatea
ca, în timpul stabilit pentru funcţionare, să se producă defectarea sistemului tehnic, această
funcţie fiind definită pe axa reală a timpului şi luând valori în intervalul [0;1).
În acest context putem introduce conceptele securitatea tehnică şi riscul tehnic, fiind
legate de conceptul avarie majoră care reprezintă una dintre consecinţele posibile ale unui
accident tehnic/eveniment nedorit şi care, în esenţă, se referă la încetarea aptitudinii sistemului
de a îndeplini corect funcţiile prevăzute şi alterarea sau dispariţia integrităţii fizice a acestuia, în
contextul unor consecinţe cu gravitate deosebită privind sănătatea şi/sau viaţa persoanelor
implicate, precum şi calitatea mediului adiacent; şi în acest caz trebuie definit timpul măsurat de
la intrarea în funcţiune a sistemului până la unica avarie majoră, ta, măsurabil în ore, zile sau
ani.
Securitatea sistemului tehnic, calitativ, este starea menţinerii raporturilor dintre sistemul
tehnic analizat şi sistemele tehnice adiacente (grupul persoanelor, mediul înconjurător etc.) în lipsa
producerii unei avarii majore sau unui eveniment generator al unei avarii majore, în intervalul ta.
Securitatea sistemului tehnic, cantitativ, este probabilitatea să nu se producă, la nivelul
sistemului analizat, o avarie majoră sau un eveniment generator al unei avarii majore în
intervalul ta.
Riscul asociat sistemului tehnic, calitativ, este starea raporturilor dintre sistemul tehnic
analizat şi sistemele tehnice adiacente (grupul persoanelor, mediul înconjurător etc.) ca urmare a
posibilei produceri a unei avarii majore sau unui eveniment generator al unei avarii majore, în intervalul
ta .
Riscul asociat sistemului tehnic, cantitativ, este probabilitatea de a se produce o avarie
majoră sau un eveniment generator al unei avarii majore, în intervalul ta.
Dacă strategia fiabilităţii este fundamentată preponderent pe criterii manageriale,
strategia securităţii tehnice este structurată pe criterii sociale, acestea presupunând, ca priorităţi
majore, asigurarea unei protecţii maxime a vieţii şi/sau sănătăţii persoanelor, bunurilor, precum
şi mediului.
Fiabilitatea şi nonfiabilitatea, precum securitatea tehnică şi riscul tehnic, sunt
probabilităţi asociate unor evenimente complementare (figura 10.1a); astfel, în teoria fiabilităţii,
suma fiecărei perechi în parte este 1.
Pentru că orice avarie majoră constituie, în acelaşi timp, o cedare/defectare a sistemului
tehnic considerat, iar o cedare/defectare nu se identifică neapărat cu o avarie majoră, este evident
că probabilitatea cedării/defectării unui sistem tehnic este superioară probabilităţii producerii
unei avarii majore. De asemenea, probabilitatea funcţionării corespunzătoare a unui sistem tehnic
într-un interval de timp curent este inferioară probabilităţii producerii unei avarii majore sau unui
eveniment generator al unei avarii majore în acelaşi interval de timp. În consecinţă, sfera
conceptului fiabilităţii include sfera conceptului securităţii tehnice şi, ca urmare, nonfiabilitatea
232
constituie limita superioară a riscului tehnic, în timp ce fiabilitatea reprezintă limita inferioară a
securităţii tehnice.
Funcţionarea corespunzătoare, la parametrii proiectaţi, a unui sistem tehnic presupune, în
primul rând, menţinerea nivelului fiabilităţii ridicat, dar pentru prevenirea producerii unei avarii
majore se impune asigurarea nivelului securităţii ridicat.
Identificarea avariilor majore potenţiale din mulţimea tuturor avariilor posibile asociate
unui accident tehnic necesită, în primul rând, evaluarea tuturor consecinţelor posibile ale
accidentului şi, în al doilea rând, ierarhizarea consecinţelor posibile ale accidentului (după
criteriile evalării/aprecierii gravităţii lor).
O avarie majoră se poate identifica cu una dintre consecinţele posibile ale accidentului
tehnic, survenită în exploatarea sistemului tehnic, care constituie un pericol din punctul de
vedere al integrităţii fizice a acestuia şi a sistemelor conexe, al sănătăţii persoanelor, al calităţii
mediului ambiant etc..
Riscul asociat unui sistem tehnic caracterizează un eveniment nedorit (specific
exploatării sistemului), numit pericol potenţial, P, şi este apreciat prin probabilitatea producerii
evenimentului P (0 p 1), nivelul gravităţii consecinţelor G şi nivelul acceptabilităţii
consecinţelor A, relaţia 10.1.
R=PGA (10.1)
a. b.
Figura 10.1 Securitatea şi riscul asociate unui sistem tehnic
233
- metode semicantitative: metode pentru ierarhizare;
- metode cantitative.
Dintre metodele consacrate enumerăm:
- What if, metodă nestructurată, limitată în timp, bazată pe experienţa persoanelor care
formulează întrebările şi fundamentată pe mulţimea întrebărilor puse spontan de grupul pentru
studiul cazului;
- Checklist, metodă care foloseşte experienţa acumulată, structura listei nefiind universală
iar lista pentru verificare prestabilită (foloseşte informaţii referitoare la cazuri similare existente);
- Hazard and Operability Study (HAZOP), metodă bazată pe o investigare structurată a
incorectitudinilor care pot apărea în toate fazele punerii în operă a sistemului tehnic (concepere,
realizare şi exploatare); este o metodă flexibilă aplicabilă şi situaţiilor particulare, dar presupune
un timp considerabil şi pregătirea înaltă a analistului;
- Fault Mode and Effect Analysis (FMEA), metodă bazată pe analiza
defectărilor/cedărilor posibile ale fiecărei componente a sistemului; limitele metodei sunt impuse
de etapele procedurii analizei şi/sau numărul componentelor sistemului tehnic investigat, iar
succesul metodei este condiţionat de către analist prin pregătirea şi experienţa acestuia, deoarece
necesită o modelare precisă a sistemului şi are un pronunţat caracter al generalizării, fiind astfel
perfect aplicabilă cazurilor atipice;
- Fault Tree Analisys (FTA), metodă bazată pe construirea unui model logic (arborescent)
al sistemului tehnic; în principal, metoda evidenţiază înlănţuirea disfuncţiilor, punctul final
constituindu-l accidentul tehnic, rezultatele acestei analize (arborii defectărilor) putând fi
utilizate la identificarea şi evaluarea consecinţelor posibile ale unei disfuncţii, la cuantificarea
probabilităţilor producerii accidentelor tehnice şi la stabilirea/alegerea metodelor, mijloacelor şi
procedeelor pentru prevenirea producerii acestora (principalul neajuns al metodei îl constituie
importantul volum al bazei de date necesare evaluărilor în discuţie).
Ca oricărui sistem tehnic, şi unei clădiri i se poate asocia un anumit nivel pentru
securitatea la incendiu; acesta poate fi pus în evidenţă analizând securitatea prin intermediul
riscului corespunzător, figura 10.1a, unde se poate observa faptul că sistemul tehnic va asigura
un nivel de securitate mai mare, cu cât nivelul riscului asociat va fi mai mic.
Generalităţi
Scenariul de securitate la incendiu este piesa scrisă din cadrul proiectului unei construcţii
care atestă condiţiile tehnice şi acţiunile care trebuie întreprinse în cazul incendiului pentru
îndeplinirea cerinţei esenţiale securitatea la incendiu, conform reglementărilor în vigoare;
scenariul de securitate la incendiu se elaborează în baza unei metodologii aplicabile categoriilor
de construcţii, instalaţii şi amenajări stabilite prin acte normative.
Scenariile de securitate la incendiu sintetizează măsurile pentru apărare împotriva
incendiilor stabilite prin documentaţiile tehnice de proiectare/execuţie elaborate; măsurile
adoptate trebuie să se reflecte în piesele scrise şi desenate ale documentaţiilor de
proiectare/execuţie.
Scenarii de securitate la incendiu pot fi elaborate atât de către proiectanţi, cât şi de către
personalul serviciilor de urgenţă profesioniste care a obţinut calitatea prin conferirea brevetului
de pompier specialist.
Scenariile de securitate la incendiu se includ în documentaţiile tehnice ale construcţiilor
şi se păstrează de către utilizatori (investitori, proprietari, beneficiari, administratori etc.) pe toată
durata existenţei construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi amenajărilor.
234
Scenariile de securitate la incendiu se actualizează când intervin modificări la proiectul
sau la destinaţia construcţiei; ele îşi pierd valabilitatea când nu mai corespund situaţiei pentru
care au fost întocmite.
2 Riscul la incendiu
A Identificarea şi stabilirea nivelurilor de risc la incendiu se fac potrivit
reglementărilor tehnice specifice, luându-se în considerare:
a) densitatea sarcinii termice;
b) clasele de reacţie la foc stabilite potrivit criteriilor, precum şi caracteristicilor, şi
proprietăţile fizico-chimice ale materialelor şi substanţelor utilizate;
c) sursele potenţiale de aprindere şi împrejurările care pot favoriza aprinderea şi, după
caz, timpul minim de aprindere, precum şi timpul de atingere a fazei de incendiu generalizat.
235
B Nivelurile de risc la incendiu se stabilesc pentru fiecare încăpere, spaţiu, zonă,
compartiment, în funcţie de densitatea sarcinii termice, funcţiunea spaţiilor, încăperilor, respectiv
de natura activităţilor desfăşurate, de comportarea la foc a elementelor pentru construcţii şi
caracteristicile de ardere ale materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate, manipulate sau
depozitate, precizându-se în scenariul de securitate la incendiu întocmit pentru clădirea în
ansamblu, amenajarea sau compartimentul de incendiu.
C Pentru situaţiile când scenariile de securitate la incendiu se actualizează (cu ocazia
modificărilor aduse proiectului sau destinaţiei), se stabilesc, după caz, măsuri alternative pentru
reducerea riscului la incendiu, pentru încadrarea în nivelul prevăzut în reglementările tehnice.
236
c) tipul scărilor, forma şi modul de dispunere a treptelor: interioare, exterioare deschise,
cu rampe drepte sau curbe, cu trepte balansate etc.;
d) geometria căilor de evacuare: gabarite - lăţimi, înălţimi, pante etc.;
e) timpii/lungimile de evacuare;
f) numărul fluxurilor de evacuare;
g) existenţa iluminatului de siguranţă, tipul şi sursa de alimentare cu energie electrică de
rezervă;
h) prevederea de dispozitive de siguranţă la uşi;
i) timpul de siguranţă al căilor de evacuare şi, după caz, al refugiilor;
j) marcarea căilor de evacuare.
B Dacă este cazul, se precizează măsurile pentru accesul şi evacuarea copiilor,
persoanelor cu dizabilităţi, bolnavilor şi a altor categorii de persoane care nu se pot evacua
singure în cazul incendiului.
C Se fac precizări privind asigurarea condiţiilor de salvare a persoanelor, animalelor
şi evacuarea bunurilor pe timpul intervenţiei.
237
c) zonele, încăperile, spaţiile, instalaţiile echipate cu astfel de mijloace de apărare
împotriva incendiilor.
D Pentru stingătoare, alte aparate de stins incendii, utilaje, unelte şi mijloace de
intervenţie se specifică:
a) tipul şi caracteristicile de stingere asigurate;
b) numărul şi modul de amplasare în funcţie de parametrii specifici: cantitatea de
materiale combustibile/volumul de lichide combustibile, suprafaţa, destinaţia, clasa de incendiu
etc..
6 Măsuri tehnico-organizatorice
A Se stabilesc condiţiile şi măsurile necesar a fi luate, potrivit reglementărilor
tehnice, în funcţie de situaţia existentă.
B Se apreciază modul de încadrare a construcţiei sau amenajării în nivelurile de
performanţă prevăzute de reglementările tehnice şi, după caz, se stabilesc măsuri pentru
îmbunătăţirea parametrilor şi a nivelurilor de performanţă pentru securitatea la incendiu.
C Se precizează condiţiile sau recomandările care trebuie avute în vedere la
întocmirea documentelor de organizare a apărării împotriva incendiilor, aferente construcţiei sau
amenajării respective.
Generalităţi
Ri = (P×G)/M × A (10.2)
238
Riscul la incendiu se situează în domeniul riscurilor acceptabile dacă este îndeplinită
condiţia impusă prin relaţia 10.3.
Ri ≤ Ra (10.3)
P = P1 × P2 (10.5)
P1 = q × c × r × k (10.6)
239
Tabelul 10.1b Factorul q pentru sălile aglomerate
Densitatea sarcinii termice de incendiu q
(MJ/m2)
105 0,9
106÷150 1,0
151÷210 1,1
211÷300 1,2
301÷420 1,3
421÷ 630 1,5
631÷840 1,7
841÷1260 2,0
1261÷1680 2,3
1681÷2940 2,5
< 2941 2,7
240
Tabelul 10.3 Factorul r pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate
Clasa de pericol după emisia de fum r
normal 1,10
mediu 1,20
mare 1,50
P2 = e × i × g (10.7)
Factorul e, care ia în considerare înălţimea utilă a construcţiei sau cota planşeului peste
locul evaluat la construcţiile subterane sau cota pardoselii spaţiului evaluat la construcţiile
subterane, este prezentat în tabelul 10.5.
241
La construcţiile fără pod (pavilioane expoziţionale cu cupole) se ia în considerare
volumul util al construcţiei.
Pentru diferenţiere, construcţiile parter se pot împărţi în trei grupe:
- cu înălţimea până la 7 m;
- cu înălţimea 7÷10 m;
- cu înălţimea peste 10 m.
Construcţiile cu mai multe niveluri se diferenţiază în funcţie de numărul etajelor.
Construcţiile subterane se diferenţiază în funcţie de cota la care este dispusă pardoseala
spaţiului evaluat.
În cazul sălilor aglomerate, factorul e se diferenţiază pentru:
- săli dispuse subteran (tabelul 10.5b1);
- săli dispuse la parter (tabelul 10.5b2);
- săli dispuse la etaj (tabelul 10.5b3).
242
- cu faţade şi/sau învelitori realizate din elemente combustibile (lemn, mase plastice,
carton asfaltat).
Din combinarea celor şase grupe menţionate mai sus rezultă noi situaţii care pot fi
întâlnite la evaluare.
243
Evaluarea măsurilor pentru protecţie aplicate, M
M=F×E×D×I (10.8)
F = F1 × F2 × F3 (10.9)
unde: F1 cuantifică gradul de rezistenţă la foc, corelaţia între categoria sălii şi numărul
nivelurilor admis, compartimentarea antifoc şi separarea diferitelor spaţii;
F2 - combustibilitatea finisajelor şi desfumarea;
F3 - asigurarea evacuării persoanelor.
Factorul F1 este calculat cu relaţia 10.10,
244
Tabelul 10.8b Factorul f11 pentru sălile aglomerate
Gradul de rezistenţă la foc Soluţia constructivă f11
I Cu planşee şi acoperiş terasă având RF 1h 1,73
Cu acoperiş autoportant fără pod având RF 45min 1,69
II Cu planşee şi acoperiş terasă având RF 45min 1,54
Cu planşee şi acoperiş terasă având RF 30min 1,50
Cu acoperiş autoportant fără pod având RF 30min 1,50
III Cu planşee şi acoperiş terasă având RF 45min 1,37
Cu acoperiş autoportant fără pod având RF 15min 1,30
IV Cu planşee şi acoperiş terasă 1,18
Cu acoperiş autoportant fără pod 1,12
V Indiferent de soluţie 1,00
245
Tabelul 10.11 Factorul f14 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate
Situaţii posibile f14
Există separare prin pereţi şi planşee având rezistenţa la foc conform P-118, fără goluri sau cu goluri
pentru circulaţie protejate corespunzător 1,00
Există separare prin pereţi şi planşee având rezistenţa la foc conform P-118, dar cu golurile pentru
circulaţie protejate necorespunzător 0,95
Există separare, dar pereţii şi/sau planşeele nu au rezistenţa la foc prevăzută de P-118, iar golurile
pentru circulaţie sunt protejate corespunzător 0,85
Există separare, dar pereţii şi/sau planşeele nu au rezistenţa la foc prevăzută de P-118, iar golurile
pentru circulaţie sunt protejate necorespunzător 0,80
246
Tabelul 10.15 Factorul f23 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate
Clasa de combustibilitate f23
Incombustibile C0 1,00
Practic neinflamabile C1 0,95
Dificil inflamabile C2 0,90
Mediu inflamabile C3 0,80
Uşor inflamabile C4 0,70
247
Tabelul 10.18b Factorul f32 pentru sălile aglomerate
Situaţii posibile f32
Se asigură gabaritul căilor de evacuare conform NP 006 1,05
Nu se asigură gabaritul căilor de evacuare 0,90÷0,50
Valorile factorilor f31 … f37 se adoptă de către evaluator după diferenţele existente între
cerinţa reglementărilor tehnice şi situaţiile de stare, în cazul construcţiilor existente, sau după
situaţiile preconizate prin proiectele tehnice.
248
La construcţiile aflate în faza proiectării, proiectantul trebuie să asigure, obligatoriu,
condiţiile pentru încadrarea în valorile maxime ale factorilor f31 … f37.
Factorul E cuantifică echiparea construcţiei cu instalaţii pentru semnalizarea şi stingerea
incendiilor cu relaţia 10.13,
E = E1 × E2 × E3 × E4 × (E5) (10.13)
249
Note:
1. În situaţia în care au fost prevăzute suplimentar şi alte instalaţii care au rol pentru supraveghere şi alarmare
(camere video cu circuit închis ori s-a prevăzut retranslaţia semnalului incendiului la pompieri) se acordă bonificaţii
în cuantificarea factorului E1 de 0.10 pentru fiecare tip de sistem.
2. În situaţia în care există atât instalaţie pentru semnalizare automată, cât şi instalaţie pentru stingere tip sprinkler,
se adoptă valoarea cea mai mare a lui E1 la care se adaugă o bonificaţie de 0.10.
250
Tabelul 10.27a Factorul E4 pentru clădirile spitalelor
E4
Situaţii posibile Spital cu mai Spital cu mai
puţin de mult de
400 de paturi 400 de paturi
Se asigură alimentarea cu energie potrivit normativului I 7 şi NP 015
(posturi de transformare proprii cu 2 unităţi, secţii de bare cuplate prin
AAR).
Perioada de discontinuitate maximă în alimentarea receptoarelor 1,00 1,00
electrice de categoria 0, I şi II respectă cerinţele NP 015.
Există sursă de rezervă cu pornire automată pentru receptoarele de
categoria 0 şi I.
Se asigură alimentarea cu energie potrivit normativului I 7 şi NP 015
(posturi de transformare proprii cu 3 unităţi, secţii de bare cuplate
prin AAR). 1,10 1,10
Perioada de discontinuitate maximă în alimentarea receptoarelor
electrice de categoria 0, I şi II respectă cerinţele NP 015.
Există sursă de rezervă cu pornire automată pentru receptoarele de
categoria 0 şi I.
Nu se asigură alimentarea cu energie potrivit normativului I 7 şi 0,80 … 0,60 0,70 … 0,50
precizărilor din NP 015.
Notă:
1. Valoarea factorului E4 se adoptă în raport cu deficienţele existente în alimentarea cu energie şi consecinţele
posibile.
D = D1 × D2 × D3 (10.14)
251
Tabelul 10.30 Factorul D2 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate
Situaţie existentă D2
Există organizarea intervenţiei şi este în conformitate cu OGR 60-1997 1,00
Există organizarea intervenţiei dar nu este în conformitate cu OGR 60-1997 0,90
Nu există organizarea intervenţiei. 0,80
Notă.
1. La construcţiile aflate în faza proiectării, factorul D2 are valoarea egală cu unitatea.
I = I1 × I2 × I3 (10.14)
unde: I1 apreciază categoria serviciului pompierilor civili propriu sau serviciului cu care s-a
încheiat o convenţie (tabelul 10.32);
I2 - categoria serviciului pompierilor militari care intervin în cazul incendiului (tabelul
10.33);
I3 - timpul pentru începerea intervenţiei serviciului pompierilor civili sau militari,
determinat de timpii alarmării, alertării, deplasării şi intrării în acţiune a forţelor
concentrate (tabelul 10.34).
252
Evaluarea gravităţii consecinţelor posibile, G
Notă:
1. Pentru spitale şi secţii de pediatrie factorul G poate fi amplificat cu o treaptă faţă de valorile din tabel.
253
Tabelul 10.35b2 Factorul G pentru sălile aglomerate dispuse în construcţiile supraterane
Nivelul de amplasare a sălii aglomerate
Parter şi etaj 1 Etaj 2÷4 Etaj 5÷7 Etaj 8÷10 Etaj > 10 G
Numărul maxim de persoane admis
< 300 - - - - 0,95
301÷500 < 300 - - - 0,90
501÷1000 301÷500 < 300 - - 0,85
1001÷1500 501÷1000 301÷500 < 300 - 0,80
1501÷2000 1001÷1500 501÷1000 301÷500 - 0,75
2001÷3000 1501÷2000 1001÷1500 501÷1000 < 300 0,70
3001÷4000 2001÷3000 1501÷2000 1001÷1500 301÷500 0,65
4001÷5000 3001÷4000 2001÷3000 1501÷2000 501÷1000 0,60
5001÷7500 4001÷5000 3001÷4000 2001÷3000 1501÷2000 0,55
> 7500 > 5000 > 4000 > 3000 > 2000 0,50
Termenul pentru activarea incendiului este apreciat prin probabilitatea apariţiei unui
eventual incendiu.
În lipsa datelor referitoare la probabilitatea apariţiei incendiilor, factorul A ia în
considerare:
- prezenţa materialelor şi a surselor aprinderii;
- condiţiile tehnice pentru prevenire aplicate mijloacelor purtătoare ale surselor pentru a
nu favoriza aprinderea şi performanţele acestora;
- sursele de pericol generate de factorul uman: ordinea, disciplina, întreţinerea,
exploatarea.
Nivelul activării incendiului poate fi:
- mic: pentru A < 1,00;
- normal: pentru A =1,00;
- mediu: pentru 1,00 < A < 1,30;
- mare: pentru 1,30 < A < 1,60.
La evaluarea riscului la incendiu, încă din faza proiectării, A are valori fixe indicate în
tabelele 10.36 pentru diferite categorii ale construcţiilor şi activităţi. În faza exploatarii, factorul
A se adoptă după condiţiile tehnice şi organizatorice concrete constatate de către evaluator.
Pentru evaluarea riscului la incendiu asociat unei construcţii trebuie cuantificat riscul la
incendiu acceptat, Ra. Rezultatul cuantificării poate fi un număr abstract, la care se raportează
riscul la incendiu efectiv, Ri,ef, ce caracterizează construcţia şi/sau activitatea analizată şi care
trebuie să respecte relaţia 10.15.
Ri ef ≤ Ra (10.15)
Cuantificarea riscului la incendiu acceptat se face utilizând riscul la incendiu redus, Rir,
cu relaţia 10.16,
Ra = ci × Rir (10.16a)
254
unde: ci este un coeficient pentru ierarhizare;
Rir - riscul la incendiu redus.
Coeficientul pentru ierarhizare poate avea valoarea 1,1÷1,3, funcţie de tipul şi destinaţia
construcţiei. În acest caz, riscul acceptat este calculat cu relaţia 10.16b.
Tabelul 10.37a Valori maxime admise pentru factorii de risc la clădirile pentru spitale
Destinaţia spaţiilor spitaliceşti Valori maxime admise pentru factorii de risc
qs 420 MJ/m2
q = 1,3
Spaţii de cazare spitalizare c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs 630 MJ/m2
q = 1,5
Spaţii de primire internare c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
255
qs 420 MJ/m2
q = 1,3
Sectorul asistenţă medicală tratament c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs 420 MJ/m2
q = 1,3
Sectorul ergoterapie - recuperare c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs 630 MJ/m2
q = 1,5
Sectorul activităţi sociale, club c = 1,1
r = 1,1
k = 1,1
qs 420 MJ/m2
q = 1,3
Sectorul administraţie, personal, vizitatori c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs 840 MJ/m2
q = 1,3
Sala de mese, cantină c = 1,2
r = 1,1
k = 1,1
qs 420 MJ/m2
q = 1,3
Sectorul bucătărie c = 1,2
r = 1,1
k = 1,1
qs 840 MJ/m2
q = 1,7
Sectorul spălătorie - uscătorie c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs 420 MJ/m2 … 840 MJ/m2
q = 1,3 … 1,7
Sectorul servicii tehnice auxiliare c = 1,2
r = 1,2
k = 1,1
Tabelul 7.37b Valori maxime admise pentru factorii de risc la sălile aglomerate
Destinaţia spaţiilor spitaliceşti Valori maxime admise pentru factorii de risc
qs 840 MJ/m2
q = 1,4
Supermarket pentru produse alimentare c = 1,2
r = 1,1
k = 1,1
qs 420 MJ/m2 … 840 MJ/m2
q = 1,2 … 1,4
Mari magazine cu mărfuri electrocasnice c = 1,0
r = 1,2
k = 1,2
qs 840 MJ/m2
q = 1,4
Mari magazine cu mărfuri generale c = 1,2
r = 1,2
k = 1,2
256
qs 420 MJ/m2
q = 1,2
Cantine c = 1,0
r = 1,0
k = 1,0
qs 420 MJ/m2
q = 1,2
Cinematografe c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
qs 420 MJ/m2
q = 1,2
Biserici şi alte sălaşuri de cult c = 1,0
r = 1,0
k = 1,0
qs 420 MJ/m2
q = 1,2
Expoziţii cu mărfuri incombustibile c = 1,0
r = 1,0
k = 1,0
qs 840 MJ/m2
q = 1,4
Expoziţii cu mărfuri combustibile c = 1,2
r = 1,2
k = 1,1
qs 420 MJ/m2
q = 1,2
Expoziţii de tablouri sau artă fotografică c = 1,0
r = 1,0
k = 1,0
qs 420 MJ/m2 … 840 MJ/m2
q = 1,2 … 1,4
Hotel cu săli aglomerate c = 1,2
r = 1,2
k = 1,0
Q 420 MJ/m2
q = 1,2
Restaurant c = 1,2
r = 1,2
k = 1,0
qs ≥ 420 MJ/m2
q = 1,4÷1,7
Biblioteci, săli de lectură c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
qs = 420÷840 MJ/m2
q = 1,2÷1,4
Muzee c = 1,2
r = 1,2
k = 1,2
qs < 420 MJ/m2
q = 1,2
Bar de noapte c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
qs = 420÷840 MJ/m2
q = 1,2÷1,4
Săli de jocuri c = 1,2
r = 1,2
k = 1,2
257
qs < 420 MJ/m2
q = 1,2
Săli de aşteptare c = 1,1
r = 1,1
k = 1,0
qs = 420÷840 MJ/m2
q = 1,2 … 1,4
Studiouri de televiziune c = 1,2
r = 1,2
k = 1,2
qs > 840 MJ/m2
q = 1,4
Teatre c = 1,2
r = 1,0
k = 1,2
qs < 420 MJ/m2
q = 1,2
Circuri c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
qs < 420 MJ/m2
q = 1,2
Discoteci c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
Descrierea obiectivului
258
- finisajele interioare sunt uşor inflamabile, încadrate în clasa de combustibilitate C4:
materiale textile şi lemn neignifugat;
- există plafoane suspendate din materiale mediu inflamabile C3: lemn ignifugat total;
- sala are două ieşiri distincte (spre casa scării şi spre terasa adiacentă) şi sensul de
deschidere a uşilor este invers sensului de evacuare a publicului;
- gabaritul căilor de evacuare (două uşi cu înălţimea golului de 2,10 m şi lăţimi de 1,80
m, respectiv 1,50 m) asigură trecerea unui număr mai mare de 3 fluxuri, conform P118-99;
- coridoarele şi scările sunt alcătuite corespunzător din punctul de vedere al gabaritului;
uşile de pe traseul scării principale se deschid în sensul invers circulaţiei persoanelor către
exterior;
- condiţiile pentru circulaţiile din interiorul sălii sunt îndeplinite (privitor la culoarele de
evacuare);
- se asigură accesul direct din drumurile publice;
- lungimile pentru evacuare sunt mai mici de 15 m (până la casa de scări sau terasa
clădirii);
- nu sunt marcate, semnalizate şi iluminate corespunzător căile pentru evacuare;
- sala este dotată cu instalaţie de detectare-semnalizare a incendiilor şi alertarea se face
prin telefon dispus în cabina personalului pentru pază unde se află permanent o persoană;
- sala este echipată cu un hidrant interior pentru incendiu 1 × 2,5 l/s (număr suficient de
jeturi conform anexei 3 din NP 086-5); în zona clădirii în care se află sala amplasată există reţea
publică de apă şi un hidrant exterior, dispus la o distanţă mai mică de 100 m, asigurând un debit
de 10 l/s; reţeaua de hidranţi exteriori asigură cu intermitenţă debitele şi presiunile necesare;
performanţa şi starea operaţională a instalaţiei de stingere cu hidranţi este bună;
- se asigură alimentarea cu energie electrică conform normativului NP I7-2011;
- dotarea cu stingătoare este suficientă;
- intervenţia în caz de incendiu cu salariaţii este corespunzătoare în timpul programului
de lucru, în afara programului există personal de supraveghere disponibil pentru intervenţie dar
insuficient;
- pe platforma Universităţii este constituit serviciu privat pentru situaţii de urgenţă dotat
cu 1 autospecială de stingere tip APCT-R8135; serviciul nu este încadrat pentru schimburile 2 şi
3; timpul de începere a intervenţiei este de 10 min. în programul de lucru şi nenormat în afara
acestuia;
- în caz de incendiu intervine Detaşamentul Iaşi 1 al Inspectoratului pentru Situaţii de
Urgenţă al judeţului Iaşi; timpul de începere a intervenţiei este de 15 min..
Calculul factorului care ţine cont de riscul ce decurge din substanţele şi materialele fixe şi
mobile s-a efectuat cu relaţia:
unde:
- densitatea sarcinii termice fiind 456 MJ/m2 , q = 1,5;
- materialele din interiorul sălii fiind uşor combustibile, c = 1,2;
- pericolul de fum fiind mare, r = 1,5;
- pericolul de toxicitate fiind mare, k = 1,5.
259
Calculul factorului care ţine cont de riscul ce decurge din concepţia construcţiei s-a
efectuat cu relaţia:
unde:
- sala fiind dispusă la etajul 4 al unei construcţii cu mai multe niveluri, e = 1,65;
- structura portantă şi elementele faţadei fiind realizate din materiale incombustibile C0,
i = 1,0;
- suprafaţa sălii fiind mai mică de 400 m2, g = 0,75.
2. Calculul factorului care reprezintă gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, F1, se face cu
relaţia:
F1 = f11 × f12 × f13 × f14 × f15 = 1,73 × 1,00 × 1,00 × 1,00 × 1,00 = 1,73
unde:
- gradul de rezistenţă la foc al construcţiei fiind I iar planşeele şi acoperişul având
rezistenţa la foc minim 1h, f11 = 1,73;
- existând corelaţia între categoria sălii, numărul de niveluri şi gradul de rezistenţă la foc
al construcţiei după P118, f12 = 1,00;
- existând separare prin pereţi şi planşee după P118, f13 = 1,00;
- neexistând în zona funcţională a sălii încăperi cu risc la incendiu mijlociu sau mare, f 14
= 1,00;
- neexistând separări în interiorul sălii, f15 = 1,00.
3. Calculul factorului măsurilor constructive de siguranţă la foc privind combustibilitatea
finisajelor şi desfumarea căilor de evacuare, F2, se face cu relaţia:
unde:
- la nivelul sălii, asigurându-se desfumarea după P118, f21 = 1,20;
- la nivelul circulaţiilor comune şi caselor de scări, asigurându-se desfumarea conform
prevederilor P118, f22 = 1,20;
- combustibilitatea finisajelor interioare încadrându-se la uşor inflamabile, C4, f23 = 0,70;
- combustibilitatea plafoanelor suspendate încadrându-se la mediu inflamabile, C3, f24 =
0,80.
F3 = f31 × f32 × f33 × f34 × f35 × f36 × f37 = 1,05 × 1,05 × 0,80 × 0,70 × 1,05 × 1,05 × 0,90 = 0,61
unde:
- fiind asigurat numărul căilor de evacuare, f31 = 1,05;
- fiind asigurat gabaritul căilor de evacuare, f32 = l,05;
- fiind corespunzător alcătuite constructiv coridoarele şi scările, dar având uşile de pe
traseul scării principale cu deschidere în sens invers sensului de evacuare a persoanelor
către exterior, f33 = 0,8;
- nerespectându-se condiţiile de evacuare în interiorul sălilor aglomerate după cerinţele
din P118 (uşile se deschid către interior), f34= 0,7;
260
- asigurându-se condiţii de acces direct din drumurile publice, f35 = 1,05;
- asigurându-se timpii (lungimile) căilor de evacuare prevăzute în P118, f36 = 1,05;
- nefiind asigurată marcarea, semnalizarea şi iluminarea căilor de evacuare după cerinţele
normative, f37 = 0,90.
unde:
- detectarea incendiului făcându-se cu instalaţii automate de detectare-semnalizare şi
alertarea prin telefon dispus într-un loc unde există permanent o persoană, E1 = 1,25;
- sala fiind echipată cu un hidrant interior de incendiu (1 × 2,5 litri/sec) şi în zona clădirii
existând reţea publică de apă şi un hidrant exterior dispus la distanţă mai mică de 100 m
(1 × 10 litri/sec), E2 = 1,30 (eventual majorat 0,1);
- reţeaua de hidranţi exteriori asigurând cu intermitenţă debitele şi presiunile necesare, E3
= 0,80;
- asigurându-se alimentarea cu energie electrică potrivit normativului 17, E4 = 1,00;
- starea operaţională a instalaţiei de stingere fiind bună, E5 = 1,00.
unde:
- dotarea cu stingătoare fiind suficientă, D1 = 1,00;
- organizarea intervenţiei este corespunzătoare, D2 = 1,00;
- în afara programului nu există salariaţi suficienţi disponibili pentru intervenţie, D 3 =
0,80.
pentru care:
- este constituit serviciul privat pentru situaţii de urgenţă, dotat cu 1 autospecială cu apă
şi spumă, Il = 1,15;
- în caz de incendiu intervine Detaşamentul Iaşi 1 din Inspectoratul de situaţii de urgenţă
Iaşi, I2 = 1,40;
- timpul de începere a intervenţiei de către serviciul privat pentru situaţii de urgenţă este
de 10min în timpul programului şi nedeterminat în afara orelor de program, I3 = 0,80.
261
10. Stabilirea factorului privind gravitatea, G, pentru sală aglomerată cu 180 locuri (sală pentru
întruniri)
G = 0,90
11. Stabilirea factorului privind activarea, A, pentru sală aglomerată cu 180 locuri (sală pentru
întruniri)
A = 1,00
Varianta 2
- factorilor F2, F3 şi F:
F2 = 1,20 × 1,20 × 0,90 × 1,00 = 1,30
F3 = 1,05 × 1,05 × 0,80 × 0,70 × 1,05 × 1,05 × 1,00 = 0,68
F = F1 × F2 × F3 = 1,73 × 1,30 × 0,68 = 1,53
- factorului M:
M = F × E × D × I = 1,53 × 1,30 × 0,80 × 1,29 = 2,05
262
- factorului B:
B = 4,35 / 2,05 = 2,21
Varianta 3
- factorului E:
E = 1,25 × 1,30 × 1,00 × 1,00 × 1,00 = 1,62
- factorului D:
D = 1,00 × 1,00 × 1,00 = 1,00
- factorului M:
M = F × E × D × I = 2,88 × 1,62 × 1,00 × 1,29 = 6,02
- factorului B:
B = 4,35/6,02 = 0,72
- riscului efectiv la incendiu:
Ref = 0,72 × 1,00 = 0,72
263
Bibliografie
1. ***, International standard ISO/DIS 16732, Fire safety engineering - Guidance on fire risk
assessment, 2010.
2. ***, ISO 31000, Risk management - Principles and guidelines, First edition 2009.
3. ***, ISO 31010, Risk management - Risk assessment techniques, Edition 1.0, 2009.
4. ***, Norme metodologice privind avizarea şi autorizarea de securitate la incendiu şi protecţie
civilă, OMAI 129 din 2016.
5. ***, Ordinul Nr. 210 din 21 mai 2007, privind metodologia de identificare, evaluare şi control
a riscurilor de incendiu.
6. ***, HG 571 din 2016 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun
avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu.
7. ***, Regulamentul privind clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii pe baza
performanţelor de comportare la foc, aprobat prin Ordinul comun al ministrului transporturilor,
construcţiilor şi turismului şi al ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.822/394/2004,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 27 ianuarie 2005.
8. ***, Hotărârea Guvernului nr. 95/2003 privind controlul activităţilor care prezintă pericole de
accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 120 din 25 februarie 2003.
9. ***, Ghidul de evaluare a riscului de incendiu si a siguranţei la foc pentru clădiri de spitale GT
049-02.
10. ***, Ghid de evaluare a riscului de incendiu şi a siguranţei la foc pentru cămine de bătrâni şi
persoane cu handicap GT 050-02.
11. ***, Ghid de evaluare a riscului de incendiu şi a siguranţei la foc la săli aglomerate GT 030-
01.
12. ***, Regulamentului privind stabilirea categoriei de importanţă a construcţiilor, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 766/1997 pentru aprobarea unor regulamente privind calitatea în
construcţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 10 decembrie 1997.
264
Clădirea de pe coperta de deschidere, Union Point din Tottenham, Londra, Marea
Britanie, a fost construită în anul 1930 şi distrusă de un incendiu în 2011, în timpul
revoltelor din oraş.
(http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/10254812/Mayor-under-fire-after-
claiming-riots-were-best-thing-to-happen-to-Tottenham-in-a-while.html)
265
266