NECESARUL DE CĂLDURĂ PENTRU CLĂDIRI

4.1. Condiţii convenţionale de calcul

4.1.1.. Temperatura exterioară de calcul

Pentru stabilirea temperaturii exterioare de calcul există în lume mai multe

metode: metode bazate pe formule empirice, metode bazate pe înregistrări statistice,
metode bazate pe media duratelor anuale ale temperaturilor scăzute etc.

În ţara noastră a fost utilizată o metodă bazată de calcule termotehnice privind

amortizarea oscilaţiilor de temperatură în elementele de construcţie (metoda mai este
utilizată în fosta URSS, Polonia, Austria, Suedia). Metoda de calcul a temperaturilor
exterioare poate fi rezumată a 626g65g stfel:

a) Se cunosc temperaturile momentane, măsurate, pentru o perioadă de 20.....25

ani. Dintre aceste valori sunt alese cele care corespund perioadei friguroase.

Ianuarie←perioadă aprilie←perioadă noiembrie←perioadă

friguroasă→martie caldă→octombrie friguroasă→decembrie

(STAS 1907) (STAS 6648) (STAS 1907)

b) Prin prelucrarea datelor meteorologice se stabileşte o iarnă convenţională care

are ca bază temperaturile exterioare medii ale zilei şi orei de calcul.

exemplu:

Anul 1940 ........... 1965 tmed

Ora
1 ........... ○
2 .......... ○
........... ........... ........... ........... ○
24 ○

Aceste valori medii se obţin pentru fiecare localitate din ţară care are măsurători făcute
prin Institutele meteorologice
.......................

Dintre aceste valori sunt selecţionate temperaturile medii cu valori cuprinse între
0
+ 10 C şi cele mai scăzute valori ce apar.

c) Cunoscând temperaturile medii ale perioadei considerate (20....25 ani) şi

duratele de apariţie ale acestora se stabileşte iarna convenţională de calcul. Din grafic
rezultă că temperatura de - 180C apare în iarna convenţională 1 zi.

0124 zile

+10

-12

-15

-18

-24

tm

m <1 - inerţie mare

m = 1 - cărămidă STAS

m >1 inerţie mică

 d) Prin calcule termotehnice şi experienţe de laborator, pentru elemente de
construcţie standard (cărămidă de 1 1/2) şi pentru temperaturi interioare standard se
stabilesc duratele de timp necesare fiecărei temperaturi medii pentru a crea pe faţa
interioară a elementului de construcţie variaţii de temperatură mai mari sau mai mici
decât 0,30C.

Pentru această verificare se începe cu temperatura cea mai scăzută care are o durată să
zicem de 0,5 zile/iarnă convenţională şi căreia

îi sunt necesare 2 zile pentru a crea pe faţa interioară a peretelui temperaturi mai scăzute
cu 0,30C faţă de cea corespunzătoare θ i.

Deoarece timpul necesar este mai mare decât frecvenţa (durata) de apariţie a acestei
temperaturi în iarna convenţională de calcul, această temperatură este eliminată din
competiţie. Procedând în mod asemănător se constată că temperatura de - 180C are o
durată de apariţie în cadrul iernii convenţionale egală cu timpul necesar pentru a crea pe
peretele interior oscilaţii de - 0,30C. Deci această temperatură poate fi considerată ca
temperatură de calcul. Gruparea localităţilor cu temperaturi exterioare - 180C şi durate
egale cu prima conduc la zona a II a de temperatură. În mod analog s-au stabilit ca
temperaturi exterioare de calcul temperaturile (- 120C), (- 150C) şi

(-210C).

Dar pentru închiderea încăperilor sunt utilizate structuri diferite de cea etalon care
are un D ≅ 5. Structurile care au un indice de inerţie termică mai mic decât cel standard
vor permite ca pe faţa interioară a peretelui să apară oscilaţii de temperatură într-un timp
mai scurt decât cel în care apare temperatura exterioară de calcul. Pentru a corecta acest
neajuns este necesar să se introducă un plus de căldură care să asigure stabilitatea
temperaturii pe faţa interioară. Acest coeficient poartă denumirea de coeficient de
masivitate şi se notează cu "m". Acesta se stabileşte funcţie de indicele de inerţie termică.

D 1 ..... 5 ..... 7
m 1,2 ..... 1 ..... 0,9

Din tabel rezultă că pentru pereţi masivi se reduce necesarul de căldură , deoarece
coeficientul de asimilare termică este subunitar.

De remarcat că ferestrele şi uşile sunt considerate ca având D = 1 [m(θ i-θ e) = (θ i-θ ec)
⇒

m = (θ i-θ ec)/(θ i-θ e) ⇒ θ ec=θ i conf ⇒ m = 1].

4.1.2. Temperatura interioară de calcul

Pe baza consideraţiilor de confort termic sunt stabilite temperaturi interioare de

calcul pentru majoritatea încăperilor. În unele cazuri acestea pot fi determinate de
considerente de ordin tehnologic. În cazul încăperilor neîncălzite temperaturile interioare
se pot stabili pe baza ecuaţiilor de bilanţ termic.

Qaporturi = Qpierderi = 0

Pentru unele aplicaţii poate fi aplicată şi metoda standardizată potrivit căreia ti = f

(Rm).

4.1.3. Viteza vântului de calcul

Pe baza unor ample studii efectuate de INCERC, s-a stabilit o metodă de

determinare a vitezei de calcul a vântului, care ţine seama de corelaţia statistică existentă
între intensităţile vânturilor şi temperaturile scăzute.

Prin studiul amintit s-au evidenţiat toate apariţiile vânturilor puternice

concomitente cu temperaturile exterioare scăzute, împreună cu duratele de manifestare
ale acestora, pe o perioadă de 20 ani (pentru 32 localităţi).

Totodată, pentru fiecare localitate în parte au fost stabilite şi direcţiile de acţiune

ale acestor vânturi.
 Pentru a se putea alege viteza de calcul, a fost necesar ca toate stările climatice
vânt - temperatură să fie comparate cu o stare climatică de referinţă. În acest scop s-au
luat în consideraţie numai acele vânturi care, la temperatura la care apar, dau un necesar
de căldură mai mare decât necesarul de căldură, pentru încălzire corespunzător
temperaturii exterioare de calcul (fără vânt) şi care au o durată de cel puţin 960 ore (40
zile) în 20 ani.

Starea climatică de referinţă s-a determinat transformând toate concordanţele vânt

- temperatură reale, în concordanţe echivalente, corespunzătoare temperaturii exterioare
de calcul. Aceasta înseamnă că pentru o anumită situaţie reală care apare la o temperatură
exterioară tej cu o viteză a vântului vj şi care duce la un necesar de căldură Qj, s-a
determinat o viteză fictivă echivalentă a vântului "v0" care la temperatura exterioară de
calcul "te" ar da acelaşi necesar de căldură.

Eliminându-se situaţiile de durată mai mică de 960 ore în 20 ani, au rezultat 4

zone climatice.

Qj = QTj + QFj = QT + QF =

Situaţie Situaţie

reală (vi) fictivă (vo)

= [Σ Sk + (Li)vg4/3]∆ t = [Σ Sk + (Li)v04/3]∆ t; 1/Σ Li

Σ Sk/Σ Li + vj4/3∆ tj = Σ Sk/Σ Li + v04/3∆ t

Definim: Σ Sk/Σ Li = e (coeficient eolian)

(e + vj4/3)(ti - tej) = (e + v04/3)(ti - te)

v0 = [(e + vj4/3) + (ti - tej)/(ti - te) - e]4/3

e = 20......40

v0 = [(30 + vj4/3) + (ti - tej)/(ti - te) - 30]4/3

4.2. Clădiri cu înălţime medie

 4.2.1. Cazul clădirilor cu inerţie termică moderată

Pentru toate categoriile de clădiri a căror anvelope se înscriu în prevederile

Normativului C107, se aplică metodologia indicată în STAS 1907/98. Potrivit acestui act
normativ, necesarul de energie termică, calculat în regim staţionar, se stabileşte cu relaţia:

în care:

QT - flux termic cedat prin transmisie, corespunzător diferenţei de temperatură

între interiorul şi exteriorul elementului de construcţie ce delimitează încăperea, calculat
cu relaţia:

în care mărimile au semnificaţia următoare:

• CM - coeficient de corecţie dependent de masa specifică a construcţiei ρ EI = 0,9

Mc/Sc

ρ EI < 400 kg/m2 - CM = 1

ρ EI >400 kg/m2 - CM = 0,94

• m - coeficient de masivitate al elementelor de construcţie exterioare, ce poate fi

determinat cu relaţia aproximativă:

m = 1,225 - 0,05 D; cu indicele de inerţie termică D j =

, care este unitar în cazul particular al zidăriei de

cărămidă plină cu δ 37,5 cm (D = 4,5) şi al elementelor interioare indiferent de
valoarea indicelui de inerţie al acestora. Pentru elemente neinerţiale valoarea
acestuia este m = 1,2.

• S - suprafaţa de calcul a elementului de construcţie prin care se consideră transferul

termic. Pentru elementele neinerţiale, aceasta este reprezentată de suprafaţa golurilor, iar
pentru pereţi înălţimea se consideră între suprafeţele finite ale pardoselilor.

• ti, te - temperaturile interioare şi exterioare de calcul.

• Ropt rezistenţa termică optimizată a elementului de construcţie.

• QS - flux termic cedat prin pardoseli aşezate direct pe sol, care pentru construcţii
cu forme regulate se calculează cu relaţia:

[W]

în care mărimile au semnificaţia următoare:

- - aria cumulată a pardoselii şi pereţilor aflaţi sub cota terenului;

- Sbc - suprafaţa benzii de contur de lăţime unitară corespunzătoare

perimetrului pereţilor exteriori;

- - suprafaţa benzii de contur de lăţime unitară corespunzătoare

perimetrului pereţilor interiori;

- ti, te - temperaturile de calcul interioare şi exterioare;

- - temperatura interioară de calcul a încăperilor vecine;

- ts - temperatura în sol sau a apei freatice, stabilită funcţie de zona de

temperatură;

- ns - coeficient de corecţie al conductivităţii solului;

- Rpd - rezistenţa termică a pardoselii, pentru care 1/α e = 0;

- Rbc - rezistenţa termică a benzii de contur, care se stabileşte funcţie de

adâncimea apei freatice şi adâncimea de îngropare a pardoselii;

• Ao - adaos de orientare, care introduce efectul radiaţiei solare asupra clădirii.

Valorile acestuia se stabilesc pentru cazul cel mai dezavantajat de orientare al
încăperii de calcul.

• Ac - adaos pentru compensarea efectului suprafeţelor reci, care se stabileşte

funcţie de rezistenţa termică medie a elementelor delimitatoare, calculată cu
relaţia:

[m2K/W]
 în care ST - se va calcula ca suprafaţă totală a camerei de calcul iar Σ QT -
reprezintă suma fluxurilor termice transferate prin elementele exterioare şi
interioare.

• Qi - sarcina termică pentru încălzirea aerului infiltrat prin rosturile elementelor

mobile şi la deschiderea frecventă a acestora, care se determină ca valoare
maximă obţinută din expresiile:

[W] condiţie de ventilare

[W] condiţie de infiltrare

normală

• condiţia de ventilare naturală sau mecanică impune asigurarea unui nivel de

ventilare, evaluat prin numărul de schimburi orare (nao), care este normat funcţie
de destinaţia camerei.

• condiţia de infiltrare normală, ia în considerare infiltraţiile datorate presiunii

vântului, presiunii termice şi a presiunii datorate ventilării naturale. Factorul

, introduce tocmai efectul combinat al celor trei potenţiale ce

pot determina infiltraţiile de aer. Pentru componenta care se referă la deschideri
frecvente (Qu), în cazuri normale nu se ia în considerare, efectul acestor infiltraţii
fiind contracarat prin măsuri constructive sau instalaţii speciale.

4.2.2.Spaţii simplu vitrate

Cazul serelor simplu vitrate, beneficiază de relaţii experimentale de forma:

Q = [0,44 S + (0,41 + 1,25 kconv) SF] (ti-te) [W]

în care:

• S -suprafaţa terenului pe care este amplasată sera;

• SF - suprafaţa geamurilor;

• ti, te - temperaturile convenţionale de calcul, interioare şi exterioare;

• kconv - coeficient total de transfer termic prin convecţie, prin suprafaţa vitrată
stabilit după cum urmează:
 kconv = keT [1 + π n (keT)n-1 ] [W/m2 0C]

cu precizările:

α , i - reprezintă coeficienţii superficiali de transfer şi respectiv entalpia

aerului;

n - coeficient de neetanşeitate.

4.2.3. Pierderi de căldură pentru încăperi parţial îngropate

A. Metoda Kissin

Qpd = [k1(S1 + 4n) + k2S2 + k3S3 +

k4S4](ti-te)

n - numărul colţurilor de suprafaţă 4

m2

Deşi temperatura pământului la

oarecare adâncime este uniformă şi
foarte puţin influenţată de condiţiile
climatice, pierderile de căldură prin pardoseală din apropierea zidurilor sunt mai mari
decât pierderile prin restul pardoselii.

Ţinând seama de acest fapt M.I. Kissin a propus să se determine pierderile de

căldură prin pardoseală introducând în calcul un coeficient de transmisie termică
convenţional, în funcţie de distanţa la pereţii exteriori.

• Pentru pardoseli reci: ( k1 = 0,4; k2 = 0,2; k3 = 0,1; k4 = 0,06) (beton, mozaic)

• Pentru pardoseli calde: (lemn, linoleum, mochetă)

• Pentru ziduri exterioare parţial îngropate calculul se conduce la fel. Zona 1
considerându-se ca începând de la nivelul terenului.

B. Metoda din 4701

Qpd=mS(ti-te′ )+

în care:

S - suprafaţa totală care se învecinează cu solul (pardoseală şi pereţi);

te' = 0 .... 50C;

m = f(h, a/b ,S);

ts = 100C.

C. Metoda Nicolae Leonăchescu

Q = Qe1 + Qe2 + Qe5 + Σ Qa

 Pentru cazul curent al semispaţiului ϕ = 0 şi L = 0 relaţiile sunt mult mai
simplificate.

D.Metoda STAS 1907

4.2.4. Pierderi de căldură ale halelor industriale

Necesarul de energie termică aferent acestor categorii de clădiri se poate evalua cu

relaţiile stabilite la paragraful anterior faţă de care se fac următoarele precizări:

• Rezistenţa termică a elementelor inerţiale se stabileşte funcţie de structura

elementelor omogene şi se corectează pe bază de nomograme.

• Rezistenţa termică a elementelor neinerţiale (luminatoare) sau plafoane, aceasta

se corectează funcţie de factorul "ρ " ce depinde înălţimea halei (R0c =R0/ρ ).

• Coeficientul "E" se stabileşte în condiţii particulare pe bază de recomandări.

Pentru hale industriale cu înălţimi până la 8 m necesarul de căldură se stabileşte

pe baza indicaţiilor din STAS 1907 - 68, adică prin utilizarea relaţiei:

Este important de semnalat câteva aspecte ale halelor industriale.

•

În cazul unor hale cu suprafeţe exterioare opuse infiltraţiile de aer pot fi considerate
numai pe o faţadă, deoarece a doua faţadă se poate considera în depresiune.

• În cazul încălzirii cu aer cald, se pot elimina complet infiltraţiile de aer dacă
încăperea se va afla în suprapresiune. Deci se va putea considera Qi = 0.

Pentru halele cu înălţime mai mare de 8 m pierderile de căldură prin transmisie

sunt afectate de modificarea coeficientului "k" sau R = 1/k.

Se ştie că α i = α c + α r. În cazul clădirilor foarte înalte componenta "α r" se

micşorează foarte mult, putând fi considerată nulă.

α i
*
= 4,05 W/m2 0C - pentru hale fără

; compartimentări, având înălţimea mai mare decât

adâncimea încăperii.

α i* = 5,8 W/m2 0C (5,0 kcal/m2h 0C) - pentru hale compartimentate sau pentru încăperi a
căror înălţime este mai mică decât adâncimea lor. Important ar mai fi şi eventualitatea
luării în considerare a bilanţului de aer în zona de şedere în cazul încălzirii cu aer cald.
Modificările se datorează micşorării lui α r inclus în α c.

4.2.5. Clădiri cu masivitate mare

Din această categorie fac parte adăposturile sau alte încăperi subterane. Datorită
faptului că aceste încăperi sunt mărginite de pereţi cu capacitate mare de acumulare a
căldurii, pierderea de căldură prin transmisie este practic independentă de regimul de
funcţionare.
 Calculul necesarului de căldură se poate face utilizând metoda propusă de N.
Leonăchescu de la I.C.B.

A. Clădiri total îngropate

Qe = Qe1 + Qe2 + Qe2 + Qe4 + Qe5 + Qe6

Qa = Qa1 + Qa2 + Qa2 + Qa4 + Qa5

 ; j = 1; 2; 3; 4; 5; 6.

j = 1; 2; 3; 4; 5; 6.

în condiţiile geometrice:

h> sau h >

H>

B. Construcţii cu întreruperi
mari în funcţionarea instalaţiilor
(monumente istorice, biserici etc)
La aceste tipuri de încăperi interesează mai puţin pierderea de căldură furnizat de
instalaţia de încălzire, care nu variază în limite largi şi în măsură mult mai mare variaţia
temperaturii aerului interior şi a elementelor delimitatoare, pentru a se putea stabili durata
perioadei de reîncălzire, înainte de a putea fi folosită încăperea. Din acest motiv şi pentru
simplificarea calculelor se consideră constant debitul de căldură furnizat de instalaţia de
încălzire.

Neglijând căldura necesară încălzirii aerului infiltrat se poate scrie:

Q = Σ KfSF (ti - te) + Σ SP aP (ti - t0)

ti = temperatura interioară cerută iar t0 = temperatura interioară de la care începe

încălzirea.

[kcal/m2h 0C]

z - timpul de preîncălzire

- caracteristica materialului

La construcţiile cu pereţi extrem de masivi căldura pe care trebuia să o cedeze

corpurile de încălzire se stabileşte astfel:

4.2.6. Clădiri înalte

Specifică clădirilor înalte este apariţia unor factori perturbatori ce influenţează

necesarul de căldură al unei încăperi în funcţie de nivelul la care se află încăperea
respectivă.

- presiunea vântului

- presiunea termică (sau efectul de coş)

- ventilarea natural organizată sau ventilarea mecanică

Cercetările din mai multe ţări au relevat importanţa cunoaşterii variaţiei vitezei
vântului cu înălţimea, aceasta ducând la o diferenţiere sensibilă a necesarului de căldură
de la etaj la etaj.

Efectul de coş, des întâlnit şi la clădiri cu puţine nivele, dar neconsiderat în

calcule, produce infiltraţii la nivelele inferioare şi exfiltraţii la nivelele superioare.
 Pe de altă parte, existenţa ventilării de evacuare, contribuie secţiunea produsă la
majorarea infiltraţiilor de aer.

Plecând de la faptul că în general, pentru calculul necesarului de căldură este

considerată valabilă o relaţie de forma:

; ;

Pentru determinarea debitului de aer infiltrat se vor avea în vedere următoarele:

;
 Prin suprapunerea efectelor se obţine o nouă distribuţie a diferenţelor de presiune
(∆ pech), funcţie de care, se calculează G*inf şi apoi Q*inf.

În standardul 1907, pe baza acestor studii, apare coeficientul E care s-a obţinut

prin raportarea .

4.3. Necesarul de căldură pentru alte scopuri

Stabilirea sarcinii termice pe categorii de consumatori este importantă atât pentru

alegerea economică a cazanelor cât şi pentru gestionarea energiei termice.

Cazul cel mai general presupune o sursă de agent termic capabilă să asigure
simultan 4 categorii de consumatori:

QCT = Qî + Qacm + Qv + Qth ; [kW]

în care:

QCT - sarcina termică a cazanelor;

Qî - sarcina termică a consumatorilor pentru încălzire de confort;

Qacm- sarcina termică necesară preparării apei calde menajere;

Qv - sarcina termică a instalaţiilor de ventilare şi/sau climatizare;

Qth - sarcina termică a consumatorilor tehnologici.

Necesitatea asigurării concomitente a celor 4 categorii de consumatori, poate fi

pusă în discuţie funcţie de categoria clădirii care urmează a beneficia de serviciile sursei.

Tabel 4.1. Cazuri posibile de cuplaj a consumatorilor

Categoria Σ Qî Σ Qacm Σ Qv Σ Qth

consumatorului
Clasa clădirii
Clădiri de locuit individuale sau O O ⊕
colective
Clădiri social culturale O O O
Clădiri industriale O O O ⊗

⊕ consumuri tehnologice specifice unor servicii colective (spălătorii etc)

⊗ consumuri tehnologice industriale, asigurate de regulă cu abur saturat;

4.3.1. Sarcina termică pentru încălzire de confort

Necesarul de energie termică pentru această categorie de consum se stabileşte în

conformitate cu prevederile STAS 1907/98 cu relaţia generală:

Qî = ; [kW]

Dependenţa directă de oscilaţiile temperaturii exterioare, face ca această categorie

de consum să fie foarte variabilă, pe parcursul unei zile, luni sau a perioadei de încălzire;

Pentru dimensionarea sursei de agent termic, în mod special pentru alegerea

cazanelor, se va lua în consideraţie curba clasată a sarcinii termice de încălzire (vezi cap.
2).

În cazul instalaţiilor de încălzire mici se poate lucra cu o curbă clasată a perioadei

de încălzire, utilizând temperaturile medii lunare sau chiar cu sarcina termică maximă
raportată la temperatura de calcul.

Fig. 3.1. Curba clasată a

sarcinii termice de încălzire
 Sarcina termică a cazanelor se va putea astfel stabili să acopere întreg necesarul
de energie termică putând alege un număr convenabil care însa să asigure exploatarea la
randamente maxime.

Pentru sarcini termice mici, cum este cazul clădirilor individuale, sarcina termică
de calcul este cea maximă de calcul, care uneori trebuie amendată pentru condiţii extreme
de calcul.

4.3.2.Sarcina termică pentru ventilare şi climatizare

În această categorie putem include câteva categorii tipice de instalaţii şi anume:

- instalaţii de încălzire cu aer cald,

- instalaţii de ventilare de compensare a evacuărilor tehnologice,

- instalaţii de climatizare,

Evaluarea necesarului de energie termică pentru primele două cazuri, porneşte de

la o analiză a sarcinii termice reale, stabilită funcţie de evoluţia proceselor în diagrama I -
x.

Necesarul de energie termică

serveşte bateriei de încălzire a
aerului cald pentru care se cunoaşte
expresia:

QBImax= L cp ρ (tR-te)

Aceasta poate lucra numai în

regim de aer proaspăt (ER) sau în
∗
regim de recirculare (M-R ).
 Şi în acest caz se poate construi o curbă clasată care va avea în cadranul II, curba
, cu observaţia că temperatura de întrerupere nu va fi mai mică de 20°C,
pentru a putea satisface condiţiile de confort la refularea aerului cald.

Pentru instalaţiile de climatizare se va avea în vedere că procesele termodinamice

impun şi în sezonul cald o reîncălzire.

În principiu această sarcină termică se va analiza cu multa atenţie dacă se discută

de un cuplaj cu cea de încălzire, nu rareori proiectantul putând decide asigurarea acesteia
cu surse independente.

4.3.3. Sarcina termică pentru prepararea apei calde menajere

Pentru categoria instalaţiilor individuale de mică sau medie capacitate aceasta va

fi asigurată optând pentru una din soluţiile:

- preparare locală cu sau fără acumulare;

- preparare centralizată cu sau fără acumulare;

Sarcina termică globală poate fi determinată cu relaţia:

Qacm= Gac m x c ( tac - tar ); [W]

în care "G" reprezintă debitul masic de apă rece ce se determină funcţie de consumurile
specifice ale consumatorilor instalaţi.

În cazul preparării locale fără acumulare, acest debit se va considera egal cu

debitul specific al obiectelor cu cel mai mare consum, iar în cazul adoptării soluţiei cu
acumulare vor fi utilizate noţiunile din cursul de "Instalaţii sanitare".

4.3.4. Sarcina termică pentru nevoi tehnologice

Aceasta se va stabili pe baza temei tehnologice, luând în considerare debitele

orare şi timpii de funcţionare cu factorii de simultaneitate.

4.3.5.Numărul anual de grade zile

O altă metodă de evaluare a consumului anual de energie termică pentru încălzire

este definită prin calculul numărului anual de grade zile.

Numărul de grade- zile corespunzător unei anumite perioade de încălzire, (N), se

calculează cu relaţia:
 sau

N=(ti-te) z = (tim-tem) z

ti,x- temperatura interioară medie zilnică a încăperii sau a construcţiei în perioada

considerată, conform pct. 2.1.1 (ºC);

te,x- temperatura exterioară medie zilnică în perioada considerată, (ºC);

z- numărul zilelor în perioada considerată;

ti- temperatura interioară medie a încăperii sau construcţiei, în perioada

considerată, (ºC);