După formarea planetelor, toate au fost supuse așa-numitului „Marele bombardament târziu”.

Aproximativ 60 % din suprafața planetei Marte prezintă înregistrări ale impactelor din acea perioadă,
[65][66][67]
 în timp ce o mare parte a suprafeței rămase a fost probabil acoperită de bazine imense de
impact cauzate de aceste evenimente. Există dovezi ale unui bazin de impact enorm în emisfera
nordică a planetei Marte, care are laturi de 10.600 km cu 8.500 km sau de aproximativ patru ori mai
mare decât Bazinul Polul Sud-Aitken al Lunii, cel mai mare bazin de impact descoperit până în
prezent.[19][20] Această teorie sugerează că Marte a fost lovit de un corp de dimensiunea lui Pluto
acum aproximativ patru miliarde de ani. Evenimentul, despre care se crede că este cauza dihotomiei
emisferice marțiene, a creat bazinul neted Borealis care acoperă 40 % din planetă.[68][69]

Cum ar fi putut arăta Marte acum patru miliarde de ani (concept artistic). [70]

Istoria geologică a planetei Marte poate fi împărțită în mai multe perioade, dar următoarele sunt cele
trei perioade principale:[71][72]

 Perioada Noachian (denumită după Noachis Terra): Formarea celor mai vechi elemente

de suprafață existente pe Marte, în urmă cu 4,5 până la 3,5 miliarde de ani. Crusta
planetei formată în această epocă prezintă numeroase cratere de impact, multe dintre
ele masive (scară planetară). Se crede că protuberanța Tharsis, o zonă montană
vulcanică, s-a format în timpul acestei perioade, cu inundații extinse de apă lichidă la
sfârșitul acelei perioade.
 Perioada Hesperian (denumită după Hesperia Planum): acum 3,5 până la 3,3-2,9
miliarde de ani în urmă. Perioada hesperiană este marcată de formarea unor mari
câmpii de origine vulcanică.
 Perioada Amazonian (denumită după Amazonis Planitia): acum 3,3-2,9 miliarde de ani
până în prezent. Regiunile amazoniene au puține cratere cu impact de meteoriți, dar
sunt altfel destul de variate. Muntele Olimp s-a format în această perioadă, alături de
curgerile de lavă din alte zone de pe Marte.
Activitatea geologică se desfășoară încă pe Marte. Valea Athabasca prezintă urme de curgeri de
lavă datate la aproximativ 200 de milioane de ani în urmă. Curgerile de apă în grabenele din
Cerberus Fossae au avut loc cu cel mult 20 milioane de ani în urmă, indicând activitate vulcanică cel
puțin la fel de recentă.[73] La 19 februarie 2008, imaginile de la Mars Reconnaissance Orbiter au
arătat dovezi ale unei avalanșe pornite de pe o stâncă de 700 de metri înălțime. [74]

Sol[modificare | modificare sursă]
Expunerea de praf bogat în siliciu descoperit de rover-ul Spirit

Datele returnate de landerul Phoenix arată că solul marțian este ușor alcalin și conține elemente
cum ar fi magneziu, sodiu, potasiu și clor. Acești nutrienți se găsesc și în solurile de pe Pământ și
sunt necesare pentru creșterea plantelor.[75] Experimentele efectuate de lander au arătat că solul
marțian are un pH de bază de 7,7 și conține 0,6 % perclorat de sare.[76][77][78][79] Aceasta este o
concentrație foarte mare și face solul marțian toxic.[80][81]
Pe întreaga suprafață a lui Marte, pe pantele abrupte ale craterelor, canioanelor și văilor, se
întâlnesc în mod obișnuit fâșii întunecate care cu timpul devin mai deschise. Uneori, astfel de fâșii
încep într-o zonă mică și apoi se întind pe sute de metri. Au fost, de asemenea, observate dungi de-
a lungul marginilor de stâncă și alte obstacole naturale de-a lungul cursului inițial. Conform celei mai
populare ipoteze, aceste dungi sunt straturi subterane întunecate de sol expuse după avalanșe de
praf sau turbioane de praf.[82]

Atmosferă[modificare | modificare sursă]

Atmosfera subțire a lui Marte vizibilă la orizont

Marte și-a pierdut magnetosfera în urmă cu 4 miliarde de ani,[83] probabil din cauza numeroaselor

impacte cu asteroizi,[84] astfel încât vântul solar interacționează direct cu ionosfera marțiană, scăzând
densitatea atmosferică prin eliminarea atomilor din stratul exterior. Atât sonda Mars Global
Surveyor cât și Mars Express au detectat particule atmosferice ionizate care scapă în spațiu în urma
planetei Marte,[83][85] și această pierdere atmosferică este studiată de către orbitatorul MAVEN. Față
de Pământ, atmosfera lui Marte este foarte subțire. Presiunea atmosferică variază de la un nivel
scăzut de 30 Pa pe Muntele Olimp la peste 1.155 Pa în Hellas Planitia, cu o presiune medie la
nivelul suprafeței de 600 Pa.[86] Pe Pământ, o astfel de presiune se găsește la o altitudine de 35 km
deasupra suprafeței mării.[87] Presiunea medie de suprafață este de doar 0,6 % din cea a
Pământului. Presiunea în atmosfera lui Marte scade cu altitudinea mai lent decât pe Pământ,
scăderea relativă apare aproximativ la fiecare 10,8 km (pe Pământ la aproximativ fiecare 6 km).
[88]
 Acest lucru se datorează accelerației gravitaționale mult mai reduse pe suprafața planetei Marte
(aproximativ 38 % din cea a Pământului).
Atmosfera de pe Marte este formată din aproximativ 96 % dioxid de carbon, 1,93 % argon și
1,89 % azot împreună cu urme de oxigen și apă.[10][89] Atmosfera este destul de rarefiată, conținând
particule de aproximativ 1,5 µm în diametru, care conferă cerului marțian o culoare opacă când este
văzută de la suprafață.[90] Poate căpăta o nuanță roz datorită particulelor de oxid de fier suspendate
în atmosferă.[17]
Metan