Formarea

Au fost propuse mai multe variante de mecanisme care ar fi dus la formarea Lunii cu 4,51 miliarde de ani
în urmă, [f] și la circa 60 de milioane de ani după originea Sistemului Solar.[20] Printre aceste mecanisme
s-au numărat fisiunea Lunii din scoarța Pământului, prin forța centrifugă[21] (care ar necesita un
moment cinetic inițial al Pământului prea mare),[22] capturarea gravitațională a unui corp anterior
format[23] (care ar necesita atmosferă a Pământului mult prea întinsă, pentru a disipa energia corpului
aflat în trecere),[22] și formarea Pământului și Lunii împreună din discul de acreție primordial (care nu
explică însă lipsa de metale de pe Lună).[22] Aceste ipoteze nu pot explica nici momentul cinetic mare al
ansamblului Pământ–Lună.[24]

Ipoteza predominantă este că sistemul Pământ–Lună s-a format ca rezultat al impactului unui corp de
dimensiunile lui Marte (numit Theia) cu proto-Pământul (impactul gigant), care a scos material pe orbita
Pământului, material care apoi s-a adunat prin acțiunea gravitației pentru a forma actualul sistem
Pământ-Lună.[25][26]

Partea îndepărtată a Lunii are o scoarță, cu 48 km mai groasă decât cea dinspre Pământ. Se consideră că
aceasta este din cauza faptului că Luna a rezultat din amalgamarea a două corpuri diferite.

Această ipoteză, deși nu este perfectă, explică probabil cel mai bine dovezile găsite. Cu optsprezece luni
înainte de o conferință ținută în octombrie 1984 despre originile Lunii, Bill Hartmann, Roger Phillips și
Jeff Taylor i-au provocat pe colegii cercetători ai Lunii: „Aveți optsprezece luni. Întoarceți-vă la datele de
la Apollo, mergeți înapoi la calculatoare, faceți tot ce trebuie, dar hotărâți-vă. Nu veniți la conferința
noastră dacă nu aveți ceva de spus despre nașterea Lunii.” La conferința din 1984 de la Kona, Hawaii,
ipoteza impactului gigantic a devenit cea mai populară.

Înainte de conferință, erau partizani ai celor trei ipoteze „tradiționale”, plus câțiva care începeau să ia în
serios impactul gigant, și între ei era un mare grup apatic care nu credea că se poate ajunge la vreo
concluzie. După aceea, mai erau, în esență, numai două grupuri: tabăra impactului gigant și agnosticii.
[27]

Se crede că impacturile-gigant erau ceva frecvent în Sistemul Solar timpuriu. Simulările pe calculator ale
unui impact-gigant au produs rezultate în concordanță cu masa miezului lunii și cu momentul cinetic
actual al sistemului Pământ–Lună. Aceste simulări arată și că mare parte din Lună a rezultat din corpul cu
care s-a ciocnit proto-Pământul, și nu din proto-Pământ.[28] Simulările mai recente sugerează că o
fracțiune mai mare din Lună a rezultat din masa inițială a Pământului.[29][30][31][32] Studiul
meteoriților proveniți din corpuri din Sistemului Solar interior, cum ar fi Marte și Vesta arată că au
compoziții pe izotopi de oxigen și wolfram foarte diferite în comparație cu Pământul, în timp ce Pământul
și Luna au compoziții izotopice aproape identice. Egalizarea izotopică a sistemului Pământ-Lună ar putea
fi explicată prin amestecul post-impact a materialelor vaporizate care le-au format pe cele două,[33] deși
această ipoteză încă se mai discută.[34]

Cantitatea mare de energie eliberată din impact și din re-acreția ulterioară a acelor materiale în sistemul
Pământ-Lună ar fi topit învelișul exterior al Pământului, formând un ocean de magmă.[35][36] Similar,
Luna nou-formată ar fi fost și ea afectată și a avut propriul său ocean de magmă lunar(d); estimările
adâncimii sale variază de la circa 500 km la întreaga sa adâncime (1.737 km).[35]

În timp ce ipoteza impactului gigantic ar explica multe linii de dovezi, există încă unele probleme
nerezolvate, dintre care cele mai multe implică compoziția Lunii.[37]

În 2001, o echipă de la Institutul Carnegie din Washington a raportat cea mai precisă măsurare a
semnăturilor izotopice ale rocilor lunare.[38] Spre surprinderea lor, echipa a constatat că rocile din
programul Apollo purtau o amprentă izotopică identică cu pietrele de pe Pământ, și că erau diferite de
aproape toate celelalte corpuri din Sistemul Solar. Deoarece se credea că mare parte din materialul care
a intrat pe orbită pentru a forma Luna provenea de la Theia, această observație a fost neașteptată. În
2007, cercetătorii de la California Institute of Technology au anunțat că sunt mai puțin de 1% șanse ca
Theia și Pământul să fi avut semnături izotopice identice.[39] Publicată în 2012, o analiză a izotopilor de
titan din probele recoltate de pe Lună de misiunea Apollo au arătat că Luna are aceeași compoziție ca și
Pământul,[40] ceea ce contrazice ceea ce era de așteptat în cazul în care Luna s-ar fi format departe de
orbita Pământului sau de Theia. Variațiile ipotezei impactului-gigant pot explica aceste date.

Caracteristici fizice

Structura internă

Structura Lunii

Compoziția chimică a regolitului suprafeței lunare (calculată din rocile de scoarță)[41]

Compus Formulă Compoziție (% masă)

Mări Munți
siliciu SiO2 45.4% 45.5%

aluminăAl2O3 14.9% 24.0%

oxid de calciu CaO 11.8% 15.9%

oxid de fier (II) FeO 14.1% 5.9%

magnezie MgO 9.2% 7.5%

dioxid de titan TiO2 3.9% 0.6%

oxid de sodiu Na2O 0.6% 0.6%

Total 99.9% 100.0%

Luna este un corp diferențiat(d): are o scoarță, o manta și un nucleu distincte din punct de vedere
geochimic. Luna are un miez interior bogat în fier cu o rază de 240 kilometri (150 mi) și un lichid de bază
exterior, în principal format din fier lichid, cu o rază de aproximativ 300 km. În jurul miezului este un strat
limită parțial topit cu o rază de aproximativ 500 km.[42][43] Se consideră că această structură s-ar fi
dezvoltat prin cristalizarea fracționată(d) a unui ocean global de magmă(d) la scurt timp după ce s-a
format Luna acum 4,5 miliarde de ani.[44] Cristalizarea acestui ocean de magmă ar fi creat o manta
mafică(d) din precipitarea și scufundarea mineralelor olivină, clinopiroxen și ortopiroxen; după ce
aproximativ trei sferturi din magma oceanului a cristalizat, s-ar fi format minerale plagioclase mai mici în
densitate, care au plutit deasupra, formând o scoarță.[45] Ultimele lichide care au cristalizat ar fi fost
inițial prinse între scoarță și manta, cu o abundență mare de elemente incompatibile(d) și producătoare
de căldură. În concordanță cu acest punct de vedere, cartografierea geochimică făcută din orbită
sugerează că scoarța este în cea mai mare parte anortosit(d). Eșantioanele de rocă lunară ale lavelor care
au erupt pe suprafață din topirea parțială în manta confirmă compoziția mafică a mantalei, care este
mult mai bogată în fier decât cea a Pământului.[1] Scoarța este, în medie, de aproximativ 50 kilometri
grosime.[1]

Luna este al doilea cel mai dens satelit din Sistemul Solar, după Io.[46] Cu toate acestea, miezul interior
al Lunii este mic, cu o rază de aproximativ 350 kilometri sau mai puțin,[1] în jur de 20% din raza Lunii.
Compoziția sa nu este bine definită, dar este probabil fier metalic aliat cu o cantitate mică de sulf și
nichel; analizele rotației variabile în timp a Lunii sugerează că este cel puțin parțial topit.[47]

Geologia suprafeței

Topography of the Moon measured from the Lunar Orbiter Laser Altimeter on the mission Lunar
Reconnaissance Orbiter, referenced to a sphere of radius 1737.4 km

Topografia Lunii
Topografia Lunii a fost măsurată cu altimetrie laser(d) și analiză a imaginilor stereo(d).[48] Cele mai
vizibile caracteristici topografice(d) sunt uriașul bazin Polul Sud–Aitken(d) de pe fața ascunsă, cu circa
2.240 km în diametru, cel mai mare crater de pe Lună și al doilea cel mai mare crater de impact
confirmat din Sistemul Solar(d).[49] La 13 km adâncime, fundul său este cel mai jos punct de pe
suprafața Lunii.[50] Cele mai mari înălțimi de pe suprafața Lunii sunt situate direct la nord-est, și s-a
sugerat că ar putea să fi fost îngroșate de impactul oblic care a dus la formarea bazinului Polul Sud–
Aitken.[51] Alte mari bazine de impact, cum ar fi Imbrium(d), Serenitatis(d), Crisium(d), Smythii(d), și
Orientale(d), posedă și ele altitudini joase și muchii ridicate la nivel regional.[52] Partea ascusă a
suprafaței lunare este, în medie, cu aproximativ 1,9 kilometri mai sus decât cea vizibilă.[1]

Descoperirea unor povârnișuri de falie(d) de către Lunar Reconnaissance Orbiter(d) sugerează că Luna s-
a micșorat în ultimele miliarde de ani, cu circa 90 m.[53] Caracteristici similare de contracție există și pe
Mercur.

Caracteristici vulcanice

Lunar nearside with major maria and craters labeled

Fața vizibilă a Lunii cu mările și craterele mai importante etichetate

Câmpiile lunare mai întunecate și relativ lipsite de trăsături vizibile în mod clar cu ochiul liber, sunt
numite mări, întrucât odinioară se credea că sunt pline de apă;[54] acum se știe că sunt vaste bazine de
lavă bazaltică solidificată. Deși similare bazalturilor terestre, bazalturile lunare au mai mult fier și le
lipsesc mineralele modificate de apă.[55][56] majoritatea acestor lave au erupt sau au curs în depresiuni
asociate craterelor de impact. Mai multe provincii geologice(d) care conțin vulcani-scut(d) și domuri
vulcanice se găsesc în apropiere de mările de pe emisfera vizibilă.[57]

Dovezi ale vulcanismului din tinerețea Lunii(d)

Aproape toate mările sunt pe partea vizibilă a Lunii, și acoperă 31% din suprafața acestei emisfere, față
de 2% din emisfera ascunsă.[58] Se consideră că aceasta este cauzată de concentrația de elemente
producătoare de căldură(d) de sub scoarța din partea vizibilă, văzută pe hărțile geochimice obținute de
către spectrometrul cu raze gamma al lui Lunar Prospector(d), elemente care ar fi provocat încălzirea
mantalei de dedesubt, topirea ei parțială, ridicarea ei la suprafață și erupția.[59][60] Mare parte din
bazalturile marine ale Lunii au erupt în perioada imbriană, acum circa 3–3,5 miliarde de ani, deși unele
probe datate radiometric sunt chiar și de 4,2 miliarde de ani.[61] Până de curând, cele mai vechi erupții,
datate prin numărarea craterelor(d), par să fi fost acum doar 1,2 miliarde de ani.[62] În 2006, un studiu
al craterului Ina(d), o mică depresiune în Lacus Felicitatis(d), a găsit niște forme de relief ascuțite și relativ
lipsite de praf care, din cauza lipsei de eroziune prin propagată de materialele în cădere, păreau a fi vechi
de doar 2 milioane de ani.[63] Cutremurele lunare(d) și emisiile de gaze indică și ele continuarea
activității pe Lună. În 2014, NASA a anunțat „dovezi pe scară largă ale vulcanismului lunar tânăr” în 70 de
porțiuni de mare neregulate(d) identificate de Lunar Reconnaissance Orbiter(d), unele de mai puțin de
50 de milioane de ani. Aceasta ridică posibilitatea ca mantaua lunară să fie mult mai caldă decât se
credea anterior, cel puțin în emisfera apropiată, unde scoarța adâncă este substanțial mai caldă din cauza
unei mai mari concentrații de elemente radioactive.[64][65][66][67] Puțin înainte de aceasta, au fost
prezentate dovezi ale unui vulcanism bazaltic tânăr de 2-10 milioane de ani în interiorul craterului Lowell,
[68][69] Marea Orientale, situată în zona de tranziție între emisferele vizibilă și ascunsă ale Lunii. O
manta inițial mai fierbinte și/sau o îmbogățire locală a elementelor producătoare de căldură în manta ar
putea fi responsabilă pentru o durată mai lungă a acestor activități și în partea îndepărtată a Mării
Orientale.[70][71]

Regiunile de culoare mai deschisă ale Lunii sunt numite terrae, sau mai frecvent munți, deoarece acestea
sunt mai înalte decât majoritatea mărilor. Datarea radiometrică indică o vârstă de 4,4 miliarde de ani, și
poat reprezenta plagioclase(d) acumulate(d) din oceanul lunar de magmă(d).[61][62] Spre deosebire de
Pământ, se crede că nu s-au format munți mari pe Lună ca urmare a unor evenimente tectonice.[72]

Concentrația mărilor din emisfera vizibilă reflectă probabil scoarța substanțial mai groasă din munții
emisferei ascunse, care s-ar putea sa se fi format într-un impact de viteză redusă cu un al doilea satelit al
Pământului la câteva zeci de milioane de ani după formarea lor.[73][74]

Craterele de impact

A grey, many-ridged surface from high above. The largest feature is a circular ringed structure with high
walled sides and a lower central peak: the entire surface out to the horizon is filled with similar
structures that are smaller and overlapping.

Craterul lunar Daedalus(d) pe emisfera ascunsă a Lunii

Celălalt proces geologic important care a afectat suprafața Lunii sunt craterele de impact,[75] cratere
formate atunci când asteroizii și cometele se ciocnesc cu suprafața lunii. Pe Lună se estimează a fi
aproximativ 300.000 de cratere mai mari de 1 km numai pe fața vizibilă a Lunii.[76] Scala geologică
lunară(d) se bazează pe cele mai importante evenimente de impact, între care Nectaris(d), Imbrium(d), și
Orientale(d), structuri caracterizate prin mai multe inele de material înălțat, de diametre între sute și mii
de kilometri și asociate cu o centură largă de depozite de materiale ejectate care formează un orizont
stratigrafic regional.[77] Lipsa unei atmosfere, a factorilor de eroziune asociați acesteia și lipsa unor
procese geologice recente înseamnă că multe dintre aceste cratere sunt bine conservate. Deși au fost
datate cu precizie doar câteva bazine multi-inel, ele sunt utile pentru atribuirea erelor geologice
respective. Pentru că craterele de impact se acumulează în ritm aproape constant, numărarea craterelor
pe unitatea de suprafață poate fi folosită pentru a estima vârsta suprafeței.[77] Vârstele radiometrice ale
rocilor topite la impact colectate în timpul misiunilor Apollo(d) se înscriu mai ales între 3,8 și 4,1 miliarde
de ani: pornind de la această informație, s-a lansat ipoteza unui mare bombardament târziu.[78]

Pe partea superioară a scoarței Lunii este o pătură de rocă extrem de mărunțită(d) (spartă în particule
mai mici) și prelucrată de impacte(d), numită regolit, modelată de procesele de impact. Cel mai fin
regolit, sol lunar(d) din sticlă de dioxid de siliciu, are o textură asemănătoare zăpezii și un miros
asemănător prafului de pușcă ars.[79] Regolitul de pe suprafețele mai vechi este, în general, mai gros
decât cel de pe suprafețele mai tinere: variază în grosime de la 10–20 kilometri în munți la 3–5 kilometri
în mări.[80] Sub regolitul fin mărunțit este megaregolitul, un strat de piatră puternic fracturată de mulți
kilometri grosime.[81]

Compararea imaginilor de înaltă rezoluție obținute de Lunar Reconnaissance Orbiter(d) a relevat o rată
contemporană a productiei de cratere semnificativ mai mare decât se estimase anterior. Se crede că un
proces secundar de formare de cratere cauzat de materiale ejectate distale(d) frământă primii doi
centimetri de regolit de o sută de ori mai rapid decât sugerau modelele anterioare–într-un interval de
timp de 81.000 de ani.[82][83]

Vârtejuri lunare în Reiner Gamma(d)

Vârtejuri lunare

Vârtejurile lunare sunt niște forme de relief enigmatice găsite pe suprafața Lunii, care sunt caracterizate
printr-un albedo mare, care apar optic imature (adică au caracteristicile optice ale unui regolit relativ
tânăr), și de multe ori, prezintă o formă sinuoasă. Forma lor curbilinie este adesea accentuată de
regiunile de albedo scăzut care meandrează în jurul vârtejurilor strălucitoare.

Prezența apei

Apa lichidă nu poate persista pe suprafața Lunii. Atunci când este expusă la radiații solare, apa se
descompune rapid printr-un proces cunoscut sub numele de fotodisociere și se pierde în spațiu. Cu toate
acestea, începând cu anii 1960, oamenii de știință au emis ipoteza că gheața ar poate fi depusă de
impactul cometelor sau, eventual, produs de reacție între rocile lunare bogate în oxigen și hidrogenul din
vântul solar, lăsând urme de apă care ar putea supraviețui în locurile reci din craterele permanent
umbrite de la polii Lunii.[84][85] Simulări pe calculator sugerează că până la 14.000 km² din suprafață ar
putea fi în umbră permanentă.[86] Prezența unor cantități utile de apă pe Lună este un factor important
în a face din colonizarea Lunii un plan realizabil din punct de vedere al costurilor; alternativa de a
transporta apă de pe Pământ ar avea un cost prohibitiv.[87]

Ulterior, s-au găsit urme de apă pe suprafața Lunii.[88] În 1994, experimentul radar bistatic(d) aflat pe
nava spațială Clementine(d) a indicat existența unor buzunare mici, înghețate, de apă aproape de
suprafață. Observațiile radar ulterioare efectuate de Arecibo sugerează însă că aceste descoperiri sunt
mai degrabă roci ejectate din craterele de impact recente.[89] În 1998, spectrometrul cu neutroni(d) al
navei spațiale Lunar Prospector a arătat că sunt prezente concentrații mari de hidrogen în primul metru
de adâncime al regolitului de lângă regiunile polare.[90] Bile vulcanice de lavă aduse pe Pământ la bordul
navei Apollo 15, prezintă mici cantități de apă în interiorul lor.[91]

Nava spațială Chandrayaan-1 lansată în 2008 a confirmat ulterior existența apei la suprafață, cu
instrumentul său Moon Mineralogy Mapper(d). Spectrometrul a observat linii de absorbție comune
radicalului hidroxil în lumina solară reflectată, ceea ce este un indiciu de prezență a unor mari cantități
de gheață pe suprafața Lunii. S-a arătat că concentrațiile ar putea ajunge chiar la 1000 ppm(d).[92] În
2009, LCROSS(d) a trimis un obiect de impact cu masa de 2.300 kg într-un crater polar permanent
umbrit, și a detectat cel puțin 100 kg de apă într-o coloană de materiale ejectate.[93][94] O altă
examinare a datelor de la LCROSS a arătat că apa detectată ar putea fi mai degrabă în cantitate de
155±12 kg.[95]

În mai 2011, s-au raportat 615–1410 ppm de apă încastrate în eșantionul lunar 74220,[96] celebrul „sol
sticlos portocaliu” bogat în titan, de origine vulcanică, adus de misiunea Apollo 17 în 1972. Acestea s-au
format în timpul unor erupții explozive pe Lună acum circa 3,7 miliarde de ani. Această concentrație este
comparabilă cu cea a magmei din mantaua superioară a Pământului. Deși prezintă un considerabil
interes selenologic, acest anunț nu îi consolează pe amatorii de colonizare a Lunii—proba provine de la o
adâncime de mulți kilometri, iar substanța este atât de dificil de accesat încât s-a găsit abia după 39 de
ani, cu un instrument sofisticat de microextracție cu ioni.

Câmpul gravitațional

Hartă gravitațională a Lunii realizată de GRAIL(d)

Câmpul gravitațional al Lunii a fost măsurat prin urmărirea deplasării Doppler a semnalelor radio emise
de o navă spațială de pe orbită. Gravitația lunară prezintă masconi(d), mari anomalii gravitaționale
pozitive asociate unora dintre craterele de impact, produse în parte de fluxul mai dens de lavă bazaltică
din mări care umple aceste cratere.[97][98] Anomaliile influențează mult orbita navelor în jurul Lunii.
Există și câteva enigme: fluxul de lavă nu poate explica de unul singur întreaga signatură gravitațională, și
există masconi care nu sunt puși în legătură cu vulcanismul din mări.[99]

Câmpul magnetic

Luna are un câmp magnetic extern de circa 1–100 nanotesla, de peste o sută de ori mai mic decât cel al
Pământului(d). Actualmente, nu are un câmp magnetic dipolar global, ci doar o magnetizare a scoarței,
dobândită probabil în istoria timpurie, când încă mai funcționa ca dinam.[100][101] O parte din
magnetizarea rămasă până acum ar putea proveni și de la câmpurile magnetice temporare generate în
timpul unor mari evenimente de impact prin extinderea unui nor de plasmă generat de impact în
prezența unui câmp magnetic ambiental. Această ipoteză este susținută de aparenta poziționare a celor
mai mari magnetizări ale scoarței la antipozii(d) celor mai mari cratere de impact.[102]