tructură

Articol principal: Structură stelară.

Structuri interne ale stelelor din secvența principală, zone de convecție cu cicluri săgeți și zone radiative
cu licăriri roșii. În stânga o pitică roșie cu o masă scăzută, în centru o pitică galbenă cu masă mijlocie și în
dreapta, o stea masivă albastru-alb.

Interiorul unei stele stabile se află într-o stare de echilibru hidrostatic, în care cele două forțe
predominante: gravitația (orientată spre centrul stelei) și o forță spre exterior datorită gradientului de
presiune din interiorul stelei, se contrabalansează reciproc. Gradientul de presiune este stabilit prin
gradientul de temperatură al plasmei; partea exterioară a stelei este mai rece decât nucleul.

Temperatura din nucleu pentru o stea de secvență principală sau pentru o stea gigant este cel puțin de
ordinul 107 K. Combinația de valori ridicate de temperatură și presiune favorizează procesul de fuziune a
nucleelor de hidrogen în nucleele de heliu, care eliberează suficientă energie pentru a evita colapsul
stelei.[160][161]

Deoarece nucleele atomice sunt fuzionate în nucleu, acestea emit energie sub formă de raze gamma.
Acești fotoni interacționează cu plasma din jur, ajutînd la menținerea unei temperaturi ridicate în
interiorul stelei. Stelele din secvența principală transformă hidrogenul în heliu, creând o proporție de
heliu lentă dar în constantă creștere. În cele din urmă, conținutul de heliu devine predominant, iar
producția de energie din nucleu încetează. În schimb, pentru stelele mai mari de 0,4 M☉, fuziunea are
loc într-o zonă în expansiune treptată care înconjoară nucleul. Fuziunea nucleelor de hidrogen reduce
numărul de ioni, ceea ce face ca materia nucleară să se micșoreze, dar compactarea materiei în nucleul
de heliu este redusă atunci când electronii degenerează.[162]

Interiorul unei stele stabile se află într-o etapă de echilibru hidrostatic și termic și se caracterizează
printr-un gradient de temperatură care generează un flux de energie îndreptat spre exterior. Fluxul de
energie care iese din orice strat din stea se va potrivi exact cu fluxul de intrare.

Interiorul unei stele are o structură bine definită, care apare împărțită în mai multe straturi. Zona de
radiație este acea regiune din interiorul stelei unde transferul de energie prin radiație este suficient
pentru a menține stabil fluxul de energie. În această zonă, plasma nu suferă nici perturbări, nici
schimbări de masă; cu toate acestea, dacă plasma începe să manifeste instabilitate și este supusă
mișcărilor convective, regiunea presupune caracteristicile zonei convective. Acest lucru poate apărea, de
exemplu, în regiunile în care apar fluxuri de energie foarte mari, cum ar fi în apropierea nucleului sau în
zone cu opacitate ridicată (ceea ce face ca transferul de căldură radiativă să fie ineficient).[161]

Această diagramă prezintă o secțiune transversală a Soarelui.

Poziția zonelor de radiație și convective ale unei stele de secvență principală depind de clasa și masa
spectrală. Stelele care au o masă de câteva ori mai mare decât masa Soarelui au zonă de convecție adânc
în interior și o zonă de radiație în straturile exterioare. La stelele mai mici, cum ar fi Soarele, se întâmplă
exact opusul: zona convectivă situată în straturile exterioare.[163] Piticele roșii cu mai puțin de 0,4 M☉
au doar o zonă convectivă care previne acumularea unui nucleu de heliu.[4] Pentru majoritatea stelelor,
zonele convective vor varia de-a lungul timpului, pe măsură ce steaua îmbătrânește și interiorul se
modifică.[161]

Fotosfera este acea porțiune a unei stele care este vizibilă pentru un observator. Acesta este stratul la
care plasma stelei devine transparentă față de fotonii de lumină. De aici, energia generată în nucleu
devine liberă să se propagă în spațiu. În fotosferă apar zone mai întunecate cauzate de activitatea
magnetică a stelei: acestea sunt pete solare, care apar întunecate deoarece au o temperatură mai mică
decât restul fotosferei.

Deasupra fotosferei se află atmosfera stelară. Într-o stea de secvență principală, cum ar fi Soarele, cel
mai scăzut nivel al atmosferei, chiar deasupra fotosferei, este regiunea subțire a cromosferei, în care apar
spicule și încep erupțiile stelare. Deasupra acesteia se află regiunea de tranziție, cu o lîțime de 100 km,
unde temperatura crește rapid. Dincolo de aceasta este coroana stelară, un volum de plasmă
supraîncălzită care se poate extinde spre exterior la câteva milioane de kilometri.[164] Existența unei
coroane pare să fie dependentă de o zonă convectivă în straturile exterioare ale stelei.[163] În ciuda
temperaturii ridicate, coroana emite foarte puțină lumină, datorită densității sale scăzute de gaz.
Coroana Soarelui este vizibilă în mod normal numai în timpul unei eclipse solare.

Din coroană, un vânt stelar de particule de plasmă se extinde în afara stelei, până când interacționează
cu mediul interstelar. Pentru Soare, influența vântului său solar se extinde în întreaga regiune în formă de
bule numită heliosferă.[165]

Mecanisme ale reacțiilor nucleare

Articol principal: Nucleosinteza stelară.

Diagrama lanțului proton-proton

Ciclul carbon-azot-oxigen

În interiorul nucleelor stelelor au loc o multitudine de reacții de fuziune nucleară, în funcție de masa și
compoziția stelei. În timpul secvenței principale, reacțiile predominante sunt cele ale fuziunii
hidrogenului, în care patru nuclee de hidrogen (fiecare constând dintr-un singur proton) se unesc pentru
a forma un nucleu de heliu (doi protoni și doi neutroni). Cu toate acestea, masa netă a nucleelor de heliu
este mai mică decât masa totală a nucleelor inițiale de hidrogen. Această masă pierdută este
transformată în energie electromagnetică, conform relației de echivalență masă–energie E = mc2.[3]

Procesul de fuziune a hidrogenului este sensibil la temperatură, astfel încât chiar și cel mai mic șoc
termic afectează viteza cu care au loc reacțiile. Drept urmare, temperatura de bază a stelelor secvenței
principale variază de la minim 4 milioane K, pentru o stea mică de clasa M, la 40 de milioane K pentru o
stea masivă din clasa O.[141]

La Soare, al cărui nucleu atinge 10 milioane K, hidrogenul fuzionează pentru a forma heliu în reacția
lanțului proton-proton:[166]

41H → 22H + 2e+ + 2νe(2 x 0,4 MeV)

2e+ + 2e− → 2γ (2 x 1,0 MeV)

21H + 22H → 23He + 2γ (2 x 5,5 MeV)

23He → 4He + 21H (12,9 MeV)

Aceste reacții au ca rezultat reacția generală:

41H → 4He + 2e+ + 2γ + 2νe (26,7 MeV)

unde e+ este un pozitron, γ este un foton cu raze gamma, νe este un neutrin și H și He sunt izotopi de
hidrogen și, respectiv, heliu. Energia eliberată de această reacție este exprimată în milioane de electroni
volți, ceea ce este de fapt doar o cantitate mică din energia totală eliberată. Un număr enorm de reacții
apar constant, producând toată energia necesară pentru a susține radiația stelei. În comparație, arderea
a două molecule de hidrogen cu o moleculă de gaz de oxigen eliberează doar 5,7 eV.

Masa stelară minimă necesară pentru fuziune

Element Mase

solare

Hidrogen 0.01

Heliu 0.4

Carbon 5[167]

Neon 8

În stelele mai masive, fuziunea nu se produce prin lanțul proton-proton, ci prin ciclul carbon-azot-oxigen
(ciclul CNO), un proces mai „eficient”, dar foarte sensibil la temperatură, care necesită cel puțin 40 de
milioane K pentru a avea loc.[166]

La stelele evoluate, cu nuclee de 100 de milioane K și mase între 0,5 și 10 M☉, heliul poate fi
transformat în carbon în procesul triplu-alfa care folosește elementul beriliu:[166]

4He + 4He + 92 keV → 8*Be

4He + 8*Be + 67 keV → 12*C

12*C → 12C + γ + 7,4 MeV

Pentru o reacție generală de:

Prezentare generală a proceselor consecutive de fuziune în stele masive

34He → 12C + γ + 7,2 MeV

Cele mai masive stele sunt capabile să fuzioneze chiar și cele mai grele elemente, într-un nucleu în
contracție progresivă, prin diferite procese nucleosintetice, specifice fiecărui element: carbon, neon și
oxigen. Etapa finală în procesul de nucleosinteză stelară este fuziunea siliciului, care implică sinteza
izotopului stabil de fier-56.[166] Orice fuziune ulterioară ar fi un proces endotermic care consumă
energie, astfel încât energia suplimentară poate fi produsă doar prin colaps gravitațional.

Combustibil

nuclear Temperatură

(milioane K) Densitate

(kg/cm3) Durata fuziunii

(τ în ani)

H 37 0,0045 8,1 milioane

He 188 0,97 1,2 milioane

C 870 170 976

Ne 1.570 3.100 0,6

O 1.980 5.550 1,25

S/Si 3.340 33.400 0,0315[168]

Tabelul din stânga arată cantitatea de timp necesară pentru ca o stea de 20 M☉ să consume întregul
combustibil nuclear. Ca o stea a secvenței principale din clasa O, aceasta ar fi de 8 ori mai mare decât
raza solară și de 62.000 de ori luminozitatea Soarelui.[169]

Note

^ De-a lungul timpului, norii moleculari din care se formează stelele sunt îmbogățiți din ce în ce mai mult
de elementele grele produse prin procesul de nucleosinteză, de cele mai vechi stele. Acestea, ajungând
în ultimele etape ale evoluției lor, explodează ca supernove sau eliberează straturile exterioare sub formă
de nebuloase planetare, răspândind aceste elemente în spațiu.

Referințe

^ a b Staff (2019). „How Many Stars Are There In The Universe?”. European Space Agency. Accesat în 21
septembrie 2019.

^ a b Marov, Mikhail Ya. (2015). „The Structure of the Universe”. The Fundamentals of Modern
Astrophysics. pp. 279–294. doi:10.1007/978-1-4614-8730-2_10. ISBN 978-1-4614-8729-6.

^ a b Bahcall, John N. (29 iunie 2000). „How the Sun Shines”. Nobel Foundation. Accesat în 30 august
2006.

^ a b c Richmond, Michael. „Late stages of evolution for low-mass stars”. Rochester Institute of
Technology. Accesat în 4 august 2006.

^ „Stellar Evolution & Death”. NASA Observatorium. Arhivat din original la 10 februarie 2008. Accesat în
8 iunie 2006.

^ a b Iben, Icko Jr. (1991). „Single and binary star evolution”. Astrophysical Journal Supplement Series.
76: 55–114. Bibcode:1991ApJS...76...55I. doi:10.1086/191565.

^ a b Forbes, George (1909). History of Astronomy. London: Watts & Co. ISBN 978-1-153-62774-0.

^ Hevelius, Johannis (1690). Firmamentum Sobiescianum, sive Uranographia. Gdansk.

^ Tøndering, Claus. „Other ancient calendars”. WebExhibits. Arhivat din original la 21 noiembrie 2019.
Accesat în 10 decembrie 2006.

^ von Spaeth, Ove (2000). „Dating the Oldest Egyptian Star Map”. Centaurus. 42 (3): 159–179.
Bibcode:2000Cent...42..159V. doi:10.1034/j.1600-0498.2000.420301.x. Accesat în 21 octombrie 2007.

^ North, John (1995). The Norton History of Astronomy and CosmologyNecesită înregistrare gratuită.
New York and London: W.W. Norton & Company. pp. 30–31. ISBN 978-0-393-03656-5.

^ Murdin, P. (2000). „Aristillus (c. 200 BC)”. Encyclopedia of Astronomy and Astrophysics.
Bibcode:2000eaa..bookE3440.. doi:10.1888/0333750888/3440. ISBN 978-0-333-75088-9.

^ Grasshoff, Gerd (1990). The history of Ptolemy's star catalogue. Springer. pp. 1–5. ISBN 978-0-387-
97181-0.

^ Pinotsis, Antonios D. „Astronomy in Ancient Rhodes”. Section of Astrophysics, Astronomy and

Mechanics, Department of Physics, University of Athens. Accesat în 2 iunie 2009.

^ Clark, D. H.; Stephenson, F. R. (29 iunie 1981). „The Historical Supernovae”. Supernovae: A survey of
current research; Proceedings of the Advanced Study Institute. Cambridge, UK: Dordrecht, D. Reidel
Publishing Co. pp. 355–370. Bibcode:1982ASIC...90..355C.

^ Zhao, Fu-Yuan; Strom, R. G.; Jiang, Shi-Yang (2006). „The Guest Star of AD185 Must Have Been a
Supernova”. Chinese Journal of Astronomy and Astrophysics. 6 (5): 635–640.
Bibcode:2006ChJAA...6..635Z. doi:10.1088/1009-9271/6/5/17.

^ „Astronomers Peg Brightness of History's Brightest Star”. NAOA News. 5 martie 2003. Arhivat din
original la 12 mai 2020. Accesat în 8 iunie 2006.

^ Frommert, Hartmut; Kronberg, Christine (30 august 2006). „Supernova 1054 – Creation of the Crab
Nebula”. SEDS. University of Arizona.
^ Duyvendak, J. J. L. (aprilie 1942). „Further Data Bearing on the Identification of the Crab Nebula with
the Supernova of 1054 A.D. Part I. The Ancient Oriental Chronicles”. Publications of the Astronomical
Society of the Pacific. 54 (318): 91–94. Bibcode:1942PASP...54...91D. doi:10.1086/125409.

Mayall, N. U.; Oort, Jan Hendrik (aprilie 1942). „Further Data Bearing on the Identification of the Crab
Nebula with the Supernova of 1054 A.D. Part II. The Astronomical Aspects”. Publications of the
Astronomical Society of the Pacific. 54 (318): 95–104. Bibcode:1942PASP...54...95M.
doi:10.1086/125410.

^ Brecher, K.; et al. (1983). „Ancient records and the Crab Nebula supernova”. The Observatory. 103:
106–113. Bibcode:1983Obs...103..106B.

^ Kennedy, Edward S. (1962). „Review: The Observatory in Islam and Its Place in the General History of
the Observatory by Aydin Sayili”. Isis. 53 (2): 237–239. doi:10.1086/349558.

^ Jones, Kenneth Glyn (1991). Messier's nebulae and star clusters. Cambridge University Press. p. 1. ISBN
978-0-521-37079-0.

^ Zahoor, A. (1997). „Al-Biruni”. Hasanuddin University. Arhivat din original la 26 iunie 2008. Accesat în
21 octombrie 2007.

^ Montada, Josep Puig (28 septembrie 2007). „Ibn Bajja”. Stanford Encyclopedia of Philosophy. Accesat în
11 iulie 2008.

^ a b c Drake, Stephen A. (17 august 2006). „A Brief History of High-Energy (X-ray & Gamma-Ray)
Astronomy”. NASA HEASARC. Accesat în 24 august 2006.

^ Greskovic, Peter; Rudy, Peter (24 iulie 2006). „Exoplanets”. ESO. Arhivat din original la 10 octombrie
2008. Accesat în 15 iunie 2012.

^ Ahmad, I. A. (1995). „The impact of the Qur'anic conception of astronomical phenomena on Islamic
civilization”. Vistas in Astronomy. 39 (4): 395–403 [402]. Bibcode:1995VA.....39..395A. doi:10.1016/0083-
6656(95)00033-X.

^ Setia, Adi (2004). „Fakhr Al-Din Al-Razi on Physics and the Nature of the Physical World: A Preliminary
Survey” (PDF). Islam & Science. 2 (2). Arhivat din original (PDF) la 9 ianuarie 2020. Accesat în 3
septembrie 2020.

^ Hoskin, Michael (1998). „The Value of Archives in Writing the History of Astronomy”. Library and
Information Services in Astronomy III. 153: 207. Bibcode:1998ASPC..153..207H. Accesat în 24 august
2006.

^ Proctor, Richard A. (1870). „Are any of the nebulæ star-systems?”. Nature. 1 (13): 331–333.
Bibcode:1870Natur...1..331P. doi:10.1038/001331a0 Accesibil gratuit.

^ Frommert, Hartmut; Kronberg, Christine. „Friedrich Wilhelm Bessel”. Students for the Exploration and
Development of Space. Accesat în 5 iulie 2014.

^ Aitken, Robert G. (1964). The Binary Stars. New York: Dover Publications Inc. p. 66. ISBN 978-0-486-
61102-0.

^ J.J. O’Connor, E.F. Robertson. „Felix Savary, biography”. Accesat în 22 iunie 2011.

^ Aitken, Robert G. (1964). The Binary Stars. New York: Dover Publications.

^ Bessel, F.W. (1844). „On the Variations of the Proper Motions of Procyon and Sirius”. Monthly Notices
of the Royal Astronomical Society. 6: 136–141.

^ Flammarion, Camille (1877). „The Companion of Sirius”. The Astronomical Register. 15 (176): 186–189.

^ Helge Kragh. „The Source of Solar Energy, ca. 1840–1910” (PDF). Accesat în 14 iunie 2019.

^ Michelson, A. A.; Pease, F. G. (1921). „Measurement of the diameter of Alpha Orionis with the
interferometer”. Astrophysical Journal. 53 (5): 249–259. Bibcode:1921ApJ....53..249M.
doi:10.1086/142603.

^ „" Payne-Gaposchkin, Cecilia Helena." CWP”. University of California. Arhivat din original la 18 martie
2005. Accesat în 21 februarie 2013.

^ a b c Unsöld, Albrecht (2001). The New Cosmos (ed. 5th). New York: Springer. pp. 180–185, 215–216.
ISBN 978-3-540-67877-9.

^ „Millennium Star Atlas marks the completion of ESA's Hipparcos Mission”. ESA. 8 decembrie 1997.
Accesat în 5 august 2007.

^ e.g. Battinelli, Paolo; Demers, Serge; Letarte, Bruno (2003). „Carbon Star Survey in the Local Group. V.
The Outer Disk of M31”. The Astronomical Journal. 125 (3): 1298–1308. Bibcode:2003AJ....125.1298B.
doi:10.1086/346274 Accesibil gratuit.

^ Villard, Ray; Freedman, Wendy L. (26 octombrie 1994). „Hubble Space Telescope Measures Precise
Distance to the Most Remote Galaxy Yet”. Hubble Site. Accesat în 5 august 2007.

^ „Hubble Completes Eight-Year Effort to Measure Expanding Universe”. Hubble Site. 25 mai 1999.
Accesat în 2 august 2007.

^ „UBC Prof., alumnus discover most distant star clusters: a billion light-years away”. UBC Public Affairs. 8
ianuarie 2007. Accesat în 28 iunie 2015.

^ Gibney, Elizabeth (28 februarie 2018). „Astronomers detect light from the Universe's first stars –
Surprises in signal from cosmic dawn also hint at presence of dark matter”. Nature. doi:10.1038/d41586-
018-02616-8. Accesat în 28 februarie 2018.

^ Kelly, Patrick L.; et al. (2 aprilie 2018). „Extreme magnification of an individual star at redshift 1.5 by a
galaxy-cluster lens”. Nature. 2 (4): 334–342. arXiv:1706.10279 Accesibil gratuit.
Bibcode:2018NatAs...2..334K. doi:10.1038/s41550-018-0430-3.