Geneză și evoluție

Articol principal: Geneza și evoluția sistemului solar.

Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al unei regiuni din
cadrul unui vast nor molecular.[41] Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat
naștere, probabil, mai multor stele.[42] La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era constituit, în
principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în generațiile
anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-solară,
[43] a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească mai repede.
Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport cu
discul din jur.[42] Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a început să se aplatizeze și a luat
forma unui disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ 200 UA,[42] având o protostea fierbinte și
densă în centru.[44][45] Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și gaz[46]
interacționau gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete
au putut exista în sistemul solar timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând
planete și planete pitice, iar resturile devenind obiecte minore.

Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în sistemul
solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă Mercur, Venus, Terra și
Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din nebuloasa solară,
planetele terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au
format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț: punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter
începând de la care materia este suficient de rece pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi.
Ghețurile care formau aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și silicații, care formau
planetele terestre interioare, permițându-le să devină destul de masive pentru a capta atmosfere mari
de hidrogen și heliu, elementele cele mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete
s-au concentrat în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa
este o explicație a creării acestor regiuni, precum și a modului în care planetele exterioare s-au putut
forma în poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor actuale prin diverse interacțiuni
gravitaționale.

După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au devenit
suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară.[47] Temperatura, viteza de reacție,
presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea
termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din secvența principală de
stele.[48] Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase din discul protoplanetar în
spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.
Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul Soarelui va
fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani. Acest lucru va pune
sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul Soarelui va suferi un colaps, iar
energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile exterioare ale Soarelui se vor extinde,
diametrul ajungând de circa 260 de ori mai mare decât în momentul actual și Soarele va deveni o gigantă
roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va crește foarte mult, ea va fi considerabil mai rece decât va fi
fost în perioada principală a vieții lui (cu maximum 2600 K).[49] În urma măririi Soarelui, Mercur și Venus
se vor vaporiza iar planeta Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă mutându-se la orbita lui Marte.
În cele din urmă, nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde
heliul pentru o fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de masiv
pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile
sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens,
având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului).[50] Atunci când Soarele va deveni
o pitică albă, radiația emisă va fi destul de puternică pentru a epuiza atmosferele planetelor Jupiter,
Saturn și Uranus.[51] Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele de
nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din materialele din care s-a format Soarele,
dar și elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în Soare.

Soarele

Articol principal: Soare.

Tranzit al planetei Venus prin fața discului solar

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa sa
mare (egală cu 332.900 de mase terestre)[52] produce în nucleul său temperaturi și densități suficient de
ridicate ca să susțină fuziunea nucleară,[53] care eliberează o cantitate enormă de energie, din care cea
mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de radiații electromagnetice, cu vârful situat în
spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.[54]

Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în eroare, din
moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai mare și mai luminos.
[55] Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă care reprezintă grafic
luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la suprafața lor. În general, stelele mai fierbinți sunt
mai luminoase. Stelele care satisfac această relație sunt denumite stele din secvența principală, iar
Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât
Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt
comune, reprezentând 85 % din totalul stelelor din galaxie.[55][56]
Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamnă că acesta se află la
mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen folosit pentru
fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în evoluția sa, luminozitatea era doar 70
% din cea actuală.[57]

Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și astfel
conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în context
astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a.[58] Elementele chimice mai grele
decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au explodat, așadar prima generație
de stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se poată îmbogăți cu aceste elemente. Stelele mai
vechi conțin mai puține metale, în timp ce stelele născute mai târziu conțin mai multe. Se crede că acest
conținut mai bogat în metale a fost crucial pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, deoarece
planetele se formează prin acreția „metalelor”.[59]

Spirala lui Parker

Mediul interplanetar

Articole principale: Mediul interplanetar și Heliosferă.

Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute ca vânt
solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5 milioane de
kilometri pe oră,[60] creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul solar până la cel
puțin 100 UA (vezi heliopauză).[61] Această materie extrem de rarefiată este cunoscută sub numele de
mediu interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar fi erupțiile solare și ejecția masei
coronale, perturbă heliosfera, generând vremea cosmică și cauzând furtuni geomagnetice.[62] Cea mai
mare structură din cadrul heliosferei este stratul de curent heliosferic, în formă de spirală, creat de
acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra mediului interplanetar.[63][64]

Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus și

Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie treptat în
spațiu.[65] Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp magnetic și
cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a
materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule încărcate în atmosfera
superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele observabile în apropierea polilor
magnetici.

Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice planetare (pentru
planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare cu înaltă energie care
formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului magnetic
al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul de penetrare a radiațiilor cosmice în
sistemul solar variază, deși este necunoscut cât de mult.[66]

Mediul interplanetar conține cel puțin două regiuni în formă de disc alcătuite din praf cosmic. Prima,
norul de praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și cauzează lumina zodiacală. Probabil ea s-a
format în urma coliziunilor din centura de asteroizi provocate de interacțiunea cu planetele.[67] Cea de-a
doua se întinde de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a fost creată, probabil, de coliziuni
similare din cadrul centurii Kuiper.[68][69]

Sistemul solar interior

Sistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și
asteroizii.[70] Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, fiind relativ
aproape de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui Jupiter și Saturn.

Planete interioare

Articol principal: Planetă telurică.

Planetele interioare. De la stânga la dreapta: Mercur, Venus, Pământ și Marte în culorile originale, cu
dimensiuni la scară (excepție fac distanțele dintre planete).

Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă, de roci, cu puțini sau chiar
fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar fi
silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul, care formează
nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul de
densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și caracteristici tectonice de suprafață, cum ar
fi rifturi și vulcani. Termenul de „planetă interioară” nu trebuie confundat cu termenul de „planetă
inferioară”, care desemnează planetele mai apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și Venus).
Mercur

Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică planetă din Sistemul
Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar singurele caracteristici geologice
cunoscute, în afara craterelor de impact, sunt crestăturile din scoarță, care cel mai probabil se datorează
unei perioade timpurii de contracție din trecutul său.[71] Atmosfera planetei Mercur este aproape
neobservabilă și este formată din atomi desprinși de pe suprafața sa de către vântul solar.[72] Apariția
nucleului său de fier relativ mare și mantaua subțire nu au fost încă suficient explicate. Ipotezele includ
faptul că straturile exterioare au fost dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și că acreția
completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr.[73][74]

Venus

Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815 mase terestre) și,
la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială și
indicii ale unei activități geologice interne. Totuși, planeta este mult mai uscată decât Pământul iar
atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă. Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai
fierbinte planetă, temperaturile de la suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de
gaze cu efect de seră din atmosferă.[75] Nu a fost detectată nici o dovadă definitivă a unei activități
geologice la momentul actual pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care să prevină epuizarea
atmosferei sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este încontinuu alimentată de către erupțiile
vulcanice.[76]

Pământ

Pământul (de asemenea și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai densă planetă interioară,
singura despre care se cunoaște la momentul actual că este geologic activă și singurul loc din Sistemul
Solar unde se cunoaște că există viață.[77] Hidrosfera sa lichidă este unică printre planetele terestre, iar
Terra este singura planetă unde au fost observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical
față de cea a altor planete, fiind schimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21 % de oxigen
liber.[78] Planeta Pământ are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei planete
telurice din Sistemul Solar.

Marte

Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre). Planeta posedă
o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la suprafață de 6,1 milibari
(aproximativ 0,6 % din presiunea atmosferică de la suprafața Pământului).[79] Suprafața sa, brăzdată de
vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a activităților
geologice care au persistat până relativ recent, cu două milioane de ani în urmă.[80] Culoarea sa roșiatică
provine de la oxizii de fier (rugină) din sol.[81] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și
Phobos) despre care se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.[82]