STELELE

Realizat de: Antoniu Aurelia

Colegiul Economic “Ion Ghica”, Brăila
Definiție
O stea (latină stella) este un obiect astronomic format dintr-un sferoid luminos de plasmă ținut
împreună de propria sa gravitație. Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele. Multe alte stele sunt
vizibile cu ochiul liber de pe Pământ în timpul nopții, apărând ca o multitudine de puncte luminoase fixe
pe cer datorită distanței lor imense de Pământ.

Gacrux, o stea gigantă din constelația Crucea Sudului

Cum se formează şi evoluează stelele
Stelele sunt răspunzătoare pentru producerea şi distribuirea elementelor chimice precum carbon,
nitrogen şi oxigen, iar caracteristicile lor determină în mod profund particularităţile sistemelor planetare ce
ar putea apărea în jurul stelelor.
Stelele se nasc din nori de praf, pentru a fi apoi împrăştiate prin galaxii. Un exemplu cunoscut de nor de
praf este nebuloasa Orion, prezentată îndetaliu în figura alăturată ce combină imagini obţinute de către
telescoapele spaţiale NASA Hubble şi Spitzer folosind lumină vizibilă şi lumină infraroşu.
Secvenţa principală
Stelele funcţionează pe baza reacţiilor de fuziune nucleară, ce transformă hidrogenul în heliu adânc în
interiorul acestora. Energia rezultată şi emanată din miezul stelei asigură presiunea necesară pentru a
împiedica colapsul stelei sub influenţa propriei greutăţi, dar şi strălucirea acesteia.
Stelele cele mai masive, cunoscute sub denumirea de hipergigante, pot fi de peste 100 de ori mai mari
decât Soarele, având la suprafaţă o temperatură mai mare de 30 000 K. Hipergigantele emit de sute de mii
de ori mai multă energie decât Soarele, dar au o durată de viaţă de numai câteva milioane de ani.
Aceste stele extreme par să fi fost comune atunci când Universul era tânăr, dar azi ele sunt foarte rare –
Calea Lactee conţine numai o mână de supergigante.
Stelele şi destinul lor
În general cu cât o stea este mai mare, cu atât are viaţa mai scurtă. Cu excepţia stelelor super masive,
restul stelelor trăiesc miliarde de ani. Când o stea consumă tot hidrogenul de care dispune, reacţiile
nucleare se opresc. Din cauza lipsei energiei necesare pentru a împiedica colapsul stelei, miezul începe să
se contracte şi să devină tot mai fierbinte. În afara miezului stelei există încă hidrogen şi de aceea fuziunea
continuă într-o carcasă ce înconjoară miezul. Miezul ce devine tot mai fierbinte împinge în afară straturile
exterioare ale stelei, ceea ce duce la expansiunea şi răcirea stelei ce se transformă într-o gigantă roşie.
 Dacă steaua este suficient de mare, miezul care se contractă poate deveni destul de fierbinte pentru a
suporta reacţii nucleare mai exotice ce pornesc de la heliu pentru a produce o varietate de elemente
chimice, inclusiv fier. Aceste reacţii nucleare reprezintă însă numai o amânare temporară a destinului
stelei. Gradat miezul stelei devine tot mai instabil – uneori arzând cu furie, iar alteori pălind. Aceste variaţii
fac ca steaua să pulseze şi să împingă în afară straturile exterioare, învăluindu-se treptat într-un cocon de
praf şi gaze. Ceea ce se întâmplă în continuare depinde de mărimea miezului stelei.
Stelele medii devin pitice albe
Pentru stele medii ca Soarele nostru procesul de împingere în exterior al straturilor exterioare continuă
până la dezvelirea miezului stelei. Acest „tăciune” mort, dar încă cumplit de fierbinte, poartă denumirea de
pitică albă. Piticele albe sunt de mărimea Pământului, dar conţin masa unei stele şi au intrigat cândva
astronomii: de ce nu continuă colapsul? Care este forţa care susţine masa miezului? Explicaţia a venit de la
mecanica cuantică. Presiunea electronilor ce se mişcă la viteze foarte mari este ceea ce împiedică colapsul
stelei.
 Cu cât miezul este mai masiv, cu atât mai densă va fi pitica albă ce se formează. De aceea, cu cât o
pitică albă este mai mică în diametru, cu atât mai mare va fi masa sa! Aceste stele paradoxale sunt foarte
comune – peste câteva miliarde de ani Soarele nostru va deveni şi el o pitică albă. Piticele albe sunt în mod
natural palide pentru că sunt atât de mici, iar fiindcă le lipseşte sursa de energie trec în obscuritate pe
măsură ce se răcesc.
Aceasta este soarta stelelor cu o masă de maxim 1,4 ori din masa Soarelui. Peste această masă,
presiunea electronilor nu mai poate împiedica colapsul miezului stelei. Acest tip de stele vor avea un destin
cu totul diferit, aşa cum este descris mai jos.
Supernovele lasă în urma lor o stea
neutronică şi o gaură neagră
Stelele cu o masă de opt ori mai mare decât a Soarelui mor printr-o explozie titanică denumită
supernovă. O supernovă nu este doar o novă mai mare. În cazul unei nove explodează doar suprafaţa stelei.
Într-o supernovă miezul stelei se prăbuşeşte şi apoi explodează. În stelele masive, o serie complexă de
reacţii nucleare determină producerea de fier în miezul stelei. Odată ce fierul se acumulează, steaua a
folosit toată energia ce se obţine din fuziunea nucleară, căci reacţiile nucleare ce duc la formarea de
elemente chimice mai grele decât fierul consumă mai degrabă decât produc energie. De aceea steaua nu
mai poate suporta propria masă, iar miezul de fier se prăbuşeşte. În câteva secunde miezul se micşorează
de la cca. 5000 de mile în diametru la cca.
 Straturile exterioare ale stelei încep să se prăbuşească odată cu miezul, dar ricoşează după descărcarea
enormă de energie, fiind aruncate cu violenţă în exterior. Supernova eliberează o cantitate aproape
inimaginabilă de energie. De aceea pentru o perioadă de timp de câteva zile până la câteva săptămâni o
supernovă poate depăşi în strălucire o întreagă galaxie. Totodată, în această explozie sunt produse toate
elementele chimice naturale, precum şi o paletă largă de particule subatomice. În medie într-o galaxie
tipică o supernovă apare o dată la o sută de ani. În fiecare an sunt descoperite 25 – 50 de supernove în alte
galaxii, majoritatea fiind însă mult prea departe pentru a fi văzute fără un telescop.
Bibliografie
https://www.scientia.ro/univers/47-astronomie/4487-cum-se-formeaza-si-evolueaza-stelele.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Stea