Elevi:Enache Ruxandra,Vodut Andrei

Nasterea,viata si moartea unei stele

Nașterea unei stele

Stelele se nasc în nori largi, care se rotesc încet, de gaze reci și praf numite nebuloase (nebuloase
singulare). Acești nori mari sunt enormi, au mase undeva între 100 de mii și două milioane de ori
masa Soarelui și diametrele lor variază între 50 și 300 de ani lumină.
Un exemplu faimos al unuia dintre acești nori uriași este nebuloasa Orion din constelația Orion.

În timp, norii se contractă, devin mai denși și se încălzesc încet. De asemenea, norii se despart în
aglomerări mai mici. Pe măsură ce bulgării devin mai mici, încep să se aplatizeze într-o formă de
disc. Centrul fiecărui pâlc va conține în cele din urmă o stea, iar discul exterior de gaz și praf
poate forma în cele din urmă planete în jurul stelei.
Pe măsură ce aglomerația contractantă continuă să se încălzească, în centru se formează o
protostea. O protostea este o minge densă de gaz care nu este încă suficient de fierbinte în centru
pentru a începe reacțiile nucleare. Această etapă durează aproximativ 50 de milioane de ani. Pe
măsură ce prăbușirea continuă, masa protostelei crește, strângând-o și mai mult și crescând
temperatura. Dacă protostea este suficient de masivă pentru ca temperatura să atingă 10 milioane
de grade Celsius, atunci devine suficient de fierbinte pentru ca reacțiile nucleare să înceapă și
protosteaua va fi denumită tehnic stea.
Steaua tânără începe să transforme hidrogenul în heliu prin reacții de fuziune nucleară. Reacțiile
nucleare din stele produc cantități mari de energie sub formă de căldură și lumină, care este
radiată în spațiu. Această producție de energie împiedică steaua să se contracte în continuare. Pe
măsură ce steaua strălucește, discul de praf și gaz care înconjoară steaua este îndepărtat încet de
vântul stelar al stelei, care lasă în urmă orice planetă dacă acestea s-au format deja.
Viața unei stele
Această secțiune acoperă etapele principale ale vieții unei stele, de la "copilărie"până la
"bătrânețe". Stelele nu arată toate la fel și de ce evoluează cu ritmuri diferite și au durate de viață
diferite: este o consecință a masei diferite. O mare importanță o are masa unei stele în
determinarea evoluției sale și a caracteristicilor observabile.
O stea este considerată a fi „născută” odată ce reacțiile de fuziune nucleară încep în centrul ei.
Inițial, hidrogenul este transformat în heliu adânc în interiorul stelei. O stea care transformă
hidrogenul în heliu se numește stea din secvența principală. Stelele își petrec cea mai mare parte a
vieții ca stele din secvența principală, transformând hidrogenul în heliu în centrele sau nucleele lor.
O stea poate rămâne ca stea secvență principală timp de milioane sau miliarde de ani.
Stelele din secvența principală nu sunt toate la fel. Au mase diferite atunci când se nasc, în funcție
de cât de multă materie este disponibilă în nebuloasa din care s-au format. Aceste stele pot varia
de la aproximativ o zecime din masa Soarelui până la de 200 de ori mai masive. Stele de masă
diferite au proprietăți observabile diferite.
Stelele din secvența principală au, de asemenea, culori diferite, în funcție de temperaturile
suprafețelor lor.

Lista temperaturilor: 3000 °C, 4500 °C, 6000 °C, 10 000 °C, 40 000 °C

Moartea unei stele

Pe măsură ce o stea intră în etapele finale ale vieții sale, după ce a devenit o gigantă roșie, steaua
devine instabilă și se extinde și se contractă iar și iar. Acest lucru face ca straturile exterioare ale
stelei să se desprindă de partea centrală a stelei și se umflă ușor în spațiu. Când ultimul gaz din
straturile exterioare ale stelei este eliminat, acesta formează o înveliș în expansiune în jurul
miezului stelei numită nebuloasă planetară. Nebuloasele planetare strălucesc minunat în timp ce
absorb energia emisă de steaua centrală fierbinte. Ele pot fi găsite în multe forme diferite.
La ceva timp după ce și-a umflat straturile exterioare, steaua centrală va rămâne fără combustibil.
Când se întâmplă acest lucru, steaua centrală începe să moară. Gravitația face ca steaua să se
prăbușească spre interior și steaua devine incredibil de densă și compactă, cam de dimensiunea
Pământului. Steaua a devenit apoi o stea pitică albă.
 O imagine ultravioletă a nebuloasei Helix. Pe măsură ce steaua din centru se apropie de sfârșitul vieții și rămâne fără
combustibil, ea se micșorează într-o stea pitică albă mult mai mică, mai fierbinte și mai densă.

Piticii albi poartă acest nume datorită dimensiunii lor mici și pentru că sunt atât de fierbinți încât
strălucesc cu o lumină albă fierbinte. Părțile centrale ale stelelor sunt mult mai fierbinți decât
suprafețele lor, iar o pitică albă este făcută din părțile centrale rămase ale unei stele, ceea ce explică
de ce sunt atât de fierbinți.
Stelele de peste opt ori masa Soarelui își termină viața în mod spectaculos. Când hidrogenul din
miezul lor se epuizează, ele se umflă în supergiganți roșii.
O supergigantă roșie poate fuziona elemente din ce în ce mai grele pentru câteva milioane de ani
până când miezul său este umplut cu fier. În acest moment, reacțiile nucleare se opresc și steaua
se prăbușește rapid sub propria sa gravitație. Straturile exterioare care se prăbușesc ale stelei
lovesc miezul central cu o astfel de forță încât revin și trimit o undă în exterior prin stea, suflând
straturile exterioare ale stelei în spațiu într-o explozie uriașă numită supernova.
Timp de aproximativ o săptămână, o supernova poate eclipsa toate celelalte stele din galaxia sa.
Cu toate acestea, se estompează rapid în timp. Steaua centrală rămasă în urmă este fie formată
din neutroni și se numește stea neutronică, fie dacă steaua inițială a fost cu adevărat masivă, se
formează o gaură neagră. Steaua de neutroni rămasă sau gaura neagră este înconjurată de un nor
în expansiune de gaz foarte fierbinte.
Surse:
licped.ro
stiintaonline.ro
lectii-virtuale.ro
wikipedia.org
stiintasitehnica.com
siyavula.com