Temperaturi stelare

O stea este un obiect astronomic format dintr-un sferoid luminos de plasmă ținut
împreună de propria sa gravitație. Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele. Multe alte
stele sunt vizibile cu ochiul liber de pe Pământ în timpul nopții, apărând ca o multitudine de
puncte luminoase fixe pe cer datorită distanței lor imense de Pământ. Istoric, cele mai
proeminente stele au fost grupate în constelații și asterisme, dintre care cele mai strălucitoare
au obținut nume proprii. Astronomii au realizat cataloage de stele care identifică stelele
cunoscute și oferă o satndardizare a denumirilor stelare. Universul observabil conține o
valoare estimată de 1×1024 stele, dar majoritatea sunt invizibile pentru ochiul liber, inclusiv
toate stelele din afara galaxiei noastre, Calea Lactee.

Cel puțin pentru o parte a existenței sale, o stea strălucește datorită fuziunii
termonucleare a hidrogenului în heliu în nucleul său, eliberând energie care traversează
interiorul stelei și apoi radiază în spațiul exterior. Aproape toate elementele mai grele decât
heliul sunt create de nucleozinteza stelară în timpul vieții stelei, iar pentru unele stele prin
nucleosinteza supernovei atunci când explodează. Aproape de sfârșitul vieții sale, o stea poate
conține și materie degenerată. Astronomii pot determina masa, vârsta, metalicitatea
(compoziția chimică) și multe alte proprietăți ale unei stele prin observarea mișcării sale prin
spațiu, luminozitatea ei și, respectiv, spectrul. Masa totală a unei stele este principalul factor
care determină evoluția acesteia și sfârșitul.

Alte caracteristici ale unei stele, inclusiv diametrul și temperatura, se schimbă de-a
lungul vieții sale, în timp ce mediul stelei afectează rotația și mișcarea acesteia. O diagramă a
temperaturii multor stele în raport cu luminozitățile lor produce o diagramă cunoscută sub
numele de diagrama Hertzsprung–Russel (diagrama H–R). Plasarea unei stele particulare pe
acea diagrama permite determinarea vârstei și stării evolutive a stelei respective.
Viața unei stele începe cu colapsul gravitațional al unei nebuloase gazoase din
material compus în principal din hidrogen, alături de heliu și urme de elemente mai grele.
Când nucleul stelar este suficient de dens, hidrogenul este transformat în heliu prin fuziunea
nucleară, eliberând energie în acest proces. Restul interiorului stelei transportă energia
departe de nucleu printr-o combinație de procese de transfer de căldură radiativă și
convectiv. Presiunea internă a stelei o împiedică să colapseze sub propria sa gravitație. O stea
cu masa mai mare de 0,4 ori decât cea a Soarelui se va extinde și va deveni o gigantă roșie
când hidrogenul din nucleul său se va epuiza. În unele cazuri, va fuziona elemente mai grele
în nucleu sau în stratul din jurul nucleului. Pe măsură ce steaua se extinde, ea aruncă o parte
din masa sa, îmbogățită cu acele elemente mai grele, în mediul interstelar. Între timp, nucleul
devine o rămășiță stelară: o pitică albă, o stea neutronică sau, dacă este suficient de masivă,
o gaură neagră.