Acest articol se referă la un tip de corpuri cerești. Pentru alte sensuri, vedeți steaua (dezambiguizare).

Gacrux, o stea gigantă din constelația Crucea Sudului

O stea (latină stella) este un obiect astronomic format dintr-un sferoid luminos de plasmă ținut împreună
de propria sa gravitație. Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele. Multe alte stele sunt vizibile cu
ochiul liber de pe Pământ în timpul nopții, apărând ca o multitudine de puncte luminoase fixe pe cer
datorită distanței lor imense de Pământ. Istoric, cele mai proeminente stele au fost grupate în constelații
și asterisme, dintre care cele mai strălucitoare au obținut nume proprii. Astronomii au realizat cataloage
de stele care identifică stelele cunoscute și oferă o standardizare a denumirilor stelare. Universul
observabil conține o valoare estimată de 1×1024 stele,[1][2] dar majoritatea sunt invizibile pentru ochiul
liber, inclusiv toate stelele din afara galaxiei noastre, Calea Lactee.

Cel puțin pentru o parte a existenței sale, o stea strălucește datorită fuziunii termonucleare a
hidrogenului în heliu în nucleul său, eliberând energie care traversează interiorul stelei și apoi radiază în
spațiul exterior. Aproape toate elementele mai grele decât heliul sunt create de nucleozinteza stelară în
timpul vieții stelei, iar pentru unele stele prin nucleosinteza supernovei atunci când explodează. Aproape
de sfârșitul vieții sale, o stea poate conține și materie degenerată. Astronomii pot determina masa,
vârsta, metalicitatea (compoziția chimică) și multe alte proprietăți ale unei stele prin observarea mișcării
sale prin spațiu, luminozitatea ei și, respectiv, spectrul. Masa totală a unei stele este principalul factor
care determină evoluția acesteia și sfârșitul. Alte caracteristici ale unei stele, inclusiv diametrul și
temperatura, se schimbă de-a lungul vieții sale, în timp ce mediul stelei afectează rotația și mișcarea
acesteia. O diagramă a temperaturii multor stele în raport cu luminozitățile lor produce o diagramă
cunoscută sub numele de diagrama Hertzsprung–Russell (diagrama H–R). Plasarea unei stele particulare
pe acea diagrama permite determinarea vârstei și stării evolutive a stelei respective.

Viața unei stele începe cu colapsul gravitațional al unei nebuloase gazoase din material compus în
principal din hidrogen, alături de heliu și urme de elemente mai grele. Când nucleul stelar este suficient
de dens, hidrogenul este transformat în heliu prin fuziunea nucleară, eliberând energie în acest proces.
[3] Restul interiorului stelei transportă energia departe de nucleu printr-o combinație de procese de
transfer de căldură radiativă și convectivă. Presiunea internă a stelei o împiedică să colapseze sub propria
sa gravitație. O stea cu masa mai mare de 0,4 ori decât cea a Soarelui se va extinde și va deveni o gigantă
roșie când hidrogenul din nucleul său se va epuiza.[4] În unele cazuri, va fuziona elemente mai grele în
nucleu sau în stratul din jurul nucleului. Pe măsură ce steaua se extinde, ea aruncă o parte din masa sa,
îmbogățită cu acele elemente mai grele, în mediul interstelar.[5] Între timp, nucleul devine o rămășiță
stelară: o pitică albă, o stea neutronică sau, dacă este suficient de masivă, o gaură neagră.
Sistemele binare și multi-stele constau din două sau mai multe stele care sunt legate gravitațional și se
deplasează una în jurul celeilalte pe orbite stabile. Când două astfel de stele au o orbită relativ apropiată,
interacțiunea lor gravitațională poate avea un impact semnificativ asupra evoluției lor.[6] Stelele pot face
parte dintr-o structură legată gravitațional mult mai mare, cum ar fi un roi de stele sau o galaxie.

Istoricul observațiilor